12 iunie 2018

Ambulanţierul Ion Nedelcu – o viaţă în slujba salvării oamenilor

Serviciul de Ambulanță Județean Prahova reprezintă instituția care asigură asistența medicală de urgență prespitalicească la nivelul întregului județ, în procent de 90%, având ca misiune salvarea și păstrarea vieții. Echipajele Serviciului Ambulanța Câmpina, căci despre această structură a serviciului județean de urgențe medicale ne vom referi în cele ce urmează, au salvat, de-a lungul anilor, mii de vieți omenești, fiindcă sunt alcătuite din profesioniști dedicați trup și suflet. Însă în ciuda acestui fapt, nu de puține ori, membrii echipajelor de intervenție au fost apostrofați, jigniți cu vorbe urâte și, uneori, chiar molestați fizic de către solicitanții acestor servicii, care uită că drumurile noastre, poate, se vor asfalta vreodată, pentru că astăzi sunt pline de gropi, iar în alte cazuri nu mai iau în calcul condițiile meteo vitrege care lovesc și ele în rapiditatea intervențiilor. 
Substația Ambulanța Câmpina este situată în apropierea Spitalului Municipal, pe strada Simion Bărnuțiu nr. 12. Personalul ei operativ este format dintr-un medic, o duzină de asistenți medicali și o altă duzină de ambulanțieri. Ambulanța Câmpina asigură urgențele pentru municipiul Câmpina, pentru comunele învecinate, zona Valea Doftanei și orașul Breaza, precum și pentru tronsonul DN1 situat între Paralela 45 și Nistorești. Teritoriul deservit este, în unele cazuri, foarte accidentat (Șotrile, Valea Doftanei, Breaza, Poiana Câmpina), iar distanțele de la sediul central până la aceste localități sunt foarte mari. Toate acestea, pe fondul unor condiții climatice nefavorabile, fac ca, în unele situații, promptitudinea intervențiilor să fie în jur de 30 de minute. 
În cele ce urmează, vă vom vorbi despre Ion Nedelcu, cel mai vechi șofer și ambulanțier al serviciului județean, care în următoarele luni va ieși la pensie. Nea Nelu, cum îi spun colegii și prietenii, are 41 de ani în acest serviciu al asistenței medicale de urgență, perioadă în care a trăit la cote maxime de adrenalină numeroase intervenții în care viața pacienților atârna de un fir de păr. Prin calitățile sale de șofer destoinic, prin promptitudinea cu care a ajutat personalul medical însoțitor (desigur, după competențele sale de ambulanțier, deci neavând voie să facă injecții și intubări), nea Nelu a avut un aport important la salvarea vieții multor pacienți aflați în momente deosebit de critice.


De la Salvare la Ambulanță

Ion Nedelcu s-a născut la Breaza, în anul 1956. Din 1977, imediat după cutremurul din 4 martie, s-a angajat la Salvare, cum era denumită pe atunci Ambulanța. A lucrat doi ani la Salvarea Breaza, apoi a venit la Câmpina, ca să lucreze în același domeniu. Din 1995, lucrează în cadrul Ambulanței Prahova, care a înlocuit vechea instituție a Salvării, născută în comunism. Este cel mai vechi angajat al acestei structuri. După ce s-a făcut câmpinean prin adopție, s-a căsătorit cu marea iubire a vieții sale, Gizzella, o unguroaică frumoasă care i-a intrat în inimă de la prima întâlnire. „Sfătuiesc pe toți bărbații să-și ia neveste unguroaice, fiindcă nici nu știu ce pierd, dacă nu mă ascultă. Poți să faci casă bună cu unguroaicele. Sunt femei frumoase, vrednice, focoase și bune gospodine. De aceea sfatul meu este să ia toată lumea numai unguroaice”, ni se destăinuie interlocutorul nostru. 
Nea Nelu are doi băieți reușiți, de care este foarte mândru: cel mare are 37 de ani, iar cel mic, 32. Singurul lui regret este că, deocamdată, nu are niciun nepoțel. „Când voi ajunge bunic, că voi ajunge până la urmă, o să îmi iubesc nepoții cum iubesc lumina ochilor”, ne asigură personajul nostru. 



Salvarea în comunism nu era prea salvatoare

Ion Nedelcu ne povestește cum se chinuia să țină în stare de funcționare mașina de la Salvare, cea pe care lucra înainte de 1989. „Pe vremea lui Ceaușescu, în special în ultimii ani ai dictaturii sale, parcul auto de la Salvare era în mare suferință. Aveam pe atunci vestitele tv-uri fabricate la Brașov și București. Ulterior, am primit Dacii Break noi, și pentru o vreme, am dus-o mai bine, dar apoi s-au învechit și Daciile și am ajuns ca nici pentru ele să nu avem piese de schimb. Dacă nu te descurcai cum puteai (pe cheltuiala și cu relațiile tale, desigur), ca să faci rost de piese de schimb, nu mai puteai să pleci cu mașina la intervenții. Era un lucru bun faptul că aveai mereau aceeași mașină, nu le schimbai ca astăzi, iar de felul cum îți îngrijeai mașina pe care lucrai depindea și starea ei funcțională. Nu te ajuta nimeni ca sa o repari, dar conducerea spitalului te obliga la acest lucru pe banii tăi, fiindcă altfel nu erai pontat și stăteai degeaba. Când ne-a preluat Ambulanța, în 1995, aveam toți Dacii Break învechite. Eu aveam o mașină cu peste 300.000 km, dar care mergea încă bine. Pentru ea am făcut un preinfarct. Nu glumesc. Mă supărasem foarte tare, fiindcă cei de la service nu mi-o mai reparau odată. După dotări, Salvarea în comunism pot spune că nu era prea salvatoare. Noi, cei care conducem azi mașinile Ambulanței, nu mai suntem doar șoferi, suntem ambulanțieri. Pentru că am făcut școală de specialitate. Eu nu am voie să fac injecții și intubații, în caz de stop cardio-respirator. În rest, fac orice ca să ajut asistentul, fiindcă, de cele mai multe ori, merg fără medic. Cazurile ambulanțelor cu medic sunt strict precizate de către dispeceratul din Ploiești. La fracturi de membre, pun atele, la accidente mai grave, cu afecțiuni ale coloanei, pun coliere cervicale, știu să așez bolnavul pe targa rigidă, pe targa-lopată, pe salteaua vacuum, ca să nu sufere bolnavul în timpul mersului mașinii, din cauza gropilor de pe drum. Că gropi avem să dăm și la export. În 1995, ne-au dat mașini noi, dar între timp s-au uzat și ele, iar de schimbat văd că niciun guvern nu se încumetă. Dl Arafat a promis de mult că va dota Ambulanța cu 300 de mașini noi în toată țara, dar nu s-a ținut de cuvânt. În 1995, odată le-au schimbat, iar acum, odată nu vor să le mai schimbe. Actualul parc auto de la serviciul Ambulanță ar trebui înnoit, orice s-ar spune. E adevărat, atunci când se strică o salvare, imediat trimit cei de la Ploiești una în stare bună de funcționare, dar cel mai bine ar fi să le înnoiască pe toate, nu să le repare, că reparațiile nu mai țin mult, mai ales după un anumit stadiu de uzură”, ne mai spune nea Nelu.

Bolnavi duși cu pături putrezite care se rupeau

„În comunism se susținea grija față de om, dar nici tărgi nu ne dădeau. Am avut la început, dar după ce se rupeau nu se mai înlocuiau. Mi-aduc aminte că la mașinile Salvării, înainte de 1989,  nu aveam ghidaje pentru roțile tărgilor, așa că până puneai un bolnav pe targă în mașină îți rupeai șalele. De fapt, nu aveam tărgi pliabile cu roți, așa-zisele spencere. Astăzi, cu spencere coborâm mult mai ușor bolnavii de la etajele blocurilor unde locuiesc. Dacă poate să stea în fund, îl luăm cu căruțul, dar dacă trebuie să stea culcat, îl scoatem cu spencerul. Înainte de 1989, coboram bolnavii din blocuri cu pături, ca țăranii. De multe ori, ni se dădeau pături putrezite care bineînțeles că se rupeau pe din două, iar bolnavii cădeau pe scări, cu spinările strivite de muchiile treptelor. Mi-aduc aminte de un astfel de caz. Parcă îl văd și acum în fața ochilor. Am fost după un bărbat paralizat la etajul 4 și pe la etajul trei s-a rupt pătura pe care o primisem de la familia sa, iar bărbatul a căzut pe scări. Săracul, cred că, paralizat fiind, nu a simțit așa de tare șocul impactului cu treptele.  Astăzi avem multe dispozitive medicale pentru transport. E drept, și cu spencerul trebuie să țină patru persoane ca să cobori în siguranță un bolnav pe scări. Este demn de precizat aici că, pentru pacienți foarte grei, cu peste 120 de kg, dacă eu cu asistentul sau asistenta nu îl putem coborî, dăm telefon și apelăm la serviciile unei echipe speciale de la Pompieri, dar nu la brigada SMURD. Au ei o echipă specială formată din patru inși, o echipă destinată transportului bolnavilor foarte masivi, de la 120 de kg greutate în sus. Dacă au sub 120 kg, ne-a văzut Dumnezeu, că trebuie să mă descurc doar cu asistentul însoțitor”.

Serviciul de Urgență 112

Serviciul de Urgenţă 112 are ca obiectiv salvarea vieţii, proprietăţii şi a mediului. Apelarea numărului 112 reprezintă o cale rapidă de a comunica cu dispeceratele de urgenţă (Poliţie, Pompieri, Ambulanţă) în timpul unei situaţii de urgenţă. Sistemul 112 funcţionează la nivelul întregii ţări, în toate reţelele de telefonie, fixe sau mobile. Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă este construit prin crearea centrelor de preluare a apelurilor de urgenţă şi dotarea acestora cu un sistem operativ de telecomunicaţii, destinat anunţării, recepţionării, prelucrării şi transmiterii către serviciile solicitate a apelurilor de urgenţă, în mod centralizat şi unitar. Sistemul este folosit şi pentru comunicarea între serviciile specializate de intervenţie ale Poliţiei, Pompierilor, Ambulanţei, care au obligaţia de a acţiona în cazul apelurilor de urgenţă. Personalul centrelor de preluare a apelurilor de urgenţă 112 este compus din profesionişti care răspund la apelurile de urgenţă 24 din 24 de ore. Ei sunt instruiţi pentru a asista apelanţii în cazuri de urgenţă şi a-i ajuta în cel mai scurt timp posibil. Centrele de preluare a apelurilor de urgenţă dispun de o bază de date care îi ajută pe operatorii 112 să localizeze apelul, incidentul produs şi resursele de intervenţie cele mai apropiate. „De când suntem anunțați de la dispeceratul 112, în 30 de secunde, maximum un minut trebuie să plecăm. Avem GPS la mașină, putem fi verificați oricând, așa că nu mai poate nimeni dintre solicitanți să spună că ne-a sunat de 10 ori, pentru că avem tabletă cu ora la care am fost anunțați, ora la care am plecat etc. Dacă avem cod roșu, putem merge, cu asigurările necesare pe care mi le iau în trafic la intersecții sau mai știu eu unde, cu 140 km pe oră. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că eu răspund pentru securitatea personalului medical aflat în mașină. Nu mai spun că sunt unii care nu acordă prioritate salvării cu girofar și sirene, fiindcă nu vor. Am fost zilele trecute la cazul cu sinucigașul care a vrut să se arunce de pe pod de la Poiana, iar polițiștii din comună au blocat banda întâi de pe DN1 cu mașina lor. După o vreme, un șofer neatent, care se aplecase după telefonul mobil,  a intrat cu viteză în mașina lor și zob a făcut-o”, ne informează nea Nelu. 


„Mulți își bat joc de noi”

„Mulți își bat joc de noi. Unii ne fluieră și ne huiduie, că nu am venit mai repede, deși condițiile de trafic și vremea nu pemiteau un regim de viteză superior, alții ne mai și agresează fizic. Eu am încasat un pumn de la un individ din Plaiul Câmpinii; de fapt, bătăușul voia să dea în asistentă și m-am băgat în fața ei ca să o protejez. Alții sună la 112 ca să se distreze. Țin minte că am avut un caz la Valea Doftanei, sat Treisteni, unde am fost solicitați cu noaptea în cap, pe la ora 3 dis-de-dimineață. Drumul era lung de 34 km, numai dus. A sunat o persoană să se plângă că o doare capul și nu mai poate de durere. Am plecat rapid cu girofar, dar fără sirenă, că nu era nimeni de drum, și nu voiam să trezim lumea care dormea la ora aia. Asistentul i-a făcut primele investigații de urgență, dar avea toate valorile normale. Nu ai nimic grav, domnule, tensiunea și pulsul sunt normale. Ce-ai pățit?, l-am întrebat noi. Lasă-mă, domnule, în pace, că nu pot nici să vorbesc, că am băut toată noapte și mi-e rău de nu mai pot, ne-a răspuns el. Ei, spuneți dvs, să nu îl strângi de gât?! În inconștiența sa putea să omoare un om, deoarece un bolnav adevărat nu ar mai fi avut cum să beneficieze de serviciile Ambulanței, celelalte mașini fiind și ele trimise pe teren, la diverse solicitări. Dacă am mai avea un echipaj și o mașină pentru intervenții, ne-am descurca mult mai bine”, consideră Ion Nedelcu.  

Uneori, refuzul internării înseamnă moarte

Acum aproape un an, ne povestește Ion Nedelcu, echipajul mașinii pe care o conducea a fost solicitat de un locuitor al cartierului Muscel. Pacientul a refuzat, însă, internarea, iar acest gest i-a fost fatal. „Am fost cu dl asistent Cristofor la un bolnav care solicitase Ambulanța și locuia pe o stradă de pe Muscel. Asistentul medical i-a acordat toate îngrijirile necesare în aceste intervenții. Pacientul, după cum avea să ne mărturisească, acuza probleme psihice. În orice caz, avea tensiunea bună, pulsul bun, toate valorile investigațiilor în limite normale. Am stat de vorbă amândoi cu el minute bune. Asistentul medical i-a sugerat să se interneze, chiar a insistat, sfătuindu-l să își facă un EKG și alte examinări mai detaliate și cu aparate mai performante decât cele pe care le aveam în mașină. Cu toate insistențele noastre,  pacientul a refuzat cu multă hotărâre să urce în ambulanță. Era convins că o internare nu îi va face bine, în acest sens, dându-ne și o semnătură pe fișa de solicitare a serviciilor de urgență, la rubrica prin care se atestă refuzul internării, la insistențele personalului medical de pe ambulanță. După ce ne-a semnat, am plecat. La 25 de minute, s-a primit un apel telefonic de la aceeași adresă, prin care eram solicitați din nou. Bolnavul respectiv făcuse stop cardio-respirator. Chiar dacă am constatat că este decedat, i-am făcut resuscitare 45 de minute, deci cu 15 minute mai mult decât se obișnuiește în astfel de cazuri. Degeaba, însă, fiindcă pacientul nu a mai putut fi salvat. Am anunțat la Ambulanță decesul, precizând că la același caz, cu puțin timp în urmă, pacientul decedat refuzase internarea, internare care i-ar fi putut salva viața. În meseria noastră, putem spune, alergăm toată ziua să o păcălim pe doamna îmbrăcată în pelerină neagră, cu gluga trasă pe ochi și cu coasa secerătoare de vieți agitată sumbru și amenințător. Alergăm toată ziua între viață și moarte. Iar când în tura respectivă reușim să salvăm o viață de om, ca prin minune, parcă suntem mulțumiți sufletește și mândri de noi. În orice caz, ne întoarcem la casele noastre fără să mai simțim oboseala acestei munci epuizante, care se desfășoară adesea la granița dintre lumea pământeană și cea nepământeană”, ne mai spune, cu o ușoară emoție în glas, ambulanțierul Ion Nedelcu, care a muncit o viață de om în slujba salvării vieții de om. 
Adrian BRAD  

Editorial. PEISAJ DUPĂ BĂTĂLIE

În mod inexplicabil, în seara de sîmbătă, cînd Facebook era copleșit de o deprimare generală la vederea imaginilor de la miting, eu eram de un calm surprinzător. Mi se pare că, dincolo de demonstrația de forță și de capacitate organizatorică  (de care nici un alt partid nu dispune, nu iau în considerare mijloacele, evident imorale și ilegale), mitingul n-a dovedit altceva decît o imensă frică. Să faci, ca partid de guvernămînt, un miting împotriva justiției (pe care ai botezat-o statul paralel pentru uzul prostimii) ține de absurdul mioritic.  Ceea ce am văzut cu toții a fost o încercare de instaurare a unui neo-comunism/ fascism mussolinian soft, asezonat cu toate ingredientele postmodernității. Cum explic eu fenomenul, tentez o analiză antropologică. „Primul comunism”, cel imediat postbelic, avea de luptat cu un model uman format, educat pe valori tari: onoare, demnitate, morală, cultul muncii și al datoriei, patriotism, familie, dreptate, Dumnezeu etc. Și a avut nevoie de tot sistemul de teroare știut și de cîteva decenii pentru a distruge acest tip uman. A instaura homo novus. Acum, „al doilea comunism”, cum îl numesc eu conform unei teorii a secundarului, are de-a face cu un vînat servit de-a gata, ca mistreții lui Țiriac, un cu totul alt tip de om, căruia i s-au inoculat cu totul alte valori, sau, mai bine zis, i se spune cotidian, pe toate canalele media, că nu există valori tari, nici măcar adevărul. Nici măcar un dat pur biologic, cum este sexul, nu mai este ceva cert, ți-l alegi și schimbi după plac, celălalt miting desfășurat printr-o coincidență stranie în aceeași zi, este dovada indimenticabilă a acestui fapt. Oamenii de azi nu mai au convingeri, li se spune că trebuie să trăiești numai pentru juisările cotidiene, nimic altceva nu contează, și atunci este suficient să li se dea ceva, pentru a se mișca, turmentați, spre ținta dorită de stăpîni. Nu mai e nevoie de violență, ea nu mai are împotriva cui se exercita, căci violența „primă” urmărea să scoată, să extragă, fără anestezie, valorile din minți. Acum, mințile sînt populate de fetișurile cotidianului. Omul românesc de azi se află la intersecția nefericită, fatală, a doi vectori: comunismul 1 = teroarea și comunismul 2 = aneantizarea valorilor.


PSD a intuit foarte bine schema de mai sus și a speculat-o în propriu-i interes.  Ceea ce încearcă de fapt, este să distrugă lăstarii de gîndire independentă, de revigorare a tuturor valorilor, de interiorizare a drepturilor democratice, lucruri care, dacă ar deveni majoritare la nivel social, ar scoate acest partid al inculturii, analfabetismului și hoției în afara istoriei. De aceea mitingul de sâmbătă seară a avut o lungă bătaie spre viitor. Coborînd acum de la aceste observații oarecum teoretice, de funcționalitate socială, la chestiuni mai concrete, mi se pare neverosimil să faci un miting împotriva justiției (a ideii de justiție) și justiția să nu reacționeze. Politicienii noștri au obiceiul de a inventa sintagme, creînd astfel probleme care nu există în realitate, dar spre care îndreaptă toată atenția și toate energiile sociale. Băsescu lansase binomul, vuvuzelele, marele licurici șamd. Dragnea a inventat statul paralel, pentru a canaliza tensiunile sociale spre singurele domenii care nu intraseră sub controlul partidului unic: justiția, serviciile secrete. Statul paralel este, în realitate, esența democrației, independența și controlul reciproc al puterilor, în așa fel încît niciuna dintre ele să nu acumuleze o putere excesivă. Acest personaj absolut detestabil și cumplit de toxic care este Tudorel Toader (cu sosiile sale Nicolicea și Iordache) urmărește cu o abilitate diabolică să despartă ideea de justiție de cea de dreptate, dovedind o capacitate nelimitată de a jongla cu legi, articole și paragrafe, doar pentru a ascunde esențialul. Pentru aceeași operație de fumigații s-a făcut și acest miting, pentru a acoperi realitatea. În timpul mitingurilor din anii 90, dl. Răzvan Theodorescu afirma că televiziunea n-a putut transmite imagini din cauza ceții. Acum, strategii de imagine se chinuie să introducă ceața în suflete. Și, s-a văzut că în bună măsură au reușit. Foarte mulți oameni au venit nu din convingere, ci de frică. O frică nici măcar motivată (de la o școală nu te poate nimeni da afară așa ușor), dar cu nimic mai puțin nocivă, așa cuibărită în suflete de decenii. Frica atavică. Să fiu bine înțeles, nu încerc să-i scuz pe acești oameni, nimeni nu are astăzi scuza de a nu se informa, nu mai sîntem pe vremea televiziunii unice. Experți în întreținerea fricii, a închistării minților, și crearea de ținte false, încă de pe vremea tartorului Iliescu, pesediștii au înțeles că prin miting dau atît oamenilor care au participat sau au aprobat, dar și celor care s-au enervat, un semnal de putere: cumințiți-vă! 
Recapitulînd, a fost un eșec major al ideologiei pesediste. Omul nou, sclavul comunismului 2, postmodern, al non-ideologiei ideologice a libertății fără limite și materialului s-a plictisit repede în piață, pentru că (aici este eroarea) asemenea mitinguri aveau eficiență în comunismul 1 și cînd se adresau subiecților aceluia. Cît despre spiciuri… pe măsura celei mai precare intelectual conduceri pe care România a avut-o vreodată. Stop cadru final: gunoaiele din piața în mare grabă părăsită. Portret arcimboldian cu aer de Bosch al lui Dragnea & Viorica & Firea & Tăriceanu & Olguța & Tudorel. România centenară!
Christian CRĂCIUN

CS Câmpina a ratat calificarea la turneul final naţional

Sâmbătă, 9 iunie, CS Câmpina, câştigătoarea Campionatului Judeţean de Junori A - 2018, a disputat pe teren propriu, începând cu ora 17.30, returul dublei de calificare la turneul final naţional, în compania echipei similare a judeţului Ialomiţa, Victoria Ţăndărei. 
Dacă în meciul tur, care a avut loc joi, 7 iunie, în deplasare la Ţăndărei, elevii lui Roberto Opaţchi au reuşit un joc bun obţinând un rezultat de egalitate (3-3), care le dădea speranţe câmpinenilor la o nouă calificare în faza superioară a competiţiei fotbalistice, pe teren propriu, jucătorii noştri au prins o zi foarte proastă, pierzând la limită (0-1) după un joc slab la toate capitolele. Ratarea calificării poate fi pusă şi pe seama neşansei, având în vedere că, cel puţin în repriza secundă, câmpinenii au ratat patru mari ocazii de a restabili egalitatea pe tabela de marcaj şi imlicit de a obţine o remiză care le asigura biletul pentru turneul final.
Eşecul a produs multă dezamăgire, atât în rândul jucătorilor, cât şi al staff-ului tehnic, după meci mulţi dintre elevii lui Opaţchi fiind cu ochii în lacrimi, conştienţi că au irosit prea uşor ultima lor şansă de a-şi încheia cariera de juniori (mare parte din lot termină în acest an perioada junioratlui) într-o competiţie la nivel naţional. „Prea târziu! Regretele după meci sunt fără rost. Au intrat timoraţi în teren şi nu înţeleg de ce, având în vedere că studiasem destul de bine adversarul în primul meci şi experienţa pe care o avem în astfel de jocuri de calificare trebuia să fie un plus de partea noastră. În tur, la Ţăndărei, am reuşit un rezultat bun şi am fost mulţumit de prestaţia băieţilor. Din păcate, acasă n-am reuşit să ne concentrăm îndeajuns în faţa propriilor suporteri şi asta ne-a costat calificarea. Îmi pare rău, pentru că aş fi vrut să încheiem această perioadă a junioratului cu o a doua calificare consecutivă la turneul final naţional şi să reuşim astfel o performanţă unică pentru Câmpina. Oricum, cred că avem rezultate frumoase în aceşti primi doi ani de la înfiinţarea secţiei de fotbal. Am câştigat Campionatul Judeţean în 2017 şi 2018 şi anul acesta jucăm finala cupei, trofeu pe care sper să-l aducem în vitrina clubului.  Aş vrea să le mulţumesc suporterilor câmpineni care au fost alături de noi în număr mare la acest retur de calificare şi să le cer scuze în numele echipei pentru că nu am reuşit să le oferim o victorie” – a declarat Roberto Opaţchi, antrenorul echipei. 


Aşadar, după doi ani de la înfiinţare, secţia de fotbal a CS Câmpina încheie o primă etapă din existenţa sa şi anume finalul de carieră al lotului de juniori A format în mare măsură din jucători care anul acesta depăşesc vârsta junioratului  şi trebuie să-şi continue activitatea la seniori. Cu două ediţii de campionat judeţean câştigate, o calificare la turneul final naţional zonal în anul 2017 (unde a obţinut un meritoriu loc 3) şi o calificare, anul acesta, în finala Cupei României, faza judeţeană, CS Câmpina a reuşit într-o perioadă de timp destul de scurtă să facă treabă bună la nivel de copii şi juniori. 
Vă reamintim că în afara lotului de junori A, clubul câmpinean mai are în pregătire alte trei loturi de copii (80 de jucători legitimaţi) însrise în campionatele judeţene.
În ceea ce priveşte viitorul apropiat, am aflat că cei din conducerea CS Câmpina intenţionează să înscrie o echipă în campionatul de seniori, cel mai probabil în ultimul eşalon valoric – conform prevederilor regulamentelor federale, să continue să crească copii şi juniori şi, de ce nu, în timp, să formeze o echipă competitivă care să reprezinte oraşul în fotbalul din eşaloanele superioare. Asta dacă nu cumva, între timp, vor continua abuzurile Asociaţiei Judeţene de Fotbal şi CS Câmpina va fi obligată să se supună sancţiunilor aplicate, fără niciun temei legal, de reprezentanţii acesteia. 


În privinţa acestui aspect am solicitat un punt de vedere de la Adrian Stoican, preşedintele clubului sportiv: „Nu sunt prea multe de spus. Cred că ştie toată lumea că ne luptăm pe toate fronturile să scoatem adevărul la lumină. În primul rând cu cei din comisiile AJF Prahova, care au judecat litigiul dintre clubul nostru şi HM Junior în mod abuziv, fără să respecte regulamentul federal şi fără să ne acorde dreptul la apărare.  În al doilea rând, ne judecăm cu cei de la HM Junior, care au încălcat în mod repetat acordul de colaborare încheiat în anul 2016 şi culmea, mai cer şi despăgubiri pentru asta, adică indemnizaţii de formare pentru un lot de jucători care nu a trecut la profesionişti. Nenumăratele abuzuri ale celor de la AJF Prahova îmbracă forme penale şi în acest sens sperăm că justiţia va face dreptate.  Toate aşa-zisele victorii ale celor de la HM Junior în acest caz şi aici mă refer la respingerea apelurilor formulate de noi în instanţele sportive (AJF, FRF) şi civile, au la bază abuzurile inimaginabile săvârşite de cei din comisiile AJF Prahova. Pentru toate aceste abuzuri vor trebui să răspundă în faţa legii aceşti oameni, pentru că şi-au bătut joc de noi în modul cel mai crunt. Avem dreptate sută la sută şi stăm la mâna unor decidenţi care fac legea după bunul plac şi propriile interese în fotbalul prahovean. Asta ştie deja toată lumea, dar nimeni nu face nimic! Din păcate, toate demesurile juridice sunt de durată, termene peste termene şi până se va face dreptate AJF ne ameninţă în continuare cu dezafilierea şi alte sancţiuni. Adică nici în al doisprezecelea ceas nu încearcă să remedieze ceea ce au greşit. Voi spune mai multe lucruri legate de aceste abuzuri, dar deocamdată să lăsăm instituţiile abilitate să-şi facă treabă!”

Premieră pentru județul Prahova: Ploieşteanul Răzvan Cristea a fost admis la prestigioasa Academie Militară „West Point”

După intrarea României în NATO, la 29 martie 2004, o dată extrem de importantă pentru istoria noastră modernă, România a devenit un partener strategic al Statelor Unite, dar și o țară ce trebuia pregătită pentru a atinge standardele euroatlantice, atât din punct de vedere al pregătirii și înzestrării armatei, cât și din punct de vedere al ridicării calității învățământului militar.  Așa s-a ajuns ca elevi absolvenți ai academiilor și colegiilor militare românești să fie acceptați la cursuri de perfecționare sau de absolvire de către marile academii militare americane. În acest sens, un bun exemplu îl constituie și  cei trei absolvenți de colegii militare românești, din promoția 2018, admiși la trei prestigioase academii militare americane. Unul dintre ei este plutonier-adjutant Răzvan Cristea, absolvent al Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, care a fost admis la United States Military Academy, din West Point, New York. Acesta a promovat, deja, și examenul de bacalaureat, pe care l-a susținut în sesiunea specială derulată în luna mai la Ploiești și la care a obținut media 9,33. Ceilalți doi sunt elevul sergent Andrei-Alexandru Savin (de la Colegiul Naţional Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, care a fost admis la United States Air Force Military Academy, Colorado Springs), și elevul plutonier Barbu Cornel Victor (absolvent al Colegiului Național Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova, admis la United States Naval Academy din Annapolis, Maryland). Revenind la prahoveanul nostru, trebuie să remarcăm că Academia Militară West Point a fost fondată în anul 1802, fiind cea mai veche și mai importantă instituție militară dintre cele cinci academii militare ale Statelor Unite. Reuşita lui Răzvan este clădită atât pe calitățile sale native și pe munca lui imensă, cât şi pe cea a profesorilor care l-au pregătit în timpul liceului. Este pentru prima dată în istoria instituţiei, când, de pe băncile Colegiului Naţional Militar „Dimitrie Cantemir”, un licean  participă la concursul de admitere  într-o instituţie de învăţământ militar din străinătate. Astfel, Răzvan stabileşte o frumoasă premieră şi va studia la „West Point”, unde va face cunoscut numele județului nostru. Până să ajungă, însă, aici, a avut de parcurs un drum lung, nu lipsit de dificultăţi. A fost admis în Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” pe locul şase, cu media 9,71. Pe parcursul celor patru ani de liceu, Răzvan a demonstrat o extraordinară motivare pentru studiu, mediile lui generale fiind de 9,78 - la finalul clasei a IX-a, de 9,71- la finalul clasei a X-a, de 9,94 - la finalul clasei a XI-a, de 10.00 - în clasa a XII –a. La finalul liceului, el s-a clasat al doilea în promoţia denumită generic „Centenarul Marii Uniri”. Încă de când a venit în Colegiul Naţional Militar  “Dimitrie Cantemir”, pe care l-a ales din proprie inţiativă,  şi-a impus un standard înalt pe care l-a atins odată cu înaintarea în gradul de elev plutonier-adjutant. ”Colegiul Naţional Militar  “Dimitrie Cantemir” este locul unde mi-am descoperit calităţile de leader şi unde am fost promovat la gradul de elev putonier adjutant, grad onorific, care mă onorează şi mă obligă deopotrivă. Mă onorează pentru că, pentru a ajunge aici, am trecut printr-o competiţie serioasă cu nişte colegi la fel de buni şi pe care îi respect pentru calităţile lor. Mă obligă, fiindcă trebuie să fiu un bun model pentru colegii mei mai mici”, avea să declare Răzvan, după înaintarea în grad.


Răzvan a ştiut încă de la început că ceea ce învaţă în anii de liceu va constitui baza pentru o carieră militară de succes. De aceea s-a adaptat rapid la cerinţele instituţiei, reuşind să găsească mediul propice de a performa atât în activitatea de învăţământ, cât şi în cadrul concursurilor şi al olimpiadelor şcolare, ducând mai departe numele colegiului şi al judeţului Prahova prin distincţiile obţinute: premiul I şi III la faza judeţeană a Olimpiadei de Lingvistică şi două calificări la faza naţională, premiul I la Concursul “Lire en fête”, premiul II şi menţiune  la faza judeţeană a Olimpiadei de fizică, patru menţiuni la faza judeţeană a olimpiadelor de matematică, menţiune la faza judeţeană a Olimpiadei de informatică, premiul II şi menţiune la Concursul Interjudeţean de Matematică “Gheorghe Lazăr” – Sibiu, premiul III la Concursul Naţional “Made for Europe”. Atras de specializarea matematică-informatică şi dornic să ţină pasul cu noile tehnologii, şi, de ce nu, să evolueze în acelaşi timp cu ele, Răzvan a acceptat provocarea de a conduce echipa cantemiristă de robotică într-un mediu competitiv. Aici, împreună, colegi şi prieteni, împărtăşind pasiunea care i-a reunit, au trebuit să dovedească importanţa muncii şi a inovaţiei, construind un robot de la zero, pentru a participa cu el la prima ediţie a celei mai mari competiţii de robotică pentru licee “First Tech Challenge”, desfăşurată la Bucureşti, unde echipa sa a ocupat locul II al premiului „Motivate”, pentru promovarea cel mai bine al spiritului de FTC, şi cu premiul unic „Naţie prin Educaţie”. A fost, de asemenea, membru al echipei Erasmus+, reprezentând România nu numai în ţară, ci şi în vizita din Portugalia. Răzvan Cristea nu este, însă, primul român care ajunge la West Point. Nu cu mulți ani în urmă, Larisa Tudor a devenit  prima femeie din România care a absolvit celebra academie militară americană. Academia West Point oferă un program de 47 de luni de zile prin care dezvoltă rigoarea academică, disciplina militară și abilitățile fizice. Cei 4.400 de cadeți ai Academiei sunt adunați din toate statele americane, dar și din câteva țări străine. Pentru a fi acceptat la concursul de admitere, candidatul trebuie să aibă între 17 și 23 de ani, să nu fie căsătorit și să nu aibă copii. Candidații trebuie să aibă calități academice, medicale și fizice de excepție, la care se adaugă și o excelentă recomadare.
Adrian BRAD

AJUTOR ÎN CERCETARE. Apel de conștiință civică

Dragi câmpineni,
Mă adresez în special celor mai în vârstă dintre dvs., care s-au născut și au trăit în acest oraș și au amintiri din tinerețe și copilărie. M-ați putea ajuta într-o problemă de istorie locală pe care nu reușesc să o dezleg cu ajutorul documentelor, negăsind nimic în arhive până acum. E un subiect important pentru anul în care ne aflăm, în care avem datoria, mai mult ca oricând, să ne amintim de cei care s-au sacrificat pentru ca noi, românii, să trăim împreună azi. E vorba despre vechiul cimitir al eroilor din Războiul de Întregire Națională (1916-1919) și despre soarta osemintelor de acolo.
Cum bine se știe, Câmpina a fost greu încercată în toamna lui 1916, când atât germanii, cât și Antanta, râvneau bogăția ei, care o făcuse celebră în toată lumea: petrolul. Azi nu mai trăiește nimeni să-și poată aminti zilele de groază ale acelui noiembrie plin de flăcări și fum, când echipajul britanic trimis special a distrus cât a putut din sonde, rezervoare și rafinărie, pentru ca prețiosul combustibil să nu poată fi folosit de germanii în mâinile cărora avea să cadă orașul nostru pentru doi ani. Dar acelea au fost doar jertfe materiale, pe când cele umane, ale fiilor orașului, se petreceau departe, pe fronturile războiului, lăsând urme mult mai adânci.
Cel mai apropiat front a fost în acea toamnă cel de la Predeal-Azuga, unde diviziile conduse de generalul Averescu au reușit să oprească inamicul; deși cu mari sacrificii, Bătălia de la Predeal a fost totuși câștigată de Armata Română. Retragerea a fost impusă doar de căderea celorlalte fronturi, dar ostașii care au luptat pe Valea Prahovei își făcuseră datoria cu succes. Cei care au căzut pe culmile împădurite ale Clăbucetelor Predealului au fost îngropați în cimitirele de eroi create la Timiș, Azuga sau Sinaia, dar și în cel de la Câmpina; multă vreme după război, oseminte ale eroilor s-au tot adunat de pe culmile și din văile munților și chiar în ziua de azi, la un secol distanță, încă se mai găsesc oase răzlețe prin pădurile întunecate.
Eroii care au ajuns să fie îngropați la Câmpina făceau parte mai ales din unități care-i recrutaseră din Capitală, din fostul județ Ilfov și din județul Tulcea. Primul cimitir pentru eroi creat atunci, în octombrie 1916, s-a aflat în partea nordică a cimitirului civil, pe stânga aleii principale din cimitir, cea care începe de sub bolta de zid existentă și azi. Parcela inițială era destul de întinsă, ocupând după unele surse o suprafață de cca 50 x 50m (aproape întreaga zonă de azi dintre alee și mormântul pictorului Grigorescu). Spre răsărit, către aleea pe care se face accesul la crucea lui Grigorescu, existau cele 6 morminte individuale de ofițeri, iar la apus de ele se aflau 12 gropi comune în care fuseseră înhumați soldații de rând (unele surse vorbesc de 199, altele de 203 eroi, cea mai mare parte cu nume cunoscute, dar și eroi neidentificați).
În anul 1937, Societatea „Cultul Eroilor” patronată de Regina Maria și condusă onorific de Patriarh, a refăcut cimitirul eroilor împreună cu Primăria orașului, deshumând și centralizând osemintele soldaților într-o criptă-osuar, deasupra căruia au reconstruit monumentul eroilor câmpineni (cu soldatul din bronz pe care îl știm și azi în parcul central), care existase timp de un deceniu ca statuie de for public în centrul orașului. Mormintele ofițerilor au fost păstrate separat, în fața criptei, spațiul parcelei devenind astfel mult mai mic (10 x 6m). Parcela eroilor, dominată de acea criptă-monument, a rezistat astfel timp de trei decenii, foarte puțini câmpineni mai păstrând azi amintiri despre ea. Se afla în apropierea mormântului lui Grigorescu și până azi au rămas din ea doar resturi din împrejmuirea de beton (vezi foto); lucrarea fusese făcută de celebrul pietrar italian Domenico Tramontini (d. 1991).


Din păcate nu am reușit, cu toate eforturile, să găsesc nicio fotografie a monumentului pe acel loc, și nici să aflu data exactă și împrejurările în care a fost dezafectată cripta și întreaga parcelă, cel mai probabil prin anii ’60, și mai ales ce anume s-a întâmplat cu cele peste 200 schelete ale eroilor din Marele Război. Știm sigur doar că cele 6 cruci de piatră ale ofițerilor se găsesc azi în actualul cimitir al eroilor, în partea stângă. Pe locul vechii cripte se află azi un cavou particular, terenul din jurul său fiind puțin ridicat față de mormintele din jur.
Apelez așadar la amintirile dvs și vă rog pe această cale să mă contactați dacă știți persoane care ar putea avea orice fel de informații despre soarta osemintelor sau despre dezafectarea acelei cripte cu fosta parcelă a eroilor. Memoria celor care s-au jertfit pentru noi ne cere ca măcar acum, în Anul Centenar, să nu-i uităm și să-i cinstim cum se cuvine.

Fotografie aeriană actuală; cu roșu, perimetrul fostei parcele
a eroilor și mormintele Grigorescu
Vă aștept cu orice informație, fie personal în timpul zilei la Centrul de Informare Turistică (vizavi de Ceas, lângă BCR), fie la telefon, la orice oră din zi: 0722.560.566.

Mădălin-Cristian Focșa,
cercetător al istoriei locale, membru în Societatea de Științe Istorice

Societatea Filarmonică face un apel la iubitorii de muzică ai oraşului Câmpina

Dragi câmpineni, iubitori de muzică, de artă, de frumos, facem un apel pentru a contribui cu câte 500 lei la cumpărarea unui pian de concert pentru Sala Mare a Casei de Cultură a Municipiului Câmpina. Numele celor 200 de persoane care vor face această necesară donaţie vor fi înscrise pe un panou aşezat la loc de cinste, în holul Casei Municipale de Cultură „Geo Bogza”, alături de mari personalităţi ale oraşului Câmpina precum  savantul  B. P. Hasdeu, pictorul Nicolae Grigorescu, dr. C-tin Istrati ş.a. Cei care vor contribui cu o sumă mai mare vor ocupa un loc privilegiat pe listă.

Expunere de motive:
Oraşul Câmpina a beneficiat timp de o jumătate de secol de un pian de concert Blüthner, dat în grijă de Filarmonica de Stat din Ploieşti, care a stat 30 ani la Institutul de Cercetări Petrol- ICPT (1961-1990) şi 20 ani la Casa de Cultură a municipiului Câmpina (1990-2010). La acest pian au concertat toţi marii noştri pianişti şi pianişti străini de renume. 
În anul 2010, Filarmonica Ploieşti şi-a retras pianul, care a fost restituit în starea  în care a fost primit, astfel că la Casa de Cultură nu a mai existat un pian pe care să se ţină concerte.  
În următorii doi ani vor avea loc două aniversări importante pentru Societatea Filarmonică şi pentru comunitatea iubitorilor de muzică clasică din municipiu: se vor împlini 15 ani de la primul concert al orchestrei (în anul 2019), respectiv 30 ani de la înfiinţarea Societăţii (în anul 2020). Ambele evenimente vor fi marcate printr-un concert al Orchestrei Societăţii Filarmonice în care se va interpreta concertul pentru pian Nr. 4 sau 5  de Beethoven sau Concertul de Schumann. 
În aceste condiţii, am făcut demersuri pentru identificarea şi cumpărarea unui pian nou de concert şi am găsit un exemplar bun, potrivit specialistului consultat, care costă 102.000 lei (20.000 euro).  Termenul până la care trebuie achitat este de numai 3 luni. 
Comitetul de iniţiativă al Societăţii Filarmonice consideră că nu se poate obţine în timp util suma necesară din donaţii de 10 euro, cum s-a mai procedat în trecut pentru achiziţia localului şi pianinei pentru şcoala de muzică, când  s-au strâns bani de la 600 donatori în 8 ani. De această dată s-a considerat că pianul poate fi cumpărat cu donaţii de cel puţin 500 lei. 
De asemenea, trebuie menţionat că aceia care contribuie la cumpărarea pianului vor putea cânta pe el în recital sau concert.                                                                                     

Tudor Moisin
Secretar muzical al Societăţii Filarmonice
(telefon:  0720 219 806)

CĂRŢI DIN BASARABIA. Ion Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia

Carte solidă, monografia lui Ion Constantin, Ion Negrei şi Gheorghe Negru despre martirul Ion Pelivan, părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Cuvînt înainte de Corneliu-Mihail Lungu, Postfaţă de Eugenia Danu, Chişinău, Notograf Prim, 2012, 415 p. in -80, 500 ex., are menţiunea: Lucrare tipărită cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Alba (preşedinte – Ion Dumitrel), Primăriei Botoşani (primar – Mugurel Flutur), Fundaţiei „Nicoară”, Botoşani (preşedinte – Ştefan Dodiţă). Menţinem menţiunea şi noi. 



Autorii sunt istorici de toată stima şi au procedat conform standardelor ştiinţifice, dând câte o sumară notiţă despre ei înşişi: Ion Constantin, născut la 29 Septembrie 1952 în Călugăreni, jud. Giurgiu, absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, 1977, doctor în Istorie al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 1995, consilier cultural la Ambasada României din Polonia, 1996-2000, cercetător ştiinţific la Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi cercetător asociat la Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, a publicat în Bucureşti volumele Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov, Editura Fiat Lux, 1994, 201 p., România, marile puteri şi problema Basarabiei, Ed. Enciclopedică, 1995, 250 p., Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno-polone, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 2005, 308 p., Polonia în epoca „Solidarităţii”, 1980-1989, INST, 2007, 194 p., Polonia în secolul totalitarismelor, 1918-1989, INST, 2007, 631 p., Pantelimon Halippa neînfricat pentru Basarabia, Ed. Bibl. Buc., 2009, 326 p., Gherman Pântea între mit şi realitate, Ed. Bibl. Buc., 2010, 384 p., şi, în colaborare, Basarabia în anii celui de-al doilea răsboi mondial, 1939-1947 (cu Valeriu Florin Dobrinescu), Iaşi, Institutul European, 1995, 376 p., Istoria politicii româneşti în date (coautor), Buc., Fundaţia Europeană Titulescu, Ed. Enciclopedică. 2003, 896 p., Masacrele de la Katyń (cu Radu Ciuceanu), INST, 2008, 260 p.., Pantelimon Halippa – tribun al Basarabiei (cu Ion Negrei), Bibl. Buc., 2009, 494 p.; Ion Negrei, n. 12 Martie 1958, Budeşti, mun. Chişinău, Fac. de Ist. şi Pedagogie a Univ. de Stat „Ion Creangă” din Chişinău, 1980, studii doctorale la Inst. de Ist. al Acad. de Ştiinţe a Moldovei, 1981-1985, şi la Fac. de Ist. a Univ. Cuza din Iaşi, 1995-1998, cercetător şt. la IIAŞM, 1985-1991 şi acum, redactor-şef al revistei de istorie şi cultură „Cugetul”, 1991-1998, 1999-2008, şef de red. la Ed. Prut–Internaţional, 1998-2008, şi coordonator al colecţiilor „Clio”, 2000-2008, şi „Istoria trăită...”, 2005-2010, viceprimministru al Guvernului Republicii Moldova, 2009-2011, a publicat, în colaborare, Simbolurile Ţării Moldovei – Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX (cu Vladimir Mischevca şi Alexandru Nichitici), 1994, 128 p., Anul 1918, oră astrală a neamului românesc (cu Anton Moraru), 1998, 224 p., Mănăstirea Căpriana (secolele XV-XX) - Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale (cu Andrei şi Valentina Eşanu, Valentina Pelin, Nicolae Fuştei), 2003, 564 p., În apărarea istoriei şi demnităţii naţionale – Culegere de documente şi materiale (cu Anatol Petrencu), Asociaţia Istoricilor din R. Mold., 2003, 96 p., O pagină din istoria Basarabiei – Sfatul Ţării (1917-1918) (editor, cu Dinu Poştarencu), 2004, 288 p., Simbolurile Ţării Moldovei – O istorie a steagurilor pe parcursul secolelor XV-XX (cu Vlad Mischevca), 2010, 142 p., manualele de Istoria românilor pentru: cl. a VIII-a, Epoca modernă – Partea a II-a (1850-1918) (cu Nicolae Chicuş, Demir Dragnev, Eugenia Danu), 2003, 2005, 2011, 120 p.,  cl. a X-a, Epoca antică şi cea medievală (cu Pavel Parasca, Gh. Gonţa ş.a.), 2002, 2006, 2011, 168 p., cl. a XI-a, Epoca modernă (cu N. Chicuş, N. Ciubotaru ş.a.), 2002, 2006, 2011, 200 p., toate la Chişinău, şi, la Bucureşti, Basarabia – Schiţă istorică şi culturală (cu Alexandru Bantoş, Mihai Cimpoi, Victor Crăciun ş.a.), 2008, 170 p., şi Pantelimon Halippa – tribun (cu I. Constantin), 2009; Gh. Negru, n. 27 Septembrie 1955, s. Zimovskoie, raionul Pîşkino – Troiţk, regiunea Tomsk (RSFSR), unde părinţii erau deportaţi, studii medii în Ciutuleşti, raion. Floreşti, Facultatea de Ist. a Univ. de Stat Chişinău, 1981, doctor în ştiinţe istorice, 1998, cercet. şt. la IIAŞM, 1981-2006, 2010 – prezent, conferenţiar universitar, şeful catedrei Ştiinţe Socio-Umane la Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii, 2000-2010, redactor la rev. de ist. şi cultură „Destin Românesc”, 1998, şi red-şef, din 2006, a publicat, la Chişinău, Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească (1941-1991), 132 p., Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia (1812-1918), 204 p., ambele în 2000, la Prut-Internaţional, Presa de limbă română din Basarabia şi Regatul României sub impactul cenzurii ţariste – Documente din arhivele de la Moscova, Sankt Petersburg, Chişinău, Bucureşti, „Destin Românesc”, serie nouă, Ediţie specială, nr. 5-6, 2008, 361 p., Ion Pelivan. Deşteptarea naţională. Corespondenţă. Memorii (1900-1918), „Destin Românesc”, s.n., Ed. spec., nr. 5-6, 2009, 278 p., PCM şi naţionalismul (1965-1989) (Documente adunate în cadrul programului de cercetări efectuate de către Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului totalitar comunist din Republica Moldova) (cu Elena Negru), „Destin Românesc”, s.n., Ed. spec., nr. 5-6, 2010, 333 p.
Ion Pelivan s’a născut la 1 Aprilie 1876, în satul Răzeni – din judeţul Lăpuşna, acum în raionul Ialoveni – aflat pe malul stâng al pârîului Botnişoara, afluent al Botnei, ce se varsă în Nistru, şi a murit în închisoarea de la Sighet, la 25 Ianuarie 1954, fiind înhumat în Cimitirul săracilor din marginea oraşului (ar trebui sacralizat, locul acesta, ca să nu se mai calce pe mormintele neidentificate încă: al lui Iuliu Maniu şi ale altor martiri, şi să nu se ia pe tălpile încălţărilor, şi astfel, batjocorită şi acum, ţărâna tuturor) şi reînhumat, la centenarul său, la mănăstirea Cernica, la 4 Aprilie 1976. O idee repede despre personalitatea sa ne facem din cele trei citate de pe coperta IV a cărţii:
„Ion Pelivan a fost, este şi va fi cea mai strălucită figură românească în provincia dintre Prut şi Nistru, dintre cei care se află în viaţă. Tot Ion Pelivan mai este şi cel mai minuţios şi drept colecţionar de istorii inedite despre trecutul Basarabiei. D-sa n’a fost omul care să fi profitat după Unire, ci acela care n’a precupeţit nimic în vremuri de grea răstrişte sub călcâiul ţarist, de a stârni avântul românimei de la Nistru, ca să devie dinamică şi cu orice sacrificii să se întoarcă la Patria-mumă... O limbă mai frumoasă, o credinţă mai puternică şi o atitudine mai cristalizată românească (aşa) ca a lui Ion Pelivan n’are nici un luptător din provinciile alipite, care au pregătit ceasul de întregire a Neamului Românesc. Ion Pelivan, tot aşa cum n’a ţinut cont de slujba lui de magistrat pe timpul ţarismului şi a preferat şi condamnări în loc de glorie, dar să’şi servească neamul, şi astăzi se lasă în umbră şi e mulţumit că luptă şi sacrificiile lui n’au fost zadarnice. România Mare, cu paşi gigantici păşeşte spre idealurile demult cântate şi dorite, pentru care au suferit şi sunt gata de sacrificiu atâţia români martiri. În panteonul naţiunii, dar mai cu seamă al provinciei noastre, figura lui Ion Pelivan va fi aşezată la loc de onoare”. (Nicolae Rotaru, Figuri basarabene. Ion Pelivan, în „Universul”, Anul 57, Nr. 28, 30 Ianuarie 1940.)
„Moartea lui Ion Pelivan în temniţele noastre [comuniste; O.O.] şi a altor martiri şi eroi pentru causa întregirii neamului nu poate fi uitată niciodată şi rămâne una din petele negre pe paginile scrise cu sânge şi lacrimi ale istoriei neamului nostru”. (Pantelimon Halippa, 1977.)
„– Cunoaşteţi vreun basarabean care a ştiut să se ridice deasupra intereselor personale, să se devoteze causei neamului şi ţării? 
– Ion Pelivan, cel mai de seamă bărbat al Basarabiei între cele două răsboae. Nu vreau să jignesc pe nimeni prin această afirmaţie, dar el a fost omul ridicat deasupra tuturor intereselor meschine. A fost un om extraordinar de serios, foarte onest şi un om foarte cultivat. Toţi ceilalţi – oameni de seamă, eu nu spun că nu – s’au lăsat antrenaţi de politica de partid, în felul acesta făcând inevitabil greşeli, apărând interese de grup şi chiar atunci când ştiau bine că apără o causă greşită, s’au jignit şi s’au insultat unii pe alţii. Într’o asemenea viermuială, mai poţi să te gândeşti serios la destinele ţării? De asta feriţi-vă ca de foc! Pelivan, deşi a fost membru al unui partid, al Partidului Liberal, a pus întotdeauna interesele ţării înaintea celor personale. Aşa se şi explică prietenia tatălui meu cu el. Luaţi’l, în toate, ca exemplu! Vă implor, scumpii mei!” (Fragment din interviul acordat de Octavian O. Ghibu revistei „Literatura şi arta”, Chişinău, Nr. 45 (2413), 7 Noembrie 1991, p. 3.)
Istoria familiei Pelivan începe cu ctitorirea bisericii din satul de baştină. Zapisul de fundare se află la Arhivele Statului din Chişinău, în dosarul nr. 66, din 1815, al Consistoriului Duhovnicesc din Chi„Anu 1815, Mai 13 zîle.
În Exarhiceasca Duhovniceasca Dicasterii a Mitropolii[i] Chişinăului şi Hotinului.
Eu Ion Pelivanu, starosti, înpreună şi cu Sandul Berehoiu, sătean, dinpreună şi cu toţi sătenii din satul Răzenii, ţănut Lăpuşnei, dăm acest zapis al nostru, în cari ni vom puni numile şi degitile, precum să să ştii, că ni îndatorim a faci bisărică în numitul sat.
Într’acestaş chip să o facem, să fii dela pământ rădicată pi temelie de piatră şi în amânară de lemn, şi pentru amânări să o zădim cu piatră şi cu lut, şi acoperită cu şindilă, şi înpreună cu toate podoabile ei.
Şi eu Ioniţă mă îndătoresc că toată cheltueala facerii bisericei, cât şi la toati podoabile ei, cât va trebui, dela început şi pân la isprăvit, bisărica să o răspund.
Iar noi lăcuitorii din numitul sat Răzenii, ni îndatorim că toată heresteaoa lemnului şi a petrii, cât va trebui, să o aducim noi cu a noastră sălinţă, dela locul unde să va tăia şi pân la locul unde să va faci bisărica.
Măcar cum şi eu Ioniţ(ă) Pelivan, starostele, mă îndatoresc a le da agiutor la adus heresteaoa.
Ni mai îndatorim, că pentru toţi clericii bisăricei ce vor fi la ace bisărică, să avem a (le) da toate spre mulţămire casei lor din câmp şi altile.
Iar pentru condica de milostenie, nu vom mai supăra pe Înalt Preosfinţia Sa a ni da. Şi pentru încredinţari ne’am pus numile şi degitele.
Eu Ioniţă Pelivanul
Eu Sandul Berehoiu
Şi toţi sătenii din satul Răzenii ţănut Lăpuşnii”.
Ioniţă starostele, născut în 1769, în acelaşi an cu Tadeu Petriceicu Hâjdeu, bunicul lui B. P. Hasdeu, era de fel din satul „Bogoranii de la ţănut Codrului” şi este şi primul Pelivan despre care se ştie. El a fost ales ponomar (ajutor al preotului), în 1818, şi a răposat la 26 Iunie 1831. Împreună cu soţia sa, Xenia, fata lui Pantelimon, a avut trei copii: Andrei, Teodor (preot la Geamăna şi, între 1845-1898, la Răzeni; fiul acestuia, Athanasie, a fost diacon la catedrala din Chişinău) şi Maria. Andrei, născut în 1812, ales şi el ponomar în Răzeni, la 20 Martie 1831, a repausat la 22 Mai 1886. A avut, împreună cu Varvara, fata lui Vasile Groian, zece copii: Ioana, Vasile, Ion (1837-1883, căsătorit cu fata preotului Ilieş din Răzeni; ales, în 1883, preşedinte al Comitetului de Construcţie a bisericii a doua din Răzeni), Mihai, Petre (1842-1895, călugărit Pimen, ieromonah la Mănăstirea Căpriana), Gheorghe, Paraschiva, Cosma, Maria şi Elena. Gheorghe, născut la 1 Februarie 1845, cântăreţ sau dascăl la aceeaşi biserică, de la 25 Aprilie 1869, a trăit până în 1915. Căsătorit cu Evghenia/Eugenia, fiica lui Varuh/Varache Titica, tot din Răzeni, a avut doisprezece copii: Dimitrie (1868-1927; primul său fiu, Ion, 1898-1918, a fost „împuşcat mişeleşte de bolşevici”; alt fiu, Vasile, 1910-1996, maior în Armata Română, a luptat pe front, 1943-1944, invalid de răsboi, retras lt-colonel; ulterior, deţinut politic), Varuh, Andrei, Ion (1873-1873), Ion (1874-1875), Ion (1876-1954), Elena (1878, căs. Eşanu; fiica sa, Vera, 1910-1990, căsătorită cu Victor Nemescu, a fost mama lui Octav, n. 1940, compositor şi profesor la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, căs. cu Erica Rotean; fiul lui Octav, Cristian Nemescu, 1979-2006, accidentat mortal de un beţiv iresponsabil, a fost talentatul regisor al filmului California Dreamin), Varvara, Vasile, Ecaterina/Tincuţa (1886-1970, căs. cu Mihail Coteanu; amândoi, medici la Orhei, până în 1940). 
Ion, cel de-al treilea Ion în casa lui Andrei – exista obiceiul acesta, din vechi, în Moldova, pe care l-am întâlnit altădată şi în spiţa neamului lui B. P. Hasdeu, de a da numele unui prunc luat de Dumnezeu următorului născut, pentru ca acesta să fie ferit de primejdia morţii şi să trăiască el, având două vieţi, încât mamei Eugenia îi plângea sufletul, repetând vorba din popor: „mamă să ai, dar mamă să nu fii” – Ion Pelivan a urmat, de „prin 1886”, Şcoala Duhovnicească din Chişinău, apoi Seminarul Teologic din Chişinău, 1892-1898, unde „Fundamentalismul eclesiastic şi laic rus, cu care erau îndoctrinaţi elevii de la seminar, trebuia să înăbuşe orice dorinţă de manifestare a identităţii naţionale.” Cum îşi amintea chiar Ion Pelivan, în memoriile sale: „Tot gândul, toată atenţia, toată dragostea, toată mintea noastră erau îndreptate spre Rusia, spre poporul rus, spre tot ce e rusesc” (Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia). 
Lucru aproape aevea şi acum. Vă aduceţi aminte ce scriam, tot în acest ziar, în urmă cu trei numere (8 Mai), în Cărţi din Basarabia. Dumitru Matcovschi, Duda (Vadul lui Raşcu, I)?: „ia gândiţi-vă la tonele de limbă rusă revărsate, minut cu minut, şi cu ce claritate! – de posturile de radio şi televiziune ce se difuzează sau se prind la Chişinău şi oriunde (filmele străine nu sunt subtitrate ci, fără excepţie, sunt dublate în limba rusă), la tonele de ziare şi reviste, ruseşti sau în limba rusă, aflate în chioşcuri, şi comparaţi-le cu acelea în limba română. Care este proporţia românească? Făceţi o încercare, întrebând redacţiile din ţară. Unu la mie?! Cam mult. Prea mult.” Etc. Resultatul neostenitei şi totalei ofensive ruseşti? Trebue să ne dea de gândit, dacă un copil de român basarabean ajunge să răspundă la întrebarea „– Ce vrei să te faci tu când vei fi mare? – Eu când voi fi mare vreau să mă fac rus!” Şi gândiţi-vă la ce s’ar fi întâmplat, dacă noi am fi stat cu mâinile în sîn, în toate privinţele, şi n’am fi ajutat Republica Moldova să semneze acordurile cu UE (Uniunea Europeană). Şi-ar mai fi exprimat Igor Dodon, regretele (eterne) „că Moldova nu poate deveni membru al” UEE (Uniunea Economică Euroasiatică; UEE – un UE mai mare!, ca tot ce este rusesc), „pentru că Chişinăul are un acord de asociere cu UE”? Oricum, dacă statutul de observator în UEE al Moldovei, obţinut cu mare mândrie de Dodon, la 14 Mai a.c., la Soci, „subliniind că Moldova e prima ţară care a primit acest statut” – ce victorie!! (dar, a cui?!) – şi precizând că „doritori sunt mulţi” (Dragnea, Dăncilă & Co, Ponta?, d.ex., şi cine s’o mai fi plimbat pe la Moscova şi Baku) şi UE pare a nu fi îngrijorată, căci ar fi putut preveni uşor această sfidare umilitoare, pe noi trebue să ne doară nu numai în inimă şi literatură, dar şi în minte, în primul rând. Ce fală pentru poporul (?!) moldovean de azi, felicitat de Igor Dodon că este singurul, unicat în lume!, care s’a înghesuit să cadă iar în robia Moscovei! Şi ce ruşine pentru noi toţi, dacă nu ni s’or fi ros de tot sentimentele! Cât timp a trecut de la Declaraţia de independenţă, din 27 August 1991 – despre care am amintit în recenzia cărţii Îndoiala a fost şi rămâne principiul meu de viaţă..., a D-lui Vasile Malaneţchi în dialog cu Vladimir Beşleagă, apărută la Editura Prut Internaţional din Chişinău, 2014, în colecţia Dialoguri la focul din vatră, publicată tot aici: Cărţi din Basarabia. Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, în numărul din 24 Aprilie a.c. al ziarului – şi ce se va alege din această independenţă? Deja dependentă, cel puţin economic, de Rusia...
„După terminarea Seminarului Teologic, Ion Pelivan primeşte, de la Zemstva gubernială, o bursă anuală de 300 de ruble şi se înscrie, în anul şcolar 1898/1899, la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat-Iuriev (azi Tartu) din Estonia, (...) unica instituţie de învăţămînt superior din Imperiul Rus, ce înmatricula la studii şi seminarişti”. „În acelaşi an, la Facultatea de Filologie a Universităţii din Dorpat s’a înscris şi Vasile Ouatul, coleg de seminar al lui Ion Pelivan. În anii următori, numărul studenţilor basarabeni va spori semnificativ.” Astfel că, „în toamna anului 1899, Ion Pelivan, împreună cu fraţii Vasile şi Alexandru Oatul, Gheorghe Chicu, Vasile Mahu, Teodor Loghin, Constantin Goian, Nicolae Siminel, Alexandru Poleanschi, Alexandru Grişcov şi alţii – toţi absolvenţi ai Seminarului Teologic, începând cu promoţia 1898, pun bazele «Pământeniei Basarabene», prima organisaţie studenţească moldovenească din Rusia cu caracter politic şi naţional.”
„Aproape toţi membrii organisaţiei proveneau din familii de preoţi, dascăli, cântăreţi de biserică, adică din pătura cultă a societăţii basarabene.”
Aici mă întorc la comentariul Îndoiala romancierului Vladimir Beşleagă, amintit adineaori. Unde vorbeam şi de implicarea Bisericii Ortodoxe Române. Şi la comentariul cărţii lui Dumitru Matcovschi, Duda, – Cărţi din Basarabia. Dumitru Matcovschi, Duda (Vadul lui Raşcu, I) – din care citez: „Nu este un paradox, că ruşii au dărâmat bisericile din Basarabia, iar acum preoţii a 2000 de parohii depun jurământul de credinţă la Patriarhia de la Moscova, faţă de 250, care se supun Mitropoliei Basarabiei, pendinte de Patriarhia Română?” Până va corecta cineva aceste cifre, o îndrept eu pe cea de-a doua: 130! Cifră care mi s’a spus, în faţă, la Mitropolia, de la Iaşi, a Moldovei. Tot acolo am aflat că numărul basarabenilor şcoliţi la Seminariile şi la Facultăţile Teologice din România, cu burse oferite de Statul Român, a fost de câteva mii (cred că sunt statisticieni care ştiu, matematic, cifrele, în amănunţime). Iar paradoxul, nu mai e chiar un paradox. Fiindcă ruşii sunt foarte interesaţi de Basarabia – spre deosebire de mulţi dintre români, care dorm pe ei – şi, ceea ce am citat eu din cartea despre Ion Pelivan, anume că preoţimea represintă „pătura cultă a societăţii basarabene”, ştiau. Şi o ştiu foarte bine. O ştiu... oştire... Oştirea lor principală, preoţimea, mai puternică decât Armata a XIV-a, pentru că este în toată Basarabia şi afectează direct minţile şi inimile. Şi apoi, nici nu bate la ochi, fiind locală, autohtonă, moldovenească, de vreţi să’i ziceţi aşa. Plus, câţiva blăstămaţi, de genul lui Dodon, oile rătăcite, de acum, ale neamului românesc.
Cum a fost posibil acest exod spre biserica rusă?, găsim o explicaţie din exemplul Preotului Valeriu Enache, întâlnit în mai multe articole de pe internet: Svetlana Corobceanu, Biserica Dodonilor, în „Jurnal de Chişinău,” 17 Februarie 2012, Agheasma Mare sfinţită de ÎPS Petru al Basarabiei, la Biserica din Sadova – Călăraşi, în Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor, 19 Ianuarie 2017 ş.a., cerând, simplu: preotul valeriu enache sadova călăraşi. Şi el este un cas fericit, fiindcă, având sătenii de partea sa, a revenit la Mitropolia Basarabiei.
Acum revin la monografia despre Ion Pelivan. În cadrul Pământeniei s’au conturat „două curente politice distincte: unul naţional revoluţionar şi altul social revoluţionar. Mai puternic era curentul naţional, în fruntea căruia se găsea Ion Pelivan. Adepţii săi pledau nu doar pentru introducerea limbii materne în şcoală, biserică, administraţie şi justiţie, ci şi pentru autonomia administrativă a Basarabiei, ceea ce pe timpurile acelea constituia pentru stăpânirea rusească o mare crimă. (...) Membrii societăţii întemeiază o bibliotecă clandestină de carte românească.
În 1901, începe corespondenţa studenţilor basarabeni de la Dorpat cu emigranţii basarabeni din România, precum Zamfir C. Arbore, dr. Petru Cazacu, dr. Guţu, Gheorghe Madan şi alţii. În biblioteca clandestină a Pământeniei se găsea nu numai literatură revoluţionară rusă, ci şi cărţi în limba română, lucru ce sfida «canoanele» politice din Rusia. Pământenia primea aproape cu regularitate ziarele editate la Bucureşti: Apărarea Naţională, Adevărul, Universul, revistele Albina românească, Semănătorul, precum şi multe cărţi de literatură şi istorie română. În materie de istorie naţională, membrii Pământeniei se documentau din lucrările lui Grigore G. Tocilescu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Zamfir C. Arbore ş.a. Literatura română în biblioteca Pământeniei era representată de operele lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Ion Creangă etc. legătura cu «sponsorii» de cărţi, reviste şi alte materiale instructive era asigurată, prin corespondenţă şi alte metode de Ion Pelivan, Gheorghe Chicu, Vasile Oatul şi Teodor Loghin. Cărţile erau procurate de la Librăriile Alcalay şi Şaraga, fiind trimise la Dorpat prin poştă, evitând cenzura. (...) În planurile lui Ion Pelivan şi ale lui Vasile Ouatul era [şi] aducerea la Chişinău a unei tipografii şi editarea ziarului românesc Lumina, care era chemat să desmorţească conştiinţa adormită a conaţionalilor lor.” Notez aici că „Apărarea Naţională” era atunci sub conducerea lui B.P. Hasdeu, iar „Lumina” era titlul schimbat al ultimei sale reviste apărute la Iaşi, „Din Moldova”.
Monitorizaţi de ohrana ţaristă şi turnaţi de un „membru al organisaţiei centrale Soiuznîi Sovet, în seara zilei de 24 Februarie 1902, membrii Pământeniei Basarabene au fost arestaţi de către jandarmeria de la Dorpat. La domiciliul acestora au fost efectuate percheziţii.” Cei 14 arestaţi, „ceea ce constituia circa jumătate din totalul organisaţiei, au stat închişi câte 5-6-7 luni: unii în puşcăria din localitate, ce era vizavi de Universitate (de fapt, vechea clădire a Universită-ţii fusese transformată în închisoare), alţii la închisoarea din Wenden (Lituania). Mai mult ca toţi a stat în puşcăria din Dorpat Ion Pelivan, sufletul organisaţiei naţionale, învinuit de separatism şi revoltă: circa 10 luni şi jumătate, fiind eliberat abia la jumătatea lunii Ianuarie 1903.”
„Ancheta penală a durat mult timp şi a fost făcută de jandarmerie.” Negăsind suficiente dovezi, Curtea de Apel din Sankt Petersburg a închis dosarele. „Dar jandarmeria a urmat calea administrativă, astfel încât departamentul poliţiei a condamnat la deportare trei studenţi: Vasile Oatul e trimis la Penega, Ion Pelivan – la Arhanghelsk şi Viatka, iar Alexandru Grişcov – la Onega.” „Din Ianuarie şi până în Decembrie 1903, Ion Pelivan s’a aflat sub supravegherea poliţiei, dar în condiţii de libertate, ceea ce i-a permis să’şi dea licenţa. Aceeaşi situaţie a avut’o [şi] Vasile Ouatul”.
Obţinând licenţa, în vara anului 1903 Ion Pelivan a revenit la Chişinău, unde a încercat să obţină postul de stagiar la tribunal. Arestat din nou, la începutul lunii Octombrie 1903, „cu ordin de a fi exilat pentru trei ani în gubernia Arhanghelsk”, pentru „o scurtă perioadă a fost deţinut în puşcăria din Chişinău”. 


Despre acel timp avea să povestească, mai târziu, mama sa, Eugenia: „A fost adus şi la închisoarea din Chişinău. Zilnic, mă duceam [de la Răzeni] la Chişinău, şi când căruţele erau prinse la lucru, mă duceam pe jos aproape 30 de verste [32 km]. Acolo nu mă primeau şi de văzut nu’l vedeam, şi plângeam de mi se rupea inima pe sub zidurile ostruvului (închisorii, n.a.). Printr’un neam al meu din Chişinău am dat un covor [de lână] portarului ca să’l aducă pe Ionică. Şi l-au adus. Când l-am văzut slab şi galben ca ceara şi cu îmbrăcămintea aceea, mi s’a făcut negru înaintea ochilor, am căzut grămadă jos şi nu ştiu cine m’a scos afară la aer de mi-am venit în fire... Cu toate că după întâmplarea aceea am mai venit la Chişinău şi am mai adus covoare, pânză şi altele... pe Ionică nu mi l-au mai arătat. Spuneau că l-au trimis cu etapa mai departe, dar eu nu credeam, până ce m’a încredinţat ruda de la Chişinău că într’adevăr Ionică e deportat tocmai la Marea Îngheţată, la miază-noaptea Rusiei. Să înnebunesc, nu alta. Am căzut la pat. Visam numai închisori ruseşti şi cârduri de oameni nenorociţi bătuţi, fără milă, cu cnutul rusesc.” Visul pe care unii dintre basarabeni, care uită că promisiunile ruseşti, ce li se fac azi, au fost făcute şi stră-străbuneilor lor, ignoră că or să’l aibă şi ei, mâine-poimâine. Cuvintele lui B. P. Hasdeu, care slujise în armata ţarului şi apoi reuşise să treacă Prutul, dincoace, n’ar trebui uitate: „Drama muscălească este o piesă în cinci acte: primul act – dragoste, actul al cincilea – asasinat, cele trei acte de la mijloc – ruble, decoraţii, titluri, minciuni şi infamii !”
„Spre nordul Rusiei, [Ion Pelivan] a fost trimis pe etapă, împreună cu alţi condamnaţi politici.” Unde a ajuns pe 27 Noembrie (autorii, p. 54, aproximează eronat: „pe la jumătarea lunii Decembrie 1903”). Avea să’i scrie el, la 20 Decembrie, din Arhanghelsk, lui Gheorghe Madan, la Bucureşti: „Mai bine de o lună am petrecut sub sabia goală. M’am pornit din Chişinău, în temniţa căruia m’au ţinut 3 săptămâni, la 3 Noembrie, iar am sosit la starea (faţa) locului la 5 Decembrie. Pe drum am «hodinit» la Kiu [Kiev] o zi şi o noapte, la Moscova 14 zile, la Iaroslavli o zi-noptime, la Vologda o săptămână şi aici în temniţă 9 zile...” Socotind, cred eu, O.O., sosirea la „faţa locului”, adică în oraşul Arhanghelsk, unde nu se mai afla „sub sabia goală”, după cele 9 zile de la închisoarea de aici. Dar nu se simţea „tare obijduit, fiindcă sunt lăsat, deşi «vremenno», în Arhanghelsk, care – cum şi n’ar fi – e legat cu calea ferată de lumea civilisată şi pot purta corespondenţă cu prietenii din orice ţară. Dar vai de bieţii tovarăşi a mei, cari sunt izbiţi tocmai prin Usti-Ţîlima, Pustoziorsk, Usti-Vajka, Mezeni, Kola etc. În aceste puncturi poşta merge o dată’n lună, iar uneori o dată în două luni. (...) Din moldoveni aici (în gubernie) sunt 1) Grişcov, student din Dorpat (Onega); 2) Oatul Vasile, aşijderea (Pinega); 3) Iurescu, lucrător din Kiu... Toţi au mare nevoe de cărţi româneşti şi te roagă despre aceasta. Chiar dinioară am primit un răvaş de la Oatul, care’mi cere cărţi româneşti.” Anterior, în o altă scrisoare din Arhanghelsk, de  la 6 Decembrie, către Nicolae Mudrea, la Chişinău, consemnase: „Cum am sosit aici în Arhanghelsk, guvernatorul mi-a însemnat traiul în oraşul Mezeni, 507 verste de la Arhanghelsk... Eu m’am făcut bolnav şi m’au lăsat pe o săptămână în temniţă, până m’oi mai îndrepta. În vremea asta am scris o petiţie guvernatorului să mă lase aici în Arhan-ghelsk şi el m’a deslegat să trăesc aici o săptămână, cu condiţie să’mi caut un proteje, care l-ar înnădăjdui pe guvernator, că eu m’oi purta bine. Ei, pe cine dracu să găsesc eu?” (în „Destin Rom.”, 2009, cit.) Până să’l găsească pe acel protéjé, „peste o săptămână este trimis în punctul cel mai nordic al guberniei, în oraşul Mezeni, populat de zăreni şi samoezi. Mai târziu, lui Ion Pelivan i s’a îngăduit să rămână la Arhanghelsk, sub o supraveghere poliţienească foarte severă.”
„De la Arhanghelsk, Ion Pelivan, în baza unui ordin al Ministerului de Răsboi, a fost înregimentat în batalionul 231 «Cotelnici», din oraşul Viatka, ca simplu soldat. Această măsură a fost aplicată aproape tuturor elementelor considerate «turbunente şi periculoase» pentru liniştea politică a Imperiului ţarist. Se urmărea trimiterea lor pe frontul ruso-japonez, pentru ca, în felul acesta, «căzând» în luptă «pentru patrie şi ţar», poliţia imperială să se poată dispensa de prezenţa lor indezirabilă. Ion Pelivan a avut, însă, şansa să rămână la Viatka, graţie unor împrejurări incidentale, reuşind să facă aici chiar şi un scurt stagiu la tribunal. În primăvara anului 1905, fiind eliberat din armată, din causa unei boli la ochi, este transferat, ca ajutor de grefier, la tribunalul din Kazan. 
După dezastrul răsboiului ruso-japonez (1904-1905), în Ianuarie 1905 isbucneşte revoluţia rusă”. „Eu personal cred că acesta este numai începutul revoluţiei. Iar toate grozăviile continuării şi sfîrşitului ei acum e greu de prevăzut”, îi scria Pelivan, lui Nicolae Murea, la 29 Iunie 1905. În August, el „îşi ia concediu şi vine la Chişinău, unde se dedică totalmente vieţii politice şi publicistice”. Totodată, „şi-a început stagiul ca ajutor de avocat la cabinetul de avocatură al lui Andrei Hristoforovici Gheorghiu, iar apoi a lucrat ca ajutor de gerefier la tribunal.” Ia „contact cu boeri[i] moldoveni patrioţi, ca Paul Gore, Emanuil (Manolache) Gavriliţă, Vladimir Herţa, Eugen Purcel şi alţii”, şi se adresează „lui Zamfir Arbore la Bucureşti şi lui Constantin Stere la Iaşi, ca să vie să ne dee o mână de ajutor. A venit numai C. Stere şi el ne-a fost de mare folos, căci avea o practică politică şi avea şi mijloacele băneşti”, îşi va aminti Pan Halippa. Alături de Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Iustin Frăţiman, P. Braga, Vasile Oatu şi alţii, Ion Pelivan face parte din prima grupare naţională democratică moldovenească, organisată la Chişinău în jurul marelui patriot Emanuil Gavriliţă. „Organisaţia avea un pronunţat caracter naţional-revoluţionar, ducând şi o activitate febrilă împotriva rusificării Basarabiei de către imperiul ţarist.” Alte „cercuri moldoveneşti” se aflau la preotul Constantin Parfeniev, la Nicolae Andronovici, funcţionar la Tribunal, la profesorul Nicolae Popovschi, la familia Cumpari-Costin şi la altele, şi toate „au stat la baza Partidului Naţional-Democrat Moldovenesc, prima formaţiune care a «ridicat steagul naţionalităţii româneşti şi steagul dreptăţii sociale în Basarabia», mulţi din membrii acestuia continuându-şi ulterior activitatea în rândurile «Partidului Ţărănesc Basarabean»”, după cum avea să sublinieze Pelivan, în Discurs[ul] ţinut în şedinţa Camerei de la 9 şi 10 Iulie 1920, cu ocasiunea discuţiunii proiectului de răspuns la Mesaj[ul Tronului]. Preocupat de „problema introducerii limbii române în învăţămînt”, publică, în „Bessarabskaia jizni” (Viaţa Basarabiei) articolul Chestiunea limbii în şcolile primare din Basarabia, în care se arată „destul de dur împotriva politicii de rusificare desfăşurate de autorităţile ţariste”.
Am scris, în recenzia despre Versurile de la Mărăşeşti ale lui Alexei Mateevici (nr. din 17 Aprilie a.c.), că Poetul-erou a intrat în echipa redacţională a ziarului „Basarabia”, iniţiat de Constantin Stere, chiar din anul fondării. Pelivan a fost redactorul-şef al publicaţiei. Scriu autorii monografiei: „Pentru propaganda ideilor naţionale şi a celor de dreptate socială, din iniţiativa şi cu sprijinul material al lui Constantin Stere, pe atunci profesor la Universitatea din Iaşi, Partidul Naţional-Democrat Moldovenesc înfiinţează, în Mai 1906, ziarul cu numele de Basarabia, având subtitlul «organul partidului naţional-democrat moldovenesc». Această publicaţie a fost primul organ de propagandă naţională în Basarabia, după 1812. Apărea în limba română, cu litere chirilice. Proprietar şi director al ziarului a fost avocatul Emanuil Gavriliţă, iar din data de 25 Mai 1906, Ion Pelivan a funcţionat ca redactor-şef”, colaboratori fiind „Pantelimon Halippa, Mihai Vântu, Vasile Oatul, Ion Inculeţ ş.a. Multe articole şi materiale apăreau semnate cu pseudonime, din considerente lesne de înţeles, având în vedere intensa monitorizare din partea organelor de stat ţariste: Ion Pelivan semna cu numele de Ion Rezeneanul; Pantelimon Halippa – Pintilie Cubolteanu; Mihai Vântu – Mihai Furtună; Ion Inculeţ – Ion Gându; Vasile Oatul – Moş Vasile; Theodor Inculeţ – Toader Scarandiu.”
Şi fiindcă l’am pomenit iar pe Constantin Stere – în articolul La Bălţi a început Unirea Basarabiei cu România (III), din  27 Martie 2018, al ziarului, am dat şi un fragment din discursul său, rostit în Sfatul Ţării, la 27 Martie 1918, cu îndemnul: „Conştiinţa proprie a Domniilor Voas-tre să vă lumineze!” – îndemn, la rându-mi, cititorii, să-i aducă un omagiu marelui român, visi-tându’i Casa memorială din Parcul Bucov de lângă Ploeşti, deschisă acum aproape un deceniu. 
„În ziarul Basarabia era propagată intens ideea introducerii limbii române în învăţămînt, prin articole cu titluri de genul: Ţăranii vor şcoli moldoveneşti, Boeri, cereţi şcoli moldoveneşti, Vrem şcoli moldoveneşti. În numărul 26, din 23 August 1906, gazeta publica, fără nici o schimbare, Scrisoarea către Redacţie, din partea săteanului Vasile Lungu, din satul Călugăru, ţinutul Bălţilor.” Care se încheia aşa: „Domnule Redactor! Multă pomenire veţi avea de la noi ţăranii moldoveni, ca să deschidă stăpânirea şcoli pe limba moldovenească. Stăruiţi-vă pentru noi, că noi nu ştim unde să ne jăluim, cum să căutăm treaba asta”. Autorii trimit aici la articolul I. Pelivan şi ziarul „Basarabia”, al lui Theodor Inculeţ, din „Viaţa Basarabiei”, nr. 7-8, 1936.
„În numărul 76, din 25 Februarie 1907, apare Cântarea profetică a tînărului poet Alexandru (Alecu) Mateevici: Eu cânt, căci văd că ele vin / Aceste zile de senin / Eu cânt, căci văd, de-acum, că piere / A Ţării veşnică durere.../ Şi glasul vieţii ascultând/ Venirea zorilor eu cânt.” Iar în „penultimul număr, 78, poesia Deşteaptă-te, române!” Pe prima pagină. 
Ziarul „Basarabia şi-a încetat apariţia în Martie 1907”. Iar „Ion Pelivan este nevoit să dispară, pentru o perioadă, de pe scena politică centrală, refugiindu-se, la fel ca alţi tineri care se concentraseră în jurul” său, „la Iaşi. Pe unii dintre aceştia, i-a sprijinit în obţinerea de burse la prestigioasa Universitate ieşeană”.
Trecuse Prutul, pentru prima dată, în vara anului 1906. „La Unghenii români, de bucurie nespusă şi de o emoţie ce mă stăpânea, plângeam ca copiii. Îmi venea să îmbrăţişez pe toţi românii ce-i vedeam. Îmi venea să mă arunc la pământ şi să-l sărut”. A avut atunci, o lună ameţitoare de hagialâc românesc: „la Iaşi a visitat Mitropolia, Universitatea, Muzeul, a fost impresionat de statuia lui Ştefan cel Mare; la gara din Ploeşti s’a întreţinut, la recomandarea lui C. Stere, cu bătrânul C. Dobrogeanu-Gherea; la Slănicul Prahovei l-a cunoscut pe scriitorul basarabean Victor Crăsescu, tatăl lui Sergiu Cujbă, colegul său de redacţie de la ziarul Basarabia; la Slănicul Moldovei a făcut cunoştinţă cu profesorul Nicolae Iorga, a visitat şi mănăstirile Moldovei.” Şi a vrut să’l vadă şi pe B.P.Hasdeu, la Câmpina.
„Cu regret, din causă că era bolnav, nu l-a putut vedea în carne şi oase pe bătrânul Bogdan Petriceicu Hasdeu, preşedintele Societăţii basarabenilor «Milcovul» şi directorul gazetei Basarabia, ce se tipărea la Bucureşti.” Autorii trimit la Ioan Pelivan, Deşteptarea Naţională. Corespondenţă. Memorii (1900-1918), din nr. 5-6/2009, al revistei “Destin Românesc”. Mai exact, la Planul capitolelor cărţii Deşteptarea naţională, unde, Ion Pelivan scria: „Bătrânul B. P. Hasdeu, preşedintele Societăţii Basarabene «Milcovul» şi Directorul gazetei Basarabia, ce se tipărea pe hârtie de ţigară şi se trimitea în Basarabia prin contrabandă, se afla bolnav şi am regretat mult că nu l-am putut vedea în carne şi oase”. Nu ţin minte să mai fi citit informaţiile acestea şi în altă parte.  Ele ar trebui adâncite mai departe.
„La întoarcerea acasă, ridicam slavă Cerului, că m’a învrednicit să mă fac «hagi», să văd locurile sfinte ale pământului strămoşesc şi să mă împărtăşesc din tainele sfinte ale credinţei şi aspiraţiunilor noastre naţionale.” De la Chişinău, Ion Pelivan a trimis îndată la învăţătură, la Universitatea din Iaşi, un grup de tineri şi tinere, „compus din Mihai Vântu, Maria Şchiopu, Ecaterina Pelivan, Sergiu Niţă, Zinaida Popovschi, Ion Loghinescu, Colun”. În anul următor a trimis un alt grup. „Şi aşa, aproape în fiecare an, zeci de basarabeni îşi îndreptau paşii spre Universitatea ieşeană.” 
„În Iunie 1907, după mari eforturi, Ion Pelivan reuşeşte să obţină postul de locţiitor, apoi de judecător de ocol la Bălţi, al doilea oraş al Basarabiei, ca mărime.” Aici, el isbuteşte “să formeze prima grupare naţională din Bălţi, din care făceau parte: învăţătorul Porfirie Fală, din satul Buteşti, judeţul Bălţi, boerul patriot Dimitrie A. Vrabie, din oraş, Nicolae C. Stamati, preotul Petru Gheorghianu, din satul Prajila, judeţul Soroca, preotul Gh. Marinescu, Vladimir Meleli, ofiţerul Emanuil (Manolachi) Catelly, Nicolae Gr. Borcea, de la Chişcăreni, studentul Simion Gh. Murafa, din Cotiugenii Mari, judeţul Soroca, învăţătorul Ion A. Buzdugan, de la şcoala din Bursuceni, notarul public C. Soroceanu, învăţătorul Ion Barbă, din satul Recea, judeţul Bălţi, moşierul M.M. Ciugureanu etc.” În instituţiile publice începe să se vorbească limba străbună. “Procesele judiciare în care erau implicaţi ţăranii moldoveni, Ion Pelivan le examina în moldoveneşte, refuzând serviciul translatorului oficial. La biblioteca publică din oraş”, el “înfiinţează, în 1908, o secţie de cărţi româneşti din diferite domenii: istorie, literatură, ştiinţă. Aici puteai găsi revistele Viaţa Românească, ce apărea la Iaşi, Convorbiri literare de la Bucureşti, Familia română a lui Lucian Bolcaş, ce se edita la Budapesta, ziarele Universul, Voinţa [nu Viaţa, n.O.] Naţională, precum şi alte publicaţii şi cărţi.” Ca “membru al Consiliului şcolar bisericesc judeţean şi preşedinte al comisiilor de examinare”, Ion Pelivan îndemna învăţătorii să’i înveţe pe copii “şi româneşte”. Spre a le veni în ajutor, el “scoate la şapirograf un abecedar ruso-român (partea română cu alfabet latin), cu noţiuni de ortografie şi gramatică. Mai târziu, în timpul revoluţiei din 1917, acest abecedar va fi reeditat la Odessa de Emanoil Catelly.”
 Începând din 1910, Ion Pelivan participă la cursurile de vară ţinute de Nicolae Iorga la Vălenii de Munte. Apostol D. Culea, martor la prima apariţie, rememorează acel moment. Iorga citise, nu întâmplător, un document al răzeşilor din Răzeni, satul lui Pelivan. “Abea îşi face loc în sala ticsită un voinic blond, înalt, cu nas de şoim, urmat de o doamnă. Era Ion Pelivan de la Bălţi şi o rudă a sa, Doamna Oatu, preoteasă dacă nu mă înşel.” “D-l Iorga, mişcat, rosti cuvinte tâlcuitoare de bun sosit vestitorilor de la Răsărit. Văd pe Ion Pelivan neclintit, ca o stană de piatră, timp de un ceas, cu şiroae de lacrimi pe obraz, sorbind parcă cuvintele înaripate ale prof. Iorga.” Din fericire, după reluarea, în August 1990, a cursurilor de la Văleni, basarabenilor li s’a deschis din nou acestă uşă de biserică a sufletului românesc.
În Mai 1912, “autorităţile ţariste au organisat festivităţi fastuoase” pentru centenarul aşa-numitei “eliberări a Basarabiei de sub jugul turcesc şi alipirea ei la Rusia”. Pe bună dreptate, basarabenii au primit cu reservă aceste manifestări. Ion Pelivan amintea că “înşişi autorii ruşi mărturiseau că «în Basarabia n’a murit niciodată ideea de frăţie şi ideea de unire cu Moldova şi apoi cu România».” În cartea Basarabia, publicată la aniversarea din 1892, scriitorul rus P. Batiuşkov constata că “provincia dintre Prut şi Nistru este «departe de a fi rusă, atât prin limba, cât şi prin viaţa ei, şi adaugă că în Basarabia încă sunt mulţi moldoveni cari cu suspin îşi îndreaptă privirile şi speranţele spre Prut».” Iar generalul Aleksei Nikolaevici Kuropatkin, în lucrarea Problemele armatei ruseşti, tipărită în anul 1910, observa că “poporul românesc din Basarabia trăeşte separat de poporul rusesc şi că Rusia a făcut bine că la 1812 n’a încorporat principatele Moldova şi Valahia” – şi sunt voci care nu contenesc că noi trebue să ne îndreptăm spre ruşi! – “fiindcă atunci, în loc de o Polonie, Rusia ar fi avut două Polonii”. Generalul prevedea: “În viitor, fie printr’o bună înţelegere, fie în urma unui răsboi, unirea poporului român este inevitabilă”. Păi, să’l înviem pe acest militar rus şi să’l punem în fruntea Guvernului de azi. Deşi funcţionar de stat, Pelivan nu numai că nu s’a dus la ceremonii, dar a purtat ostentativ o brăţară tricoloră îndoliată. Faptă incriminată până la Neva: “În raportul adresat Petersburgului, se povesteşte amănunţit despre aceea, că D-ta ţi-ai pus o brăţară de doliu, în ziua sărbătoririi centenarului alipirii Basarabiei”. Care a iscat şi o cercetare amănunţită, “în cursul căreia anchetatorii au pus mâna pe corespondenţa sa, între care şi o scrisoare către tinerii studenţi de la Kiev – Alexe Mateevici, Ştefan Ciobanu, Simion Murafa, Daniel Ciugureanu etc. – pe care’i îndemna ca, după terminarea studiilor, «să nu rămână în slujba duşmanului şi pe teritoriul lui» (adică să nu accepte slujbe în Rusia), ci să se întoarcă în Basarabia, spre a munci pentru luminarea/ deşteptarea moldovenilor. Drept consecinţă a unei atare modalităţi de manifestare a conştiinţei naţionale, Ion Pelivan a fost destituit din funcţia de judecător. După demisie, se înscrie în baroul avocaţilor din Bălţi, continuându’şi activitatea naţional-revoluţionară cu un avânt şi mai mare.”
Dincoace, la Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a tipărit Basarabia noastră, scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruşi. “Lui I. Pelivan, marele savant i-a dăruit mai multe zeci de exemplare, pe care acesta, grijuliu, le-a împărţit prietenilor săi. O serie de volume au fost trimise studenţilor moldoveni de la Petersburg, Odessa, Dorpat şi Kiev, unde activau societăţi culturale ale acestora, altă parte a distribuit’o «finilor» săi din Basarabia.”
„După isbucnirea Primului Răsboi Mondial, Ion Pelivan este mobilisat din nou şi trimis, întâi, în calitate de intendent, la Kiev, iar apoi, în anul 1916, pe frontul românesc, la Brăila, Galaţi, Cahul şi Bolgrad. În primăvara anului 1917 se afla în garnizoana Bolgrad”. De unde, în scrisoarea “din 17 Martie 1917, trimisă redacţiei Cuvînt Moldovenesc, Ioan Pelivan, împreună cu   Ştefan Ciobanu şi Ion Văluţă, cer redacţiei dela Chişinău convocarea unei Adunări generale cetăţeneşti pentru organisarea moldovenilor din toate părţile Basarabiei în Comitet Naţional (era vorba de Partidul Naţional Moldovenesc), care să poarte de grijă tuturor nevoilor «neamului nostru din Basarabia».” De la Bolgrad, Pelivan “va pleca la Chişinău, pentru a lua parte la toate mişcările naţionale.” Participă “la congresele din Aprilie şi Mai 1917 ale învăţătorilor, unde susţine propunerile lui Ştefan Ciobanu de naţionalizare a învăţămîntului”. Convoacă, împreună cu alţi nouă intelectuali, Adunarea moldovenilor, la Bălţi, ţinută la 30 Aprilie 1917, pe care a şi condus’o, îndemnându’i pe toţi “să fie stăpâni în ţara lor şi să lupte pentru redobândirea autonomiei, să nu mai tolereze situaţia «de slugi la slugile veneticilor şi străinilor».” “Adunarea, după ce a discutat punct cu punct, a aprobat programul Partidului Naţional Moldovenesc şi a ales Comitetul ţinutal Bălţi”, desemnându’l ca preşedinte pe avocatul  Ion Pelivan.
„În Iunie 1917, publică broşura Adunarea Întemeetoare, în limba română, care a constituit o bună propagandă pentru viitorul Sfat al Ţării. La începutul lui Octombrie 1917, îşi presintă candidatura pentru Constituanta Rusă, din partea cooperaţiei moldoveneşti.”
„Între 20 şi 27 Octombrie 1917, în Casa Eparhială din Chişinău”, s’a ţinut Congresul ostaşilor moldoveni, care a hotărît constituirea Sfatului Ţării. Biroul de organizare a Sfatului Ţă-rii, din care avea să facă parte şi Ion Pelivan, a hotărît convocarea acestuia la 21 Noembrie 1917 şi l-a desemnat pentru candidatura “la funcţia de preşedinte al legislativului basarabean” pe Ion Pelivan. Însă el avea să renunţe, în favoarea consăteanului său, Ion Inculeţ. Dar va primi să facă parte din primul Guvern al Republicii Democratice Moldoveneşti, votat la 7 Decembrie 1917.
„Întâlnirile cu Nicolae Iorga vor continua, inclusiv în timpul tumultuoaselor evenimente din 1917-1918. Marele istoric va consemna că pe data de 16 Decembrie 1917 l’a visitat, la redacţia sa, Ion Pelivan, însoţit de V. Cristi, «om cult care vorbeşte franţuzeşte şi italieneşte şi care, prevenit contra României, acum e încântat de ceea ce a văzut aici».” Aşa a fost posibil ca, trei luni numai de la acea visită, să se facă Unirea Basarabiei cu România. Ruşii nu inventaseră încă Partidul Comunist Român. Care avea să se afle decenii bune sub steagul lui Lenin şi Stalin şi care fâlfâe în subconştientul multora şi azi, dovadă că, nu trei luni, nici trei ani, ci, aproape trei decenii au trecut după Revoluţie şi după evenimentele din URSS şi din RSS Moldovenească şi (re)Unirea Basarabiei cu România tot nu s’a făcut.  Sigur că cei care macină Crivăţul de la Răsărit aduc şi vor aduce încă fel de fel de argumente, că situaţia economică a României nu se putea compara cu cea a Germaniei şi câte şi mai câte bazaconii. Dar situaţia economică şi situaţia României sub toate aspectele, afară de cel mental, din 1918, când Transilvania şi Bucovina nu veniseră încă în trupul ei, iar din ea însăşi nu rămăsese decât o bucăţică de Moldovă, din sus de Mărăşeşti, până mai sus de Iaşi, nici măcar până la Suceava,  erau mai bune decât cele ale României din 1989? Care, în plus, se bucura şi de un val de simpatie globală – scăzând Uniunea Sovietică, bineînţeles – nemaiîntâlnit până atunci!... 
Octavian ONEA