22 mai 2018

Oameni mari, almanah mic

Există o categorie de oameni fericiţi şi binecuvântaţi care, deja la o vârstă nu prea înaintată, pot recunoaşte că au avut un parcurs bogat, că şi-au împlinit, chiar şi la jumătatea drumului, o bună parte din destin. Care va fi acesta până la final nu avem cum să ştim, dar aceşti oameni conştientizează, undeva, în adâncul lor, că şi dacă sfârşitul i-ar lovi brusc şi necruţător (şi mereu nedrept), în secunda imediat următoare, ei tot au avut o viaţă împlinită. Din această categorie ni se pare a fi şi Teodor Baconschi, iar ultima sa carte o dovedeşte din plin [1]. Cine a avut norocul să-i întâlnească pe Papa Ioan Paul al II-lea, Benyamin Netanyahu, Hillary Clinton, Nicolas Sarkozy, Shimon Peres sau, din registrul intern, personalităţi politice care ne-au marcat destinul politic precum Emil Constantinescu şi Traian Băsescu sau destinul cultural şi moral precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Petre Ţutea, Dan Grigore sau Alexandru Paleologu?


Experienţele de viaţă ale lui Teodor Baconschi însoţesc fidel evoluţia României din ultimele trei-patru decenii. Urmărit de organele de securitate înainte de 1989 pentru că îşi manifestase oficial dorinţa de a pleca din raiul comunist, suprins de Revoluţia noastră tulbure din 1989 la o vârstă potrivită, nici prea tânăr dar nici format/ compromis în şi de regimul comunist, având un punct de plecare cultural-familial solid, Teodor Baconschi s-a împlinit spiritual şi profesional după 1989, indiferent ce se va mai întâmpla în continuare. Trăind mai mulţi ani la Paris, obţinând un doctorat autentic cu un subiect greu, revenit în ţară, bursier al New Europe College a ajuns în diplomaţie, fiind ambasadorul României la Sfântul Scaun (dar reprezentând interesele României şi în mica Republică San Marino), Lisabona şi Paris (unde a şi fost suprins de evenimentele din 2009 când Traian Băsescu a fost reales şi cu voturile hulitei dispore - de aici o întreagă conspiraţie fantezistă-antenistă, demontată de fostul ambasador inclusiv în justiţie), fiind promovat apoi (lucru la care poate aspira în mod firesc un ambasador la Paris, Londra sau Washigton) în poziţia de ministru de externe. După acest crescendo a urmat declinul prin intrarea în adevărata viaţă politică internă şi pierderea a două rânduri de alegeri, fapt care este acceptat cu destulă senitate de eseistul Baconschi, ceea ce nu prea se întâmplă cu oamenii politici din România. Probabil cu totul altfel ar fi stat lucrurile dacă domnia sa ar fi sărit dintr-o barcă în alta, aşa cum au procedat mulţi alţii.
Să recunoaştem că exerciţiul admiraţiei este unul foarte dificil, pentru că presupune nu numai detaşarea de umorile personale, păstrarea unor urme de luciditate, cât şi izolarea temporală a unei personalităţi, pe care în momentul întâlnirii, ai stimat-o/ iubit-o, dar care mai apoi, la fel de  bine poate (te-)a dezamăgit. Teodor Baconschi nu se rezumă la a creiona facil doar portretele unor personalităţi întâlnite, admirate dar moarte, care nu mai pot să se apere şi pe care nici nu mai rişti să le întâlneşti. Aparent nu este uşor să fii om mare. „Înţelegem că un mare om poartă în cârcă o cruce pe măsură. Admiraţia nefiltrată a generat mereu idolatrie (....) Se poartă biografismul demistificator. Marii oameni n-au fost chiar grandioşi”. Paradoxul prezentului constă şi în faptul că „oricât de egalitaristă ar fi mentalitatea contemporană - trăim simultan sub presiunea unei ideologii a succesului. Să fie egalitate, desigur, numai că o viaţă adevărată şi reuşită pare să fie tot cea care te scoate din mulţime, oferindu-ţi, prin celebritate, un surogat de eternitate”.
Materia cărţii poate fi ordonată nu numai folosind criteriul personalităţi externe versus personalităţi interne, ci şi pe cel ocupaţional (1) oamenii bisericilor (din cele două mari tabere ale Creştinismului: Papa Ioan Paul al II-lea, Paul Cardinal Poupard, ultimii doi patriarhi români dar şi Bartolomeu Valeriu Anania), (2) politicienii de talie internaţională (Hillary Clinton, Sarkozy, Alain Juppé, Barroso, Shimon Peres etc.), unii ocupând un rol central şi acum (Lavrov, Netanyahu), (3) cărturarii atât străini, mai degrabă din spaţiul francofon (se distinge Jacques Le Goff), cât şi autohtoni (Petre Ţuţea, Horia Bernea, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu etc.). Chiar şi doi medici români şi-au binemeritat locul în această panou de onoare. În tot acest clasor de personalităţi s-a strecurat şi un star de la Hollywood (cine ar fi crezut?): Nicolas Cage, care însă nu l-a impresionat peste măsură pe analiticul autor, ce a gasit şi o explicaţie interesantă pentru problemele pe care le dezvoltă starurile americane: „zeii de la Holywood sunt complet vidaţi de substanţă existenţială, vampirizaţi de imaginea pe care trebuie să o susţină, constrânşi ascetic la sacrificii epuizante: de aici şi frecventele depresii, refugiul în halucinogene şi alcool sau, mai trist, sinuciderile”. 
La final, last but not least, regrupăm cele trei scurte portete ale foştilor şefi de stat români (Regele Mihai I şi preşedinţii Constantinescu şi Băsescu, care l-au promovat şi susţinut pe Teodor Baconschi, faţă de toţi cei trei autorul păstrează totuşi un ton moderat, nevirulent, chiar dacă, suntem siguri, ar fi avut mult mai multe de reproşat). Interesantă este şi raportarea eseistului la fostul preşedinte Băsescu, având în vedere linşajul mediatic la care a fost supus în calitate de intelectual băsist (ciudat, dar Iohannis pare a nu avea deloc o astfel de categorie de intelectuali). Şi nu putem fi decât de acord cu Baconschi, chiar din exterior: „Traian Băsescu nu şi-a dat partidul pe mâna intelectualilor reformişti, a jucat la mai multe capete, stricând adesea noaptea ce reuşise să construiască ziua. A fost un genial tactician, dublat nefericit de un strateg nul şi egocentric: nu a văzut decât pe termen scurt, ratând construirea unei posterităţi politice solide”. Am paria că acest portret va fi reprodus şi peste o jumătate de secol în biografiile sau doctoratele care se vor dedica „regimului” şi omului Traian Băsescu. 
De-a lungul întregului volum răzbate şi amărăciunea autorului, nu neapărat de a fi exclus din serviciul diplomatic (pe nedrept, am adăuga noi, mai ales în contextul potopului de aberaţii lingvistice cu care ne cadoriseşte actualul prim-ministru), unde poate că ar fi reprezentat în continuare România cu erudiţie şi demnitate (în fapt ne-ar fi reprezentat pe noi, pe fiecare din noi), ci datorită amplului fenomen de contraselecţie, una din caracteristicile societăţii noastre după 1945. Care contraselecţie i-a determinat mereu pe mulţi români să-şi ia lumea-n cap. Unii dintre ei au reuşit chiar în culturile de adopţie. „Cei plecaţi îi inhibă şi chiar îi irită pe cei rămaşi acasă, în atmosfera noastră provincială, sfâşiată de invidii meschine, în bătălia tuturor actorilor culturali pentru generozitatea (fără alternativă) a statului român. E clar că toţi marii români exilaţi şi-au impus măsura prin muncă, talent şi strălucire intelectuală, nu prin pile politice, coterii şi culoare libere, tăiate belfereşte, în deşertul cultural lăsat de comunism şi tranziţia noastră spre nu se ştie ce. Dramoleta noastră caragialească e o declinare în cheie prăfuit-balcanică a blestemului lăsat de Iisus Hristos pe capul fariseilor biblici: căci nici nu intrăm (în concertul culturii universale), nici nu-i lăsam pe alţii să intre, dacă nu plătesc preţul amarnic al exilului” .
Citindu-i cartea, ajungi să te întrebi cam care sunt personalităţile remarcabile pe care ai avut şi tu şansa de a le cunoaşte, mai profund sau chiar superficial, căci acest contact cu altul (un altul de valoare, de la care ai mereu ceva de învăţat) poate fi deosebit de important în viaţa noastră. Care poate fi modelată de aceste întâlniri la fel de bine precum de lectura unor cărţi esenţiale .„Dacă reflectăm onest, nici măcar cărările tăiate spre cultura personală nu s-ar fi întruchipat fără mijlocirea celor care ne-au fost - oricât de trecător - prieteni, dascăli, maeştri, modele”. Avand în vedere cărţile scrise de când a părăsit viaţa politică sau diplomatică, Teodor Baconschi îşi continuă munca în folosul comunităţii (din ce în ce mai restrânse) noastre culturale, ceea ce nu poate decât să ne bucure. 
Codruţ CONSTANTINESCU

1. Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Editura Polirom, Iaşi, 2018.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu