13 martie 2018

Florin Dochia: „Nostalgiile nu vor dispărea, cel puţin atâta timp cât suntem noi în viaţă”

Așa cum am informat la timpul potrivit, continuăm seria articolelor dedicate scriitorilor câmpineni consacraţi (deveniţi membri ai Uniunii Scriitorilor din România). Prezentarea literaților ce vor fi găzduiți în această rubrică va fi aleatorie, fără a urmări vreun criteriu valoric ori vreunul cronologic.  În acest număr al Oglinzii vom continua cu poetul Florin Dochia, din 2012 membru al USR, născut la Câmpina în data de 28 martie 1950. Precizăm că am început seria cu ultimii câmpineni admiși în USR, dar, în continuare, o să vi-i prezentăm periodic pe toți scriitorii câmpineni primiți în cea mai importantă organizație profesională a scriitorimii din România. 


- Ştiu că nu aveţi nevoie de prea multe prezentări, cititorii săptămânalului Oglinda vă cunosc. Însă pentru egalitate de tratament, vă rog, aşa cum i-am rugat şi pe cei intervievaţi înaintea dvs., să ne spuneţi ce ar trebui să ştim despre omul Florin Dochia şi despre scriitorul câmpinean cu acelaşi nume? 
- Să începem de la capătul firului. Când m-am născut eu, secolul XX împlinise cincizeci de ani. Nu cred că i-am influenţat cu ceva curgerea ulterioară. S-a sfârşit deplorabil, fără împliniri notabile, şi nimeni nu-i va putea şterge pecetea de veacul cel mai criminal din toate câte s-au cunoscut. Şi încă, precum doar prin/ din suferinţă se naşte ceea ce dăinuie, nimeni nu-i va putea şterge pecetea de veac al celor mai importante revoluţii şi eşecuri din istoria omenirii. Eu aparţin secolului în care au murit utopiile. Aparţin secolului care a căscat prăpastia între viaţa interioară şi aceea exterioară a fiinţei umane, amplificând schizofrenia civilizaţiei. Iar ruptura e în fiecare dintre noi, fie că o recunoaştem, fie că nu. Pe la 10 ani, am versificat ceva despre naşterea unor veri de-ai mei gemeni. Tata îmi tot aducea cărţi pe care le primea fiind corespondent la săptămânalul „Muncitorul forestier”. Bunicul deja îmi dăruise un volum de prin anii ’40 – „80 de mii de leghe sub mări” de Jules Verne – şi „Pe donul liniştit” de Mihail Şolohov, apărut la editura „Cartea rusă”. Scriam revistelor „Arici Pogonici”, „Luminiţa” şi „Cutezătorii”, îmi răspundeau cu amabilitate la Poşta redacţiei. Biblioteca de cartier şi-a avut ani buni sediul în casa noastră, chiar într-o încăpere vecină cu dormitorul meu. Am copilărit printre cărţi. Am publicat primele versuri într-o culegere dedicată semicentenarului Marii Uniri şi traduceri din Sully Prudhomme în revista liceului „Ilie Pintilie”. M-a cercetat Securitatea, prin 1974, pentru că am citit şi răspândit un ziar („Curentul”, un exemplar din 1939), găsit în veceul din livada unei case din Telega, de Revelion. Mi-am luat angajamentul că nu mai fac! Apoi am urmat facultatea de jurnalistică (şi l-am anunţat, cu multă ironie şi emfază, pe ofiţerul care mă avea în grijă). Ulterior, am fost numit directorul Palatului Culturii din Ploieşti, am condus Cenaclul „I. L. Caragiale”, m-am implicat în organizarea festivalului de poezie „Nichita Stănescu” şi editarea Caietelor „Nichita Stănescu” (1984-1990). Peste ani, cartea mea de debut editorial târziu (2003), „Geometria singurătății”, va primi Premiul „Opera prima” al acelui festival (2004). Mă căsătorisem, aveam un copil. Publicam poezie şi proză în diferite reviste din ţară. După eşecul afacerilor cu cartea – editură, librărie –, m-am retras de la Ploieşti acasă, la Câmpina. Am lucrat în televiziunea locală şi la săptămânalul „Zarva”, sub coordonarea lui Georgică Severin, apoi am aplicat pentru postul de manager la casa de cultură, de unde am şi fost scos la pensie. Între timp, mă dedicasem realizării publicaţiei culturale „Revista Nouă”, apoi a celei de poezie numite „Urmuz”.
- Când aţi fost primit în Uniunea Scriitorilor şi cu ce scrieri v-aţi motivat solicitarea şi dosarul trimis Comisiei de validare?
- Din 2012 sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, secţia Poezie, Filiala Bucureşti. Am publicat mai multe volume de poezie: Grădina de hârtie, Conserva de fluturi, 33 - piatră pasăre, duh, Şarpele dezaripat, Cântece pentru ştergerea umbrei, Elegii de pe strada mea, Elegiile căderii, Orb pe mare, Ferestre spre lumea interioară, Cântece pentru Inanna / Chansons pour Inanna [ediţie bilingvă, cu Laura Şerban], Cântece pentru Inanna / Songs for Inanna [ediţie bilingvă, cu Adriana Bulz], Întunericul. Alte elegii de pe strada mea, Produse derivate. De asemenea, şi volume de nonficţiune: Puterea lui Don Quijote [interviuri], Prins în lumea cuvintelor, 1, 2 şi 3, Stare de lectură 1 & 2, Fenomenul K şi alte privelişti literare. Unele dintre ele au fost premiate, ultima dată, 2017, cu Premiul naţional de poezie „V. Voiculescu”. S-au scris zeci de cronici despre cărţile mele, în reviste literare şi în volume ale criticilor. 


- Ați avut o fecundă activitate în multiple genuri literare. Sunteţi apreciat, pentru că aţi publicat poezie, proză, teatru, critică literară. Ce gen vă reprezintă cel mai bine?
- Eu nu am fost primit în Uniunea Europeană, am pătruns odată cu ţara! Am profitat ca să călătoresc doar cu cartea de identitate prin Balcani şi prin Occident, dar călătorisem şi înainte, cu paşaport, prin Italia, Franţa, Germania, Suedia… Acum mă duc la Balcic, în fiecare început de septembrie, şi la Londra, să-mi văd fiica şi pe cei patru nepoţi. 


Cel mai bine mă reprezintă poezia mea. Sunt convins că Poezia este Actul Creator Suprem, existent dinaintea cuvântului şi instigator al acestuia, că lenea l-a creat pe om, iar munca i-a îngrădit libertatea de expresie. De aceea, spun undeva că „a scrie poezie e ca şi cum ai dansa sau ca şi cum ai locui în suburbii, unde nu ajunge metroul şi niciun taxi nu se aventurează […], e ca şi cum nimeni nu-ţi deschide uşa de câteva decenii şi privirea ţi se înceţoşează la trecerea echipei de la serviciile funerare”.
- Am lăsat intenţionat pentru acest moment activitatea dvs. de redactor-şef al publicaţiei de cultură Revista Nouă, al cărei iniţiator sunteţi. 
- Revista Nouă trebuia să apară în 1986-87, dar Secţia de Propagandă a CC al PCR nu ne-a aprobat-o. În primele luni ale lui 1990, am scos, la Ploieşti, 2 numere. Era seria a treia, cea de-a doua fiind aceea refuzată (se făcuseră deja şpalturile!) lui Nicolae Manolescu & comp prin anii 70, iar prima serie este a lui B. P. Hasdeu, cele 30 de numere din secolul XIX. Colaborează, azi, la seria a patra, apărută din 2004 la Câmpina, scriitori din zona Prahovei şi mulţi din ţară şi din Europa. Publică texte culturale din toate genurile.


Din 2014, scot „vitrina de artă nouă” Urmuz, poezie şi arte vizuale, cu susţinere privată. Campania de pedagogie a lecturii din care a făcut în primul an parte nu a fost agreată de administraţia locală. 
- Se simte scriitorul român de azi abandonat în capitalismul nostru sălbatic, care a înlocuit dictatura roşie cu dictatura banului? Cât de bun scriitor trebuie să fii ca să trăieşti azi din scrierile tale?
- Puţini scriitori trăiesc din scrierile lor. Mulţi scriu publicistică sau fac alte meserii ca să îşi asigure traiul zilnic. Nu este ceva specific României, aşa se-ntâmplă în lumea largă. Desigur, în Occident sunt burse, subvenţii, oamenii de afaceri sunt încurajaţi să finanţeze cultura. Scriitorul este plătit pentru lecturile publice, şi la noi sunt timide încercările, dar o iniţiativă a mea – Conferinţele scriitorilor – din urmă cu nişte ani a fost repede abandonată de administraţia locală. Mă bucur că un câmpinean plin de iniţiativă, Codruţ Constantinescu, a reluat, cu fonduri private, un astfel de demers. E o picătură în oceanul indiferenţei generale. Cu greu poţi să convingi că a scrie literatură nu este un hobby, ci este o meserie grea, solicitantă şi ale cărei produse au valoare de circulaţie şi valoare consum. Că educaţia costă şi fără ea nu eşti om întreg.
- Aţi fost înlocuit de la şefia Casei de Cultură „Geo Bogza”, aşa cum s-a zvonit, sau v-ați retras de bună voie la pensie?
- Am plecat, pentru că am făcut vârsta de pensionare. Iar la Câmpina asta înseamnă că eşti exclus, eşti obligat să renunţi la locul de muncă, ceea ce încalcă flagrant articolul 41 din Constituţie. Eu nu am vrut să mă cert cu nimeni, cei cu iniţiativă, culturală sau de orice fel, nu sunt bine văzuţi pe aceste meleaguri. Admir pe Jenica Tabacu, pe Liliana Ene care nu obosesc să lupte pentru fiecare petic de cultură ce poate fi  salvat în beneficul locului. Eu prefer să merg acolo unde sunt invitat să fac ceva, să dăruiesc din ceea ce am, oriunde în ţară sau aiurea. Altfel, sper ca măcar Revista Nouă să mai fie finanţată o vreme pentru tipar de către administraţia locală. 
- Aţi fost preşedintele Asociației Scriitorilor Prahoveni. Un ONG despre care nu ştim prea multe. Ce şi-a propus? Ce a realizat?
- Şi-a propus organizarea unor manifestări culturale în oraşele pe valea Prahovei, a şi făcut-o o vreme, dar solidaritatea nu este calitatea noastră primordială, şi asta este tristeţea mea. Amintesc doar Maratonul Poeziei, model de activitate interactivă preluat şi de alţi entuziaşti din ţară, dar abandonat la noi, alături de Concursul de literatură „Geo Bogza” şi încă altele… Acum prefer oamenii care chiar au nevoie reală de mine, de ceea ce ştiu să fac.
- Ziarele pe suport de hârtie vor dispărea în timp, este un lucru tot mai evident. Ce soartă credeţi că vor avea cărţile tipărite?
- Bine spus: cărţi tipărite.  Să nu uităm că ele există abia de vreo cinci secole. Cartea va exista indiferent de suportul pe care se vor afla cuvintele. Biblioteca mea de acasă ar încăpea pe 2-3 tablete kindle. Şi accesibilitatea este infinit mai mare: o căutare după cuvinte cheie te conduce imediat la ceea ce vrei să afli. Dar nostalgiile nu vor dispărea, cel puţin atâta timp cât suntem noi în viaţă.
Adrian BRAD

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu