27 noiembrie 2018

O veche clădire a fost reabilitată și transformată într-un centru de evenimente unic în Câmpina: Vila Barbizon

Un arhitect câmpinean, George Valentin Ion pe numele său, revenit pe meleagurile copilăriei după mai mulţi ani petrecuţi în Bucureşti, a restaurat din temelii una din vechile clădiri ale oraşului, transformând-o într-un modern şi monden restaurant-bistro.
Clădirea, ale cărei fațade și interioare reabilitate integral amintesc parcă de strălucirea perioadei interbelice, a găzduit în perioada naționalizării comuniste policlinica și farmacia de copii, cabinete stomatologice, cât şi staţia de salvare,  fiind situată în partea veche a orașului, pe strada Vasile Alecsandri.
Pereții vilei au auzit şi simţit, în decursul timpului, multe povești despre suferința umană, dar astăzi ea este redată publicului ca un intermezzo al bunei-dispoziții. Restaurarea sa a fost realizată cu bun gust în respectul şi spiritul vechii moşteniri,  metamorfoza reuşită de arhitect făcând interiorul clădirii aproape de nerecunoscut, un loc în care arta se lasă descoperită la fiecare pas. Din vechile şi puţinele povestiri, imobilul a fost edificat de un antreprenor italian la începutul secolului trecut, în perioada de glorie a oraşului şi a Rafinăriei. Cladirea a fost construită  în stilul eclectic al perioadei interbelice. 
După ucenicia la un cunoscut arhitect,  Jorj (cum îi spun cei apropiaţi) a pus pe picioare primele agenţii imobiliare înfiinţate în oraşul Câmpina şi, în paralel, a absolvit colegiul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” Bucureşti. 
Ulterior s-a stabilit la Bucureşti, unde a pus bazele unei afaceri de succes: un studio de arhitectură integrat cu agenţie imobiliară. În acest fel a îmbinat vânzarea şi cumpărarea unor clădiri de patrimoniu, iar  ca arhitect, a contribuit la restaurarea lor.
Așa începe parcursul  de la restaurator la activitatea unui restaurant... un joc de cuvinte cu mult efort în spate!


- Domnule George Valentin Ion, ce ar trebui să știe câmpinenii despre dvs.? 
- M-am născut în orașul bunicilor mei – Buzău, la 29 octombrie 1970 (un Scorpion veritabil). Câmpina este oraşul de adopţie, aici s-a stabilit familia mea, în centru, la cele mai vechi blocuri de pe strada Mihai Eminescu. Aici am copilărit şi am trăit până la vârsta de 30 ani „Câmpina-My Love!!!”’ 
Din copilărie am avut o pasiune pentru pictură și desen. Mi-am petrecut copilăria și adolescența desenând şi bricolând, bucurându-mi colegele de școală cu tot felul de gablonzuri tip „fondul plastic”, pentru care uneori și în ziua de astăzi primesc complimente. Probabil și din acest motiv viața m-a purtat spre meseria de arhitect.
Am făcut liceul la „Grigorescu”, chiar peste drum de casă, dar mergeam adesea în București pentru meditații la desen, din ‘86 navetist … Tot timpul râd când văd în Bucureşti autobuzul 105 (Gara de Nord – HO SI MIN – Tricodava). Copilărind în vechiul centru al Câmpinei, am rămas cu nostalgia vechilor clădiri demolate. Cu durere în suflet am asistat la demolarea lor cu trailere şi cabluri, după cutremurul din 1977. Aşa m-am simțit atras şi obligat de restaurarea clădirilor vechi, aflate într-o avansată stare de degradare, așa am readus la lumină multe imobile lăsate uitării. 
În 2000, după o scurtă experienţă lucrativă în Italia, la are cărei bunuri culturale mă raportez în permanenţă, şi unde, de asemenea, am învăţat respectul pentru vechi şi nou, m-am stabilit în București unde am deschis un studio de arhitectură integrat cu o agenție imobiliară, care funcționează și acum. 
Ulterior acestei experienţe, am investit împreună cu nişte asociaţi în această proprietate în paragină de pe strada Vasile Alecsandri.  



Ironia sorții a făcut să mă întorc în Câmpina, unde am început restaurarea acestei clădiri simbolice a oraşului, pe care eu m-am gândit să o redau publicului sub forma unui loc de relaxare și bucurie, să-i schimb total destinul și s-o transform dintr-un loc al suferinței într-un loc al bucuriei. 
Datorită stării avansate de degradare, din dorinţa de a mai putea recupera clădirea, prima intervenție a fost punerea acesteia în conservare, refăcând  faţadele şi acoperișul.  Având o suprafaţă şi spaţii generoase, m-am gândit că nu ar fi potrivită pentru o locuință, ceea ce pe parcurs mi-a dat ideea de design și de destinație a spațiului acestuia. Am încercat să o dăruiesc publicului, pentru evenimente plăcute şi  pentru „gioia di vivere”.
- De ce Vila Barbizon? Cum v-a venit ideea de a-i da această denumire?
- Câmpinean fiind, oriunde am avut ocazia m-am lăudat cu oraşul nostru, iar pasiunea pentru arte m-a făcut să-l preţuiesc ca un mentor mereu pe Grigorescu, pionierul şi fondatorul picturii românești moderne. 
Se știe că Nicolae Grigorescu a studiat si făcut  parte din curentul artistic denumit „Școala de la Barbizon” - Fontainebleau din vecinătatea Parisului, astfel pădurile şi dealurile ce înconjoară oraşul Câmpina au fost asemănate de acesta cu cele de la Barbizon. Prin aceasta asociere îmi  doresc  să particip la repunerea  pe harta turistică a municipiului Câmpina.



- Puteți să ne spuneți ceva despre istoricul acestei clădiri istorice?
- Aşa cum am mai spus, am preluat-o într-o avansată stare de degradare, singura atestare documentara fiind  anul construcţiei, 1935. Am avut mai multe propuneri de a da clădirii destinația unui centru medical, dar mi-am spus că  între zidurile ei a fost destulă suferință. Propunerile respective au constituit o provocare pentru mine, în sensul de a schimba radical destinul clădirii într-o manieră pozitivă, transformând-o într-un loc al veseliei. Acest fapt m-a determinat să recurg la o restaurare cât mai exactă pe elementele rămase şi la intervenție discretă privind decoraţiunea interioară, singurul element  personal fiind o muză sub forma unei cariatide care priveşte şi zâmbeşte spre intrare, întâmpinând oaspeţii.


- Piesele de mobilier sunt foarte interesante, nemaiîntâlnite în niciun restaurant din Câmpina. Cum ați reușit să le realizați?
- La intrarea în vilă, sigura piesă de mobilier original este tocul ușii, pe care l-am recuperat in memoriam, ca o aducere aminte a vilei de odinioară. Toate piesele de mobilier sunt recuperate şi reinterpretate. Cel mai greu a fost să le adaptez ca un spaţiu unitar. Pot spune că fiecare piesă are o mică istorie a ei. De la a fi aruncată şi uitată la a fi repusă în valoare.


- Se știe că în România astăzi, nu găsești forță de muncă bine calificată, majoritatea meseriașilor fiind plecați să lucreze în străinătate pe salarii decente. Cum v-ați descurcat cu personalul? Cu cel de deservire, în special…
- Şi pasiunea pentru bucătărie o consider tot o artă,  aşa că încerc să formez o echipă de tineri pricepuți și ambițioși, dedicați lucrurilor frumoase și bine făcute. La Vila Barbizon conceptul este de seri tematice: meniuri cu produse locale create de  chefi de renume, vinuri prahovene prezentate de somelieri, precum și artiștii câmpineni de toate vârstele ce vor fi promovaţi aici, astfel că vom avea seri speciale pentru  toate categoriile.



- Care este structura Vilei Barbizon?
- Ca si clădire, pot spune că este una clasică, un antreu şi hol central din care se desprind saloanele şi spaţiile anexe. Accentul s-a pus pe decoraţiuni şi mobilier. Mobilierul este compus, în mare parte, din piese restaurate de meșteri din zonă.  Ca exemplu, barul este realizat dintr-un blat de servantă florentină recuperat de la a fi pus pe foc, iar cu câteva intervenţii luate de la un târg de vechituri a iesit ceea ce vă invităm cu drag să vedeţi. Șemineul de lângă bar are un aspect modern, de nud de femeie destructurat. Există un salon destinat special doamnelor și domnișoarelor, cu o zonă de relax şi unde acestea își pot reface machiajul la o masă specială, în caz de nevoie. Tot ca un memoriam, pardoseala demisolului a fost realizată din ţiglele recuperate din vechiul acoperiş. Ca o legatură cu denumirea aleasă, pe peretele de fundal al holului central este amplasată  reproducerea la scara 2:1 a unei picturi celebre a lui Grigorescu: „Apus de soare la Barbizon”. 
Adrian BRAD

Editorial. „SÎNTEM ÎN DIRECT CU CERUL”

Așa a spus Părintele Constantin Necula în momentul în care a început prima Liturghie în Catedrala Patriarhală. Prezența domniei sale și a lui Răzvan Bucuroiu în scaunul de comentatori ai acestui eveniment a avut darul de a sublinia că trăim nu numai un moment ritualic al unui anume cult creștin, ci un moment împlîntat în realul istoric spre a-l transfigura. Îmbinarea explicațiilor despre semnificația succesiunii de fapte ritualice cu trimiteri la istoria imediată (opoziția „ideologică” la ridicarea Catedralei, absența Regelui, chemat cu un an mai devreme la Domnul, venalitatea politicienilor, sărăcia uitaților din Ferentari, 10 august etc.) a fost o subtilă lecție de „teologie empirică”. Arătînd că nu e vorba de o simplă „clădire” de piatră, marmură, lemn șamd. Ridicată în spațiu. Ci de o clădire ridicată în Timp. Sigur, transfigurarea nu se va vedea de luni. Adică nu vom fi de mîine mai buni, mai cinstiți, mai solidari, mai curați, mai harnici, mai inteligenți… Transfigurarea se va vedea în istorie. Poate că acesta e principalul cîștig al zilei de azi: că ne reînvață să gîndim pe durată lungă.
În cea mai săracă în speranță (și ce înseamnă speranța decît privirea ațintită cu încredere în Viitor?) dintre epocile noastre istorice, isprăvirea acestui Monument recentrează prova Arcei (asta este o biserică) spre viitor. Nu mai este cazul să ne cerem scuze că s-a ridicat catedrala, nici să răspundem la argumentul ridicol cu „spitalele”. Trebuie înțeles că această singură construcție de tip monumental (care face o secretă pereche cu acceleratorul de la Măgurele, trebuie să fii orb să nu vezi legătura) pe care o reușim în ultimele decenii ne reintroduce în istorie. Sigur, ar fi fost bine să intrăm și pe autostrăzi, și prin administrație informatizată, și prin spitale fără bacterii și mite și prin învățămînt într-adevăr edificator de caractere și prin natură neviolată și prin orașe prietenoase cu locuitorii… și prin multe altele. Dar nu e vina Bisericii că astea toate nu s-au făcut și Ea a făcut. Un verb care ne lipsește teribil. Biserica a fost și într-aceasta un Model. Sigur, nu spune nimeni că toate sînt de acum minunate. Dar începutul de azi (rîvnit de mai bine de o sută de ani, să nu uităm!) poate fi, chiar în interiorul Bisericii, un semn de reașezare, de dinamizare: într-ale pastorației, culturalizării, misiunii sociale, adaptării, fără abateri de la dogmă, la gîndirea Secolului nostru.


Vă imaginați cum ar fi să fi asistat la sfințirea Trei Ierarhilor, Coziei, Curții de Argeș sau a Catedralei de la Alba Iulia? E ceva strict comparabil. Cu siguranță noi ne bucurăm azi mai mult de aceste Zidiri decît contemporanii care au asistat. De acum, am lăsat și noi o îmbucurare în grija urmașilor. Imaginea cu catedrala pierdută în ceața de noiembrie rămîne emblematică. Vorbindu-ne despre trecerea treptată de la vizibil la Invizibil. A fost ca o liturghie deja desfășurată în piatră. Și chiar macaralele dimprejur căpătau în contextul ceții un fel de aură care transfigura fierul. Sigur că hate speech-ul împotriva bisericii a invadat și cu această ocazie media scrisă și spațiul internautic. Totul s-a învîrtit în jurul banilor, ca și cum totul s-ar reduce la bani. Au fost multe „semne” pe care Biserica (vorbesc instituțional de această dată), maestră a limbajului discret, le-a dat cu acest prilej. Semne de orientare decisivă într-o anume direcție. Nu le voi prezenta aici din decență, pentru că luăm aminte „că, văzînd, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înțeleg” (Matei 13.13). Destule comentarii au dezvăluit ceea ce trebuia dezvăluit. Cine vrea să știe, poate!
Să observ că, după ce am ratat sărbătorirea Centenarului, prin reducerea ei la derizoriu, limbaj de lemn și politicianism ordinar și ignar, măcar Biserica a făcut ceva pe măsura evenimentului și a staturii ei divino-umane. Catedrala Națională (unii fac alergie la această simplă expresie) mai are de adăugat, arhitectural vorbind. Spiritual ea și-a început lucrarea. M-a întristat incapacitatea multora dintre contemporanii mei de a se bucura. Fără discriminare, Catedrala este a tuturor românilor, chiar și a acelora care au bălăcărit-o astăzi. Sau, dacă cercetăm mai în adînc lucrurile, poate mai ales a lor. Ei au mai multă nevoie. Pentru mine, ca și pentru mulți români, sărbătoarea națională a fost și s-a terminat azi. Și cred că e destul.  Acapararea ei politică risca să o urîțească. Trăim de prea mulți ani într-o atmosferă moralmente irespirabilă. Aveam nevoie de o gură de aer curat ca să nu ne sufocăm de buletinele de știri cotidiene. Deja prima operație de salvare a Arcei a fost îndeplinită. Ne-a salvat sărbătoarea națională. Nu e deloc puțin lucru, și nu e ușor. Chiar pentru Cel ce toate poate. Cîte momente într-adevăr istorice ați trăit în viață? Eu, ca mai bătrîn îmi amintesc cîteva: asasinarea lui Kennedy, aselenizarea, invazia Cehoslovaciei, căderea Zidului Berlinului și apoi a lui Ceaușescu, prăbușirea URSS, atacul terorist asupra Gemenilor. Pentru România, ziua de azi intră într-acestă serie de evenimente care despart istoria în înainte și după.
Christian CRĂCIUN

O nouă rectificare bugetară propusă de primar este respinsă de opoziția PSD – ALDE din Consiliul Local

V-am informat acum câteva săptămâni despre faptul că, la ședința ordinară a Consiliului Local de la finele lunii octombrie, Opoziția din miniparlamentul Câmpinei, formată din nouă consilieri (șapte de la PSD și doi de la ALDE), au picat la vot o rectificare de buget inițiată, conform legii, de către primarul Horia Tiseanu. Majoritatea în legislativul câmpinean o formează alianța locală PNL – PMP, dar vorbim despre o majoritate fragilă, de 10 consilieri dintr-un total de 19. Dintre cei 10 consilieri ai Puterii, PNL are opt aleși, iar PMP, numai doi. Pentru că la ședința cu pricina au lipsit doi consilieri ai majorității, la votarea acelei rectificări consilierii Opoziției s-au abținut de la vot, iar rectificarea a picat, deoarece trebuia votată cu majoritatea absolută a voturilor (50% +1 din numărul consilierilor în funcție). 


În urma acelui incident, primarul Horia Tiseanu a convocat după câteva zile o ședință extraordinară la care au venit toți cei 10 consilieri ai puterii locale (PNL+PMP), iar rectificarea a fost aprobată fără probleme. Menționăm că la acea ședință extraordinară consilierii Opoziției nu am mai venit, întrucât au aflat, între timp, probabil, că nu mai puteau pica rectificarea bugetară.  La ultima ședință ordinară a consilierilor municipali, cea din 21 noiembrie, situația s-a repetat. În absența unui consilier liberal, Opoziția a respins și noua rectificare. Ieri seară a fost convocată o nouă ședință extraordinară, în urma căreia bugetul a fost aprobat de consilierii PNL şi PMP, consilierii PSD şi ALDE absentând in corpore. 
Adrian BRAD

Tot mai puţine cupluri de pensionari la „Nunta de Aur” 2018

„Nunta de Aur”, un eveniment organizat din anul 2012 de către administrația publică locală în cinstea cuplurilor de pensionari care au împlinit 50 de ani de căsnicie, este o festivitate care nu și-a pierdut frumusețea și nici puterea de exemplu moralizator oferită tinerilor, dar nu numai. În general, tuturor acelora care își jură iubire veșnică, promit că își vor uni destinele pentru tot restul vieții, dar divorțează, din motive mai puțin rezonabile, după câteva săptămâni, câteva luni, câțiva ani. Anul acesta, municipalitatea a bifat a șaptea acțiune de acest fel.


Și la acest al șaptelea bal, desfășurat sâmbătă seara la un restaurant din oraș, edilii Câmpinei i-au onorat cum se cuvine  pe unii dintre cei mai vârstnici cetățeni ai comunității locale, cupluri de pensionari ale căror destine sunt legate de o jumătate de secol. O jumătate de secol împreună, la bine și la rău, asta da demonstrație de viață învăluită în iubire și respect. 


La eveniment au mai participat primii doi demnitari ai orașului: primarul Horia Tiseanu și viceprimarul Adrian Pițigoi. Edilul-șef le-a urat sărbătoriților să trăiască mulți ani fericiți împreună, în continuare. Cuvintele frumoase și bine meritate pe care primarul Horia Tiseanu le-a adresat onorabililor pensionari (”Vă suntem recunoscători, pentru că aveți mari merite în construirea Câmpinei de azi. Sunteți niște oameni deosebiți, care ați petrecut 50 de ani împreună, trecând peste toate obstacolele vieții. Vă felicit pentru această performanță, sunt onorat să fiu alături de dumneavoastră, oamenii care au dezvoltat acest oraș”), le-au îmbujorat obrajii de emoție ”mirilor auriți”. Totodată, florile și diplomele de excelență împărțite de câțiva consilieri municipali (Florin Frățilă, Lucian Cercel, Andi Duran și Gabriel Dima) i-au emoționat în egală măsură. Din păcate, cuplurile de pensionari care își serbează ”nunta de aur” sunt tot mai puține. Dacă în 2016, la a cincea ediție, 25 de familii au răspuns invitației municipalității câmpinene, iar anul trecut au participat la eveniment 15 familii (două, de fapt, nu au putut veni), la ediția din acest an a ”Nunții de Aur”, încărcată de aceeași emoție și frumusețe din toți anii precedenți, nu s-au prezentat decât 12 cupluri de căsătoriți semicentenari. 
Adrian BRAD

Anul acesta, spiritul Crăciunului este și despre elevul Andrei Rîndașu

Spiritul Crăciunului ne îndeamnă să fim mai buni, măcar în perioada Sărbătorilor de Iarnă. Anul acesta, spiritul Crăciunului ne animă și prin gândurile bune pe care le vom îndrepta toți spre Andrei Rîndașu, semenul nostru aflat în suferință.  Cu doar cinci zile înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, elevul Andrei Rîndașu de la Colegiul Tehnic Forestier a fost diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică, un tip de cancer care apare adesea la copii și adolecenți. Astfel, la vârsta la care adolescenții încep să viseze, el luptă împotriva cumplitei boli și suportă vitejește tratamentul și efectele adverse ale acestuia. Andrei are nevoie de ajutorul nostru. Deși nu-l auzim, Andrei ne roagă întruna să-l ajutăm, deoarece boala îi atacă puternic sistemul imunitar. Apropierea Crăciunului este perioada în care mulți dintre noi ne gândim să facem o faptă bună. Pentru Andrei, băiatul de 16 ani diagnosticat cu leucemie acută, speranța suntem noi. Împreună, putem fi mai buni! Împreună, putem face minuni! 


Pe 30 noiembrie 2018, de Sfântul Apostol Andrei, la ora 17.00, în Pasajul de la Ceas, familia și prietenii lui Andrei Rîndașu organizează o strângere de fonduri pentru ca acesta să-și poată continua tratamentul. Vă așteptăm vineri, 30 noiembrie, la orele 17:00, în Pasajul de la Ceas. Fiecare dintre noi se poate implica printr-o donație, oricât de mică, fiindcă orice sumă poate fi o adevărată comoară în lupta lui Andrei contra cumplitei boli, care necesită un tratament de lungă durată, extrem de costisitor.  
În cazul în care pe 30 noiembrie nu puteți ajunge la Ceas, dar doriți să-l ajutați pe tânărul aflat la început de drum în viaţă, puteți dona bani în contul: RO10BTRLRONCRT0474736101, deschis la Sucursala Câmpina a Băncii Transilvania pe numele Rîndașu Vasile Remus (tatăl lui Andrei).

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.5: Vila Goldfeld

(Prima parte)

Pe strada Griviței, la colț cu strada Alecsandri (fostă Băicoianu), câmpinenii pot admira una dintre cele mai impunătoare proprietăți din anii de aur ai orașului. Știută de toate generațiile, casa are azi o curte plină de vegetație, așa că doar în anotimpul rece se descoperă mai bine privirilor. Sub haina ei de mister romantic, această veche reședință cu aer boieresc ne amintește de gloria apusă a petrolului câmpinean, când locul atrăgea ca un magnet aventurieri și întreprinzători din toate colțurile Europei, și nu numai.


La începutul veacului trecut, în anii cei mai efervescenți ai orașului, un evreu câmpinean pe nume Jean Goldfeld se asocia cu alți conaționali - dintre care concitadinul său Adolf Leibovici - într-o firmă de comerț de lemnărie și cherestea, la care el contribuia, abil, doar cu „priceperea și experiența”, iar ceilalți cu capitalul. Se pare că era și funcționar la societatea „Steaua Română” (pe la 1903 soția sa câștigase titlul de regină a unui bal mascat la clubul funcționarilor acesteia - episod relatat în ziarul „Adevărul”).  La câțiva ani după lansarea în afaceri, îl găsim pe Goldfeld concesionând primele terenuri petrolifere în împrejurimi. Va continua timp de trei decenii această activitate, în special la Telega și Băicoi, având propriile firme de exploatare a țițeiului, fiind probabil și unul dintre marii speculatori imobiliari. Afacerist poate fără mari scrupule, el ajunge să fie condamnat în 1909 la un an de închisoare corecțională, pentru fals în acte private și înșelăciune. Face tot posibilul să scape (nu doar recursuri, ci și o mutare prudentă la Paris - unde se afla în momentul în care justiția a decis să-și execute pedeapsa la Văcărești), lăsându-și soția să se ocupe de afacerile de acasă.
În mai 1911 primăria dădea autorizație de construcție pe numele Olgăi J. Goldfeld pentru o vilă superbă, înaltă, proiectată în stilul neo-românesc al finelui de Belle Époque, cu patru saloane principale, pivniță și trei intrări, aflată într-o intersecție din zona rezidențială „high-life”. Proiectul fațadei din strada Griviței (vezi foto – puțin modificat la construcție) ușurează identificarea și arată că vila a ajuns aproape neschimbată până la noi; în perioada interbelică adresa era Griviței nr.8, azi este nr.87. Observăm că intrarea secundară era pentru biroul de lucru al afaceristului, care va locui în vilă cel puțin până prin anii ’20.


Odată problema de justiție depășită, Jean Goldfeld rămânea printre cei mai avuți evrei din oraș: la 1914 își deschide o afacere secundară (o fabrică de ceramică) și tot în aceeași perioadă apare ca cel mai generos donator pentru fondul flotei naționale (dintre cei cca 100 membri câmpineni ai Uniunii Evreilor Pământeni). Culmea este că în timpul războiului (când servea ca „milițian” - deci la vârsta de peste 40 ani) se pare că a dezertat și chiar ar fi spionat anterior pentru inamic: în noiembrie 1917 curtea marțială a Armatei I emitea din Bârlad un mandat de aducere pe numele său. A ieșit cumva și din acest episod, reluându-și după război afacerile cu petrol: la 1919 făcea parte din consiliul de administrație al unei bănci petroliere care-și investea profitul în crearea unor ateliere mecanice la Câmpina.

Povestea vilei continuă  AICI, partea a doua fiind dedicată - cu ocazia centenarului actului final al Întregirii - unui patriot câmpinean ce a pus umărul la acest vis împlinit, şi care a ajuns proprietar al casei între războaie.
 Mădălin-Cristian FOCŞA

P.S. Îi rog pe proprietarii (actuali sau vechi) ai acestor clădiri, să mă contacteze oricând, dacă au ceva de adăugat ori corectat la ceea ce apare în aceste episoade. La fel și pe orice câmpinean care știe povestea unei asemenea clădiri centenare, pentru a colabora la aceste modeste încercări de conștientizare a patrimoniului nostru identitar. Tel. 0722560566, e-mail: madalin.focsa@gmail.com.

Episodul 4, despre casa bătrânească şi cârciuma Fiilcea, poate fi citit AICI

Programul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri la Câmpina

Începând cu 29 noiembrie 2018, Primăria Municipiului Câmpina şi Consiliul Local au onoarea de a invita cetăţenii municipiului şi nu numai, pe durata a trei zile, la manifestările organizate în municipiul Câmpina pentru a întâmpina cu mândrie sărbătoarea Marii Uniri şi pentru a aniversa împreună Centenarul înfăptuirii unităţii noastre naţionale.
29 noiembrie 2018 – Casa de Cultură, ora 18:00;
30 noiembrie 2018 – Casa Tineretului, ora 14:00;
01 decembrie 2018 – Pasajele Parcului Regele Mihai I (Parc Milia şi Parc Soldat), ora 10:00.


Aşadar, celebrarea Centenarului Marii Uniri se va desfăşura astfel:
JOI, 29 noiembrie 2018
Ora 12:30 - În cadrul Bibliotecii Municipale „Dr. C.I.Istrati” Câmpina va avea loc festivitatea de premiere a concursului de creaţie literară adresat elevilor, concurs ce a avut ca temă „Marea Unire de la 1 Decembrie 2018”
Casa de Cultura „Geo Bogza”
Ora 17:45 - Inmânarea medaliilor Centenarului olimpicilor din municipiul Câmpina;
Ora 18:00 - Conferinţă Dan Puric „Jertfa Unirii noastre”
VINERI, 30 noiembrie 2018 ( Casa Tineretului)
Ora 14:00 - Şedinţa festivă a Consiliului Local Câmpina în vederea semnării Acordului de Colaborare  cu municipiul Cahul – Republica Moldova;
Ora 14:30 - Inmânarea medaliilor Centenarului cetăţenilor/ instituţiilor cu merite deosebite la nivelul municipiului Câmpina
Ora 16:00 – Cocktail şi socializare
Ora 18:00 - Aprinderea iluminatului de sărbători în centrul oraşului, parc Regele Mihai I (Zona Milia) (colinde şi mici surprize oferite spectatorilor)
SÂMBĂTĂ, 1 decembrie 2018 (Parcul Regele Mihai I - zona Soldat)
 Ora 10:00 – Sosirea delegaţiei oficiale
     -  Intonarea Imnului Naţional al României
     -   Alocuţiuni
     -   Inmanarea medaliilor Centenarului,
     -   Serviciul religios (Te Deum)
-    Depunere oficială de coroane la Monumentul Eroilor câmpineni din Războiul de Întregire
Ora 11:30 – Defilarea Gărzii de Onoare
Ora 11:40 - Spectacol artistic (Dansuri populare ale ansamblurilor folclorice Ghiocelul, respectiv Ansamblului Casei Tineretului; Recital Gheorghe Turda; Grupul rock Umbre Albe)
Ora 12:30 – Masă Populară (zona Milia)

Memorii sfâşietoare găsite în Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Prahova, citite de 1 Decembrie, la un matineu cultural

Sâmbătă, 1 decembrie, de la ora 11.00, scriitorul câmpinean Codruţ Constantinescu vă invită la Libăria Elstar pentru a purta un dialog despre experienţele, dramele şi suferinţa celor care chiar au fost implicaţi în ceea ce sărbătorim anul acesta: Centenarul României Mari. Pentru prima oara vor fi citite şi memorii sfâşietoare găsite în Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Prahova.
Aşadar, dacă sunteţi în post şi fasolea cu ciolan nu e tocmai ceea ce aveaţi în gând pentru această zi importantă, dacă simţeaţi nevoia unei alternative la programul pregătit de administraţia locală pentru 1 Decembrie, evenimentul cultural organizat de Codruţ Constantinescu va fi cu siguranţă unul de la care veţi pleca cu burta goală, dar cu o cultură şi un spirit îmbogăţite.


Lansare de carte la Librăria Elstar: Noptalgiile lui Florin Dochia

Într-o cețoasă seară de noiembrie, parcă anume aleasă de poetul câmpinean Florin Dochia, a fost lansat în generosul spațiu al Librăriei Elstar (un loc luminos într-un centru din ce în ce mai trist și sărăcăcios, plin de case de pariuri, magazine de second hand sau farmacii) ultimul volum de poeme al acestuia, genial intitulat „Noptalgii”, apărut la Editura Detectiv Literar din București, cel de al cincisprezecelea volum de poezii publicat de autorul câmpinean. De altfel, amfitrionul și inițiatorul seratelor culturale Elstar, Codruț Constantinescu, chiar s-a jucat cu această noțiune simpatică, sfătuindu-l pe Florin Dochia să o înregistreze degrabă la OSIM. Și câte proverbe româneşti nu pot fi modificate utilizând acest termen ludic! „Bate noptalgia cât e caldă!”, „Spune-mi ce noptalgie ai, ca să-ți spun cine ești!” sau „Noptalgia-i rușinoasă, dar e sănătoasă!” Însă nu este singurul titlu de carte inspirat ales de Florin Dochia, în trecut publicând  Geometria singurătații, Orb pe mare, Șarpele dezaripat sau Conserva de fluturi


Materia cărţii a fost analizată și de criticii literari Christian Crăciun și Constantin Trandafir. Christian Craciun a declarat că „Noptlagii este o carte de maturitate poetică. Diversificată ca tehnici poetice, utilizate cu îndemânarea unui instrumentist capabil să cânte în toate gamele, dar, mai ales, printr-o simplificare ce este semnul marii poezii. Nu se caută imaginile și jocurile de cuvinte de dragul jocului textual, ci o rostire esențializată. Noptalgii l-aș descifra fie prin: nostalgii ale nopții (ale nocturnului), fie prin noaptea nostalgiei. Este o stare de contemplare și de completare. Cuvântul-imagine care se ivește cel mai des în text este despărțire. Rostul „noptalgic” al poeziei este tocmai acela de a umple acest gol sufletesc, această absență. De aici un romantism asumat, epurat de retorică al acestui catalog de nume exotice, sugerând prin ele însele îndepărtarea. Poate cel mai bun volum al poetului Florin Dochia”.


Firiță Carp, editorul volumului, a lăudat modestia și generozitatea lui Florin Dochia, spunând că, cel puțin jumătate din timpul său, îl dedică celorlalți, pe care-i ajută „ba cu o copertă, ba cu un afiș sau o tehnoredactare...” Criticul Constantin Trandafir, prezent pentru prima oară la un astfel de eveniment la Librăria Elstar, a remarcat postmodernismul abordării stilistice și varietatea formelor prozodice, venind dinspre un romantism funciar, caracteristic poetului dintotdeauna. 
Florin Dochia a mărturist audienței că el crede în existența unui singur tip de poezie, a celei de dragoste. Răspunzând întrebărilor lui Codruț Constantinescu, autorul a marturist că scrie oricând se simte inspirat, de preferință cu creioanele cumpărate chiar de la Librăria Elstar dar, în același timp, folosește și „micul calculator pe care fiecare din noi îl purtăm în buzunar, telefonul mobil, pentru a capta un vers, o imagine, un gând”. 
În finalul întâlnirii, Liana Cosma a încântat audiența cu o baladă folk, iar Ștefan Al. Sașa i-a delectat pe cei prezenți cu câteva epigrame pline de substanță, umor și ironie. De notat este că evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Biblioteca Municipală „C. Istrati”, care a fost reprezentată de Liliana Ene.

Sinergie binecuvântată: Biserica și Neamul în faţa Marii Uniri de la 1918

Alegând cu grijă slovele cele mai potrivite pentru a sublinia succint împletirea celor două coordonate ce creionează și caracterizează istoria țării noastre, ne propunem în cele mai jos să evidențiem aportul Bisericii românești atât în domeniul social, din care face parte firesc, cât și în latura culturală, unde a imprimat o amprentă unică pentru istoria unei națiuni. Dacă înțelegem Biserica drept instituție divino-umană, putem să acceptăm rolul determinant al acesteia în formarea, conservarea și mai ales asimilarea și transmiterea coerentă a bogăției culturale, strâns legată de dezvoltarea țării noastre pe diferite paliere ale vieții sociale. Suntem printre puținele popoare ce au ca dată consacrată de Zi Națională nu o dată referitoare la dobândirea Independenței, ci, una legată de un eveniment evocat de principiile Bisericii în general, și anume, unirea sau unitatea. Cultul Bisericii Ortodoxe cuprinde în cadrul rânduielilor îndătinate rugăciuni speciale care, pe lângă rolul sacerdotal al acestora, străpung unele bariere crezute uneori ca fiind paralele. Rugăciunea pentru mai marii orașelor și ai satelor, pentru armata creștină, pentru eroii neamului și, în general, pentru ocârmuirea lumească, reprezintă o constantă a cultului ortodox. Originea acestui tip de rugăciune se află în principiul paulin din Epistola către Evrei, capitolul 13, versetul 17: Fraţilor, ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă. De aceea, Biserica are rolul, din punct de vedere social, și de a coagula și înnobila toți factorii de decizie ai comunităților.


Reușita Marii Uniri de la 1918 nu se datorează însă doar acestei dimensiuni, ci, aceasta a reprezentat împlinirea mai multor rugăciuni și acțiuni răspicate ale poporului român, rugăciuni împletite cu implicarea practică a factorilor de decizie în diferite situații, multe din ele situații-limită, convertite în sacrificiul suprem.
Dorința românilor de a se uni într-o singură țară a reprezentat un ideal pus în mișcare de unirea cnezatelor, voievodatelor (în Transilvania) și a altor unități administrative mai mici, în provincii, apoi formarea, prin unirea acestora, a primelor state medievale românești; Unirea săvârșită de domnitorul Mihai Viteazul la 1600, apoi Unirea Principatelor din vremea lui Alexandru Ioan Cuza de la 1859; toate aceste uniri pregătitoare fiind desăvârșite în Actul sublim al Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Evenimentul major de acum 100 de ani a fost caracterizat de îmbinarea atât a dimensiunilor sociale oglindite prin conducerea laică, precum și dublarea și susținerea acesteia prin aportul ierarhiei clericale, unite de cheagul patriotismului sincer, fapt ce a făcut să se materializeze o sinergie netăgăduibilă a Statului cu Biserica.
De multe ori conducătorul laic (cneazul, voievodul, domnul, regele, etc) îl avea aproape pe ierarhul, episcopul, preotul, călugărul pentru a cuprinde întreaga dimensiune a comunității în fruntea căreia se afla. Pe lângă acestea, componenta culturală, identitară a Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce privește dezvoltarea limbii românești prin nașterea în tinda Bisericii a primelor școli, prin tipărirea curajoasă a cărților de cult ce se foloseau drept cărți de citire și de însușire a vorbirii corecte a limbii române, arată implicarea firească a Bisericii în viața socială. De aceea, se poate afirma fără trufie, că, la baza cristalizării Marii Unirii de la 1918 au stat în primul rând limba vorbită și ulterior citită în toate provinciile românești, și, bineînțeles, credința practicată în acestea, ca elemente constitutive ce au putut să pună în mișcare atât elita laică, cât și pe cea eclesială, pentru o neprihănită colaborare, în vederea atingerii unui ideal sublim, demn de un popor născut în cristelnița ancestrală a creștinismului.
Ne rămâne nouă, celor de astăzi, să păstrăm și să valorificăm principiile comune ale Bisericii și Statului în folosul comunităților pe care le reprezentăm, având drept modele pe înaintașii făuritori ai Marii Uniri de la 1918: intelectuali laici, ierarhi, preoți, oameni de cultură, etc. care și-au dorit să oficializeze unitatea deja existentă prin limba, cultura și credința comune, făcând parte dintr-o singură țară care să le onoreze contribuția de excepție. Marile războaie (de Independență din 1877, precum și răvășirea cu caracter mondial din perioada 1914-1918, iar pentru noi perioada 1916-1918) au reprezentat concretizarea unor jertfe supreme care au pregătit înnobilarea mulțimilor de vieți sacrificate pe altarul străbun al țării, prin lupta lor de a fi și de a rămâne unii cu alții, și, mai profund, de a oferi celor de după ei o țară neatârnată, și mai ales unită. Dacă independența unei țări îi provoacă pe locuitorii ei să își descopere vocația unei bune și coerente chivernisiri, unirea rămâne un proces mereu deschis, extrem de vulnerabil, care ne provoacă zilnic în vederea redobândirii sinergiei vindecătoare ce poate întreține și astăzi unitatea poporului nostru. Ne rămâne să brăzdăm cu sinceritate, cu deschidere unul față de altul, cu profesionalismul caracteristic al fiecărei slujiri clericale sau laice, acest pământ încredințat de Dumnezeu nouă tuturor, și, în pofida diferențelor dintre noi, să găsim liantul potrivit care să trezească fiorul românesc din fiecare dintre noi. Avem o limbă, ne regăsim într-o anumită cultură, ne stă la dispoziție o credință; toate se cer valorificate și întrupate prin ceea ce ne propunem să realizăm în fiecare zi. Închei prin cuvintele emblematice ale profesorului Adrian Cioroianu: Să nu uităm că Unirea se construiește în fiecare zi!
Să ne ajute Dumnezeu tuturor! Amin!
Preot ic. Dr. Meșteroaie Grigore-Alexandru
Parohia Sf. Nicolae-Câmpina
Protoieria Câmpina

Discurs ţinut în plenul Consiliului Local Câmpina cu prilejul Centenarului Marii Uniri. 

CĂRŢI DIN BASARABIA. Ion Buzdugan, Scrieri. În două volume

Poetul şi publicistul Ion Buzdugan (9 Martie 1887, Brânzeni, judeţul Bălţi, fiul lui Alexandru şi Ecaterina Buzdâga – 27 Ianuarie 1967, Bucureeşti), secretarul Sfatului Ţării, cel care la 27 Martie 1918 a citit declaraţia de unire a Basarabiei cu mamă-sa România, este astăzi – după cum afirmă D-l Eugen Lungu, în deschiderea studiului său la Ion Buzdugan, Scrieri, Ediţie în două volume, Studiu introductiv de Eugen Lungu, Text selectat şi îngrijit, repere cronologice, note şi comentarii de Mihai şi Teodor Papuc, Î.E.P. Ştiinţa, Chişinău, 2014 – este „practic un anonim”. 


Căci, deşi scriitorul „a luptat cu toată fiinţa pentru reintegrarea Basarabiei în spaţiul românesc”, „crezul său de mare român... l-a condamnat la tăcere şi la o existenţă aproape ilegală într’o Românie postbelică colonizată de sovietici şi dirijată de comunişti. Ca într’un thriller cu subiect politic, fostul deputat şi lider în Sfatul Ţării s’a ascuns ani buni în cele mai neverosimile locuri, pentru a nu compărea în faţa necruţătoarelor tribunale sovietice”. Las că nici acestea din dreapta Prutului, ale celor mai buni fii ai URSS, cum ar fi zis Lenin despre cei care, în 1921, au înfiinţat PCR, nu erau mai cruţătoare. Dimpotrivă, slugile fiind mai zeloase decât stăpânii. Criticul citează „din foarte documentatele Repere cronologice [: Viaţa şi opera”] ale D-lor Mihai şi Teodor Papuc: „1946-1951 – Îşi trăeşte viaţa în mare taină, ascuns de ochii lumii, fiind ameninţat de persecuţiile staliniste. În orice moment ar fi putut să urmeze calea lui Pan Halippa, care după doi ani de detenţie la închisoarea din Sighet, era trimis în Siberia ca «trădător al Ţării Sovietice».” Sau, ca Ion Pelivan, care chiar a murit în închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul săracilor din marginea oraşului, cum am arătat în recenzia la cartea Ion Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia
Citez mai departe: „De teama persecuţiilor declanşate de noul regim, este mereu în căutarea unor locuri de adăpostire pe care le găseşte cu greu. Se ascunde când prin podurile chiliilor călugăreşti ale Episcopiei din Blaj, când la mănăstirea Obreja de lângă Blaj. A mai găsit adăpost la Tăuni, judeţul Alba, la Târgu Mureş, la Aninoasa, la Bujoreni (Râmnicu Vâlcea) şi la Polovragi. Se bucură de ajutorul unor oameni de suflet, pe care îi întâlneşte în timpul peregrinărilor sale. În comuna Tăuni, [judeţul Alba,] s’a ascuns în casa cumnatului său, notarul Ion Maşnicu, soţul (din a doua căsătorie) al surorii sale Mariana.” Unde l-a prins vestea abdicării Regelui Mihai. „Ascunzişul la mănăstirea Polovragi-Gorj i-a fost înlesnit de doctorul Constantin Lupescu din Târgu-Jiu.” Continuă citatul: „De aici, îmbrăcat în rasă de călugăr, a plecat în Ardeal. Despre aceşti ani, notează bunul său prieten, scriitorul C.D. Zeletin, «îşi lăsase barbă, purta ţoale şi umbla cu traista’n băţ, asemeni călugărilor călători de odinioară». Avea parte doar de o vizită pe an a surorilor sale Mariana şi Velentina”. Conchide D-l Lungu: „Omul era practic un sechestrat al regimului, atât că nu se afla pe priciurile închisorilor”. Şi dacă, „printr’o minune, omul se salva”, artistul nu „avea însă acces la o viaţă literară normală. Iar în RSSM numele său devenise tabu. Era pomenit doar rareori în contexte negative, ca naţionalist şi burghez moldovan care, cu «ajutorul României regale» a luptat «pentru a zădărnici biruinţa revoluţiei socialiste în Basarabia».”
 Astfel că, apariţia celor două volume, în prestigioasa colecţie Moştenire, în care au apărut, până acum, şi 16 volume din Scrierile lui B.P. Hasdeu, este un gest reparatoriu.


Primul volum cuprinde Poesii, Publicistică şi Corespondenţă. Dintre acestea, doar o parte din poesii au fost publicate în reviste sau în volume. Fireşte că întâetatea o au volumele. Şi anume: Miresme din stepă, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1922, operă premiată de Societatea Scriitorilor Români. Miresmele au opt cicluri tematice: În stepă, Sub vraja trecutului, Icoane noi, În pribegie (1916-1917), De sub jug (1912-1918), Cântece păstoreşti, La ţară şi Litanii de toamnă. Şi o Prefaţă – „Cartea d-tale, dragă Dle Buzdugan, aduce o mireasmă, uneori tare, câteodată foarte dulce, de poesie nouă, culeasă de pe câmpii, unde oraşele nu si-au lăsat acele petece de tipărituri şi picoare de pui fripţi care se numesc litaratură modernă. / Îmi amintesc de ostaşul basarabean răsărit deodată în casa mea, pentru a mă întreba câte drumuri duc la cartea neamului nostru. Aşa de repede a ieşit din ele un om capabil de a îmbogăţi scrisul nostru. / Într’un ceas bun să’ţi fie venirea între aceia care, cunoscând tot ce a dat sufletul nostru naţional până acum, au datoria de a’i adăuga tot ce poate da, în vremea lor, pământul care i-a născut şi tălmăcirea pe care ei înşii sunt în stare a o da acestui glas imens şi vag al naturii mute şi al mulţimilor ce vuesc. / Căci, măcar azi, aceasta e poesia.” – de N. Iorga, din 1920, care însă, n’a mai apărut, rătăcindu-se printre degetele criticului Mihail Dragomirescu. Sau, cum zicea însuşi Iorga, „au mâncat’o birourile Casei Şcoalelor”. Marele istoric a recenzat MiresmeleUn poet basarabean – în revista „Ramuri”, anul XVII, nr. 48, din 1922, găsind în ele „o noutate de senzaţie, o frescheţe de expresie, o tinereţe de grai, care fixează dlui Ion Buzdugan un loc cu totul deosebit între poeţii care cred că nu se poate scrie fără a face pe nebunul”. D-nii Mihai şi Teodor Papuc, din Notele şi comentariile cărora iau toate aceste amănunte, găsesc surprinzător şi îndemnul lui Iorga: „Cine vrea să cunoască din Basarabia realitatea frumuseţilor ei felurite şi că vadă ce se poate desface ca poesie din fireasca iubire către dânsa, cine vrea să’şi dea seama de ce poate da amestecul adânc între tradiţia sănătoasă a literaturii noastre mai vechi şi între sufletul de spontanee trezire la manifestările literare ale unui om, pe care viaţa în centrele mari nu l-a obosit şi nu l-a pervertit, să ia în mână această carte, de o particulară sugestie. Nu’i va părea rău. Sunt frumuseţi noi, care se adaugă limbii româneşti.” Şi Eugen Lovinescu a salutat, „cu bunăvoinţă şi bucurie descălicarea lui Ion Buzdugan în literatura română”, ca „un sol al unei tradiţii întrerupte aproape un veac” (în „Sburătorul”, anul II, nr. 47, 1922). Pentru Vladimir Streinu, „d. Buzdugan îşi dozează cu pondere elementul artistic, aşa încât substanţialitatea poesiei sale adesea se autentifică prestigios. O tradiţie certă şi luminoasă îl desmiardă. Din dragostea duioasă ce’i poartă, o prisosinţă generoasă se revarsă şi peste pământul din care a înflorit mitic această tradiţie. De aceea poesia sa capătă un miros sănătos şi reavăn de pământ umed ca o căpiţă de fân”. Miresmele „constitue, alături de opera întreruptă subit a lui Al. Mateevici, în literatură, prima contribuţie ponderoasă a Basarabiei” (în „Cugetul românesc”, anul I, nr. 8-9, 1922). Iar pentru contemporanul nostru, Gheorghe Grigurcu, „Versurile sale [ale lui Buzdugan; O.O.], plasate în timpul în care au fost aşternute, vădesc, din punct vedere literar, mai mult decât o agreabilă cursivitate, un tip de eleganţă melancolică, ce ne poate reţine interesul. Constitue un document nu doar moral, ci şi liric.” (în „România literară”, XIV, nr. 39, 2012). 
Al doilea volum de poesii al lui Ion Buzdugan, Ţara mea, cu subtitlul Poeme, 1918 – 1928, a apărut la Editura Ramuri din Craiova, în 1928, având dedicaţia Patriei Unite – prinosul Basarabiei. La apariţia sa, a fost recenzat de Perpessicius, în „Cuvîntul” (articol retipărit în Menţiuni critice, vol. II, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1934:) „specia aceasta de poesie e şi cea mai dificilă. Banalizată de convenienţele de ordin naţional, vulgarizată încă din clasele primare, ce suflet, ce sinceritate şi mai ales ce răzvrătire de lirism lăuntric necesită pentru ca să mişte, să emoţioneze! Dl Buzdugan n’are temperament profetic. E un idilic, hrănit cu seva poporană”. Iau numai ultima strofă din poesia eponimă: „O, Ţara mea, / Grădina visurilor mele / Şi-a sufletului meu grădină!... / Când se vor stinge Ţări şi Naţii / Împotmolite’n neagra tină, / Îmbătrânite’n patimi grele / Şi cotropite de dezastre: / Tu cu-ale tale tineri generaţii, / Sub cerul de vecii albastre, / Vei răsări – Luceafăr – între stele, / Ca să vorbeşti din taina Slovei noastre! / Şi, descuind lumina din comori, / Sub bolţi cu lacăte de sori, / Cetate Nouă de Lumină, / Spre tine vor grăbi din zare / Popoarele Pământului să vină, / De cale lungă istovite, / Cu suflete şi inimi pustiite / Şi’ţi vor cădea robite la picioare, / Iar tu, din amfora latină, / Le vei turna, ocrotitoare, / Belşug de soare, dăruind Lumină!...” Păi, cu amfora lui latină, cei cu stacana l-ar prohibi pe Ion Buzdugan şi acum...
Cel de-al treilea volum de poesii originale, Păstori de timpuri, a apărut la Casa Şcoalelor, în 1937. A fost recenzat în „Viaţa Basarabiei” – cea mai importantă revistă de literatură şi cultură de la Chişinău din perioada interbelică” – de poetul şi criticul literar Vasile Luţcan: „poemele din recentul volum sboară prin istorie, evocă sentimente străbune ăn veac, şi, mai presus, trăesc marea armonie a liniştii strămoşeşti, în preţuire fără margini” (VI, nr. 7-8, Iulie-August 1937) şi de Mihai Boboc: „poesia dlui Buzdugan nu aparţine secolului al XX-lea, ci trecutului istoric îndepărtat, scoasă la iveală din morminte şi cetăţi săruite, cronici şi hrisoave grele de peceţi domneşti. E poesia păstorilor nomazi – păstorilor geto-daci – care aminteşte anticele bucolice” (VI, nr. 11, 1937). Volumul a fost distins cu Premiul Academiei Române. De relevat că, pe coperta IV-a Păstorilor de timpuri sunt menţionate, DE ACELAŞI AUTOR, pe lângă cele trei volume deja amintite: Miresme de stepă, Ţara mea şi Păstori de timpuri, şi două volume de Cântece din Basarabia, vol. I, Ed. Luceafărul, Chişinău, 1921, vol. II, Ed. Ramuri, Craiova, 1928, ambele incluse de editori în volumul 2, şi, IN CURS DE APARIŢIE: Istoricul Unirii Basarabiei, după acte şi documente inedite; Icoane basarabene, portretele luptătorilor pentru întregirea neamului; Podgorii de aramă, pasteluri; Portic de mănăstire, mistice; şi Cumpăna zodiilor, mituri; traduceri apărute din Koţiubinski, Ivan Bunin şi Al. Blok; sau, în curs de apariţie din Puşkin, inclussiv 2 volume din Poeţi ruşi contemporani. „Din păcate, scriu truditorii ediţiei, toate titlurile anunţate, nu au apărut niciodată, iar în arhiva poetului s’au păstrat doar manuscrisele traducerilor unora dintre poeţii pomeniţi mai sus.”
Al patrulea volum, Metanii de luceferi, a apărut la Editura Naţională Gh. Mecu din Bucureşti, în 1942. „Volumul se deschide  cu un poem dedicat graiului matern, urmat de 51 de texte poetice, subintitulate Poeme, împărţite în cicluri inspirat intitulate: Potire de lumină, Drum şi umbră, Altare de azur şi Denii de iarnă. Poemele au un pronunţat filon religios. Abordând teme biblice, poetul recurge la evocarea vremurilor de odinioară, la rugă, la invocarea lui Christos etc. Pe pagina a patra a copertei găsim acelaşi text informativ ca şi la volumul Păstori de timpuri, despre cărţile apărute deja ale autorului şi despre proiectele de viitor.” A primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români pe 1941, alături de Henriette Yvonne Stahl, V. Demetrius, Al. Busuioceanu, Eugen Balan, Radu Tudoran [romanul Un port la Răsărit; O.O.], Dumitru Almaş, Dragoş Protopopescu, Otilia Cazimir şi Constantin Stelian [din şi profesor de liceu la Câmpina]. A fost recenzat de Perpessicius, de Nichifor Crainic şi de B. Frunte. Nichifor Crainic îl consideră pe Buzdugan „cel mai de seamă poet basarabean în viaţă”. Iar Metanii de luceferi este „o carte de durere şi de speranţă, în care poetul îşi mărturiseşte credinţa în Mântuitorul lumii. Un ciclu întreg interpretează liric episoade cristologice din Sfânta Evanghelie. Atmosferă liturgică şi îndeosebi mânăstirească. Sufletul sue ca un parfum de tămâe. Graiul e ţărănesc monahal... Cartea e semnificativă pentru acest poet basarabean care a luptat pentru libertatea ţării sale. Azi, când provincia de la Nistru cu suflet de arzătoare religiositate sărbătoreşte înfrângerea monstrului ateist, Metaniile lui Ion Buzdugan sună ca nişte rugăciuni de slavă şi de mulţumire către Dumnezeul părinţilor care s’a arătat milostiv faţă de neamul românesc”. (în „Gândirea”, anul XXI, nr. 7, August-Septembrie 1942).
Poesiile din periodice au fost luate din publicaţiile „Cuvînt moldovenesc”, 1913, 1914 şi 1917; „Universul literar”, 1925 şi 1927; „Gândirea”, 1927; „Viaţa Basarabiei”, 1934 şi 1935; „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, nr. 8-9, 1941. Tot aici au fost incluse şi cele din volumele: Lui Nicolae Iorga – Omagiu, Craiova, Ramuri, 1921, şi Poeţii şi prozatorii Basarabiei până la Unire (1812-1918), antologie de Gh. Cardaş, Bucureşti, 1937 (în ambele, poesia Basarabia, dedicată Dlui Nicolae Iorga, în August 1916: „De-un veac ea’ndură suferinţă / În lanţuri ferecată. Roabă: / Sărmana ţară Basarabă, / Cum n’are milă, nici credinţă!... // De-un veac robită jugul poartă, / Dar astăzi nu’l mai poate duce: / Îngenunchind mereu sub cruce, / Ea’şi blastămă păgâna’i soartă!... //...// Când se croesc din nou hotare / Şi lumea se desparte’n două, / O, Doamne, împarte-ne şi nouă / O soartă netedă sub soare!...”); Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Bucureşti, Editura Semne, 1996 (poesiile Bine-aţi venit!, dedicată Oştirii româneşti, la 13 Ianuarie 1918: „Bine-aţi venit, Români şi fraţi iubiţi de-un sânge, / Bine-aţi venit în Ţară, oştiri liberatoare! /...// Bine-aţi venit, viteji mântuitori ai Ţării, / Fraţi iubitori de neam şi luptători statornici! / De-un veac râvnit-am noi spre ziua reînălţării, / De-un veac v’am aşteptat – orfani de mamă dornici. /...//  Dar înc’o rugăminte, copii cu inimi drepte, / Am către voi, viteji feciori ai României, / Al vostru sbor de vulturi spre-Apus să se îndrepte, / Spre ţara care geme în ghearele robiei... // Acolo, unde neamul şi-a înălţat altarul, / În ţara ce de-o mie de ani e’ncătuşată, / Spre-Ardeal ţintiţi voi sborul, să sfărâmaţi hotarul / Şi stavila cu ură de duşmani ridicată. // În sbor de vulturi ageri spre cuibul unde’s fraţii, / Să săgetaţi ca roiuri de fulgere albastre; / Căci nu sunt tari hotare, nici-nalţi nu sunt Carpaţii, / Cum sunt de tari şi’nalte azi sufletele voastre! // ’Nainte, dar, ’nainte! spre Nistrul cel hotarnic, / Mult binecuvîntate oştiri cu braţul tare; / Să’i faceţi zid de-aramă străinului hrăparnic, / Din Nistru pân’ la Tisa, din munţi şi pân’ la Mare!”; Bucură-te, Românie! 24 Ianuarie 1918: „Bucură-te, Românie, / Căci azi steagul tricolor, / Roşu, galben şi albastru, / Din divina’i măreţie, / Flutură deasupra noastră, / Falnic şi liberator!”; Nistrul, scrisă la 14 Februarie 1918: „Frunzuliţă de negară, / Nistrule – apă vioară, / Dare-ar bunul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu: / Să’ţi trimită cerul zloată, / Să te faci o mare lată, / Să reverşi peste hotară, / Toţi duşmanii răi să piară. / Nistrule, apă adâncă, / Face-te-ai un zid de stâncă / Să fii hoardelor barbare / Tu zăgaz la trecătoare; / Face-te-ai un zid de fier / Din pământ şi pân’ la cer. / Să fii stavilă aici – / Pentru corbii venetici.”; Carpaţii blestemaţi, datată 16 Martie 1918: „Ardeal, Ardeal, ce zaci în vale, / Când va sosi al tău soroc? / Din vremi noi te chemăm cu jale, / O, ţară fără de noroc!”; Jalea Ţării, scrisă la 26 Aprilie 1918, cu prilejul semnării păcii de la Bucureşti: „Numai câinii urlă, – urlă zi şi noapte, / Şi cheamă stăpânii înapoi la vatră, / Vai de ţara noastră, vai de câmp şi sate, / C’a rămas din ele numai scrum şi piatră! /.../ Dar, copii de-osândă, orfane-ale Ţării. / Ce-aţi hrănit cu jale inimile voastre, / Când s’or lumina iar largurile zării, / Vor zîmbi şi vouă cerurile-albastre! /.../ Vor pieri popoare, ca frunza din ramuri. / Altele vor creşte, ca’n codru copacii. / Iară voi, Românii, pururi, neam de neamuri, / Veţi trăi’n vecie, fii ai vechii Dacii! / Când vor înflori iar peste ţară pomii, / Veţi lăţi hotarul, Neamul şi Cuvîntul... / Căci voi sunteţi viţă din vlăstarul Romei / Şi chemaţi azi sunteţi să domniţi Pământul!” – toate publicate în gazeta „România nouă”, din Chişinău, în Ianuarie-Aprilie 1918).
Citez acum şi din poesiile din „Revista Fundaţiilor Regale”. „Acolo, lângă vatră, în nopţi cu clar de lună, / Eu ţi-am gustat lumina, cu bunii şi părinţii, / Dar au venit capcânii şi, pulbere’n furtună, / Ne-au risipit pe drumuri, în prada suferinţii!... //...// Căsuţă de la Nistru, de hoarde pângărită, / Ne-om mai vedea vreodată, la vatra în ruine: / Să’ţi îngenunchi în faţă, icoană răstignită, / Să plâng de fericire, căsuţa mea, cu tine?!” (Căsuţa de la Nistru, 20 Iunie 1941). „Din bucium azi ne cheamă Ţara, / Arcaşi, porniţi vârtej la luptă: / Să smulgeţi brazda, milenara, / Din trupul ţării noastre ruptă! // Plăeşi, la luptă pentru Rege, / Că Ţara vă binecuvîntă: / La luptă pentru sfânta Lege / Şi pentru vatra noastră sfântă! // Voi, oştilor basarabene, / Răzeşi, mazili, cu pârcălabii: / Goniţi jivinele viclene / Din holda mândrei Basarabii! / Porniţi cu şoimii în furtună, / Cu arma fulgerând în soare / Să apăraţi glia străbună / Şi Crucea Sfintelor Altare! //...// Loviţi cu fulgere de bardă, / Sdrobind balaurul sinistru: / Goniţi însângerata hoardă, / Hăt, peste Nistru, peste Nistru! // Străfulgeraţi arma’n lumină, / Să’i destobiţi pe fraţi din jug: / Sdrobiţi sălbateca jivină, / Goniţi-o dincolo de Bug”! (Ne cheamă Ţara. Arcaşilor şi plăeşilor lui Ştefan cel Mare pioasă închinare, 22 Iunie 1941). „Vor trece’n goană anii şi veacuri ce-o să vie! / Iar noi vom sta, de-a pururi, pe plaiurile aceste, / De strajă mândrei Dacii, în veacuri de vecie!...” (Negru-Vodă).
Din Manuscrisele inedite: Podgorii de aramă, Pietre de temelie (Povestea neamului) şi Balada morţii cronicarului Miron Costin şi a fratelui său, Vornicul Velicico, toate păstrate la Doctorul C.D. Zeletin, primul a avut soarta cea mai potrivnică. I-a fost cunoscut şi lui Perpessicius care, în cronica din „Cuvîntul”, 1928/Menţiuni critice, II, 1934, care aprecia „că în poemele Podgorii de aramă este tot ce poate fi mai de preţ în registrul liricii dlui Buzdugan (Menţiuni critice, II, 1934). Printre filele manuscrisului găsim chiar o copertă de volum cu acest titlu tipărită, care urma să apară în 1926 la Editura Institutului de Arte Grafice «Ramuri» S.A. de la Craiova.” Am văzut că apariţia sa era anunţată la sfîrşitul volumelor Ţara mea şi Păstori de timpuri. Doctorul C.D. Zeletin a scris „pe una din filele de la începutul manuscrisului” nota: „Volumul de poesii Podgorii de aramă, subintitulat iniţial Pasteluri, s’a mistuit în parte în incendiul isbucnit în tipografia Editurii. C.D.Z.”
Volumul 2 al Scrierilor cuprinde Folclor. Tradiţii populare. Traduceri. Şi aici au prioritate cele două volume de Cântice din Basarabia, 1916-1921, primul, imprimat în 1921 la Chişinău, în tipografia Societăţii „Luceafărul”, şi 1905-1916, Cartea a II-a, publicat în 1928 de Editura Ramuri de la Craiova. Cel din 1921 a fost dedicat „Memoriei neuitatului Gheorghe Coşbuc, poet al ţărănimii, închin aceste flori sfioase, culese din câmpia Basarabiei” şi are o Precuvîntare de Pan Halippa, din 10 Mai 1917: „Cel dintâi mănunchi de flori de pe câmpia Basarabiei, socotită atâta vreme stearpă! Şi ce miros plăcut, miros pln de farmec, miros de primăvară!” Harnicul nostru prieten Ion Buzdugan (Nică Românaş) le-a adunat din gura flăcăilor şi fetelor, în mai multe părţi ale ţării. Aceste plăsmuiri frumoase au fost multă vreme singura dovadă că neamul moldovenesc în Basarabia trăeşte. Rece era vântul care sufla de la miazănoapte, din împărăţia robiei şi întunericului ţarist; dar florile sufletului moldovenesc n’au îngheţat, căci erau nemuritoare. De azi înainte ele vor înflori în voe, scăldându-se în lumina şi căldura soarelui românesc!”
 Spicuesc din primul volum: „Frunzuliţă măr domnesc, / Rău îi traiul moscălesc: / Când îi vremea de lucrat / Stai în puşcă răzemat...” (XXXVI). „Frunză verde măr uscat, / Fi-i-ar neamul blăstămat, / Fi-i-ar casa tot pustie / Şi copiii’n puşcărie, / Cine pe rus l-a făcut / Stăpân dincoace de Prut... /.../ Sălcioară de pe mal, / Face-te-ai punte pe val, / Să trec Prutu’n cela mal / Să’mi scăp ţara de moscal.” (XLVII). „Frunză verde şi-un dudău, / Nistrule, pe malul tău, / Creşte iarbă şi dudău / Să pască şi murgul meu” (LIII). „Frunzişoară lozioară, / La Nistru la mărgioară / S’o strîns fraţii grămăjoară / Şi’ntre dânşi-o sorioară. / - Sorioară Mărioară, / Ce ţi’i faţa gălbioară: / Ori ţi’i rău, ori zaci de boală, / Ori ibovnicu’ţi să’nsoară? /- Las’ să’nsoare sănătos, /.../ Da eu sunt făr’ de noroc, / Că mi-o dat inimii foc, / I-o dat foc ş’apoi s’o dus, / La cânele cel de rus, / Şi pe mine m’o lăsat / De rîs şi ruşine’n sat...” (LIV, Ion Druc din s. Hânceşti, judeţul Chişinău). „Jălui-m-aş şi n’am cui, / Jălui-m-aş Nistrului: / Nistru curge tulburat / Şi pe mine’i suparat, / Că mă vede înjugat / La străinul blăstămat. / Bate’l, Doamne, pe muscal, / Ca Nistru când bate’n mal / Şi să sbate val cu val... / Ca să nărue cel mal... / Bate’i, Doamne, pe străini, / Ca Nistru când bate’n plin, / Bate’i şi pe venetici / Ca Nistru când bate’n stânci!...” (LVI). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, / Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma şi eu - / Să piei cu tot neamul tău: / Să nu’mi ţii calea la Prut - / La drăguţa de demult... / Dare-ar bunul Rumnezeu - / Un blăstăm pe capul tău: / Să se darma hraniţa - / Să’mi pot vedea puicuţa, / Sara şi dimineaţa... / Să ne ştie toată ţara: / C’am iubit o moldoveancă - / Eu – codrean şi ea – pruteancă!” (CXII).
Şi din Cartea a II-a, care are cântece culese „din diferite ţinuturi ale Basarabiei, în anii 1905-1916”. Ele sunt grupate în I. Cântece de înstrăinare (I-XVII), II. Cântece de dor şi jale (XVIII-LXI), III. Şugubeţe şi glumeţe (LXII-CXIII), IV. Cântece ostăşeşti (CXIV-CXXVI), V. Cântece voiniceşti (CXXVII-CXXXVI) şi VI. Cântece bătrâneşti (CXXXVII-CLVII). „Frunzuliţă ş’un chirău, / Rusule păgân şi rău, / Osândi-te-ar Dumnezeu, / Cum te-oi blăstăma-te eu: / Să piei cu tot neamul tău, / Că ţi’i neamul nătărău, / Că ţi’i neamul păcătos, / Ca un şărpe veninos: / Nu te muşcă pe din faţă, / Da te muşcă pe din dos, / Să’ţi răpească biata viaţă, / Ca un şărpe veninos...” Cam toate cântecele din prima secţiune au imprecaţii la adresa ruşilor: „Rusule şi măi moscale, / Nu’mi fă şara de ocară, / Că Dumnezeu are scară: /.../ Când te-a coborî de sus, / Rusule, păgân de rus: / Nici nu’i crede c’ao fost sus!” „Foae verde cucurus, / Măi moscale, pui de rus, / Nu’mi face neamul de rîs: / Pe fii nu mi’i moscăli / Limba nu’mi bajucuri, / Că eu când te’oi blăstăma , / Ca roua ti’i scutura, / Ca pleava ti’i vântura / Spulberat din ţara mea... / Nime’n lume nu va şti, / C’ai fost mare şi eu mic, / Măi moscale venetic!...” „Foae verde salbă moale, / Rusule şi măi moscale, / Nu’mi face ţara de jale, / Că ţara mi-ai pustiit / Pe flăcăi i-ai moscălit”.  „Măi rusule şi moscale, / Nu’mi face ţara de jale / Boii nu mi’i dejuga, / Fraţii nu mi’i depărta, / Că eu când te’oi blăstăma / Ca iarba ti’i legăna, / Ca frunza ti’i spulbera”. „Doaie verde lemn uscat, / Rusule, neam blăstămat, / Când ţi-a fi mai greu de chin, / Să fii ca mine străin, / Când ţi-a fi traiul mai drag, / Să fii ca mine – iobag, / Să te văd umblând pribeag, / În opincă şi toiag, /.../ Când îi fi mai cu noroc - / Să te văd arzând în foc: / Să văd cum te prinde para, / Cum mi-ai ars tu inimioara, / Cum mi-ai pustiit tu ţara!...” „Foae-amară de migdale, / Măi rusule, măi muscale, / Când ţi-a fi mai dor de lume - / Să te văd, ca râma’n humă, / Când ţi-a fi mai dor de soare – Să te văd la închisoare, / Fiare’n mână şi’n picioare” ş.a.m.d. „Măi rusule, om hain, / Să te-ajungă al meu chin / Şi blestemul meu din plin, / În vecii vecilor, amin!” (I). „Oi-oi-oi, oi-oi, / Of şi vai de noi: / Cum ne mână tot în sus / La păgânul cel de rus, / Păgânul de rus!” (IV). De ce, păgânul de rus?... Din cântecele ostăşeşti, iată unul, cules „prin anii 1912: „Ura, ţara mè! / Noi vom săruta, / Şi vom apăra! / Ţara vom apăra, / Ţara română - / Să fim împreună!... / Ura, să trăiască / Ţara Românească! / Ura! ura! ura! / Ura, ţara mea!...” (CXIV).
Octavian ONEA

Un pacient cu AVC se recuperează foarte bine la Spitalul SanConfind

(P) Doamna Petre Ioana, soţia pacientului Petre Basarab-Alberto, a avut bunăvoința de a ne acorda un interviu în care ne-a vorbit despre evoluția recuperării soțului ei, în cadrul Bazei de Tratament și Recuperare SanConfind. Momentan, Alberto, 56 de ani, nu poate vorbi din cauza afecţiunii sale survenite în urma unui accident vascular cerebral. Soţia îl alintă “Tino” și îi stă tot timpul alături pentru a-l ajuta în caz de nevoie. Interviul de mai jos este despre o poveste de viață greu încercată, începută şi continuată la SanConfind, o poveste de viaţă de la care am putea învăţa să privim parcursul nostru în lume într-un mod mai optimist. 

- Cum aţi auzit de Sanconfind şi ce v-a determinat să veniţi aici, la tratament?
- Am auzit de Sanconfind de la firma unde munceşte soţul meu, ca inginer mecanic, şi mi s-a părut normal să facă recuperarea la SanConfind, noi fiind din Comarnic. Medicul neurolog din Piteşti, dl. dr. Stanciu Marian de la Spitalul de Urgenţe nr. 2, ne-a recomandat, de asemenea, să mergem la SanConfind, pentru că eram şi mai aproape de casă. Aceeaşi recomandare ne-a făcut-o şi dl dr. Enoiu, medic specialist neurolog, de la Spitalul Municipal Câmpina. Astfel s-au legat toate, parcă de la sine.
- Ne puteţi spune cu ce a fost diagnosticat soţul dvs?
- Pe 31 iulie 2018, soţul meu a suferit un accident vascular cerebral. Salvarea l-a dus la cel mai apropiat spital, adică Spitalul de Urgenţe nr. 2 din Piteşti, unde a fost diagnosticat de medicul neurolog despre care v-am vorbit ceva mai devreme. A făcut un CT cerebral acolo, dar şi alte investigaţii, şi a stat internat 10 zile sub supravegherea medicilor piteşteni. Recomandarea a fost ca, mai departe, să fie supravegheat de un medic apropiat localităţii noastre. Tot aici a făcut zilnic kinetoterapie, continuată şi acasă. Pe 28 august 2018, neurologul din Câmpina ne-a dat undă verde pentru recuperare şi am venit la SanConfind. În cabinetul de recuperare de la SanConfind, doamna doctor Paul Loredana l-a diagnosticat cu hemipareză dreaptă, predominant brahială, post AVC ischemic, ACM stânga, afazie mixtă predominant motorie.
Când am ajuns la SanConfind mâna dreaptă nu o putea folosi deloc, iar piciorul drept îl târa. Putea să mănânce singur, doar cu stânga, dar avea nevoie de ajutor. A primit şi tratament medicamentos, bineînţeles, încă de la neurologie, apoi  în continuare.


- Cum aţi lucrat cu terapeuţii SanConfind şi la ce proceduri?
- La kinetoterapie, la SanConfind, a învăţat să numere mai bine şi a făcut exerciţii dese cu terapeuţii, tehnici de facilitare neuro-proprioceptivă (FNP), exerciţii de echilibru, stretching, mobilizări articulare, bicicleta Terra Trainer, a lucrat la aparatul wireless. Am numai cuvinte de laudă pentru terapeuţii SanConfind. Cu Tino au făcut minuni. A trecut pe rând pe la fiecare kinetoterapeut. Se uita mereu pe fişă şi se bucura când îi vedea pe fiecare în parte. Tot spera, câteodată, că poate fetele îl mai ”iartă”, să nu facă bicicleta, dar nimeni nu l-a “iertat” până acum. (În glasul doamnei Petre se simte bucuria). Sunt profesionişti şi am încredere în ei. Eu îi zic mereu: ”Te-am lasat pe mâini bune, aşa că mă duc să iau o plăcintă de la cafeterie, pentru că sunt liniştită că lucrează cu tine cum trebuie.”
- Cum s-a purtat personalul medical cu dvs?
- Am numai mulţumiri la adresa întregului personal, de la recepţia pentru halate, recepţia balneo, până la curăţenie (am văzut numai strălucind de curăţenie acest spital, de când vin, şi chiar apreciez foarte mult acest lucru), nu mai vorbesc de terapeuţi, în special doamna doctor Paul. Am reuşit să vedem oamenii din spatele halatului, pentru că se mai întâmplă la alte spitale să vezi doar halatele, şi atât. Este mare lucru să îţi faci meseria şi să laşi să se vadă şi omul din spatele halatului. Asta cred că dă încredere bolnavului. Şi asta am simţit amândoi. Contează foarte mult, pentru că trebuie să atingi nu doar trupul, ci şi sufletul bolnavului. Echipa frumoasă de terapeuţi de la SanConfind a reuşit! Poate de asta şi au rezultate atât de bune.
- Cum aţi simţit evoluţia soţului pe parcursul tratamentului la SanConfind?
- Piciorul a fost primul care s-a recuperat. După primele 20 de şedinţe nu a mai târât piciorul. Cam după o lună şi jumătate a început să ridice şi mâna şi să strângă pumnul, deşi nu îl poate încă deschide complet. Mâna o ridică pe jumătate. Soţul meu este o persoană foarte ambiţioasă şi luptătoare, cu moralul ridicat. A continuat exerciţiile şi acasă pentru a obţine rezultate  mai bune. Doamna doctor i-a spus să ţină un jurnal în care să scrie fiecare etapă din evoluţia sa. Vine la fiecare consult şi îi prezintă ce a făcut. Scrie singur, cu stânga (e stângaci), chiar dacă uneori mai încurcă ordinea literelor, dar este de durată acest exerciţiu. Terapeuţii ne spun că, până acum, nu au avut un pacient care să se recupereze aşa de bine, într-un timp relativ scurt (aproximativ 3 luni). Doamna doctor, când l-a văzut a doua oară, l-a felicitat. A colaborat foarte bine cu tot personalul din baza de recuperare. I s-au dat proceduri de kinetoterapie, electroterapie şi, ulterior, s-au adăugat şi altele, precum aplicaţiile cu parafină.
În urma AVC-ului i-a fost afectat centrul vorbirii, dar acum a învăţat să pronunţe numele terapeuţilor, chiar dacă uneori le mai încurcă. Spune “bună-dimineaţa”, “sărut-mâna”, “merci”, numele căţeilor noştri. Cu mine nu prea vorbea, dar fetele de la Electro au fost primele cu care a început comunicarea: prima dată a început cu “Bună-dimineaţa, Adela”. Apoi, doamnei doctor i-a spus ce culori avea pe pulover. Pe mine acest lucru m-a bucurat enorm şi m-a ajutat.
- Puteţi descrie starea lui de sănătate la început şi la final de tratament?
- E greu să spun eu asta, pentru că eu stau cu el 24 de ore din 24. Văd evoluţia, dar terapeuţii care îl prindeau prin rotaţie la o săptămână, vedeau diferenţele mai bine ca mine. Soacra mea (care, întâmplător, a fost şi cadru medical), îl întâlneşte la 2-3 săptămâni şi vede că merge din ce în ce mai bine, că ridică mâna la nivelul pieptului. Doarme noaptea cu o orteză la umăr, şi mai are un suport, gen eşarfă, la mână, pe care îl poartă ziua. Acum, de suportul acela nu mai are nevoie, pentru că umărul nu mai este căzut ca la început, aproape s-a îndreptat. Când am venit la SanConfind, târa piciorul, însă acum – o sa râdeţi – , ar putea sa danseze chiar rock’n roll. Expresia zilnică în tratament era mereu “ridicaţi piciorul”, aşa că i-a rămas în reflex. Tratamentul îl continuăm, pentru ca am înţeles că, în primele 6 luni, post AVC, se câştigă cel mai mult din recuperare. E foarte important să îl incepi cât mai repede. Cred că pe viitor se va recupera în totalitate, datorită unei evoluţii bune pe care am văzut-o toţi:  medicii, terapeuţii, noi, ca familie. Cu rabdare şi cu muncă vom reuşi.
- Un sfat pentru pacienţii cu acelaşi diagnostic?
- Tino a avut noroc, de la bun început, să dea peste nişte oameni foarte buni. Nu m-am mai confruntat cu aşa ceva până acum. E greu să dau sfaturi, dar le spun să înceapă recuperarea cât se poate de repede. Și le mai spun că este foarte important să aibă încredere în personalul medical, aşa cum a avut Tino în oamenii care au lucrat cu el. Şi credinţă. Acum el a început să zică: “O, Doamne, Dumnezeule!” Şi eu l-am sfătuit pe Tino să scrie şi să citească zilnic, iar asta l-a ajutat foarte mult. Am auzit de oameni care au refuzat să facă asta. Eu îi luam reviste auto sau ce găseam şi citea, inclusiv Biblia.
- Cum aţi primit vestea bolii sale?
- M-a sunat soacra mea şi m-a întrebat: ”Eşti în stare să conduci? Tino este în spital, inconştient.” Nu ştiu cum am ajuns la Piteşti, a fost o noapte ploioasă, iar vestea am primit-o foarte greu. Şi acum am coşmaruri noaptea. Nu este doar boala lui, este boala familiei, aşa cum mi-au spus doctorii. Sper să treacă şi coşmarurile…
Primele 10 zile am fost foarte agitată pentru că nu mi se spunea nimic concret, era totul incertitudine. Apoi lucrurile s-au lămurit. Eu şi soacra mea am dormit la o pensiune lângă spital şi făceam cu rândul ca să stăm lângă el. La primăvară îl voi duce la Piteşti, ca să vizităm medicii şi asistenţii de acolo şi să le arătăm evoluţia noastră. Va fi o surpriză pentru toţi.
La logoped nu mai am timp să îl duc, însă face lecţii de vorbire cu nepoţelul meu de 5 ani si 10 luni, care are un dar de a inventa poveşti; este foarte creativ şi are răbdare să lucreze cu soţul meu. Ne spune Alberto: “Am venit să fac lecţii cu Tinoleto” (cum îl numeşte pe nepoţel). I-am comandat manuale de logopedie şi, pe baza planşelor, Tino învaţă să vorbească din nou. O luăm de la început, cu vocale, cuvinte scurte : “avion”, “stea”… şi tot aşa.
- Vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă dorim cele mai bune rezultate pentru soţul dvs. Multă sănătate!

20 noiembrie 2018

Paolo Gozzo, un misionar laic italian care ne învaţă să fim generoşi

Paolo Gozzo este un nume care nu le spune nimic multor câmpineni. Cu toate că, pentru cât bine a făcut comunităţii locale, pentru exemplul personal, dăruirea şi generozitatea dedicate copiilor aflaţi în situaţii de abandon şcolar, ar trebui să fie cunoscut nu doar de sutele de familii cărora le-a luminat viaţa cu strălucirea educaţiei. A unei educaţiei neinstituţionalizate în sens obişnuit, adică  neocârmuită de ministerul de resort de la Bucureşti, ci a unei educaţii la fel de importante, de tip school after – school, guvernată de o generozitate fără margini și de o neţărmurită dragoste pentru copii. 


Paolo Gozzo este un italian din Verona care a lucrat o vreme în domeniul comerțului cu confecții, în paralel făcând voluntariat în cadrul multor acțiuni filantropice. El a sosit în oraşul nostru în anul 2003. De 15 ani, Paolo ne învaţă să fim generoşi şi să empatizăm cu problemele copiilor din familii nevoiaşe. A sosit în România după ce a lăsat în Italia rude, prieteni, amintiri frumoase și o slujbă bună, doar pentru a ajuta oamenii cu probleme din ţara noastră, despre care auzise că sunt în număr foarte mare. Avea o experienţă bogată, acumulată în mulţi ani de voluntariat desfăşurat în câteva ţări europene, unde a ajutat la implementarea unor proiecte caritabile. Paolo este un misionar laic. El nu vrea să convertească oamenii la vreo religie anume, ci să-i ajute pe copii să înţeleagă mai bine învăţătura predată în şcoli, învățătura care te ajută să te formezi profesional, deopotrivă cu învăţăturile Bibliei, fără de care am fi mult mai săraci sufletește.

Plecarea spre necunoscut 

„După ce am făcut voluntariat o perioadă la un cămin de copii orfani din Bosnia, la Medjugorje, impresionat de soarta acestor copii ai căror părinți muriseră în războaiele civile din fosta Iugoslavie, din anii 1990, m-am hotărât să-mi dedic viața ajutorării celor mici, după puterile mele. După alţi doi ani petrecuți în Albania, m-am întors în Italia și m-am gândit ce voi face cu viața mea viitoare. După o intensă reflecție, auzind că în România sunt foarte mulți orfani minori, am decis să vin în țara dvs pentru a-i ajuta pe toți copiii abandonați sau pe cei din familii destrămate sau din familii cu venituri precare. Nu mai fusesem niciodată aici, iar acest lucru îl simțeam cumva ca o provocare căreia trebuia să-i fac față”, își începe Paolo povestea venirii sale în România. 

Alfabetizarea copiilor romi

În cadrul unor acțiuni de voluntariat desfășurate în Câmpina, Paolo a cunoscut-o pe Corina, o tânără care își făcuse și ea din voluntariat o formă de viață. Cu timpul, Corina i-a devenit cel mai apropiat colaborator. Dar, poate cel mai important lucru, ea a stat alături de Paolo atunci când acestuia i-a fost cel mai greu, ajutându-l foarte mult la începuturile activității sale de misionar laic dedicat  cauzei copiilor săraci și fără carte, atunci când împreună au dus o susținută campanie de alfabetizare a copiilor de romi, deoarece aceștia erau cei mai defavorizați. În anii 2003-2004, mai puțin de 5% din copiii romilor câmpineni ajungeau la școală, situație care făcea din analfabetismul acestei etnii o povară de nesuportat,  de parcă sărăcia endemică nu era de ajuns.  Ulterior, în grija celor doi au ajuns și copii săraci din rândul altor etnii. Aidoma lui Paolo, Corina știe să lucreze cu copiii, știe să le descopere și să le cultive înclinațiile, iar copiii se simt atașați de ea. 



Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus” (AISI)

„Am venit în România prin Caritas Italia. Aceasta reprezintă o asociaţie umanitară, care, cu ajutorul unor fonduri materiale și financiare, ajută persoanele aflate în dificultate, oameni săraci sau aflaţi în zone calamitate. Caritas s-a implicat în multe țări, printre care și România. Eu sunt misionar laic. Misionarul laic pleacă în diferite misiuni, în toată lumea, nu are casă, bani, renunţă la propria viaţă în folosul altora. Eu nu primesc niciun salariu. Sunt susţinut de prieteni, de persoane care mă cunosc şi mă subvenţionează. Mi se acordă încredere, putând să închiriez o casă şi să mă susţin prin ajutorul primit. Dar nimic în plus. Când va trebui să ies la pensie, eu nu voi putea beneficia de aşa ceva. De exemplu, aici, în România, eu îmi plătesc asigurarea medicală din banii care mi se trimit. Nu mi se garantează nimic, nu am o siguranţă. Azi am sponsori, dar mâine e posibil să nu mă mai ajute nimeni. Trăiesc doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu”, ne mărturisește Paolo. La începuturile activității sale de misionar pentru cauza copiilor săraci, Paolo mergea prin toate cartierele de romi, din casă în casă, pentru a-i ajuta pe cei mici să deslușească tainele scrisului și cititului, al socotitului cu operațiuni aritmetice, să își facă temele și să își desăvârșească educația. Alături de el o avea mereu pe Corina. Deoarece știau să le capteze atenția copiilor și să le câștige pretenia, cei doi au ajuns foarte repede iubiți de copii. În anul 2005, au reușit să înființeze AISI. 


„Cu timpul, am ajuns să nu mai avem timp. Sună ciudat, dar în această situație ajunsesem. Copiii pe care îi pregăteam erau tot mai numeroși, și, deoarece trebuia să mergem din casă în casă, nu mai reușeam să ajungem la toți. Norocul nostru a fost că o doamnă din Câmpina, doamna Chira, o femeie evlavioasă și cu suflet mare, ne-a oferit un spațiu generos pe strada Maramureș, un imobil în care funcționase înainte un bar. În acel spațiu am reușit să facem lecțiile primite la școală cu peste 100 de copii. Cel mai mult, am avut 120 de copii. După o vreme am părăsit acel spațiu și ne-am desfășurat activitatea într-o clădire închiriată din apropierea sediului Ambulanței. Cu ajutorul doamnei avocat Raluca Zamfirescu și a doamnei Jenica Tabacu, în anul 2007 am primit de la Consiliul Local, cu titlu de folosință gratuită, mai multe spații de la etajul 2 al Casei Tineretului. După multiple amenajări și modernizări, ne-am început activitatea în anul 2008”, ne mai povestește interlocutorul nostru. 


Paolo a reușit să mobileze în stil didactic, cu culori vii și personaje din povești, toate încăperile în care sunt ajutați să-și facă temele cei peste 70 de copii înscriși la ”centrul de zi” ce funcționează în cadrul AISI condusă de Paolo Gozzo. Într-o încăpere sunt mai multe mașini de cusut, la care mulți copii au învățat să lucreze. 


Pe unul din pereții culoarului central sunt pozele tuturor copiilor care vin aici. Înt-o altă sală, există amenajat un mic atelier de frizerie. 


Paolo este ajutat nu doar de Corina, ci și de câteva cadre didactice. Împreună, ei reușesc să obțină succese notabile în activitatea dedicată combaterii marginalizării sociale a minorilor proveniţi din familii vulnerabile, în special în combaterea fenomenului de abandon şcolar în rândul minorilor săraci. 


„AISI semnifică faptul că Dumnezeu deschide uşa pentru toată lumea şi o ajută necondiţionat. E vorba de persoane aflate în dificultate, aşa cum sunt copiii şi părinţii acestora, care vin la noi ca să fie ajutaţi. Problemele sunt diverse. Sunt copii din Câmpina care merg la şcoală sporadic, familiile fiind foarte sărace. Părinţii nu-şi pot permite cheltuielile pe care le implică un elev, cum ar fi rechizite, uniformă, ghiozdan, nu reușesc să plătească un fond al clasei, o pregătire în afara şcolii. În activitatea mea sunt ajutat, de asemenea, de preoţi din Câmpina și din Italia, precum şi de către anumiţi întreprinzători, firme din Italia, în marea lor majoritate, dar și din România. Aici avem nevoie de ajutor în fiecare lună. Baza rămâne în ajutorul firmelor din Italia. Eu am nevoie de bani să plătesc învăţătorii, educatorii, psihologul, asistentul social, logopedul. Trebuie să le dau un salariu acestor oameni, pentru că le fac contracte de muncă pentru două ore sau patru ore, în funcţie de cum poate veni persoana respectivă, care munceşte şi în altă parte. Apoi, nu pot plăti un psiholog la fel cum plătesc un învăţător, pentru că diferă nivelul de pregătire. Avem în jur de 70 de copii. Copiii noştri provin în majoritate din etnia romă, dar şi dintre români. Noi ajutăm toate familiile aflate în dificultate, care nu au cum să-şi supravegheze copiii după-amiaza, pentru că au serviciu sau sunt plecaţi la muncă în altă ţară. Noi încercăm prin ceea ce facem să evităm abandonul şcolar şi să-i încurajăm către învăţătură. Şcoala pe care o fac aici copiii este gratuită. Ei vin aici de la ora 8:30 la 11:30, în grupa de dimineaţă, precum şi de la 12:00 la 17:00, grupa de după-amiază”, ne mai spune Paolo.


Implicarea autorităților locale 

Paolo recunoaște că fără sprijinul municipalității i-ar fi fost mult mai greu. „Am avut și ajutorul autorităţilor în această activitate, deoarece municipalitatea m-a ajutat cu acest spaţiu în care funcţionez, în cadrul Casei Tineretului, în regim gratuit. Acum, în condiţiile unei crize economico-financiare mondiale e mai greu, tocmai de aceea avem nevoie de mai mult ajutor pentru aceşti copii. E important faptul că ei au înţeles să vină la noi de bună voie, ceea ce uşurează munca celor de aici. Pe de altă parte, munca nu este uşoară, ţinând cont de faptul că ei vin de la diferite şcoli, clase diferite, cu teme diferite. Pentru şapte-opt copii avem un educator sau un învăţător. Dar am nevoie de mai mult personal specializat. Aș face acum apel și la câmpinenii cu stare să fie mai aproape de noi. E vorba de educaţia unor copii de şcoală şi de grădiniţă. Sunt şcolari şi preşcolari, între 4 ani  14 ani. Copiii, pe lângă temele lor, învaţă diverse alte activităţi ce le dezvoltă abilităţile, cum ar fi cusutul, desenul, pictura. Tocmai în acest sens avem nevoie de ajutor în ce priveşte materialele didactice, rechizite, în general lucruri care se consumă repede, creioane colorate, acuarele, caiete, pixuri. Lor le trebuie două, trei ghiozdane pe an, pentru că nu-şi permit unul de 200 de lei, ci de 10-20 de lei, a cărui calitate se regăseşte, firesc, în acest preţ modest. Bine ar fi ca părinţii mai avuţi ai unor copii din oraş, cărora le rămân hainele, încălţămintea, mici de măsură, să le aducă celor de aici. Ar fi un mare ajutor, pentru că s-a întâmplat să vină copii aici şi fără şosete în picioare. Apoi, dacă s-ar putea implica firmele din Câmpina pentru a susţine, cu un salariu, oamenii care lucrează aici sau pentru a putea aduce, în timp, un personal mai calificat, fiind necesari trei- patru psihologi, plus că eu trebuie să plătesc nişte taxe pentru fiecare angajat. Nu e deloc uşor, fiind o asociaţie non-profit. De aceea, avem nevoie de orice ajutor, oricât de mic. Şi-apoi, cei care vin să lucreze aici trebuie să iubească copiii, în primul rând, nu să vină doar pentru bani. Oricum, uşa e deschisă pentru oricine doreşte să vadă cum ne desfăşurăm activitatea”, ne precizează Paolo.

Parteneriatul municipalității cu AISI va continua

Cu siguranță, având în vedere rezultatele obținute, parteneriatul cu AISI va continua. În 2015, Consiliul Local a aprobat prelungirea cu încă cinci ani a asocierii administraţiei publice locale cu Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus”. Obiectul asocierii îl reprezintă desfăşurarea de acţiuni în comun menite să ducă la:  combaterea marginalizării sociale a minorilor proveniţi din familii vulnerabile; combaterea fenomenului de abandon şcolar în rândul minorilor proveniţi din familii vulnerabile, abandon determinat de cauze de ordin material, influenţe negative din  familie, grupul de prieteni etc.; integrarea în societate a copiilor proveniţi din familiile vulnerabile cu scopul de a atinge potenţialul optim al şcolarului, evitându-se astfel eşecul şcolar; creșterea accesului la educație pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară din medii vulnerabile, în mod special din familii cu risc; desfășurarea de activități educaționale precum: ajutor în efectuarea temelor, diferite ateliere (croitorie, arte plastice, dans, teatru, PC), lecții de igienă personală și educație stradală, consiliere psihologică și logopedie; valorificarea aptitudinilor copiilor cu ajutorul programelor educaţionale şi recreative, ca parte integrantă a modului de viaţă. Serviciile oferite de AISI vizează atât calitatea educației, cât și schimbarea atitudinilor și comportamentelor persoanelor beneficiare.  Astăzi, în AISI învață chiar copii ai celor alfabetizați la domiciliu, în anii 2003-2004, de către Paolo și Corina. Paolo Gozzo a făcut lucruri minunate în acţiunile sale sociale şi educative, nu doar prin grija pentru mulţi copii abandonaţi, ci şi prin educaţia oferită de cadrele didactice ale Asociaţiei şcolarilor înregistraţi în sistemul „school after-school”. Astfel, micuţii şi-au pregătit aici temele primite la şcoala de stat, fiind supravegheați până după-amiaza, când erau luaţi de părinţi cu lecţiile învăţate şi temele gata făcute. Într-o lume în care altruismul și dragostea de aproapele sunt tot mai puțin evidente,  binefacerile asociaţiei lui Paolo Gozzo vor continua să se reverse asupra comunităţii locale şi, în special, asupra micilor câmpineni oropsiţi ai sorţii.
Adrian BRAD