15 mai 2018

CĂRŢI DIN BASARABIA. Dumitru Matcovschi, „Duda” (Vadul lui Raşcu, II)

Continui prezentarea cărţii Poetului–martir Dumitru Matcovschi, Duda, Coordonato[a]r[e] şi responsabil[ă] de ediţie Alexandrina Matcovschi, Chişinău, Pontos, 2016, romanul satului natal al autorului, a cărei primă parte am publicat-o săptămâna trecută. 
„Duda se întinde pe malul Nistrului – lung, foarte lung.”  Între Surda şi Pietreşti, pe care le-am întâlnit în prima parte, în poemul delicat dedicat Nistrului. Mai departe erau Cobâlea şi Şoldăneştii. ”– Zice lumea, măi Sîle [Avrămiţă], măi, c’ai cumpărat armăsarul ista de la Cobâlea, aşa’i? / – L-am cumpărat, aşa’i, dar nu de la Cobâlea, de la Şoldăneşti l-am cumpărat, de la iarmaroc, dacă ştii unde’s Şoldăneştii.” Scridon-autorul, şef de club şi bibliotecă (izba-citalnea, ruseşte, cum i se spunea mai des) la Surda, după ce, corigent la Sport, a renunţat la şcoală, ştia. 
„Preşedintele sovietului sătesc mă trimise într’o zi la raion, să aduc leafa de la bancă”. De la Şoldăneşti, adică, „iar până la raion, de la Duda, erau douăzeci şi patru de kilometri, nici mai mult, nici mai puţin (...) şi eu mă trezii cu noaptea în cap şi mă pornii la drum, pe jos, căci nu se ducea  nicio sanie la raion, iar eu trebuia să mă duc numaidecât, fiindcă venea Anul Nou”. „Întunericul încă nu se împrăştiase, când ieşii în vârful dealului. Atunci aruncai o privire înapoi şi zării satul ca prin ceaţă, albă era Duda, şi’mi spusei atunci că seamănă cu o ursoaică polară domesticită, deşi nu văzusem niciodată ursoaică polară domesticită. Astăzi îmi amintesc şi’mi pare că semăna într’adevăr c’o ursoaică polară şi mă întreb, de unde totuşi fantezia mea a ştiut să alăture şi să contopească imaginea satului în iarnă şi imaginea unui suflet pe care n’aveam de unde să’l cunosc? / E straniu oarecum. «La întoarcere, mi-am zis, mă voi opri în vârful dealului şi voi privi satul de sus, de sus totdeauna se vede mai bine».” „Drumul trecea prin pădurea Coteucei şi mai departe – pe lângă Ferata şi Gălbioara”. „Când ajunsei în pădurea Coteucei, se luminase de-acum, vântul în pădure nu mai bătea, era linişte în pădure, o linişte mormîntală. Mergeam pe drum şi’mi veni deodată un dor să chiui şi mă oprii locului şi’mi făcui hatârul, şi pădurea răsună departe-departe, adâncă, şi iarăşi liniştea se aşternu peste vârful copacilor, parcă nici n’o clintii adineaori. Mă gândeam că’i săracă pădurea Coteucei totuşi, săracă în ciute, dar şi în copaci săracă, pădure de stejar, păcat că nu cresc brazi în ea, mi’am zis, la Anul Nou oamenii au nevoe de brazi, dar prin părţile noastre brazii nu cresc, tocmai în pădurea Roschitului cresc şi nu’i aproape pădurea Roschitului.” 

Vadul-Raşcov. (Sursa foto: www.vadul-rascov.weebly.com)
Între Duda şi Pietreşti se deschidea o vale abruptă, cu „câteva case în fundul văii”, „case intermediare, vorba Mariei Onisimovna, învăţătoarea de Limbă moldovenească”. Tot acolo, „la hotarul dintre Duda şi Pietreşti, exact deasupra casei lui Sevastian Brata”,  se afla Borta lui Vichente – Peştera lui Vichente, cum o numeşte autorul, „săpată adânc în piatră” şi semănând „cu hrubele de la Cricova”. „În anul acela însă peştera nu era prefăcută [de colhoz] în carieră şi era pustie.”  Cine a fost „acest Vichente, care şi-a imortalisat numele, nu se ştie. Se zice c’a fost pietrar care a tăiat o viaţă întreagă cruci şi hogeaguri şi nu numai că a tăiat, ci a trăit acolo, în stâncă, şi a trăit până la adânci bătrâneţe. După el au venit alţi pietrari, care au tăiat mai departe cruci şi hogeaguri, şi tot aşa până mai ieri [când, n’o mai spune autorul, a venit regimul comunist şi s’a terminat cu crucile], de-a rămas peşteră săpată’n stâncă”.
„Spuneau băeţii din Duda că Peştera lui Vichente are o răsuflătoare, undeva la Surda sau în altă parte (...). Eu nu cred, fiindcă n’am văzut’o şi, în general, nimeni n’a văzut’o, se spun multe şi de toate despre Peştera lui Vichente, dar parcă toate câte se spun trebue să fie numaidecât adevărate?” În ea „se ascundeau pe atunci fioroase păsări de noapte, ba chiar şi animale sălbatice se ascundeau. De aceea ne şi temeam. / În cele din urmă, ne-am adunat în gura peşterii şi am început să aruncăm în vale bolovani de piatră. Bolovanii de piatră se rostogoleau până’n apele Nistrului, parcă se prăbuşeau dealurile, parcă se cutremurau pământurile, şi această distracţie amarnic ne plăcu.” 
Duda are o geografie atipică. Centrul ei „nu e în centru, precum s’ar crede, centrul e la o margine de sat, e în târg.” În centru „se aduna totdeauna multă lume, în special duminica, duminica era zi de piaţă şi lumea venea la piaţă, să vîndă câte ceva şi să cumpere te miri ce”. În centru se afla magazia colhozului, lângă Feiga, unde se vindeau liber harbujii. Şi scrânciobul, „tot aproape de centru” era. Dincolo de centru era Rîpa cea mare. 
Geografia aceasta, credem, era aceea nouă, când toate se răsturnaseră după bunul plac al socialismului. Ţinem cont de timpul în care a fost scrisă cartea, publicată într’o singură ediţie antumă, în 1973. Observând că şi aşa autorul îndrăsneşte mult – ar fi de comparat cărţile care apăreau dincoace, pe atunci – vorbind despre biserică (închisă, desigur, dar faţă de care elevii îşi manifestau curiositatea) centrul vechi, de totdeauna, şi despre preotul care mai slujise încă, imediat după ocupaţia sovietică a Basarabiei. 
„Şcoala din Duda se afla lângă brigadă, în casa părintelui Carp. Eu nu-l ţin minte pe părintele Carp, de văzut l-am văzut, când eram copil, ba l-am şi ascultat cum cânta în biserică. Era îndată după răsboi, când l-am ascultat, făcea slujba pentru soldaţii care nu se întorseseră la vatră, în fiecare duminică făcea slujba şi femeile plângeau, şi nu numai femeile plângeau. Plângeau şi copiii, şi tot satul plângea.
Şcoala din Duda se afla lângă brigadă şi lângă biserică. Zid de piatră albă despărţea curtea şcolii de curtea bisericii – săream gardul ori de câte ori aveam nevoe de linişte; iarbă mare creştea în curtea bisericii şi ne întindeam pe iarbă, să ne odihnim, uneori jucam cărţi, alteori săream zidul din curiositate pur şi simplu.” Se subînţelege, ne spune autorul, fără cuvinte, că biserica fusese închisă demult, iar mai jos adaugă că mama şi tata s’au dus „la Pietreşti, la hram”.


Credinţă amestecată cu eresuri din vremea oracolelor. „– Ai crescut mare, tâcâlan, începu bunica [Evlampia] într’o seară, da când te-o călcat căruţa, nici eu şi nici mă-ta nu credeam să te mai vedem viu. Erai mortu-mort, cel bătrân te-o luat în braţe şi te-o dus la fântâna lui Vasile şi te-o udat cu apă, şi numai când te-o udat cu apă ai deschis gura şi ai spus mamă, şi pe urmă cel bătrân o prăvălit căruţa în drum şi s-o suit în căruţă şi o ţinut o fugă până la bolniţă şi nici doctoreasa nu avea ce’ţi face. Plângeam şi eu, şi Evdochia plângea şi-l ocăram pe cel bătrân că n’a luat seama de tine, că tu adormisei în căruţă şi, când să iasă căruţa la drum, ai căzut jos şi te-o călcat o roată, erai mort ca toţi morţii. – Înseamnă că eu sunt norocos, mâcă, dacă m-a călcat căruţa şi n’am murit. – Ştiut că eşti norocos, tâcâlan, ţi-a tras Evdochia cărţile la o ţigancă şi ne-o spus ţiganca c’ai să trăeşti cincizeci de ani încă şi peste cincizeci de ani ai să ai o cumpănă, şi dacă ai să treci de cumpăna ceea, ai să trăeşti mult. – Da eu, mâcă, nu vreau să trăesc mai mult de şaizeci de ani, şaizeci de ani îi destul pentru un om, ei, lasă şaizeci şi cinci.”

Evdochia şi Leonte, părinţii poetului Dumitru Matcovschi
Ai crede, citind acest pasaj, că KGB-ul, punând la cale atentatul din 17 Mai 1989, a lucrat ca la carte şi după carte, cartea Dudei, apărută în 1973, citită şi puricată, ţinându’i soroacele.
Mai mult, „Mama, ca orice mamă, crede[a] în visuri”. Odată, „îndată după răsboi, într’o primăvară, mama l-a visat pe tata întors acasă teafăr şi nevătămat şi, ca prin minune, peste o săptămână tata s’a şi întors, ce’i drept, nu s’a întors teafăr şi nevătămat, dar s’a întors totuşi”. „Altă dată mama a visat că luase foc pădurea Coteucei, la miez de noapte luase foc, nu ştiu cine aruncase un capăt de ţigară sub un stejar de la Odaia Lotrului”. „Aşa a visat mama, iar nu mult după aceea pădurea Coteucei s’a aprins într’adevăr, numai că nu s’a aprins noaptea şi nu la Odaia Lotrului s’a aprins, ci ziua, şi s’a aprins lângă cordon, şi pădurarul îndată a bătut alarma, şi au alergat oamenii care lucrau la Selişte şi au stins’o, a ars numai un petic de pădure, vreo douăzeci-treizeci de copaci.
Şi încă un vis care s’a împlinit, dar acesta a fost un vis frumos, asemenea visuri mai rar, căci rar se împlinesc visurile frumoase, de obicei se împlinesc cele urîte, parcă îi un făcut. Mama a visat un vis frumos: se făcea că împrejurul casei noastre sburau ca nişte libelule stoluri de îngeri, şi semănau îngerii care sburau împrejurul casei noastre cu îngerii de pe podul bisericii din Japca, şi sburau foarte încet, iar nişte păsări necunoscute cântau în vârful prăsadului din faţa prifvorului, iar soarele de asupra lumina galben şi moale-moale, iar noi – eu, mama şi tata – ne plimbam de mână prin grădină – grădina era Dumnezeească, adică rai era. Frumos vis, nu-i aşa?”
Trebue doar să mergeţi la Casa memorială. Îngerii aceia nu si-au contenit sborul nici până azi. Şi nici că’l vor conteni vreodată.
Ultimul vis care i s’a împlinit în carte a fost acela pentru părăsirea de către băet a clubului de la Surda. „Mama niciodată n’a fost la clubul de la Surda, dar m’a visat în club, ca să vezi, şi clubul în care m’a visat mama era anume cel de la Surda, dar mult mai mic, în afară de mine nu încăpea nimeni în el. Eu stăteam în club culcat, ca într’o cutie stăteam, să nu spun ca într’un sicriu, şi clubul parcă era uşor-uşor şi curgea pe Nistru la vale, încet curgea, legănat pe valuri, iar din faţă, în întâmpinare, venea o corabie cu botul ascuţit, şi corabia aceasta trebuia să lovească în club şi să’l spargă... Eu, culcat cum stăteam, nu vedeam corabia, dar mama o vedea, căci mama stătea pe mal, la o parte, şi striga la mine să sar în apă, dar nu puteam sări în apă, clubul mă apăsa din toate părţile, în timp ce corabia cu botul ascuţit se apropia, sau nu, corabia stătea pe loc şi mă aştepta, se apropia clubul, precum apa curgea la vale şi’l mâna în jos.” În toiul ţipetelor băetul tocmai se întorsese „de la Surda târziu şi bătusem la uşă, să’mi deschidă, şi mama mi-a deschis şi văzându-mă tocmai a oftat: «Of, că tare rău te-am visat numai ce, unde umbli tu nopţile, să laşi clubul cela la dracu şi să stai acasă mai bine, că n’ai să ajungi la bun sfîrşit, c’aşa de rău te-am visat, nici nu pot să’ţi spun, tu doar ştii că toate visurile se împlinesc, şi să te astâmperi, nu’ţi trebuiască ţie clubul, că eu nu vreu să am nevoe la casă.»” Adică , mama visa ca băetul să se întoarne la şcoală. 
Nu s’a întors el, atunci, dar ne întoarcem noi.   
„Din clasa noastră ograda brigăzii se vedea ca-n palmă, doar că nu aveam timp să urmărim atent tot ce se făcea în ograda brigăzii”. „Astăzi îmi dau sama că nu se afla la bun loc şcoala noastră, cum n’ar fi, dar copiii mai trebue ţinuţi departe de cele lumeşti, căci, dealtfel, le intră în cap ce nu trebue. Deşi nu prea eram noi copii – aveam câte şaisprezece-şaptesprezece-optsprezece ani, poate mai mult.” 
„Şef la brigadă era Petre Rabovilă, om între două vârste. În brigadă avea vreo cincisprezece perechi de cai, şi caii uneori mai trebuiau adăpaţi, iar isvorul cel mare curgea în alt capăt de sat şi badea Petre Rabovilă era prieten cu noi. /  – Cine vrea să meargă călare astăzi? venea la şcoală badea Petre, când auzea că sună clopoţelul. / Călăraşi se găseau destui – încălecam în ograda brigăzii şi treceam în galop prin centrul satului, şi se ferea lumea din cale, iar de la isvor înapoi ne luam la întrecere şi se întâmpla să cădem câteodată de pe cai, dar de călărie totuşi nu ne săturam!” 
De interes pentru băeţi era şi harbuzăria (bostănăria, bostana), care „se întindea de la Odae până deasupra satului”, pe locul imaşului vechi, pe care-l arase colhozul (ca şi la noi, colectivul de ieri şi primăriile de azi). Alături se afla pădurea. 
Păpuşoii, pe care-i prăşeau tata şi mama, erau în Pletina. Îi plăcea şi lui la sapă. Căci acolo, pe deal, „puteam să mă gândesc la tot ce doream, şi mă gândeam, desigur.” „... istoriile pe care le născoceam acolo, în câmp, mă călătoreau într’o lume a bucuriilor neîmplinite, şi tocmai în aceste bucurii neîmplinite încăpeau clipe de inconştientă speranţă. Uneori mă vedeam preşedinte de colhoz, sau vreun mare şef la raion, capabil să rezolve printr’o semnătură toate problemele satului.” „Alteori mă vedeam generalissimus”. „Şi mă vedeam încă sclav în Roma antică, Spartac mă vedeam – Spartac era pentru mine întruchiparea celui mai bărbătesc eroism. [Semn explicit de revoltă; O.O.] Lucram alături de mama şi tata, de dimineaţă şi până’n noapte lucram. Uitasem de oboseală şi de toată lumea uitasem, aşteptam toamna, să înceapă nunţile în sat..., fiindcă’mi plac la nebunie nunţile, care se joacă mai mult în mijlocul drumului decât în ogradă.”
Tata era sever, „tatei nu’i place să repete vorba de două ori”. Când dădea milităria jos din pod, Scridon se adăpostea de furia sa la bunelul.


„Bunelul a fost gospodar de viţă... A avut şase desetini de pământ, oi, cal şi bricică, şi au trăit toată viaţa singuri, el şi bunica, că n’au avut copii, tata se socotea feciorul lor, dar nu era feciorul lor de fapt, l-au luat de suflet de la un cumnat, din Glijeni; tata se însurase devreme, la şaisprezece ani, şi bunelul, în cele din urmă, tot singur a rămas. A dat în colhoz pământul, şi bricica, şi calul, el însă n’a putut să lucreze în colhoz nicio zi, căci era bătrân, a rămas cu douăzeci de arii împrejurul casei şi din ele trăia. Şi-a trăit anii fără de niciun dinte în gură: flăcău, la nunta fratelui său, a căzut de pe cal şi calul l-a călcat cu copita şi i-a desbătut dinţii, şi el a trăit o viaţă fără dinţi, mânca miez de pâine muiat în lapte sau în ciorbă.”
Era un om curios din fire. „– Măi Scridonaş, măi, mă striga bunelul, când mă vedea intrând pe poartă, vină’ncoace şi spune’i tâcăi ce se mai aude prin sat, că baba asta a mea nu’mi spune nimică, lua-o-ar nevoile s’o ieie! – În sat îi linişte, tâcă, îi spuneam, dar nici eu nu prea ştiu ce se aude în sat, că mă duc cu mama şi tata la deal, la prăşit. – Faci rău, Scridonaş, că nu vrei să înveţi, amu fără şcoală nu ajungi departe, eu am rămas numai c’un clas şi n’am făcut bine, dar atunci alte vremuri erau. Scrie gazetul – am citit – că se deschid fel de fel de şcoli, şi se vede că nu se deschid degeaba şcolile estea, trebue să înveţi şi tu, că nu’i bine să nu înveţi, ascultă-mă pe mine ce’ţi spun. / Bunelul citea ziarul de-a mărunţelul, îşi punea ochelarii pe nas şi citea ore întregi, silabisind răbdător.” 
La bunelul se adăpostea, dar, Scridonaş de furia tatei. „Odată, ţin minte, mama i s’a plâns că’i întorc vorbele înapoi şi el s’a descins de curea şi m’a făcut măr în bătae şi cine ştie ce mai putea să facă din mine, dacă nu mă smulgeam din mâinile lui şi nu mă ascundeam în noapte.” Tata şi-a dat seama pe unde’i şi, „nu zăbavă bătu şi el la uşă, însă bunelul n-a vrut să’i deschidă, bunelul i-a spus să se întoarcă acasă şi mai mult să uite drumul la dânsul, că nu mai vrea să-l ştie şi nu mai vrea să audă de el. – Deschide şi dă-mi copilul! striga tata din prag. – Niciun copil şi cară-te de aici!... – Deschide, că fărâm uşa! – Încearcă! – Deschide, tată, c-are să fie mai rău! – Tu pe mine mă sperii, ai?! Cară-te de la uşă, cruciuliţa mamei tale eu, că dacă ies afară, rup gardul cu tine!... Dimineaţa, după ce bunica mă hrăni binişor, bunelul mă luă de mână şi mă aduse acasă, iar acasă tata nu mai era, era numai mama. – Unde s-o dus nebunul cela, fa? o întrebă bunelul pe mama. – S-o dus la lucru, numai ce s-o dus, trebue să fie prin vârful dealului. – Că nu l-am apucat eu, să’i arăt eu cum se bate copilul! Parca se poate una ca asta, fa? Şi tu, dacă’l vezi că’i smintit, de ce’l aţâţi, ai?... – Las’ că şi băietul ista’i bun! Ce nu’i spui – nu’l poţi nimeri. Îi spui să aducă o căldare de apă – da de ce el? Îi spui să aducă un lemn de foc – da de ce el? Îi spui să dee de mâncare la porcul cela – da de ce el? Da ce’i el, înger în casa asta, sau ce-i?! – Nu’i înger, dar trebue să grăiţi cum se cade cu dânsul, să nu se teamă copilul de voi. Iar tu, măi băete, bunelul se întoarse către mine supărat, ţine’ţi limba după dinţi şi nu căuta nevoia. Ceea ce’ţi spune mă-ta să faci, trebue să faci! Că altă dată am să descing eu cureaua!” În primăvară bunelul „s’a îmbolnăvit şi a prins a se usca ca un pom bătrân; iar în vară a căzut la pat... şi-i porunci bunicii să se pregătească de înmormîntare... – Asta să i-o dai Evdochiei, zicea bunelul, iar asta Pistiniei, iar prosoapele estea să le dai oamenilor care mi-or săpa mormîntul şi să’i cinsteşti bine pe oamenii ceia, că’i greu de săpat un mormînt, eu ştiu... Iar sicriu să’l rogi pe Joacăbine să’mi facă. Scândurile’s în şură, sus... Nu te-aş sfătui eu să vinzi oile, dar poate că’i mai bine să le vinzi, poate că, singură, mai bine să creşti un godac, vezi. Eu dac’oi începe să mor, tu s’o chemi pe Evdochia la mine, şi pe Ionică să’l chemi, să mă iert cu ei... Evdochia şi Ionică sunt mama şi tata, bunelul ţinea la mama, iar la tata mai puţin – tata nu l-a ascultat, zicea, că le-a făcut toate din capul lui.”  „Bunica o trimise pe mătuşa Pistinia după mama şi tata, şi mătuşa Pistinia veni într’o fugă, bătrână cum era. – Evdochie hăi, Evdochie ! strigă mătuşa Pistinia din drum. – Ce’i, liţcă Pistinie, că aud? răspunse mama din prag. – Moare Toader, Evdochie, şi m’a trimis Agafia să vă chem, că Toader a zis să vă iertaţi cu dânsul.”
Într’o dimineaţă, tata îşi „strigă afară, în ogradă” feciorul şi’i spuse: „Vine toamna, măi băete, ai de gând să te duci anul ista la şcoală, sau nu ai de gând? Iaca ce ţi-oi spune eu. La colhoz îi bine de lucrat, dar de ajuns că lucrăm noi, eu şi mamă-ta, bine ar fi să te duci la şcoală şi să termini şcoala, pe urmă s’a mai vedea. A fost Saveta [dereticătoarea] ieri pe la noi. Oraz Antonovici te cheamă la şcoală şi, dacă te cheamă, rămâi acasă şi du-te.” 
Scridon li se părea colegilor puţin altfel decât ei: „– Hei, măi Scridoane, că tare eşti tu departe de toată lumea asta care te înconjoară.” Chiar dacă replica este dată în cimitir, de către Pavel, cel mai tînăr dintre cei patru prieteni corijenţi la Sport, care „judeca foarte treaz, prea treaz”, nu este de trecut cu vederea.  
Duda este locul în care adolescentul ia dimensiuni ciclopice: „erau în vale Duda şi Pietreştii, iar noi eram în deal şi ni se părea că peste noi nu se întunecă, ne părea că Peştera lui Vichente şi noi creştem peste întuneric şi peste lume ca nişte uriaşi. Dar numai ni se părea, căci se întuneca pretutindeni, amurgea. Pe Nistru la deal, spre Soroca, trecu vaporul de cursă; vaporul trecea la oră fixă; odată cu vaporul se întorceau şi oamenii în sat, de la muncă.”
Acolo are visiuni de poveste. „Priveam în continuare prin geam şi mă vedeam călare pe un armăsar alb, armăsarul se repezea să rupă pământul, iar eu îl ţineam în frâu numai cu mâna stângă, mâna dreaptă n’o aveam, o pierdusem la răsboi ca Ionică Chipercea.... Treceam călare de-a lungul satului şi satul ieşea pe la porţi să mă vadă şi să-mi strige hura.” 
Sau: „Anul Nou poposise în Duda, ardeau luminile în fiecare casă, şi la Oraz Antonovici ardeau luminile... Mergeam pe drum şi mă vedeam călare pe un armăsar alb şi frumos, trec prin sat călare pe un armăsar alb şi frumos, iar din faţă vine tot călare Oraz Antonovici, şi ne întâlnim în centru, lângă Feiga, şi armăsarii noştri se ridică în două picioare şi se joacă unul cu altul, ca armăsarii, se joacă şi nechează sălbatic şi noi ne ţinem cu mare greu călare, mai ales Oraz Antonovici, căci a îmbătrânit de astă toamnă şi nu mai este cel de demult. (...) Am dat pinteni armăsarului pe drumul Pietreştilor şi Oraz Antonovici s’a luat după mine, dar fugea mult mai încet armăsarul lui Oraz Antonovici – ajunsesem de acum în dreptul Peşterii lui Vichente, iar Oraz Antonovici se afla abia în dreptul spitalului; m’am oprit şi l-am aşteptat, şi n’am vrut să’i fac inimă rea când m’a ajuns – era evident că armăsarul meu e mai tînăr. I-am zis să ne suim în Peştera lui Vichente şi să aruncăm la vale bolovani de piatră.
Ne-am suit în Peştera lui Vichente, în Peştera lui Vichente era ziuă cu soare şi cer senin, soarele ardea nesfîrşit, pietrele de arşiţă crăpaseră,... şi deodată [o] sete insuportabilă se cuibări în sufletele noastre şi ne trezirăm încălecând şi coborînd în sat. Ne grăbeam acasă să ne potolim setea, armăsarii noştri sforăiau şi băteau din copite, ca armăsarii din poveste, dar niciun pericol nu ne aştepta; de ce, totuşi, sforăiau şi băteau din copite armăsarii? 
La marginea satului m’am văzut din nou rămas singur: armăsarul lui Oraz Antonovici tam-nisam s’a rupt de pământ şi s’a înălţat în văzduh ca o pasăre, am întors capul în toate părţile şi am strigat şi nu mi-a răspuns nimeni, căci n’avea cine să’mi răspundă, şi am strigat o dată, şi încă o dată, şi a treia oară când am strigat, mi-a răspuns din amiaza cerului Oraz Antonovici, fluturându’mi lung din batistă, ca la o despărţire. I-am fluturat şi eu din batistă şi l-am petrecut cu ochii până sub pădurile stelare ale amintirii şi acolo l-am lăsat şi mi-am căutat de drum.


Anul Nou pogorîse peste Duda şi eu mă întorceam acasă, singur la miezul nopţii mă întorceam acasă, pe un armăsar alb şi năzdrăvan, urătorii încă nu’şi numărau câştigul, se mai auzeau urătorii împrejur, dar drumul era pustiu, nu’mi ieşea nimeni în cale, precum nu mă întorceam acasă pe drumul principal, pe un drum lăturalnic mă întorceam.
Mă întorceam acasă şi casa noastră nu se vedea, fiindcă era noapte şi noaptea era de păcură. Mă întorceam acasă de-o veşnicie întreagă, şi de ce mergeam, mai mult mă rătăceam, şi cu cât mă rătăceam, cu atât mă depărtam de copilărie şi’mi părea rău că mă depărtez...
Mă întorceam acasă, căci trebuia să fiu acasă de Anul Nou, fiindcă Anul Nou, vorba lui Duţă, se întâlneşte acasă, lângă mamă şi tată, lângă frate şi soră; mă întorceam acasă foarte solitar şi foarte neclintit în liniştea mea, visând astfel să mă întorc totdeauna acasă!
Mă întorceam acasă şi casa noastră răsărea undeva departe în faţa mea, departe şi nu prea departe, cu geamuri largi şi uşi neîncuiate, cu cucoşi de tablă, clătinaţi de vânt, pe acoperiş. Era casa noastră sau nu era casa noastră? Nu ştiu dacă era casa noastră, căci alături de ea se vedeau şi alte case asemănătoare şi poate alta era casa noastră. În Duda toate casele seamănă una cu alta, ca şi oamenii. Căutând casa noastră, am ajuns, în cele din urmă, la bunica... 
– Azi îi Anul Nou, mâcă. – Îi Anul Nou, tâcâlan. – La mulţi ani, mâcă! – La mulţi ani, tâcâlan!”
Aşa se închee Duda – Cartea Satului lui Dumitru Matcovschi, şi a Sa – ca o previsiune a eternei reîntoarceri. Acasă şi printre ai săi, mutaţi cu toţii în cimitirul din deal şi cu toţii veghind cu privirile înspre Nistru, continuându-şi curgerea dialogurilor de dincoace. La mulţi ani, Mnemostene-tâcâlan!...
Octavian ONEA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu