20 martie 2018

„Hoinărind prin ţară. Câmpina – Telega”

1916, iulie, 24. 
În ultimul număr (58) din „Gazeta Câmpinei”, Victor Anestin [foto] publică reportajul cu subiect local „Hoinărind prin ţară. Câmpina – Telega”: 

„Spre Telega. 
Dar ţinta mea era Telega, nu judecătoria. De altfel, Câmpina are ca nici odată mai mulţi vizitatori. E destul să vă spun, că între alţii se află şi d. I. Simionescu, Secretarul general al ministerului de instrucţie cu familia.
Într’o obişnuită trăsură ne-am urcat prietenul Gheorghiu din Câmpina şi eu.
V’am vorbit despre drumul ce duce până la posomorâta gară din Doftana. Dar de pe şoseaua ce duce la gară se vede bine în partea opusă a gărei, turnul unui mândru castel situat în mijlocul unei păduri. 


- E castelul şi parcul din Voila, ne spune birjarul.
Ei da, acolo desigur că se poate trăi ca în rai.
Privii cu oare care melancolie drumul ce ducea la Brebu şi pe care trebuia de astă dată să-l lăsăm.
Mă rog, Telega e o comună mai însemnată, deci desigur, mai frumoasă, mai bine îngrijită, mai ales că acolo sunt acele minunate băi de sare.
Urcăm puţin, pe o şosea strâmtă pe ale cărei margini apar ici şi colo câteva case părăginite, părăsite. Părăsite cu totul, desigur nu, căci atunci când fug oamenii dintr’o casă, se instalează animale, păsări, insecte.
Nu suntem încă în Telega, dar drumul spre ea nu e plăcut deloc. Pe o şosea plină cu pietre mari prin mijloc şi cu praf pe cele două părţi, mergi închis ca între două ziduri urâte, fără să vezi nimic, fără nici o perspectivă.
Lasă, vom ajunge noi în Telega!
Şi în adevăr vedem cu ochii cum ne apropiem de băile Telega, erau parii pe tăbliţele cărora se arăta că mai sunt atâtea mii şi sute de metri.
Şi tot case strâmbe, tot case dărăpănate, case locuite şi neîngrijite.
Puteam să constat de la început că mai toţi locuitorii din Telega sunt cu totul lipsiţi de simţul estetic.


Ajungem într’o vale, pe fundul căreia curge molcom o apă neînsemnată, un pârâiaş. Cei din partea locului îi zic «gârlă», în realitate e râul Telega, cari pe vremuri de secetă e de o modestie exagerată, dar judecând dupe albia lui cea lată îţi închipui că atunci când vin ploile de la munte primăvara şi toamna, Telega vine ca un balaur. Şi cum dă numai peste terenuri cu sare, când scade lasă pretutindeni cristalele de sare.
Valea aceia, în adevăr are dealuri  mai prăpăstioase, aşa că locuitorii au şi mai mare scuză să aibă case şi curţi cum dă Dumnezeu.
Dincolo de văi dacă-ţi roteşti ochii, ai în adevăr ce să priveşti, peisagele sunt încântătoare, cu toate accidentele de teren. Ochii dau de verdeaţă, de pomi.
Am vorbit cu cineva din sat.
- De ce stă Telega aşa de prost în privinţa curăţeniei, a aşezărei şi construirea caselor. Oare primarii nu s’au îngrijit niciodată de această comună?
- Nu poate nici un primar să facă ceva deoarece sunt unii locuitori care refuză cu încăpăţânare orice schimbare.
În centrul orăşelului, suspendată deasupra râului, ţinându-se dreaptă doar printr’o minune de echilibru, o cocioabă de lemn, a cărei întrebuinţare... mirosea cale de o poştă.
Cocioaba aceia drept în nasul tuturor tronează. Noroc că sunt puţini vizitatori în Telega.
Veţi zice poate că poziţia comunei e aşa că locuitorii nu pot să facă nimic, că sarea usucă totul, murdăreşte. Da, e o parte de adevăr, dar s’ar  putea cu toate acestea, numai cu puţină bunăvoinţă, să se ia măsuri care să se poată aplica fără opunere, cu privire la construirea caselor, la curăţenia ce trebuie să domnească în toate curţile. Ar trebui să se renunţe la nenumăratele cocioabe de felul celor despre care am vorbit mai sus.


Băile Telega
Faimoasele băi Telega, băi de sare, renumite pentru vindecarea tuturor reumatismelor. Acolo unde înainte se exploata sarea au ţâşnit isvoare de apă [care] au umplut groapa cea adâncă (câteva sute de metri adâncime) şi iată că avem azi la Telega vreo trei lacuri sărate.
Îmi închipuiam că localul băilor Telega e un stabiliment modern, curat, cu tot ce-i trebue. Dar nu, băile sunt în conformitate cu tot ce vezi în comună.
Pe un deluleţ, pe marginea malului stâng al râului Telega, două barace de lemn, fiecare întrecând cu prea puţin dimensiunile unui cufăr mare, dar vechiu, urât la înfăţişare. Unul din cufere închidea în el tinereţea blondă a casieriţei, altul era supranumit Cabinet pentru consultarea medicală, sau ceva asemănător.
Spuserăm d-rei că vrem două bilete să facem câte o baie.
- Nu se poate, fără vizita doctorului.
- Apoi o singură dată, doar trecem pe aci!
[I]Eşi d-ra Casieriţă afară din cufăraş – e drept că se înăbuşea acolo şi se vârâse în el numai pentru ca să aibă un mic aer de oficialitate faţă de noi.
Constatarăm repede că opunerea aceasta era numai aparentă. Când află cine suntem şi ce vrem, ne invită chiar să facem baia cea sărată. Ne sfătui însă să vizităm mai întâi instalaţia.
Mai bine ne-ar fi refuzat intrarea.
Da. În Telega sarea e de vină, numai ea, sarea e cea mai mare criminală. Ea a nenorocit şi băile. 
Un corp de clădire de dimensiuni dreptunghiulare, în care se află vreo şease cabine. În fiecare cabină câte o cadă. Un pat alături, cam foarte primitiv.
- Sarea domnule, sarea e de vină, se văita o îngrijitoare, care vedea că prea ne uităm cu atenţie.
Sarea da, sarea, dar zidurile prea erau crăpate de mult, totul totul părea părăginit, neîntreţinut de nimeni.
Două inscripţii cu negru, pe un gard vânăt necăjit de vremuri, indicau pe unde să intre bărbaţii şi pe unde femeile.
O dispoziţie în pătrat, cu cabine celule, unele de clasa I şi altele de clasa II, în acelaş[i] hal. În faţă lacul, singurul lucru interesant. În lac vreo cinci bărbaţi şi băieţi bălăcăreau. O fi până la fundul lacului 3 – 400 de metri cât spun ei, dar nu rişti să te îneci, din cauza densităţii ei apa lacului ar ţine şi un om la suprafaţă. Omul n’are nevoie să înveţe, pluteşte ca lemnul. Câţiva trecură în partea opusă ţărmuită de un munte de sare. În vârful muntelui, o santinelă care te împiedică să iei sare dacă ţe-ar veni acest gust.
Am plecat de acolo la alte băi, pe malul ce[lă]lalt al râului. Acolo părăginirea e şi mai mare.
Stăpână peste tristeţea nemărginită a baracelor şi a lacului era o biată bătrână, care pentru un moment avu iluzia că suntem clienţi.
În faţa acestor băi, pe celălalt mal, un lac mai mic, acolo se scaldă poporul din sat şi fără plată.
Băile, băile cele cu baracele murdare şi înegrite de vremuri sunt ale primăriei, dar spre cinstea ei, nu ea le îngrijeşte ci un particular. Nu-l cunosc, n’am nimic cu acel particular, îmi exprim aci însă revolta de modul cum su[n]t întreţinute acele băi.
Nu vine lumea! 
Dar cum are să vie, când băile sunt aşa de neîngrijite!
Şi am auzit că sunt concedate pentru vreo 30 de ani. Cu alte cuvinte nu mai e nimic de făcut.
Am respirat, când scoborând de la Doftana, am văzut valea râului cu acelaş[i] nume, când mi-am îndreptat apoi privirile spre direcţiunile unde se află Breaza, Brebu, castelul Voila”.
Ion T. ŞOVĂIALĂ
Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” (II), Editura Fundaţiei Libra, 2017

Un comentariu:

  1. Vrednicul Şovăială! Îi port o amintire încărcată de admiraţie şi respect.

    RăspundețiȘtergere