03 iulie 2018

Viceprimarul Câmpinei, nemulţumit de ritmul lucrărilor de modernizare a Parcului de la Soldat

Spre finalul ultimei ședințe a Consiliului Local, la o interpelare a consilierului Dragomir Enache (decanul de vârstă al miniparlamentului câmpinean), viceprimarul Adrian Pițigoi a răspuns întrebărilor, arătându-și profunda nemulțumire față de stadiul lucrărilor de modernizare a Parcului de la Soldat. Valoarea totală a investiției se ridică la aproximativ 250.000 de euro.   Criticând lentoarea lucrărilor (”Practic, s-a eliminat tot ce nu putea fi folosit din vechiul parc, dar fără să se realizeze nimic nou; nici turnarea fundațiilor, nici rețeaua de apă, nici rețeaua electrică, nimic.”), al doilea demnitar al municipiului i-a și ironizat puțin pe reprezentanții firmei care a câștigat licitația pentru execuția investiției. Este vorba despre Construct Edil SRL din comuna Câmpineanca, județul Vrancea, despre ai cărei reprezentanți vicele afirmă că ”au venit cu panouri pe care scria că finalizarea lucrărilor va avea loc în anul 2020, nu în 2018, ca să fie asigurați”.


Ulterior, după intervenția viceprimarului, tablourile au fost schimbate  cu unele pe care termenul final de execuție era corect inscripționat. Însă după cum avansează lucrările la micul parc din Centrul Civic, tare ne este teamă că nu am avut de-a face cu o neglijență a constructorilor, ci cu o dovadă neverosimilă de sinceritate din partea lor. ”Noi am promis la licitație că vom termina în 2018, dar să moară asfaltul și betoanele cele vechi, pe care nu mai reușim să le spargem și să le înlăturăm, să ne moară picamerele și toate utilajele dacă vă mințim, noi parcă așa simțim, că vom termina abia în 2020, să ne iertați!”, păreau a spune, prin intermediul buclucașelor panouri, constructorii vrânceni din Câmpineanca, o localitate cu un nume predestinat parcă a ușura colaborarea cu edilii din Câmpina. Căci o câmpineancă serioasă la Câmpina trage. 


În orice caz, lucrările au început pe la finele lunii aprilie, iar termenul de finalizare este prevăzut pe 22 august 2018. Cu toate că am trecut de jumătatea termenului de patru luni, de realizare a investiției, stadiul lucrărilor este departe de cel planificat a se realiza până la acest moment. Zilele ploioase nu reprezintă o scuză, întrucât numărul acestora ar putea fi asimilat cu zilele care au depășit jumătatea celor patru luni. Deși începe să semene tot mai mult cu acea întâmplare, sperăm să nu se întâmple ca la modernizarea Pieței Agroalimentare, lucrare care a fost realizată cu mare întârziere, spre finalul primului mandat al primarului Horia Tiseanu. Nu vrem să cobim, avertizăm cu vorba, nu cu parul. În plenul legislativului municipal, Adrian Pițigoi a promis că va controla riguros derularea investiției ”Modernizarea Parcului de la Soldat”, astfel încât să poată grăbi execuția lucrărilor. ”Firma de construcții ne-a cerut și o fază  (o evaluare a lucrărilor executate la un moment dat, pentru care constructorul prezintă un deviz și cere plata acestora – n.red.), dar nu vom fi de acord cu nicio fază”, i-a mai informat viceprimarul pe consilierii municipali. Intervenția viceprimarului nu a rămas fără urmări, deoarece constructorii vrânceni au mărit ritmul lucrărilor și au reușit să toarne o parte din fundația scenei de spectacole, care va fi amplasată în colțul vestic al parcului, în vecinătatea magazinului de haine second-hand. 


În urmă cu două zile, l-am întrebat pe viceprimarul Adrian Pițigoi cum are de când să procedeze pentru a-i impulsiona pe constructorii vrânceni, astfel încât să nu ne prindă iarna cu parcul neterminat. ”Am venit și i-am anunțat că voi face controale aproape în fiecare zi, în cel mai rău caz, o dată la două zile. Am evaluat situația împreună cu dl primar și vom pune presiune pe constructor, pentru că nu vrem să ne prindă sezonul rece cu lucrările neterminate. Parcul de la Soldat, cum este cunoscut de localnici, împreună cu Parcul Milia, vor forma împreună un parc care se va numi Parcul ”Regele Mihai”. De când i-am supravegheat mai bine pe executanți, aceștia au trimis la lucru echipe mult mai numeroase de muncitori. Dacă până nu de mult, aici puteai vedea la lucru trei-patru municitori, în cel mai fericit caz, acum se lucrează cu echipe de 8-10 oameni, ceea ce a făcut ca ritmul lucrărilor să crească în intensitate. La începutul lucrărilor, covorul asfaltic a fost decopertat într-un timp nepermis de lung, fapt care a atras nemulțumirile întemeiate ale locuitorilor din blocurile învecinate, nemulțumiți de zgomot și de praf, iar tărăgănarea lucrărilor s-a produs și din cauză că s-a lucrat cu echipe mici, de doi-trei muncitori. Multe zile s-a lucrat pentru spargerea și scoaterea fundației de beton în cruce, care s-a realizat pe la începutul anilor 2000, în mandatul primarului Gheorghe Tudor. Lucrarea a fost anevoioasă, întrucât fundația respectivă era foarte adâncă și realizată dintr-un beton cu o mare duritate, pentru că trebuia să fie soclul unui obelisc foarte înalt, de peste 20 de metri. Finanțarea acestei investiții megalomanice, în opinia mea, nu s-a mai realizat, deși ea fusese promisă de către Fundația ”Antonie Iorgovan”, patronată de senatorul cu același nume, părintele primei constituții postdecembriste a României. După modernizare, parcul acesta va avea o cu totul altă înfățișare. Se va amenaja, la extremitatea vestică a parcului, o scenă de dimensiuni considerabile, pentru spectacole cultural-artistice, festivaluri, proiecții de filme etc. Aceasta se va construi la capătul aleii centrale care va porni din apropierea colțului format de intersecția străzilor Bulevardul Culturii și Bulevardul Carol I, așa că toate manifestările artistice vor putea fi urmărite cu ușurință de pe aleea amintită. De asemenea, în centrul parcului se va amenaja o modernă fântână arteziană, din care apa nu va țîșni cu putere, ci doar va bolborosi precum niște vulcani noroioși. Dintre celelalte dotări importante, aș aminti cele două panouri votive, pentru care se va alege soluția artistică cea mai bună, în urma unei licitații.Aș mai preciza că Monumentul Soldatului Necunoscut va fi mutat din acest loc într-o zonă din domeniul public al Câmpinei cu o mare vizibilitate”, ne-a declarat viceprimarul Adrian Pițigoi.
Adrian BRAD  

Editorial. ORDINEA FENOMENELOR

Cea mai interesantă știre din această săptămînă a unei aberante (și foarte prost gîndită și foarte prost scrisă și foarte prost citită) moțiuni de cenzură a fost că Guvernul va cumpăra niște pachete de lucrări științifice: DEX, DOOM, Gramatica Academiei, în valoare de vreo 11.300 euro (sic!). Incomplet formulată, știrea nu ne spune ce va face guvernul cu aceste lucrări. Eu am crezut la prima citire a știrii că e vorba de vreo donație către școlile din Basarabia și Ucraina. Comentatorii par a crede că lucrările respective sînt pentru uzul intern al guvernului, pentru folosința miniștrilor, să nu mai rîdă lumea de ei că sînt analfabeți. Abia aici apar întrebările… Oamenii ăștia par să creadă că pot învăța să scrie corect acum. Ordinea firească (dar ce mai este firesc, astăzi, în România) a lucrurilor ar fi: mai întîi faci școală temeinică – inclusiv scris-cititul și ceea ce aș numi vocabularul cultural general – și după aceea, pe bază de merite profesionale, ajungi ministru. Noi sîntem singura țară din lume în care ordinea normală e inversată. Apoi, de ce să cheltuiești această sumă enormă, cînd ai la dispoziție gratis (și fără ca statul să aibă vreun merit în chestia asta), „la un clik distanță”, toate dicționarele de bază și toate indicațiile privind conjugările sau declinările corecte? Nimeni, cu excepția specialiștilor, nu mai ia în brațe azi ditamai DEX-ul, ca să caute sensul exact al unui cuvînt. Dacă e vorba de o subvenție mascată pentru editură, apar alte întrebări… Dar, presupunînd, totuși, prin absurd, că dna. Dăncilă sau dl. Andrușcă sau ceilalți ar vrea să se apuce de învățat limba română corectă și bogată, trebuie să-i dezamăgim și să le spunem cinstit: au cheltuit banii degeaba, este imposibil. Chestia asta trebuia făcută în școală (mama ei de școală românească, furnizoare de analfabeți, cum bine spunea un fost președinte), acum e prea târziu. Să mai combatem o prejudecată, indusă de oameni „fructe” ale aceluiași sistem: nu trebuie să știe gramatică, trebuie să fie un bun specialist. Fals, cine nu are o gîndire prospectivă, critică și multi-disciplinară poate fi un excelent executant, dar nu un om de decizie. 


Vă place Macron? Mie nu neapărat, dar este modelul de politician cu o bază culturală impecabilă, și pentru asta trebuie admirat. Este singurul model de politician viabil, dincolo de care încep diferențele individuale. Au existat și la noi cîteva asemenea exemplare, dar care au fost repede ejectate de sistem, din cauză de incompatibilitate. La noi modelul este dat de mitocanul șmecheraș de autobază, cu studii vagi, de cucoana înțepată sau mămoasă sau isterică gen Găinușă sau Aneta Spornic. Iar doamna Viorica instituie o nouă paradigmă (fuga la DEX!): analfabetul absolut în funcție publică. 
Legat de același subiect, aș aminti și o mizerabilă campanie pe care, în cloaca maximă (asta nu e în DEX, trebuie consultată partea roz a Larousse-ului) care este FB, o seamă de ignari au pornit-o împotriva monumentului viu pe care îl constituie intelectualul Mihai Șora. Fenomenul ține de aceeași pervertire a scării de valori: e mai cunoscut nulitatea putridă  Ciuvică decît filosoful care-și publica teza de doctorat la Gallimard la o vîrstă mult mai scăzută decît cea la care guvernanții noștri de azi vor să se apuce să învețe gramatica. Într-o țară normală, Șora ar fi prezent la toate posturile TV și consultat despre problemele țării. L-ați văzut/ auzit vreodată la TVR-ul d-nei Doina Gradea sau Radioul lui Georgică Severin (așa am ajuns, să personalizăm instituțiile care ar trebui să servească interesul public) unde își dau cu presupusul inși dubioși gen Bogdan Chireac? Uitați-vă la televiziunile străine, să vedeți cum intelectualii publici sînt permanent prezenți în emisiunile de analize social-economice. Oameni care nu au nevoie să umble cu dicționarele după ei. Că în vîrtejul acestor atacuri neverosimile la adresa justiției au scăpat ca și necomentate atentate la identitatea națională, precum acel „program” iscodit (de cine oare?) de ministerul școlilor pentru a-i „educa” pe părinți în scopul creșterii de noi generații de asexuați sau pluri-sexuați nici nu mai e de mirare. Numai asemenea griji nu au părinții români. Ce concluzii să tragem? Cui folosesc aceste DEX-uri? Credeți că doamna prim ministru, în puținul timp care îi mai rămîne fără îndoială în această funcție pe care a dezonorat-o, va înceta să mai furnizeze material rubricilor satirice? Sau va învăța gramatică? 
Christian CRĂCIUN

„Pacienţii politici” (15)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise.
Volumul „Pacienţii politici”*, pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.


22 mai 2012. Însemnări nervoase. Mă oripilează lașitatea unor „cetăţeni” care, în spatele anonimatului, îşi manifestă dreptul la opinie pe reţelele de socializare ori prin viu grai (telefonic), înjurând şi proferând ameninţări la adresa celor ce au tăria şă-şi decline identitatea şi să afirme cu toată răspunderea ceea ce gândesc. Oameni meschini emanaţi din tenebrele trecutului securisto – comunist, voci otrăvite ale propriilor conştiinţe cumpărate ori îndoctrinate de sistemul politic nenorocit, un cancer social. În calitate de ziarist incomod, primesc de ani de zile, mai aprig în ultima perioadă, mesaje pe diferite canale, prin care tot soiul de umbre (anonimi) mă înjură, îmi ţin lecţii de moralitate, mă discreditează, fără niciun argument. Accept orice critică de bună credinţă, pentru că nu sunt deţinătorul adevărului, însă am pretenţia ca aceia care au ceva de zis să o facă la lumină, cu identitatea pe masă. 
Aflu de la un profesionist, care ştie să inspecteze măruntaiele reţelelor de socializare, că multe dintre leprele anonime ce comentează şi spurcă orice şi pe oricine, fac parte dintr-o reţea locală (prezentă, sub diverse forme, la nivel naţional), fiind plătiţi de anumiţi oligofrenii politici să creeze imagine prostă în jurul celor incomozi, care spun ce gândesc. Bănuiam, dar nu credeam în ruptul capului că în România anului 2012 (ţară membră U.E şi NATO) mai există falange ale stalinismului întruchipate de oameni tineri, mânuitori de calculator şi tehnică audio – video. În naivitatea mea, n-am intuit că putregaiul este atât de mare.

23 mai 2012. Se apropie ziua deversării aranjamentelor din culise! Campania îmi ocupă tot timpul şi reuşesc cu greu să  mai consemnez întâmplări. Marş forţat prin cartiere! Discutăm cu mii de oameni, notăm probleme, promitem şi mergem mai departe, spre niciunde. Poporul vrea schimbarea! Vigu rămâne neîncrezător. Ştie el ce ştie!
Mirel mă ţine la curent cu apriga zvonistică lansată de gura târgului: „Ixulescu e înţeles cu Vigu! Al nostru cedează Primăria pentru Parlament”. „Cârmaciul intoxicărilor îşi face treaba, colonele!”, îi răspund apatic. „Sunt urât, dar nu şi prost!”, conchide băţos fostul poliţist.  
Surse credibile îmi transmit că senatorul Biţă îl critică pe unde are ocazia, fără menajamente, pe Vigu. Altfel spus, îşi denigrează propriul candidat. În urmă cu o lună îl pupa pe frunte, îl îmbrățișa și îi declara susținere necondiționată. Ecce homo! 

Bătălia politică s-a extins şi pe Facebook. Tineretul angajat cu simbrie de ambele tabere combate cu sârg. Mizerabilă găselniță! Nu contează subiectul, lături să fie! La capitolul ăsta, PDL-ul, dirijat de Teo, fiul primarului Laurian, este mult mai bine organizat!
Vigu primeşte sfaturi mizerabile de la judeţ.  Aliaţii îi sugerează să negocieze cu interlopii câmpineni pentru voturi. Nu-mi vine să cred! A refuzat categoric. Slavă Domnului!
În bârlogul lui Biţă, conferință de presă. Senatorul vorbeşte „elogios” la adresa guvernării portocalii din burta căreia a ieşit demnitar: „Înlăturând de la putere cabinetul Ungureanu, am blocat și nebunia votului prin corespondență. De fapt, am înlăturat pericolul prăbușirii totale a democrației româneşti, dând posibilitatea renașterii și refacerii prestigiului Parlamentului nostru care, cu toate imperfecțiunile sale, reprezintă suveranitatea poporului în conducerea tării și, prin urmare, cel mai înalt for democratic al României”. Îmi dau lacrimile!

30 mai 2012. Găsesc resurse de timp şi vlagă să organizez a zecea ediţie a Cafenelei Liberale Brătianu. Un proiect iniţiat cu un an şi jumatate în urmă, în care am investit timp, suflet şi bani, alături de Dupulina. Format de cenaclu. Azi, temă grea: ideea ionesciană - „cum să judeci fără să iei de-a gata o afirmație, indiferent de autoritatea omului care a făcut afirmația sub un aspect sau altul”. 
În plus, convorbiri despre Câmpina de altă dată. Sediul PNL este neîncăpător. Printre invitaţi, tineri elevi de liceu și intelectuali fără apartenență politică. Cafeaua îndulcită cu rom și prăjiturile coapte de Dupulina au întregit tabloul boem al unei întâlniri de după-amiază. Profesorul și eseistul Christian Crăciun, invitat special, a vorbit impecabil despre influența nefastă a politicului în societatea zilelor noastre. Invitaţi la polemică, tinerii au demonstrat că nu sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cei mai mulţi sunt hotărâți să plece în străinătate, fără gând de întoarcere. Am încercat să le oferim motive să-şi schimbe părerea. Slabe şanse! Nu mai au încredere că se pot realiza în ţara lor. Dacă asta simt tinerii noştri, suntem la marginea prăpastiei! La final, Magda a citit câteva poeme, creație proprie, apărute recent în volum, iar o tânără doamnă căreia nu-i rețin numele a insistat ca viitoarea întâlnire să aibă loc la Brebu, în locuința de vacanță a unui scriitor bucureștean.

31 mai 2012. Sondajele locale de opinie arată bine. Valul schimbării îşi face treaba şi Vigu punctează în preferinţele electoratului. Îl văd optimist şi gata de asaltul final. Nu mai pricep nimic! Să fi picat înţelegerea? Greu de crezut! Şi atunci, de ce lasă impresia că vrea să câştige şi face eforturi susţinute pentru asta? Chiar speră într-o victorie surprinzătoare sau îşi hrăneşte doar vanitatea, slăbită inevitabil în negocierile cu ixuleştii? 
Reţin din „Carte de înţelepciune” a lui Noica: „Nu, totul sfârşeste într-o logică. Înţelepciunea şi gândul de pe urmă ar vrea să desprindă logica, structurile, formele din întâmplări şi lucruri.” 
 Se închide un capitol şi după toate cele prin care am trecut, trăiesc acelaşi sentiment ca C. Istrati în 1913 când,  decepţionat la rându-i de politică, spunea: „Cred că nu-mi rămâne decât de a sta de o parte şi a nu mai servi de căptuşală ticăloşiilor făptuite de pungaşi şi ambiţioşi fără scrupule”.

2 iunie 2012. Lansări fastuoase de candidați. Note de reporter: „Nesperate vizite de la centru. USL-ul l-a adus pe Antonescu, poporenii pe Diaconescu. Organizațiile locale PNL și PSD au pregătit până la amănunt evenimentul lansării candidaților programat a avea loc în sala mare de la Casa de Cultură «Geo Bogza». Desfășurare impresionantă de forțe! Sute de membri și simpatizanți ai celor două partide i-au întâmpinat pe liderii politici naționali în mijlocul valurilor de drapele colorate în galben și roșu. Conferință de presă la sediul PNL. Antonescu a abordat, în grabă, mai multe subiecte, printre care și cele referitoare la importanța votului pe care câmpinenii ar trebui să-l dea numai acelor candidați care vor putea apăra interesul comunității orașului și vinovăția/ complicitatea primarilor pedeliști la actualul dezastru social-economic al României: «Nu trebuie să uităm că acei primari pedeliști care vin acum și cer votul populației sunt și ei responsabili, alături de Traian Băsescu, Elena Udrea, Emil Boc și Roberta Anastase, pentru dezastrul economic, social, instituțional pe care il trăim azi în România. Fără sprijinul lor politico-administrativ nu se putea desăvârși planul falimentar al guvernanților. Pe 10 iunie, vom alege, înainte de toate, oamenii pe care îi socotim cei mai vrednici de a reprezenta și servi interesele comunității. Eu sunt aici pentru a-l susține pe Virgil Guran, un om pe care îl cunosc de mult, pe care îl admir de mult, pentru că este un om puternic, cu curaj și personalitate, capabil să se angajeze în bătălii greu de purtat, în care puțini se angajează. O astfel de bătălie este aceea pentru Câmpina, aici fiind unul dintre fronturile cele mai dificile pentru noi toți. Sunt absolut convins că Virgil Guran este un om nimerit să conducă această comunitate. Depun mărturie despre un om în care am toată încrederea». 
Pe afară e vopsit gardul! În realitate Antonescu, informat/ influențat de Roşca, are altă impresie despre candidatul și situația de la Câmpina. Am aflat din surse sigure că nu agrează înțelegerea liderilor locali cu anumiți oameni de afaceri și că evită subiectul pentru că ar fi prea târziu să mai schimbe lucrurile. Prezent și el la întâlnirea cu presa, M. Cosma – jupânul pesedist de la Consiliul Județean Prahova a reamintit că «municipiul câmpinean era, cu ani în urmă, un oraș cu o viață economică înfloritoare, cu mai mulți salariați decât locuitori, cu o producție industrială mai mare decât cea a județului Sălaj. Acum mai are abia vreo 4000 de angajați! După ce vom câștiga Consiliul Județean, vom înființa patru parcuri industriale în Prahova, dintre care unul va fi la Câmpina, cel mai probabil pe o platformă ce aparține azi SC Petroutilaj SA». Nu părea deloc convins că va realiza ceea ce promite!
După conferință, liderii USL și echipele de campanie s-au îndreptat spre Casa de Cultură, unde au fost primiți cu aplauze și îndelungi ovații de către sutele de activiști cantonați în fața instituției. Strângeri de mâini și chiar cereri de autografe, de la Antonescu, pe treptele de la intrare, proaspăt reparate. Aproape strivit sub presiunea șuvoiului uman ce curgea greoi spre foierul sălii de festivități, un pensionar își striga disperarea prins ca într-un clește în gura strâmtă a ușii metalice doar pe jumătate deschisă. Se formase un dop de mâini, capete, trunchiuri și picioare împinse nebunește către un festival de aplauze. Înainte de a urca pe scenă, Antonescu a cerut câteva minute de intimitate, pentru o scurtă convorbire telefonică, în timp ce Guran, Cosma, Roșca, Rebega (de la PC) își pregăteau, în culise, discursurile pe fondul muzical al filmului «Pirații din Caraibe» ce răzbătea asurzitor în boxele instalate în fața celor aproape 1000 de aplaudaci frenetici.  Cosma, care nu pierde nicio ocazie să-și arate marea pasiune pentru istorie și cultură, și-a împănat discursul cu referiri la românii din Basarabia, la marele cărturar adoptat de Câmpina în urmă cu 130 de ani («pe prispa casei lui Hașdeu, cel care a scris Etymologicum Magnum Romaniae, să îngenunchem de câte ori venim la Câmpina») și la noua sa carte («Cavalerii Ordinului Mihai Viteazu») ce a văzut recent lumina tiparului, reînnoind, în final, promisiunea de a revigora viața economică a orașului prin realizarea unui parc industrial. La rândul său, Antonescu, recunoscut drept un bun orator, a însuflețit mulțimea îndemnând din nou câmpinenii să voteze candidații USL, aducând cuvinte de laudă colaborării sale cu Victor Ponta, colaborare care a făcut posibilă realizarea alianței politice USL, «lucru la care nici nu ne puteam gândi acum trei ani, pentru care am fost acuzat de mulți fruntași liberali că, din această cauză, îi voi face pe Brătieni să se răsucească în mormânt. Astăzi, vedem că USL este singura cale pentru a învinge puterea portocalie, construcția noastră politică dovedindu-se perfect valabilă, viabilă și necesară. Vă asigur că și atunci când nu vom mai fi împreună, când drumurile partidelor noastre se vor despărți din nou, peste mai mulți ani, vom purta pentru colegii noștri din PSD respectul pe care îl merită», a subliniat Antonescu.”

În spatele cortinei, frăția avea o altă față. S-a iscat un adevărat scandal între liderii locali pentru locurile repartizate fiecărui partid în sala de spectacole. Pesediștii  se simțeau boicotați în fața mai marilor de la județ, pentru că sute dintre activiștii lor n-ar fi avut șansa să aplaude cu sârg din pricina liberalilor care, după toate astea, au și îngălbenit peisajul cu sute de baloane și eșarfe, mult mai vizibile decât cele roșii. Unul dintre ei a propus chiar înfințarea unei comisii mixte care să analizeze și să sancționeze aroganţa liberală. Noaptea minții! Din surse credibile am aflat că sindrofia electorală a avut și o prelungire la șpriț în crama ixuleștilor din creasta Muscelului. Antonescu a refuzat invitația. 
  
Alte sute de admiratori în parcul cu soldat. Pe o vreme ploioasă și rece în care nu îți venea să scoți nici măcar un câine afară din casă, domnul Dănuț Diaconescu și-a dat întâlnire  cu trei-patru sute de localnici, majoritatea din comunele limitrofe. Realizatorul tv a întârziat două ore, timp în care simpatizanții s-au încălzit cu muzica trupei „Ro-mania”, precum și cu melodiile interpretate de un taraf local. Șeful poporenilor a sosit pentru prima dată la Câmpina venind direct din Ardeal, de la alte manifestări electorale programate în cadrul turneului național „Caravana speranței”. Fanii, majoritatea oameni simpli, așa rebegiți cum erau, l-au întâmpinat cu urale și ropote de aplauze, îmbulzindu-se, mai ales femeile, să-l atingă și să-i ofere flori. Dacă nu ar fi avut gărzi de corp, mulțimea l-ar fi înăbușit cu afecțiunea pe fondatorul PP-DD. După pancarte, se puteau vedea în mulțime și poporeni din Șotrile, Poiana-Câmpina, Bănești, Valea Doftanei, dar și din alte localități limitrofe. Atâta patos nu s-a mai văzut din 1996, când se ridica valul CDR peste români. 
Discursul domnului Dănuț nu a ieșit din tiparele manipulării pe care o practică de multă vreme: „(...) ciocoii care tremură de frică în fața voastră, a poporului, căci ei știu că sunteți puternici și îi veți pedepsi cu un pumn în bot la vot. (...) După alegeri, părți din avuția orașului vă vor reveni, pentru că vă aparțin de drept. (...) Marea schimbare se va produce la Câmpina și chiar în Prahova, prin votarea candidaților nostri, Adrian Pițigoi, la Primărie și Jenica Tabacu la Consiliul Județean”. 
Pe scenă, alături de Dănuț, înfloreau fețele candidaților nominalizați, oameni cu educație solidă, cu  doctorate hasdeiene şi masterate în afaceri.
Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

Sărbătoarea celor două Iulii, la cea de-a 28-a ediţie

Luni, 2 iulie, începând cu ora 11.00, Castelul „Julia Hasdeu” a fost gazdă primitoare pentru cea de-a 28-a ediţie a Sărbătorii celor două Iulii, organizată de Muzeul Memorial „B.P. Hasdeu” în colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Câmpina, Ansamblul „Musica Viva”, Societatea Scriitorilor Prahoveni şi Asociaţia Culturală „Julia Hasdeu”.
Într-o atmosferă încărcată de emoţie, povestea Hasdeilor a continuat şi anul acesta, sub semnul misticului ce capătă noi înţelesuri odată cu fiecare prelegere a cercetărilor hasdeologi prof. dr. I. Oprişan, prof. dr. Crina Bocşan, dr. Jenica Tabacu. 


Cuvântul de deschidere i-a aparţinut d-nei Jenica Tabacu, muzeograful şef al Muzeului „B. P. Hasdeu”, care a făcut un scurt istoric al manifestării, a mulţumit publicului prezent în număr mare şi autorităţilor locale pentru sprijinul acordat instituţiei pe care o conduce, în general, dar mai ales pentru sprijinul în ceea ce priveşte organizarea anuală a Sărbătorii celor două Iulii. D-na Tabacu a ţinut şi un scurt discurs de întâmpinare a reprezentanţilor administraţiei publice din Cahul – oraş din Republica Moldova ce se află pe cale de înfrăţire cu Câmpina, în care a trăit şi a muncit savantul B.P. Hasdeu – sosiţi în vizită la Câmpina special cu această ocazie. 


De la eveniment nu au lipsit lansările de carte, printre care „O corespondenţă pentru eternitate”, ediţia a doua (prefaţă, traducere de Jenica Tabacu), „B.P. Hasdeu – modelator al sufletului românesc” (Ion Oprişan), „File frânte din viaţa Iuliei Hasdeu” (Crina Decusară – Bocşan), „Câmpina de-a lungul istoriei. Contribuţii monografice” (Gheorghe Modoianu, Marius Zaharia, Cerasela Marin).


Manifestarea a continuat cu un spectacol inedit de text şi muzică dedicat familiei Hasdeu, „Sursum. Dialogul spiritelor din viaţa fără de moarte”, o concepţie a ansamblului „Musica Viva”, într-un spectacol susţinut de actorii Ioana Calotă, Alexandru Philippide, pianista Andreea Butnaru şi violoncelistul Florin Mitrea. 
În final, toţi cei prezenţi au avut plăcerea să admire o expoziţie de artă plastică „Julia Hasdeu şi poezia picturii”, expusă de artiştii plastici Mihaela Laura Boeru, May Oana Isar, Constantin Grigoruţă, Cornelia Conor, Ion Ladea. 

Taxiurile din fața Spitalului Municipal vor fi mutate vizavi, la Bancpost

La ultima lor ședință ordinară de la finele lunii trecute, aleșii câmpinenilor au aprobat mutarea locurilor de parcare ale taxiurilor din fața Spitalului Municipal (fațada dinspre Bulevardul Carol I), deoarece personalul medical și pacienții unității spitalicești nu găseau aproape niciodată un loc de parcare. 


Solicitanții serviciilor de taximetrie nu vor face niciun efort, practic, deoarece tot consilierii municipali au decis ca noile locuri de parcare să fie spațiile de peste drum, din fața băncii Bancpost. În prealabil, inițiatorii proiectului de hotărâre aprobat au obținut pentru această măsură acordul Poliției Rutiere Câmpina.
Adrian BRAD

Forţele navale ale SUA au „debarcat” la Câmpina

Marţi, 26 iunie, Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” a fost gazda unui concert extraordinar susţinut de trupa Topside, un grup de militari americani ce aparţin Forţelor Navale ale armatei SUA staţionate în Europa. Grupul condus de Duke Stuble (trombon), Jacob Christian (saxofon), Jonah David (tobe), Lee Koelz (trompetă), Jordan Fredrick (trompetă) și Benjamin Hood (tubă) are un repertoriu dinamic și plin de energie, cu care a încântat şi publicul din Brăila, în cadrul Festivalului Internaţional al Muzicilor Militare ce a avut loc în perioada 22 – 24 iunie, acolo unde au fost prezenţi pentru a consolida parteneriatele și a dezvolta noi prietenii prin limbajul comun al muzicii.


Concertul organizat la Câmpina, în parteneriat cu Ambasada SUA la Bucureşti, face parte din programul de evenimente dedicate zilei de 4 iulie, Ziua Independenţei Statelor Unite, program ce va culmina cu recepţia oferită de ambasada americană la Bucureşti cu ocazia zilei naţionale a SUA. 


Adepţi ai stilului „New Orleans”, considerat primul stil de jazz orchestral, muzicienii militari americani au oferit un show în toată regula celor prezenţi, cadre didactice, personal civil şi elevi, unora fiindu-le imposibil să reziste acordurilor unor melodii celebre cum ar fi „Backatown”, „Ain't Nothing but a party”, „Shake your body down”, „Do whatcha wanna”, „I want you back”, „Afrikaan Beat”, „Despacito”, „Cissy Strut”, „Wonderful world”, „Soul Makossa”, „Wanna be starting something”, „Waka waka”, „Police Woman”, „Grazin in the grass”, „Mercy Mercy Mercy”.
Momentele artistice s-au încheiat cu o sesiune foto în care militarii americani s-au alăturat tuturor celor care şi-au dorit să rămână cu o amintire legată de “debarcarea” Forţelor Navale SUA la Câmpina. F.C. 

Societăţi comerciale înregistrate la Câmpina în prima jumătate a secolului trecut

În anul 1884 este promulgată Legea Înscrierii Firmelor, care prevedea că fiecare societate comercială să se înscrie în registrul tribunalului din circumscripţia din care făcea parte. În elaborarea unui sistem de evidenţă a firmelor un pas important a fost marcat mai târziu prin Legea asupra înscrierii firmelor, din 31 mai 1913, potrivit căreia „ nimeni nu poate începe vreun comerţ, de orice ramură, fără a-şi înscrie firma în registrul tribunalului, în circumscripţia căruia doreşte să-şi stabilească sediul său comercial”. O reformă deosebit de importantă în istoria registrului comerţului din ţara noastră a fost marcată de adoptarea şi aplicarea  Legii pentru înfiinţarea unui registru al comerţului din 10 aprilie 1931.
Cadrul legislativ prielnic şi avândul economiei au dus la înfiinţarea tot mai multor societăţi comerciale ce reprezentau în România interbelică adevărate afaceri de familie, dar nu numai, ale căror domenii de activitate erau dintre cele mai diverse, distingându-se: tipografiile, anteprizele de zidărie, atelierele de prelucrat pieile, atelierele de croitorie, administraţia de imobile.
La sfarsitul anului 1945 erau înregistrate la registrul comerţului 157.626 de firme, din care firme individuale 147.038 şi firme sociale 10.588. În 1950, registrul comertului este desfiinţat, funcţiunile sale fiind incompatibile cu economia socialistă. 
În acest context îşi desfăşoară activitatea şi societăţile comerciale din oraşul Câmpina în prima jumătate a secolului trecut. 

Firma „Steelit” - Depozit de Materiale Tehnice 
Depozitul de Materiale Tehnice „Steelit” Câmpina a fost înregistrat la Tribunalul Prahova, Secţia a II-a (Secţia Comecială) în registrul de firme sub nr. 26/ 14.10.1911. A luat fiinţă ca societate a domnilor Arthur Anschultz, B. Ludvig şi Alex Bischoff şi avea ca obiect de activitate comercilizarea de produse petrolifere, ulei, vaselină etc. În aprilie 1912, Alex Bischoff se retrage din cadrul societăţii şi i se restituie aportul în lei depus la înfiinţarea firmei. [Inventar nr. 1150 (1911)]
Întreprinderea „Ion Mihăiescu” 
Întreprinderea „Ion Mihăiescu” începe comerţul cu ţesături la 1 Octombrie 1912, cu un capital de 997.665 lei însumat în mărfuri rezultate din desfacerea asocierii dintre Ion Mihăiescu şi M. Grigorescu şi din zestrea soţiei. Marfa comercializată era adusă şi din import, dar cumpărată şi de la diferite firme din oraşele Bucureşti, Iaşi, Focşani, Galaţi, Piteşti. Potrivit documentelor, firma îşi încetează activitatea în aprilie 1914. [Inventar nr. 1153 (1912 - 1914)]
Firma „Petre Cristescu” 
Firma „Petre Cristescu” a avut ca obiect de activitate comerţul cu băuturi şi mâncăruri. Conform documentelor, şi-a început comerţul la 21 august 1921, având un capital de 10.000 lei, profitul obţinut după doi ani ridicându-se la 43.747 lei. Firma îşi încetează activitatea în anul 1929. [Inventar Nr.1152 (1921 - 1922)]
Firma „I. Farch” 
Firma „I. Farch” avea ca obiect de activitate comercializarea de lenjerie, stofe, cămăşi, ciorapi. Documentele păstrate în arhive constau în plata mărfurilor comandate la diferite firme din Galaţi, Brăila Bucureşti, note de retur ale mărfurilor care nu îndeplineau standardele de calitate ale firmei. Conform documentelor, societatea şi-a desfăşurat activitatea la Câmpina în perioada 1922 – 1925. [Inventar nr. 1156 (1922 - 1925)]
Firma „C. V. Braşoveanu” 
Firma „C. V. Braşoveanu” avea ca obiect de activitate comerţul cu băuturi spirtoase. În documentele aflate în arhiva statului sunt păstrate facturi privind plata băuturilor, vin, coniac etc. cumpărate de proprietar de la diferite firme, dar şi adrese de mulţumire din partea Bisericii „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din oraşul Bacău pentru restaurarea căreia acesta donase bani. În anul 1927, societatea intră în incapacitate de plată a plăţii furnizorilor şi este declarată falimentară. [Inventar nr. 1151 (1923 - 1926)]
Întreprinderea „Teodor Enăchescu şi Zuffas” 
Firma „Teodor Enăchescu şi Zuffas”, cu sediul în Câmpina, strada Carol I nr. 64, avea ca obiect de activitate comercilizarea de stofe, materiale, pânză, postav, satin, crepon, muşamale, mătase, lână, ciorapi, dantelă. Beneficiul brut al societăţii, în anul 1927, s-a ridicat la suma de 247249.55 lei. [Inventar nr. 1155 (1927)]
Fabrica de Tricotaje Ancora 
Fabrica de tricotaje cu sediul în oraşul Câmpina a fost înfiinţată de Gheorghe Giuvelea şi Gheorghe Moţoi în anul 1925, scindându-se ulterior în anul 1930. Cel care va continua activitatea a fost Gheorghe Giuvelea, care va rămâne la Ancora. Societatea avea un capital iniţial de 2.000.000 lei, iar ca personal 4 tehnicieni şi 120 de lucrători. Înainte de război sursele de aprovizionare proveneau din ţări ca Egiptul (bumbac), iar din Italia, Franţa şi Germania importau lâna. Principalii clienţi erau economatele, armata şi diverşi clienţi particulari. În anul 1948, societatea va fi naţionalizată şi trecută în proprietatea statului. [Inventar nr. 1105 (1927-1948)]
Fabrica de Tricotaje Regina
Fabrica de tricotaje Regina a fost înfiinţată în anul 1931 de Gheorghe Moţoi, care a construit clădirea fabricii şi a utilat-o cu maşinile ce i-au revenit după separarea lui de proprietarul fabricii Ancora, Gheorghe Giuvelea. Fabrica producea tricotaje din lână ca: pulovere, jachete, articole copii. Materia primă înainte de război era adusă din Germania şi Italia, iar piesele de schimb din Germania. După război s-a aprovizionat din ţară prin principalele filaturi de lână. Clienţii principali erau economatele, armata şi diverşi clienţi particulari. În anul 1948, societatea este naţionalizată prin legea 119 din 11 iunie 1948 şi trecută în proprietatea statului. [Inventar nr. 1106 (1931-1948)]
Fabrica de Tricotaje Manole Şerbănescu 
Fabrica de tricotaje a fost înfiinţată local de Nicolae Şerbănescu în anul 1912, funcţionând sub denumirea „Nicolae Şerbănescu” Câmpina. În anul 1939, fabrica trece în proprietatea lui Manole Şerbănescu cu întreaga instalaţie şi imobilul. Capitalul iniţial a fost de 1.929.836, iar ca personal, societatea dispunea de 5 funcţionari, 3 tehnicieni şi 74 lucrători. Ca utilaje avea 90 războaie de tesut, maşini manşetă, urzitoare, maşini de fabricat ciorapi şi o instalaţie vopsit cu cazan aburi, tip Wolf. Sursele de aprovizionare, înainte de război, proveneau din ţări ca Italia, Franţa, Anglia, iar după război aprovizionarea se realiza prin OBIC, Atrico şi de la principalele filaturi. Clienţii principali erau economatele, armata şi diverşi clienţi particulari. În anul 1948, societatea este naţionalizată şi întreg patrimoniul ei este trecut în proprietatea statului. [Inventar nr. 1108 (1934-1948)]
Firma „Engelbert Krill” – Atelier de Tâmplărie Mobile şi Binale 
Firma Enghelbert (Eugen) Krill îşi avea sediul pe raza oraşului Câmpina, cotizând la fondul asigurărilor sociale de aici şi remarcându-se în domeniul său de activitate. Firma funcţiona cu 27 de angajaţi, de origine română şi germană, tâmplari şi muncitori calificaţi în domeniul prelucrării lemnului şi al fabricării de mobilă. [Inventar nr. 1445 (1942)]


Cârciumi, restaurante, birturi şi bodegi ce funcţionau la Câmpina în anul 1931

„Vârful cu dor”, cârciumă  (proprietar Stelian G. Măcelaru)
„Hora ţărănească”, Slobozia, cârciumă (proprietar Ioan I. Caraboi)
„La izvor”, restaurant şi băuturi (proprietar Vasile M. Ioan)
„La roata lumii”, cârciumă (proprietar Ilie V. Stoianovici)
Mitică Georgescu, băuturi spirtoase, restaurant
„La zăcătoare”, cârciumă, băuturi (proprietar Const. Niculescu)
„La carcagiul vesel”, bodegă (proprietar Constantin Anghelache)
„Hanul drumeţilor”, cârciumă, han (proprietar Ion Stănescu Ciupală)
Vasilichia Georgescu, restaurant, berărie, băuturi
„Bradul verde”, restaurant (proprietar Barbu Ionescu)
Oncioiu T. Gheorghe, cârciumă cu băuturi spirtoase
Grigore Pituleanu, cârciumă cu băuturi spirtoase
Aurelian Petrache, restaurant, bodegă băuturi
Maria C. Gătejoiu, restaurant şi berărie
„La sergentul infanterist”, Poiana Câmpina, cârciumă (proprietar Petre Voiculescu)
„La bolta rece”, restaurant, bodegă (proprietar Niculae P. Ionescu)
Ştefan Pituleanu, cârciumă şi restaurant
„La grădină”, restaurant (proprietar Anton Russu)
Niculae Găvanea, cârciumă, restaurant, băcănie
Nicolae N. Popescu, restaurant şi băuturi spirtoase
Frederic Weber, berărie, băuturi spirtoase
Ion D. Seitan, cârciumă şi mărunţişuri
Constantin C. Frânculescu, restaurant, berărie
„La Cristofor”, cârciumă (proprietar Vasile Stoianovici)
Ivan Niculescu, băuturi spirtoase, cârciumă, birt
„Isvorul Carpaţilor”, cârciumă (proprietar Caramanlău V. Ioan)
„Coloseul Bulevard”, hotel, restaurant (proprietar Miron M. Căproiu)
„La ocaua lui Cuza”, cârciumă (proprietar Chiriachiţa I. Filcea)
„Romulus şi Remus”, cârciumă (proprietar Gheorghe M. Grigoropol)
„La carul cu bere”, berărie, restaurant (proprietar Traian Rădulescu)
„Mielul alb”, birt economic (proprietar Andrei G. Dinescu)
„Bulevard”, restaurant (proprietar Scorţeanu G. Constantin)
Gheorghe P. Tomoşoiu, cârciumă
„La Cristache”, restaurant (proprietar Cristu C. Itas)
Mihalache Rusin Rosetti, coloniale, restaurant

Sursa: www.arhivelenationale.ro

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. CAPĂTUL DRUMULUI

Fenomenul deportării avea vechime în spaţiul rusesc, el fiind preluat de către bolşevici de la autorităţile ţariste chiar dacă multiplicat la o scară nemaîntâlnită. După cum menţiona Orlando Figes în „Dansul Nastaşei. O Istorie culturală a Rusiei”, decembriştii aveau dreptul să plece în exilul aparent definitiv din Siberia cu soţia care trebuia să accepte soarta dură a soţului şi pierderea privilegiilor nobiliare. Însă măcar decembriştii din anii 1820 aveau o vină clară: complotaseră împotriva noului ţar Nicolae I (venit la tron în anul 1825), în timp ce milioanele de deportaţi sovietici aveau doar vina de a nu se potrivi în matricea comunistă, având fie o naţionalitate care nu convenea Moscovei, fie fiind încadraţi într-o stare socială duşmănoasă în concepţia paranoidală comunistă. „Aceste migraţii forţate răspund cerinţelor a două logici. Prima este aceea a terorii şi profilaxiei; ea vizează elemente socialmente periculoase, grupurile naţionale presupuse a deveni coloana a cincea în caz de război, popoarele care trebuie pedepsite şi elitele naţiunilor alogene sau de pe teritoriile anexate de URSS: aceste grupe de populaţie nu sunt considerate suficient de periculoase pentru a fi exterminate, dar sunt destul de nocive pentru a fi îndepărtate de zonele vitale pentru putere”[1]. Cea de a doua logică a fost cea de a popula uriaşele spaţii inospitaliere sau chiar ostile vieţii din partea asiatică a URSS, folosindu-se forţa de muncă dispensabilă în condiţii grele, în care populaţia nu s-ar fi mutat de bună voie. Frecvenţa la care s-a recurs în timpul lui Stalin la această practică este incredibilă:  au avut loc nu mai puţin de 130 de operaţiuni afectând aproximativ 14,5 milioane de oameni.


Esenţa romanului „Capătului drumului” [2], scris de prozatoarea de origine basarabeană Liliana Corobca, este de fapt mărturia unei străbunici regăsite dintr-un sat din Basarabia, oferită unei strănepoate iniţial sceptice, şi are drept punct esenţial de plecare operaţiunea NKVD de deportare a românilor basarabeni şi bucovineni din noaptea de 12-13 iunie 1941, chiar în ajunul atacării URSS de către forţele aliate germano-române (pe frontul sud Armatele 3 şi 4 Române şi Armata 9 Germană). Dacă basarabenii cunoşteau în mare măsură metodele ruseşti, cei mai în vârstă cunoscând şi lima rusă, în schimb, pentru românii bucovineni care trăiseră mai bine de două secole în cadrul graniţelor sigure ale Imperiului Austriac şocul a fost imens. Pe lângă diversele categorii sociale potenţial contrarevoluţionare în sensul terminologiei oficiale sovietice (precum foşti membri ai PNL, PNŢ, PNC, legionari, foşti albgardişti ruşi, mari proprietari de imobile, jandarmi, primari sub administraţia Regatului Român), sovieticii au avut în vedere şi deportarea culacilor, adică a oamenilor avuţi din mediul rural. A celor mai harnici şi întreprinzători ţărani care în Bucovina nu erau deloc puţini. „Operaţia trebuia înfăptuită timp de 24 de ore şi începută odată cu răsăritul soarelui” [3]. Conform unui raport al vicecomisarului pentru Securitatea Statului sovietic erau vizate aproximativ 32 mii persoane din totalitatea teritoriul furat de sovietici în iunie 1940 (Basarabia, Bucovina de nord, Ţinutul Herţa), dintre acestea 6.250 urmând a fi arestate separat (capii de familie), iar 26.173 –membrii de familie - deportate în aşezări speciale în Siberia şi Kazahstan. Pentru transportul deportaţilor, NKVD alocase din timp nu mai puţin de 1.315 vagoane garate pe cuprinsul Basarabiei şi Bucovinei de nord, în anumite puncte, penru a acoperi o rază mai vastă (mai multe localităţi). După cum menţionează şi Liliana Corobca, familiile au fost triate, capii de familie, bărbaţii în putere, fiind separaţi de familiile lor, trimişi în lagărele din Gulag. Să nu uităm că nici bucovineanca Aniţa Nandriş-Cudla nu avea să-şi mai revadă vreodată soţul, care a murit într-un astfel de lagăr de muncă. Condiţiile de viaţă din Gulag s-au înrăutăţit imediat dupa 22 iunie 1941. In romanul Lilianei Corobca nu se pot regăsi nostalgia, romantismul, sindromul Stockholm sau feminismul prezent în cartea scriitoarei ruse Guzel Iahina („Zuleiha deschide ochii”, Humanitas, 2018), în care se redă deportarea bunicii sale tătăroaice. Aceasta poate şi pentru că familia tradiţională bucovineană sau basarabeană nu era dominată într-o asemenea manieră autocratică de soţ, soţia fiind implicată în bunul mers al gospodăriei, nefiind tratată în mod general drept o sclavă, după cum descrie scriitoarea rusă de origine tatărească, ci mai degrabă drept o egală. Deportarea la Corobca este dramatică, cutremurătoare, schimbă radical cursul întregii vieţi familiale, distruge familiile (şi pentru că bărbaţii dispar în Gualg), exact aşa cum a avut loc. Deportarea ucide.
Autoarea redă cu maximă precizie coordonatele standard ale ordialului mersului cu trenul de vite timp de săptămâni întregi (convoiul cu bucovineni ar fi avut nevoie de trei săptămâni şi jumătate pentru a ajunge la destinaţie). Deportaţii sufereau de foame, de sete, dându-li-se de mâncare celebrul hering sărat pentru a-i chinui suplimentar. Rata mortalităţii era mare, căci printre deportaţi se aflau copii mici şi bătrâni, foarte afectaţi de condiţiile teribile de transport şi suprapopulare, chiar dacă se încerca uneori păcălirea rigurozităţii pazei militare. „Pâinea morţilor o mâncam noi, copiii, până erau ei aruncaţi afară şi şterşi de pe listă. Morţii se prefăceau bolnavi, stăteau sprijiniţi cu privirea în jos de pereţii vagonului şi primeam pâine sau altă hrană de la ei. Asta până nu începeau să se descompună, până nu puţeau în aşa hal, că ne stătea nouă bucăţica ceea de pâine în gât”.
Cum o atestă şi alte mărturii, conta enorm credinţa care întărea sufletul ce se încăpăţâna să lupte şi să forţeze trupul să reziste. Cei care cădeau în disperare nu mai aveau şanse de supravieţuire. De altfel, cartea este înţesată cu minunate rugăciuni menite a alina disperarea (care ne-ar prinde bine şi nouă în multe momente). „Deznădejdea te slăbeşte. Disperaţii se îmbolnăveau primii. Noi, cei cu credinţa tare şi cu rugăciunile multe, ne ţineam cel mai bine. Marea bucurie a diavolului, iată ce e deznădejdea, putere satanicească, gând otrăvit, suflare drăcească (...) Eşti trist pentru că te-ai întors de la Dumnezeu. Un om curat la inimă şi cu credinţă în Dumnezeu nu este disperat, nu trebuie să dispere niciodată. Speranţa că Dumnezeu îi poartă de grijă chiar şi în cele mai grele momente nu-l părăseşte. Iar dacă îţi este greu, este pentru că Dumnezeu îţi pune credinţa la încercare”. Şi Corobca dezvoltă o adevărată filosofie a suferinţei, tematică ce se poate regăsi în toate mărturiile deportaţilor sau deţinuţilor din Gulag. „N-am băgat de seamă cum au murit aşa de mulţi. Moartea era aşa de uşoară, ca o înţepătură de ţânţar. Prin atâtea chinuri trecuserăm, încât ce mai înseamnă moartea, dacă nu liniştea mult dorită, încetarea spaimelor şi a durerilor?” Tragic era şi faptul că gardienii nu aveau nici timp şi nici chef să îngroape morţii la marginea căii-ferate, aruncându-i pur şi simplu în plină natură rusă. Aveau grijă să evite această practică macabră atunci când se aflau în apropierea rarelor sate sau oraşe de pe linia Transiberianului. De aceea nu vom avea niciodată o cifră exact cu cei morţi în cadrul deportărilor staliniste, ci doar date aproximative.
Calvarul deportaţilor nu se încheia nici pe departe odată cu debarcarea supravieţuitorilor. De cele mai multe ori erau lăsaţi în plin câmp, să se descurce cum puteau, cu ce aveau, alteori erau afectaţi kolhozurilor. Cert este că venirea iernii era un şoc, resimţit din plin de toţi deportaţii care nu erau obişnuiţi cu o climă atât de aspră. Şi ucigaşă. Grupul de bucovineni supravieţuitori a fost repartizat la un kolhoz din Kazahstan. Cum războiul începuse, iar România era aliata Germaniei, românii au fost trataţi rău, principala problemă generală fiind aceeaşi ca şi în tren: foamea. Care nu putea fi alungată cu câteva sute de grame de porumb sau grâu (300 de grame pentru cei care munceau şi 150 de grame pentru copii şi bătrâni, practic raţii infime, asemănătoare celor din Gulag), căci organismul are nevoie de vitamine şi grăsimi. „De foame, oamenii îşi mâncau şi opincile din piele de porc sau vită cu care veniseră de acasă. Însa cel mai rău era de fumători, care, pentru o ţigară de mahorcă, dădeau porţia de cereale. Aceştia au murit primii (...) Dar nu voi uita primul an de surghiun, cel mai crunt an de foamete, când tot ce doream era să mănânc pe săturate. Noaptea, mă visam ţinând în mâini un cartof aburind (...) Umblam după coji de cartofi, pe la ferma porcilor, pe la cantina colhozului, scurmam prin grămezile de gunoaie în căutare de vreun rest de ceva cât de cât comestibil”. Deportaţii încercau să-şi mai îmbogăţească meniul fad subtilizând de pe câmp spice, cartofi îngheţaţi, expunându-se represiunii sovietice, pentru că era interzis prin lege a se fura din proprietatea sovietică. Codul Penal sovietic era foarte dur în această privinţă, cei prinşi riscând ani grei de Gulag. Greu le-a fost supravieţuitorilor să se întoarcă la locurile lor natale chiar şi după moartea lui Stalin. Unele sate se aflau în imediata apropiere a noii graniţe (chiar dacă era vorba de una între state comuniste - paranoia comunistă ţine la loc de cinste conceptul sacrosant de graniţă de stat) dintre URSS şi RP Română. În plus, foştii deportaţi erau aproape non-persoane, căci trecutul îi urmărea ca o umbră. Ei erau urmăriţi de organele de partid şi de cele represive, le era reamintit direct sau voalat că ştiau foarte bine drumul Siberiei şi, dacă aveau nemulţumiri, puteau lua foarte bine drumul înapoi. Abia după 1990 s-au primit documentele de reabilitare care dovedeau că fuseseră deportaţi fără să aibă vreo vină. Ce folos?
Spre finalul volumului, vocea narativă a deportatei devine critică la adresa prezentului: „Când mă uit la copiii de azi, bieţii, cine să-i apropie de Domnul? Şi unde? Deschizi televizorul - de dimineaţa până seara numai antihrişti ţipând şi sărind în sus. Ce televizor, ce şcoală... Da, toate formele diavolului peste tot râd şi se zghihuie cu coada îmbârligată. Citesc azi copiii multe cărţi vătămătoare, dar cartea sfântă, izvorul adevărurilor dumnezeieşti, atât de trebuitoare pentru îndrumarea vieţii noastre, nici n-o au, nici n-o citesc..”. De aceea o scurta traversare a Rusiei în bou-vagoane nu ar fi o idee rea. Măcar pentru două săptămâni. Cartea Lilianei Corobca readuce în atenţia noastră o problematică ce a cazut în uitare şi are meritul de a oferi şi cititorului mai tânăr o frescă a unor vremuri pe care nu trebuie să le uităm dacă nu vrem să le repetăm.
Codruţ Constantinescu

1 Dictionarul comunismului, Stephane Courtois ed. Editura Polirom, Iasi, 2008 pag. 210.
2 Editura Polirom, Iaşi, 2018.
3 Igor Caşu în “Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956” Editura Cartier, 2014

Despre memorie și bun-gust la Câmpina

Ce frumos ar fi fost ca în Anul Centenar să mai renunțăm la festivism în favoarea unor fapte concrete și durabile care să ne facă orașul mai frumos și din care să putem avea foloase! 
Să fi fost chiar degeaba sacrificiul făcut de urbea aurului negru în războiul de-acum 100 ani? Multe familii de câmpineni de azi își datorează existența, fericirea și bunăstarea înaintașilor înțelepți și vrednici care au muncit atunci pentru a reface Câmpina și a-i păstra strălucirea, chiar dacă epoca de vârf a exploatării petrolului se terminase odată cu grozava incendiere a sondelor și rafinăriei din toamna lui 1916. 
Bunicii și străbunicii noștri au trăit atunci suferințele și mizeria războiului și ocupației, iar unii dintre ei și-au lăsat chiar oasele pe front, însuflețiți fiind de idealuri mai nobile decât zbaterile noastre trecătoare din societatea de consum de azi. Avem măcar datoria să nu-i uităm, să amintim tuturor de jertfa lor - nu e foarte mult ceea ce ne cere conștiința (dacă o mai avem...) 
Pentru a eterniza cum se cuvine memoria lor, ar fi meritat și orășelul nostru un monument public la loc de onoare și făcut cu bun-gust, căci avem încă pretenția de a fi un oraș de oameni culți, mari iubitori de frumos. Cu atât mai mult acum, când celebram o sută de ani de la Întregire; doar o dată în viață prinzi Centenarul! Monumentul îl aveam deja, păstrat ca prin minune de la acei mari înaintași; nu am prea știut a-l prețui (totuși, e opera sculptorului național din acea epocă!), cum n-am ştiut a-i prețui nici pe ei. 
Regimul de tristă amintire care voia să ne șteargă memoria a lăsat în ignorare, la cimitir, monumentul eroilor gândit să amintească orășenilor de concitadinii lor căzuți pentru ca românii să fie împreună cu toții. După trezirea din amorțire de la 1989, s-au găsit totuși oameni cu gând curat ce-au luat inițiativa să-l readucă în agora, acolo unde-i era locul; cinste lor! Prin acel gest din 1995 au încercat să arate generațiilor care au urmat că nu ne putem uita strămoșii și simbolurile. În pionieratul și haosul din anii 90, li se poate scuza faptul că n-au ales cel mai bun loc sau că i-au făcut statuii o amenajare de mântuială, cu un soclu ieftin și hidos.
Au trecut anii, țara s-a schimbat enorm, orice s-ar spune, a avut loc o evoluție și s-au ridicat și pretențiile. Ne-am fi așteptat ca în zilele noastre, cu atâtea resurse disponibile și oportunități, să ne dea mâna să punem în valoare așa cum trebuie monumentul. N-a fost să fie: l-am ignorat acolo ani în șir, făcându-ne de râs cu ceremonii desfășurate la spatele statuii. Și nici măcar în cinstea centenarului Războiului, al jertfelor din 1916 și 1917 pentru care a fost făurită statuia, nu am fost în stare să ne mobilizăm pentru a-i reda strălucirea. A trebuit să vină peste noi Europa cu fondurile ei, ca să ne urnim în al treisprezecelea ceas să facem ceva cu parcul ce ajunsese într-o stare deplorabilă; și atunci, ne-am împiedicat tocmai de ostașul în cămașă de la Mărășești! Unde să-l ducem, cum să scăpăm de el mai ieftin, fără bătăi de cap? Vă vine să credeți că tocmai de Centenar, când în toată țara comunități mari și mici se întrec să-și onoreze memoria înaintașilor, au existat destule voci care cereau izolarea monumentului din nou la cimitir? (A propos, într-un cimitir de eroi ce nu prea are legătură cu eroii evocați de statuie!) 
De bine, de rău, oamenii încep încet să înțeleagă valoarea lui; am urmărit cu interes luna trecută o conferință susținută de Mădălin Focșa, angajat al Centrului de Informare Turistică, ce ne-a prezentat date inedite despre monument și sculptorul acestuia. Dar încă e cale lungă până la aprecierea meritată. Scara valorilor, inversată şi la Câmpina, duce la priorități cel puțin discutabile. Mai mare rușinea ca, tocmai în Anul Centenar, suma alocată din bugetul local pentru proiectarea și lucrarea de relocare și reamenajare a monumentului, să fie atât de derizorie: 50.000 lei! Asta în timp ce doar pentru concursul de soluții al unui nou monument pentru parcul în șantier s-au alocat 200.000 lei. Dvs ce credeți, dragi câmpineni? Nu merita memoria eroilor noștri mai mult de atât, măcar acum la ceas aniversar? Credeți că generațiile viitoare nu ne vor judeca pentru indiferență și ignoranță, dacă, în condițiile infinit mai favorabile de azi, am face Soldatului o amenajare banală, tot cu materiale ieftine, distonante sau de calitate slabă?
S-a spus uneori că statuia aceasta, la scară umană, nu mai corespunde cu dimensiunile orașului de azi; sau dimpotrivă, că e prea sus și inaccesibilă trecătorilor. Dar atunci de ce nu am găsi soluții pe măsură, să o coborâm puțin către nivelul privitorului, și în același timp să-i dăm monumentalitate și distincție? Lucrul acesta s-ar putea face cu un soclu care să fie în sine o operă de artă, în ton cu stilul și epoca statuii, cu o idee de volumetrie care să pună bronzul cu adevărat în valoare. Însuşi sculptorul statuii, pe nedrept uitatul Gheorghe Tudor, preferatul cunoscătorilor de artă de acum un veac, ne dă o idee pentru o astfel de amenajare: priviți cum a putut el pune în valoare - cu un an înainte de realizarea statuii de la Câmpina - un soldat similar, cu aceleași dimensiuni, pentru o comună de pe malul Dunării (v. foto). 


Nu-i așa că ar putea arăta și Soldatul nostru cu totul altfel, dacă un soclu de calitate l-ar pune în valoare? Iar cromatic, lucrurile pot fi și mai mult îmbunătățite: bronzul închis la culoare cere un fundal neutru, nu deschis, pentru a nu contrasta prea mult și a putea fi cât mai vizibile detaliile statuii; materialele naturale (precum piatra de carieră) cu o culoare brun-gălbuie, caldă, ar face adevărate minuni. Dar toate acestea, ca și geniul sau mâna de lucru a unui artist înzestrat, costă. Cum ar fi posibil să se realizeze cu doar 50.000 lei? Pentru ce ne trebuie nouă să aruncăm banii pe alte și alte monumente noi, când am putea să-i investim în calitate pentru a da strălucire comorii îngropate pe care o avem deja în ogradă și să fim astfel un exemplu de bun-gust și civilizație pentru alte localități? 
Propunerile mele sunt, probabil, tardive. Concursul de soluții pentru noul monument din parc s-a încheiat deja, iar termenul de depunere a ofertelor pentru lucrarea de proiectare și execuție a relocării Soldatului (lucrare atribuită prin achiziție directă, fără vreo licitație!) expiră în aceste zile. Și totuși, dacă chiar se vrea cu adevărat și ne pasă de memoria înaintașilor, se pot face și rectificări de buget sau se pot găsi surse suplimentare de finanțare pentru o lucrare de calitate, durabilă, cu care să ne putem mândri. Totul este să vrem și să ne implicăm – măcar atâta lucru le datorăm celor care ne-au dăruit tinerețea și visele lorîn urmă cu un veac !
Simona Alexandrescu