06 februarie 2018

Geo Bogza, In memoriam: 110 ani de la naşterea nonconformistului scriitor

Geo Bogza, un text necunoscut de tinereţe

Între textele scrise de tânãrul Geo Bogza (n. 6 februarie 1908 - d.14 septembrie 1993) în perioada de timp în care locuieşte la Buştenari, parte tipãrite în presa localã (câmpineanã mai cu seamã ori ploieşteanã) a vremii (poezie, articole, reportaje, pamflete ş.a.), foarte puţin ori chiar deloc cunoscute astãzi şi din care publicaţia noastrã ori cele redactate anterior (Orion, Pagini literare) a înţeles, identificându-le, sã le reproducã, prima datã de la întâia lor apariţie tipograficã -, se numãrã şi textul-pamflet "Victor Victoriosu", ce reproducem în continuare.
Lipsa spaţiului ne împiedicã sã facem (şi) o relatare succintã chiar a împrejurãrilor locale reale care l-au determinat pe autor sã îl scrie. Promitem, însã, sã o facem, meritã, cu altã ocazie, mai ales cã ele ţin, parţial, de biografia autorului şi, mai cu seamã, de cea a bunului sãu prieten, poetul şi gazetarul Al. Tudor-Miu. Vom spune aici, doar, cã „personajul caricaturizat“ de Bogza a fost unul real. A trãit la Câmpina, a fost bogat, chiar foarte bogat, a fost un politician veros în epocã, deputat, a fãcut lucruri bune, dar şi lucruri rele, a fost un concetãţean respectat şi apreciat, dar şi deopotrivã detestat, a iubit (în felul sãu) şi a urât, la fel, a fost aici o vreme primar, şi tot aici a profesat avocatura, a avut prieteni dar şi duşmani, iar dincolo de toate a avut şi a purtat, ca fiecare dintre noi, un nume - Victor Rãdulescu. Uitat astãzi, puţine mai sunt ştirile care circulã local, în unele medii, despre el.
„Portretul“ moral pe care il creioneazã literar tânãrul Bogza, „amuzant scris“, dupã propria mãrturisire jurnalierã de epocã (singura menţiune cunoscutã despre existenţa sa pânã acum), într-un text alert, viu, a fost tipãrit în numãrul 19 din 1 februarie 1930 al publicaţiei ploieştene Dreptatea Prahovei (an. I, p.2) sub pseudonimul „S.O.S.“ şi ne-a fost comunicat de distinsul critic şi istoric literar ploieştean Constantin Hârlav, cãruia îi aducem şi pe aceastã cale sincerele noastre mulţumiri. 
Ion T.ŞOVĂIALĂ
Victor Rădulescu în mijlocul unui grup de profesori ai Liceului „D.B. Ştirbey”
(azi Colegiul Naţional „N. Grigorescu”). 

„Victor Victoriosu

Se însereazã...
Victor e trist. Azi n-a repurtat nici o victorie. Şi fãrã victorie, viaţa n-are nici un gust. Şi viaţa e scurtã. Şi sunt atâţia cari trebuesc bãtuţi. De aceea Victor îşi rãsfoieşte amintirile ca pe un catastif de zaraf. Sã gãseascã unul,  bun. Unul care nu-l salutã pânã la pãmânt. Sau unul care a fost indignat de prea desele-i victorii. Sau unul care nu-l vrea primar. Sau unul care a zâmbit ironic de felul cum s-a apãrat când fusese învinuit de fraude: plângând ca o muiere.
Şi deodatã, Victor devine solemn. A gãsit. Iese din casã ca un haiduc. Pe stradã, ca nişte cãţei îl înconjoarã ceata voinicilor. Victor le zâmbeşte fericit şi ei îl îmbãrbãteazã. Victor porneşte la rãzboi. Miroase pe strãzi urma prãzei. Şi când gãseşte, se repede.
Întâi înjurã. De mamã. De mama mamei. De sfinţii ortodocşi şi de cei catolici. De locul pe unde se fac copii. De maica precista şi de icoane. Şi a fãcut bale la gurã la fel câinilor turbaţi. Succesul este asigurat. Lumea s-a adunat ca la urs. Atunci Victor începe sã batã. Bate cu devotament şi cu convingere. Fiindcã bãtaia e sfântã şi ajutã la multe. Şi Victor a fost primar şi vrea sã iasã deputat. Deaceia bate. Prin noi înşine şi prin bãtaie Victor când bate, nu se joacã, nu glumeşte.
Şi cum asta se întâmplã de obicei la centru, poliţiştii papã lapte privesc candid de pe trotuare. Fiindcã Victor este inviolabil, de el nu se atinge nimeni. Are rude la Ierusalim şi în gurã toate înjurãturile ţiganilor. Şi are bani. Şi bineînţeles cã mai are pumnul.
Başca de finii şi nepoţii care îl înconjoarã veşnic. Şi dupã ce a urlat de trei ori repertoriul de înjurãturi, dupã ce omul bãtut devine moale ca o cârpã şi lovirea lui nu mai are nici un farmec, Victor se întoarce între ei. E vesel fiindcã victoria a fost deplinã. De aceea merg cu toţii şi ocupã un restaurant întreg. Chelnerii se pun în mişcare. Fuga c-a venit dl. Victor Victoriosu. Se mãnâncã şi se bea vârtos. Pânã ce Victoriosu copleşit de admiraţia de care e înconjurat, devine sentimental şi începe sã plângã. 
Aşa sunt marii luptãtori: au un suflet bun.
S.O.S.” (Geo Bogza)

(Articol apărut în „Câmpina literar artistică şi istorică" - supliment al ziarului Oglinda de Azi, an. IV, nr. 4 (21)/ septembrie 2009) 

Un comentariu: