27 februarie 2018

Christian Crăciun, membru USR: „E cumplit de trist ce se întâmplă azi cu România. Pentru prima oară, poate, în istorie, românii sunt complet liberi să se autodistrugă”

De la începutul anului, eseistul Christian Crăciun este membru al Uniunii Scriitorilor din România

Continuăm astăzi seria articolelor dedicate scriitorilor câmpineni consacraţi (deveniţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România) cu eseistul Christian Crăciun, pe care îl vom considera scriitor al ţinuturilor câmpinene, chiar dacă s-a născut şi locuieşte în comuna Floreşti. Localitatea de baştină a scriitorul nostru intră într-o asemenea geografie, deoarece, în afară de lumina soarelui, care vine de la Băicoi (situată la estul Floreştilor), celelalte lumini ale vieţii (spirituale, dar şi materiale) vin într-o măsură mult mai mare de la Câmpina. Nemaivorbind că scriitorul prezentat este membru al multor grupuri şi organizaţii câmpinene reprezentative pentru breasla scriiitoricească locală (Cenaclul literar al Casei de Cultură etc). Colaborator al publicaţiei noastre încă de la înfiinţare, Christian Crăciun s-a născut în localitatea prahoveană Floreşti, la data de 13 decembrie 1953. În 1976 a absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, iar mai apoi a obţinut doctoratul în Filologie. În afară de activitatea sa pedagogică neîntreruptă de 40 de ani la catedra Colegiului „I. L. Caragiale” din Moreni, Christian Crăciun este un eseist remarcabil, dar şi un bun publicist şi critic literar. De la începutul anului, el a intrat în rândurile Uniunii Scriitorilor din România, împreună cu alţi doi câmpineni: Diana Trandafir şi Iulian Moreanu, prezentaţi în paginile Oglinzii acum două săptămâni. Înainte de a vă înfăţişa privirilor interviul pe care ni l-a acordat Christian Crăciun, facem precizarea că vom continua, în numerele viitoare ale publicaţiei noastre, seria prezentării scriitorilor câmpineni membri ai USR.


- Domnule Christian Crăciun, sunteţi bine cunoscut cititorilor Oglinzii, publicaţie la care colaboraţi de mulţi ani. Totuşi, pentru început, v-aş întreba care au fost principalele momente din viaţa şi activitatea dvs?
- Dragul meu, sunt „bine cunoscut” – idee relativă și discutabilă – de oarecum puțini ani. Eu sunt un singuratic, deloc mare, deloc ahtiat de publicitate și publicare, trăiesc în vizuina mea de cărți și-s complet lipsit de relații în lumea literară. Am debutat editorial spre 50 de ani, și abia în ultimul deceniu am ieșit în public mai insistent. Sigur că publicasem, rar, și înainte de 1989, în revistele literare ale vremii – Transilvania, Orizont, Steaua etc. - eseuri și cronici literare. Cărți, articole, rubrici permanente în presa literară, conferințe de-a lungul și de-a latul țării s-au acumulat într-un ritm surprinzător abia în vremuri mai recente. Un fel de traiectorie inversă decât cea normală. Pe scurt, am făcut liceul la Ploiești, liceul „I.L.Caragiale”, Facultatea de Filologie la București, iar din momentul absolvirii şi până acum, sunt profesor de română la alt liceu purtând numele lui Caragiale, cel din Moreni. În 2005, mi-am luat un doctorat pe o temă despre imaginarul eminescian. Cam asta…
- Când aţi simţit că sunteţi făcut să deveniţi scriitor? Ştiu că este o întrebare-clişeu, dar n-o pot evita.
- Sigur că există o mică mitologie personală: copil fiind, aș fi spus că vreau să mă fac „scriitor la microfon” (era o emisiune la radioul acelor timpuri, pe care-l ascultam cu asiduitate). Pasionat de citit încă de mic, scriind compuneri care primeau note mari, renunțând la medicină pe motiv de incompatibilitate funciară cu chimia, am ales filologia și am început să public eseuri încă din facultate prin revistele studențești, foarte bune, pe vremurile acelea. Scriitor „profesionist” - să luăm cuvântul cu toată marja de ambiguitate și de cuvenită smerenie - am devenit în momentul când am început să am rubrici fixe, cu termene de predare (la reviste minunate din anii 90 Litere&Arte&Idei, Adevărul Literar și Artistic, Axioma, Cronica)
- Pentru ce merite aţi fost ales în Uniunea Scriitorilor? 
- Păi, pentru cele de mai sus, cred. Cărțile mele sunt așa: „Intrări în labirint” (3 ediții), carte de eseuri; „Isografii”, tot eseuri, de altă factură parțial; „Ucronia eminesciană”, teza mea de doctorat (lucrez acum la o nouă variantă mult adăugită, are și ea deja două ediții, la editura Eikon, cu care colaborez în acest sens); „Lectio Incerta” - culegere a majorității cronicilor literare pe care le-am publicat și „Circumstanțiale”, culegere a editorialelor mele socio-politice din săptămânalul „Oglinda de azi”, și aici adunându-se deja material pentru un nou volum.
- Sunteţi eseist, publicist şi critic literar. Care dintre cele trei ipostaze vă reprezintă cel mai bine?
- În mod cert eseul. Sunt un tip digresiv și abuziv, care are nevoie de spațiu pentru a-și dezvălui reveriile speculative. Eseul e acea combinație de libertate asociativă și rigoare constructivă care, cred, mi se potrivește cel mai bine. Pentru critica literară în sensul strict – adică restrâns la literatura de ficțiune – nu am răbdarea de a urmări noile apariții, fenomenul viu, în mișcare al literaturii. De mulți ani și lecturile mele s-au deplasat spre științe umane, filozofie, teologie, eseistică în general, și e normal să dau seama în scris în special despre astfel de cărți. În volumul meu de cronici sunt doar câteva texte despre romane şi mai puține despre volume de poezie, marea majoritate fiind despre cărți de eseistică. Sunt domenii mai puțin sau deloc prezente în paginile revistelor noastre culturale, de exemplu, în ultima lună am recenzat o carte de arhitectură sau alta de iconologie. Am un interes special și pentru cărțile de memorialistică. Urmăresc cărțile despre care nu se scrie în general.
- După 1989, România nu s-a reclădit pe principiile sănătoase ale capitalismului neoliberal, ci s-a năruit treptat pe altoiul putred al unui capitalism sălbatic, de cumetrie, care i-a sărăcit pe mulţi români şi ne-a trimis multe elite în pribegie. Va trebui să dăm de fundul prăpastiei ca să ne putem ridica apoi, forţaţi de istorie? Sau am putea să ne revenim mai devreme, cu mult noroc. Bunăoară, aşa cum s-a întâmplat la finele Primului Război Mondial, când Dumnezeu şi-a întors faţa către români şi a prăbuşit două imperii, pe ruinele cărora s-a ridicat România Mare (împreună cu alte state independente). 
- E cumplit de trist ce se întâmplă azi cu România. Și, atenție, nu cred că cineva din afară este vinovat: nici multinaționalele capitaliste, nici rușii, nici ungurii, nici americanii, nici Soros. Pentru prima oară, poate, în istorie, românii sunt complet liberi să se autodistrugă fără nici un ajutor extern. Din lipsă de educație, din prostie nativă, ticăloșie, egoism, lene, vocație a furtului (inclusiv al propriei căciuli), inconștiență, ură feroce față de valoarea autentică. Știți cântecul Adei Milea: «Ceaușescu n-a murit»? Cum spune ea: Ceaușescu (comunismul deci) e o boală. Da, domnule, socialmente bolile au efect lung: și uite că infecția propagandistică din anii 70-80, augmentată de șobolanii purtători de viruși televizați ai zilelor noastre, dă rujeola ticăloșiei și abjecției publice în floare abia acum. Noi trăim în plină epocă în care plătim tot ceea ce spiritele ignare spun că era „bine” în ceaușism: „independența”, „industrializarea”, „învățământul gratuit”, „casa poporului” ș.a.m.d. A, nu spun că nu erau și lucruri materiale (rețeaua de irigații, institutul de vaccinuri, Gerovitalul etc.) pe care, dacă n-am fi avut această sălbatică plăcere a furtului și distrugerii, a distrugerii prin furt, le-am fi putut folosi spre binele public. Uite o noțiune cvasi-absentă în mentalul colectiv: binele tuturor. Și, fiindcă văd deja întrebarea următoare, pot să spun că una dintre cauzele principale este stâlcirea învățământului.
- Învăţământul românesc este astăzi în mare suferinţă. Cum credeţi că s-ar putea începe însănătoşirea lui?
- E foarte simplu și foarte greu, în același timp. În lumea întreagă învățământul are de făcut față unor enorme provocări. Nu are ziarul nostru spațiu să facem o analiză măcar fugitivă. La noi, numai prin  transformarea radicală a principiilor pe care e clădit sistemul școlar putem salva țara. Nenorocirea este că democrația nu funcționează decât la popoarele educate. Altfel, e ca și cum ai da o mașină puternică pe mâna unui copil de 8 ani. Dacă vrei, putem discuta cândva pe larg chestiunea școlii.
 - Aproape toate televiziunile comerciale sunt acuzate că manipulează telespectatorii, răvăşindu-le minţile prin promovarea unor nonvalori, totul pentru audienţe (şi profituri) cât mai mari. Nu am auzit pe nimeni să acuze multele edituri dubioase, neinteresate decât de profit, pentru câtă maculatură se publică în zilele noastre?
    - Nu se poate face comparația. Eu am renunțat de vreo doi ani aproape complet la Tv. Pot spune așa: 1. În vreme ce o editură se adresează câtorva sute de cititori, canalele (în ambele sensuri) Tv. Infectează seară de seară sute de mii, poate milioane de oameni. 2.  Natura răului e alta: o carte proastă e doar o carte proastă, o campanie murdară de presă e o boală nevindecabilă. 3. Avem zeci de edituri remarcabile, nici un canal de televiziune acceptabil. Nu discut, iar, aspectul cultural, m-aș întinde mult.
- V-aţi remarcat şi prin publicistica militant-politică. În multe articole scrise pentru „Oglinda de azi” aţi fost un apărător declarat al preşedintelui Traian Băsescu, primul şef de stat care a criticat public ororile comunismului, dar şi cel care, din fruntea CSAT, a identificat mass-media ca o ameninţare potenţială la adresa siguranţei naţionale. În ultimii ani, s-au descoperit multe potlogării ale unor miniştri pedelişti, cu prejudicii uriaşe pentru bugetul de stat, infracţiuni grave patronate de regimul Băsescu, de Băsescu însuşi (implicare nedovedită, dar de luat în calcul, ţinând cont că am avut un preşedinte-jucător care îşi subordonase totalmente guvernul). În aceste condiţii, îl mai preţuiţi la fel de mult pe fostul preşedinte al României?
- Pe fostul președinte, da. Nu găsesc în cele ce a făcut atunci lucruri grave, incriminante. Cei care au călcat legea, pedeliști sau membrii de familie ai ex-președintelui, să fie judecați. Simplu. Cu multe lucruri din ce susține actualmente parlamentarul Băsescu nu sunt absolut deloc de acord. E ciudată metamorfoza acestui om, felul în care și-a schimbat principiile.
- Regretaţi ceva în viaţa dvs? Ceva ce nu aţi făcut şi aţi fi vrut să faceţi. Sau viceversa.
- Oh! O mulțime de lucruri. Ar trebui să scriu o carte despre asta. Cu siguranță aș fi putut, ar fi trebuit, să fac mult mai mult(e). Regret ceea ce n-am făcut, pe multe planuri. Dar e prea târziu…
Adrian BRAD

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu