17 aprilie 2018

Câmpinenii Costică și Geta Gherghinoiu parcurg zilnic zeci de kilometri la pas

În zilele noastre, oamenii își bat joc zilnic de planeta Pământ, exploatându-i bogațiile și frumusețile naturale cu o sălbăticiune fără margini, încât sintagma „natura sălbatică” pălește ca duritate în fața expresiei „natura umană”. Din cauza prezentului planetei noastre cu o existență atât de poluată, viitorul ei va fi atât de sumbru, încât marele astrofizician Stephen Hawking, celebrul teoretician al originii Universului, înainte de a muri, a ținut să avertizeze că omenirea nu va putea trăi mai mult de 100 de ani pe acest pământ, drept pentru care este vitală găsirea, în următorul secol, a unei planete cu condiții propice de viață, pe care oamenii s-o poată popula, întru perpetuarea speciei umane. 
În ciuda acestor realități despre distrugerea naturii, doi câmpineni, Costică și Georgeta Gherghinoiu,  se încăpățânează să divinizeze natura, să trăiască în deplină armonie cu ea, bolnavi de microbul drumețiilor montane. Aceasta înseamnă că cei doi, care locuiesc (dar nu în regim diurn) într-un bloc din cartierul Turnătorie, se scoală adesea dis-de-dimineață și pornesc cu noaptea în cap, dar cu mintea luminată de gânduri limpezi, în drumeții prin Munții Bucegi și prin masivele învecinate. În drumeții zilnice de zeci de kilometri, iar când spunem zilnice, să înțelegeți că în toate zilele săptămânii cei doi pleacă de acasă ca să-și trăiască viața în mijlocul naturii. Însă atunci când drumețiile lor se întind pe mai multe zile în șir (pentru că au fost și astfel de cazuri, și încă destul de dese), de la plecare până la sosire străbat la pas peste 100 de kilometri. 


În fiecare zi pleacă amândoi   pe munte, atunci când vremea le permite, iar dacă vremea este vitregă, își găsesc o zonă prin împrejurimile Câmpinei pe care o înconjoară de câteva ori (dacă zona nu este prea întinsă), numai să nu se întoarcă în apartamentul lor de domiciliu mai devreme de orele serii. Sunt nebuni tipii, ați putea spune. Da, poate, niște nebuni, dar niște nebuni frumoși, care vor să-și trăiască viața frumos, în mijlocul naturii, pe care o consideră un dar divin, un altar al lui Dumnezeu întins pe toată suprafața Pământului. 


Deși creștini cu frica de Dumnezeu, nu se duc în nicio duminică la biserică (cu excepția Paștelui și a Crăciunului), dar nici în cele mai mari sărbători ale creștinătății nu uită să-și facă obișnuitele drumeții zilnice. Dar mai bine să îl lăsăm pe Costică Gherghinoiu, de 62 de ani (care arată ca un urs pleznind de sănătate) să povestească ce simte el pentru natură și pentru Dumnezeu. Soția sa, Geta, de 25 de ani îi stă alături, dar fiind o fire mai tăcută, intervine mai rar în discuție. Pentru a fi posibilă întrevederea noastră, Costică a făcut o excepție și a plecat pe munte, însoțit de consoartă, pe la ora 9 a dimineții de sâmbătă 14 aprilie, după ce aproape o oră mi-a vorbit întruna despre dragostea lui de natură.


Avocatul Poporului este un mizilic pe lângă temerarul nostru câmpinean, care este Avocatul Naturii, un avocat al apelor și al pădurilor, al tuturor formelor de relief și al tuturor viețuitoarelor care le populează. „Nu aveți voi treabă cu televiziunile centrale, că sunteți ziar local. Eu am boală pe televiziunile de la București, că încearcă să tâmpească lumea, ca să nu mai iasă oamenii iarna din casă și să ia drumul munților și al codrilor, din cauza morții albe, cică, adică a zăpezii. Păi nu din așa-zisa moarte albă bem noi apă?! Eu sunt din partea Vălenilor de Munte, din Ariceștii Zeletin, unde și-a rupt foamea colții, că nu a găsit decât pietre de mâncare. Am 62 de ani și am ieșit la pensie, că am avut mulți ani de grupă, cu muncă în condiții grele. Am lucrat în trei meserii, nu sunt chiar un fraier, am fost mecanic, electrician și macaragiu. Nevasta este din Brebu, are 56 de ani, ea nu are pensie, trăim amândoi modest, din pensia mea, dar nu ne plângem. Suntem fericiți când putem să ne luăm cu noi, pe munte, două sendvișuri fiecare. Că nu putem să nu ne hrănim deloc, fiindcă în drumețiile noastre consumăm mult efort fizic, iar mușchii trupului nu te mai ajută dacă nu le dai și puțină mâncare, cu ceva proteine, acolo. Pasiunea pentru munte și drumeții montane am căpătat-o din armată. Am făcut armata la infanterie, la un depozit de muniție din inima munților și am avut ofițeri care ne instruiau cum trebuie, pregătindu-ne din punct de vedere fizic.  Acolo am prins dragostea de munte. După armată, de 42 de ani, tot o țin cu muntele și cu natura. De fapt, de mic copil mi-a plăcut natura, fiindcă țin minte că îmi făcusem o căsuță într-un copac, în curtea casei. Și azi, când sunt pe munte, la un popas, îmi apare în fața ochilor imaginea căsuței mele din copac, mângâiată de razele soarelui. Eu cred că, în prezent, planeta are condiții de închisoare pentru locuitorii ei, eu așa socot. Azi mâncăm mai rău, poate, unii dintre noi, decât deținuții din închisori. Nu mai zic de apa nesănătoasă și aerul poluat. Și eu mănânc chimicale, dar prin mișcarea mea zilnică, prin drumețiile noastre, eu și nevastă-mea eliminăm mai repede toxinele și mai mult decât alți oameni.  Noi iarna, pe frigul cel mai cumplit, tot stăm afară măcar șase ore și abia apoi intrăm în casă. Când sunt troieni mari de zăpadă, facem la pas cercuri concentrice de la trei la șase ore, în jurul Câmpinei, în jurul unei poieni, al unui deal, găsim noi unde să ne mișcăm, în zona premontană, adică până la Secăria, numai să nu ne întoarcem acasă seara, fără să fi parcurs zeci de kilometri.  Muntele, iarna, îți mai aruncă mănușa, iar tu nu ai decât să alegi: ori îi accepți provocarea și lupți să nu te faci de rușine, ori îți vâri coada între picioare și te bagi la plapumă. Dar după ce te bagi în plapumă, o să ajungi să te bagi și în farmacii, că imunitatea organismului îți va scădea, iar bolile nu te vor ocoli, ba dimpotrivă. Acum 42 de ani, când am sosit în Câmpina, erau aici două farmacii mari și una mai mică lângă Turnătorie. Acuma sunt aproape 40 de farmacii în zona Câmpinei, sper să nu fi greșit la numărătoare. Chiar dacă nu sunt creștin practicant și nu mă duc la biserică, simt că Dumnezeu mă iubește și mă ocrotește. Altfel, nu aș fi rămas viu după nouă întâlniri cu urși, multe cu ursoaice cu pui lângă ele, câteodată la opt-nouă metri distanță. Am rămas nemișcat mereu, iar apoi animalele s-au îndepărtat de noi, lăsându-ne în pace. Nu mai zic că Dumnezeu mi-a dat-o și pe Geta. Că l-am rugat: Dă-mi, Doamne, te rog din inimă, o femeie care să mă urmeze în munți. Si mi-a dat-o pe Geta. Nu i-am zis de la prima întâlnire de boala mea după munte, că mi-era să nu se sperie, ca celelalte, și să fugă de mine. Până la urmă, a fost bine. Viața mea o dedic naturii, și prin ea, lui Dumnezeu, Creatorul a tot ce este pe acest pământ”.
Adrian BRAD

4 comentarii:

  1. Felicitări. Ma antalnesc cu dansi prin pădurile de la Draganeasa.

    RăspundețiȘtergere
  2. sotia geta are 56 ani nu 25 ani am fost colege in mecanica 2

    RăspundețiȘtergere
  3. felicitari...sunt vecinii mei din bloc si va marturisesc ca nu mint in ceea ce au spus...mereu ii vad cum pleaca dimineata si vin seara..indiferent de vreme..un exemplu bun de urmat..

    RăspundețiȘtergere