08 mai 2018

Ultimul tupeu de București: parcarea mașinilor seara, pe treceri de pietoni, la intersecții de străzi

Nu cu mult timp în urmă, mai exact, într-o seară (și mai exact, după căderea întunericului), mi-a fost dat să văd ultima probă de tupeu de București. Ultima, din punct de vedere cronologic, fiindcă sunt sigur că vor mai urma și altele. Chiar la intersecția Bulevardului Carol I cu strada Sergent Erou „Grigore Nicolae” (cea care trece prin fața intrării principale a Spitalului Municipal și ajunge în Griviței), pe trecerea de pietoni situată pe mica stradă amintită, între farmacia din colț și frizeria dinspre Centrul Civic, cu botul spre poarta spitalului, trona un ditamai SUV-ul 4x4 japonez (nu dăm numele firmei producătoare, fiindcă nu are nicio vină fabricantul pentru clienții fără bun-simț care îi cumpără mașinile). Eu veneam dinspre capătul opus al străzii Sergent Erou „Grigore Nicolae”, când, apropiindu-mă de bulevardul central, m-a izbit în ochi lumina farurilor unui autoturism de teren oprit fără nicio jenă pe trecerea de pietoni și pe sensul meu de mers. Cum ar veni, chiar pe contrasens. De parcă mai conta această încălcare a regulilor de circulație după cea mult mai gravă, comisă prin parcarea pe trecerea de pietoni, bașca și într-o intersecție cu trafic foarte intens. 


Am oprit în fața SUV-ului și nu îmi venea să cred. Colegul din dreapta mi-a spus să claxonez ca să mă audă șoferul băgat pe undeva prin apropiere, prin vreun magazin, ne gândeam noi. Și ne mai gândeam că nu putea fi decât un bărbat cu ceafa groasă, ras în cap, cu o cruce mare pe pieptul acoperit cu haine scumpe, de firme și de fițe. Un ipochimen plin de el și de aur pe degete, ceva între un dandy de București, băiat de bani-gata (văzusem numărul mașinii), și un haidamac hiperpigmentat constituțional din Ferentari sau, în orice caz, un mare iubitor de manele. O mândrețe de om care, mai mult ca sigur, își închipuia că putea să facă orice, dacă avea chef de acel orice. Nu puteam să depășesc prin stânga, fiindcă dinspre artera principală pătrundeau mereu mașini pe străduța la capătul căreia mă găseam, aproape țintuit. Am dat un claxon scurt și apoi am ieșit instinctiv ca să fac o poză de pomină cu camera foto a telefonului din dotare. Deh, un mic defect profesional. Când am fixat camera foto pentru poză, a apărut și proprietarul mașinii bengoase. Nu era un „el” cu multe aere poluând aerul curat al serii, așa cum am crezut inițial. Era o „ea”, dar tot infatuată, probabil, adultă doar la vârstă, susceptibilă de a fi plină de fițe și de păcate interzise de Codul Rutier, însoțită de puiul ei, tot o „ea”, numai că mult mai mică și absolut nevinovată. Au trecut amândouă prin fața mașinii noastre, adulta cea bengoasă cu privirea în pământ. Pentru că acum puteam, am depășit încet prin stânga și, când am ajuns în dreptul fițoasei așezate la volan, colegul meu i-a făcut gestul acela binecunoscut în traficul rutier din lumea întreagă, cu mâna dreaptă părând că înșurubează un bec pentru iluminarea minții întunecate a tupeistei din București,  de la care fetița ei a avut ce învăța în acea seară tulburătoare și de nedescris. A învățat că n-are ce să învețe. Sau poate fițoasa mamă voia să-și învețe fetița tainele Codului Rutier prin puterea exemplelor negative. Alea cu „așa, nu!” Așaaa?! Abia acuma ne-am prins! Atunci să ne fie cu iertare articolul. 
Adrian BRAD

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu