08 mai 2018

Editorial. DOINA CORNEA

Doina Cornea era o oglindă a societății românești. Cum observa cineva, excedat de numărul anunțurilor că doamna a murit: a și trăit, dar puțini au observat asta. Adevărat, căci, în viață și în moarte, a fost, prin moralitate, o oglindă inclementă pentru neamul tuturor compromisurilor. De câte ori ați văzut-o sau auzit-o pe femeia asta, puțintică la trup dar de diamantină tărie sufletească, la TVR sau RRA? Unde sînt permanent invitați tot felul de ipochimeni – politicieni ori  „analiști” - să ne „explice” pe ce lume trăim. Nu ar fi fost mai sporitor spiritual să știm părerile domniei sale? Sigur, nu în ultimii ani când avea probleme de sănătate, ci atunci, la începutul anilor 90, când lumea îi asculta pe Iliescu și pe Miron Cozma. Sau pe Cristoiu. Vă dau un exemplu simetric, pentru că este un monument viu: de cîte ori cele două instituții de presă publice (vorbesc despre ele, pentru că au un anume statut legal, nu mă interesează cele private) au solicitat părerea filosofului Mihai Șora despre realitățile zilei? Niciodată! În schimb vedeam seară de seară tot felul de saltimbanci ai analfabetismului primar și cultural perindîndu-se, aceiași și pe aceleași ecrane, la nesfîrșit. 


Știți de ce România este astăzi în halul de mizerie morală care ne disperă? Pentru că cei care au bătut-o pe Doina Cornea nu au fost niciodată pedepsiți. Până cînd nu ne aranjăm memoria, nu vom fi un popor. Ceea ce doamna ar fi vrut să fim. Prin exemplul său. Dizidența românească a cunoscut după anii 70 foarte puține cazuri autentice, de aceea cu atît mai valoroase. Aceste cazuri au fost repede izolate de către Securitate, nu a existat o adevărată solidaritate (aluzia la sindicatul polonez este inevitabilă). De aceea Doina Cornea a însemnat permanent o incomodă mustrare. Înainte și după 1989. Prin singurătatea și singularitatea ei. De aceea singurul sentiment autentic la nivel public cred că ar trebui să fie acum rușinea. Rușinea că a trăit printre noi și nu am cunoscut-o… Dar rușinea nu ține de sentimentul românesc al ființei, nici măcar de sentimentul românesc al urii de sine. Rușinea că România de azi e la antipodul moral al celei pentru care a luptat Doina Cornea. Că ne interesează orice altceva decît valorile morale. Deja cîțiva neica nimeni s-au cocoțat pe înaltul mormîntului ca să-și arate lumii mecla, ca fiind „continuatori” ai luptei Doamnei! Exemplul domniei sale este unul evanghelic: a mărturisi adevărul cu orice risc. Cu cât  riscul e mai mare, cu atît adevărul trebuie strigat mai puternic. Și din acest punct de vedere absența Doinei Cornea este un memento mustrător. 


Nu mai trăim într-o dictatură francă, precum aceea ceaușistă în care Doamna rostea adevărul probînd vorba imutabilă că numai Acesta ne va face liberi. Trăim într-o zonă politico-socială mai degrabă moale, mai degrabă ticăloasă, mai degrabă amorfă… și cu toate acestea frica de a spune adevărul e, parcă, și mai mare. Și nu numai de a-l spune, chiar de a-l gîndi. România de azi nu este, cu siguranță, cea pe care o visa Doina Cornea. Formal, da: sîntem în NATO și în UE, circulăm liber prin mai toată Europa. Dar, nu știu de ce (adică știu, dar o spun de cîteva sute de editoriale încoace, nu mai repet acum), mintal și mai ales moral am regresat. Altfel am fi respectat-o pe această femeie model, urmîndu-i exemplul de rectitudinea morală. Cum spune un prozator tînăr: am avea nevoie de un transplant de coloană vertebrală. În acest caz, ar fi fost vorba de un auto-transplant, de la noi la noi înșine. De învățat, adică, de la un model pe care l-am avut la îndemînă. 
Sfîrșitul comunismului ca sistem politic a început atunci cînd un mare politician a avut curajul să numească URSS imperiul răului, adică să folosească definiția exactă, fără eufemisme, și, în același timp istoric, Papa Ioan Paul al II-lea denunța și el, fără ocolișuri, natura răului politic. Dizidenții din Est făcuseră asta, dar, cel puțin pînă la Soljenițân, vocea lor încă nu era receptată suficient într-un occident vrăjit de propaganda stîngii. La un moment dat, vocile din Lagăr au devenit suficient de puternice pentru a fi auzite. Și vocea atît de delicată, ca și întreaga ei ființă, a profesoarei clujene s-a auzit dintr-o dată printre cele mai clare prin dicțiunea ideilor. Nu au fost multe asemenea voci în România, cu atît sînt mai prețioase.  Opération Villages Roumains s-a născut după difuzarea unui reportaj filmat al lui Josy Dubié, România, dezastrul roșu. Doina Cornea era aici acuzatorul principal al demenței „sistematizatoare”, demolatoare de memorie în fond, a lui Ceaușescu. Solidaritatea pe care a reușit să o genereze în Europa este un fenomen unic pînă acum. Dacă am fi reușit să folosim cum trebuie acel capital de imagine, cum se spune în limbajul de lemn de azi, poate că modelul Doina Cornea ar fi rodit în social. Mă gîndesc la lungul șir de femei care marchează istoria noastră recentă. Ar putea fi scris un întreg capitol de istorie (am în față o carte excelentă despre participarea femeilor în primul război mondial în România) despre acest șir de modele și de jertfe. Sincer, mie mi-ar plăcea ca amintirea Doinei Cornea să rămînă în rolul ingrat pe care i l-a atribuit nepăsarea valahă: de mustrare perpetuă asupra nimicniciei noastre. Dumnezeu să o odihnească cu drepții!
Christian CRĂCIUN

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu