10 iulie 2018

La Câmpina, rezultatele de la BAC 2018 sunt mai slabe decât cele din anul precedent

În Anul Centenar, la 100 de ani de la Marea Unire şi de la naşterea României moderne, absolvenții liceelor câmpinene „se maturizează” mai greu decât acum un veac, decât acum o jumătate de secol, decât acum un an. Am pus ghilimelele cuvenite, deoarece nu ne-am referit la o maturizare biologică, ci la absolvirea examenului de bacalaureat, denumit și „de maturitate”. Denumirea vine, probabil, de la faptul că, după ce ai trecut bacul și ai terminat cu bine liceul, ești numai bun să iei viața în piept ca orice matur responsabil: să-ți găsești un loc de muncă, să-ți clădești o carieră, o familie, să-ți asiguri o locuință, un renume etc. 
La momentul astral al statalităţii româneşti, 1 decembrie 1918, un moment plin de efervescenţă spirituală şi politică, atunci când ţara noastră s-a împlinit, din punct de vedere teritorial, ajungând la fruntariile ei fireşti, la care o îndreptăţeau vremurile şi istoria, era o mândrie pentru orice licean câmpinean să reuşească la examenul de bacalaureat. Astăzi, pentru tot mai mulți liceeni din zona Câmpina, băieți de bani-gata cu portofelul mereu plin, dar și cu educația mereu goală, examenul de bacalaureat a devenit o corvoadă inutilă. Pe de altă parte, mai există o cauză pentru care tot mai puțini elevi câmpineni „se maturizează”, adică reușesc la examenul de maturitate. De fapt, riguros corect, ar fi trebuit să spunem „pe de alte părți”, întrucât sunt mai multe cauze, în acest sens. Și afirmăm aceasta gândindu-ne la faptul că, din cauza sărăciei, tot mai greu ajung copiii din zona Câmpina (comunele limitrofe municipiului) pe băncile liceelor, o realitate nefericită care nu le dă, aşadar, posibilitatea de a promova examenul de maturitate. De asemenea, am mai putea spune că foarte mulţi dintre cei ajunşi în învăţământul liceal graţiei eforturilor şi posibilităţilor financiare ale părinţilor nu se ţin de carte şi ratează examenul de bacalaureat ori îl absolvă cu medii tot mai mici.
În cele ce urmează, vom face și o comparație a rezultatelor BAC 2018 cu cele înregistrate la bacalaureatele ultimilor doi ani, statisticile confirmând tendința în scădere a rezultatelor de la Bac 2018, în comparație cu Bac 2017, dar și faptul că în 2017 au fost înregistrate rezultate mai bune decât în anul 2016. 



BAC 2018 la Câmpina

Potrivit Ministerul Educaţiei Naţionale, pentru susţinerea probelor scrise la examenul de bacalaureat din acest an, în cele 440 de centre de examen s-au înscris 136.871 de candidaţi din toate promoţiile (118.856 de candidaţi din promoţia curentă, respectiv 18.015 candidaţi din promoţiile anterioare). Elevii nemulțumiți de notele obţinute le-au putut contesta, contestaţiile fiind soluționate în intervalul 5-8 iulie. Luni, 9 iulie, au fost afişate rezultatele finale. Începând cu anul acesta, nota comisiei de contestații a fost finală, deoarece nu s-a mai aplicat regula celor 0.5 puncte diferență între prima notă și cea de după contestații. 
Cele mai bune rezultate la examenul Bacalaureat 2018 le-a obţinut tot Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”, care conduce şi anul acesta în topul liceelor câmpinene. „Grigorescu” a avut 178 de elevi admişi, trei respinşi şi doi care nu s-au prezentat. Cea mai mare medie (9,73) a fost obţinută de Sabrina Stoica, specializarea matematică-informatică. Locul al doilea a fost ocupat de Liceul Tehnologic Energetic - cu 99 de elevi admişi, 69 respinşi şi 11 care nu s-au prezentat. Media cea mai mare (9,46) a fost obţinută de Marian Tatu, specializarea matematică – informatică. Pe locul al treilea se situează Colegiul Tehnic Forestier cu 81 elevi admişi, 59 respinşi şi şapte care nu s-au prezentat. Cea mai bună elevă de la Forestier a fost Ciută Petronela Alexandra, specializarea tehnician în activităţi economice, care a obţinut media 9,73. Penultimul loc este ocupat de Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”, cu 14 elevi admişi, 42 respinşi şi 12 care nu s-au prezentat, unde media cea mai mare (8,36) a fost obţinută de Adriana Nistor, specializarea tehnician în gastronomie. Ultimul loc îl ocupă Liceul Tehnologic Mecanic, unde numai patru elevi au fost declaraţi admişi, 11 au fost respinşi şi șase nu s-au prezentat. Cea mai bună clasare a obținut-o Mihai Daniel Beucă, specializarea tehnician mecanic, cu media 8,05. 
Potrivit Ministerului Educației, 44.401 de lucrări au fost contestate la prima sesiune a examenului de Bacalaureat 2018, dintr-un total de 361.919 de lucrări. Primele note la Bacalaureat 2018 au fost afișate miercuri, 4 iulie, iar unii elevi nu au fost deloc mulțumiți de cât au primit. Foarte mulţi absolvenți ai liceelor câmpinene susțin că meritau mult mai mult, astfel că 236 dintre ei au depus contestații, în urma cărora, în cele mai multe cazuri nota a fost mărită, considerabil chiar pentru câţiva. 
Din totalul contestaţiilor, cele mai multe au fost înregistrate la limba română, repartizate astfel: 
- la Colegiul "N. Grigorescu" - 35 contestaţii, majoritatea rezolvate favorabil, un candidat obţinând chiar o notă de 9,5, după ce luase la proba scrisă 7,6;
- la Colegiul Tehnic Energetic - 33 contestaţii, cele mai multe înregistrând diferenţe nesemnificative, deşi au fost şi cazuri de candidaţi care au obţinut note mărite de la 7,3 la 9,1 ori de la 3,3 la 6; 
- la Colegiul Tehnic Forestier - 26 contestaţii, cu diferenţe nesemnificative între note;
- la Colegiul Tehnic "C. Istrati" - 10 contestaţii, multe rezolvate nefavorabil pentru candidaţi, care au obţinut note mai mici decât cele luate în examen;
- la Liceul Tehnic Mecanic - 2 contestaţii, în urma cărora deşi nota a fost sensibil mărită, ambii candidaţi au fost declaraţi respinşi. 
În urma contestaţiilor, 14 dintre elevii liceelor câmpinene au reuşit să promoveze examenul, ceea ce face ca bilanţul pentru prima sesiune a BAC 2018 să arate în felul următor: din 598 de elevi înscriși anul acesta la examen, 390 au promovat, iar 170 au fost respinși.
A fost o tendință națională. Numai în București, 4827 de elevi au cerut recorectarea lucrării. La proba A (Limba şi literatura română) au fost contestate 18.705 lucrări din 118.113, la proba B (limba şi literatura maternă) - 496 de lucrări din 5.970, la proba C (proba obligatorie a profilului) - 13.542 lucrări din 118.269, iar la proba D (proba la alegere a profilului şi specializării) - 11.658 lucrări din 119.567. 
Stând de vorbă cu mai mulți absolvenți câmpineni de liceu, am aflat cu ce probleme s-au confruntat și ce așteptări aveau acești participanți de la examenul de bacalaureat. Deși nu se mai dăduseră subiecte cu poezii de mai mulți ani, la limba română erau așteptate subiecte care să marcheze simbolic Anul Centenar. Mulți concurenți reproșează profesorilor examinatori că au corectat strict după informațiile din manuale, deși nu doar la proba de română, ci și la cea de informatică, se puteau rezolva cerințele subiectelor și altfel decât impunea materia existentă în manuale. Din întrebările de la proba de română se puteau înțelege mai multe lucruri, iar în barem au fost doar două.
La proba de informatică au fost, de asemenea, multe nemulțumiri legate de faptul că profesorii nu sunt pregătiți să înțeleagă rezolvările prin altfel de metode decât cele prezentate în manualele școlare. „Dacă eu știu mai mult decât este în programă și rezolv problemele subiectelor altfel decât prevede programa, profesorul examinator mă depunctează. Am pățit-o, de altfel, și cu profesorul cu care m-am pregătit la informatică. La o problemă discutată la pregătire, profesorul mi-a zis că nu pot rezolva problema dacă nu știu teoria din manual, dar ulterior a trebuit să recunoască și justețea soluției găsită de mine, deși nu tratasem problema prin metodele de rezolvare din manual”, ne-a declarat un absolvent al examenului de bac, reprezentant al Colegiul Tehnic Forestier, un liceu care vine puternic din urmă, dovadă fiind și nota iniţială cea mai mare obținută de o elevă a acestui liceu - 9,73, adică aceeași notă obținută de cel mai bine clasat dintre reprezentanții Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. 

Ultimul deceniu - cu suișuri și coborâșuri

Așteptate cu emoție de absolvenții de liceu, notele la bacalaureat sunt cu atât mai importante cu cât cântăresc mult la admiterea în învățământul superior, mai ales la acele profiluri unde nu se organizează concurs pentru intrarea la facultate. La nivelul întregii țări, 104 candidaţi la prima sesiune a examenului de Bacalaureat au obţinut media 10, potrivit unui centralizator al Ministerului Educaţiei Naţionale. Dintre aceştia, 17 sunt din Capitală. La nivel naţional, au promovat examenul anul trecut, înainte de contestaţii, 71,4% dintre candidați. Rata de promovare pentru examenul BAC 2018, înaintea contestaţiilor, este de 67,7%, cu câteva procente mai scăzută faţă de anul 2017, când era de 71,4 %. Diferenţa dintre  rezultate nu este una de neluat în seamă, respectiv 3,7%. Anul trecut, rata de promovare la Bac, după afişarea rezultatelor finale, a fost de 72,9%, mai mare decât cea de 68,1% consemnată în 2016. Prima sesiune de la Bacalaureat 2018 a avut câteva probe mai dificile decât anul trecut, lucru care a făcut ca rezultatele examenului de anul acesta să fie mai slabe decât cele obţinute în 2017. După afişarea rezultatelor finale la Bac 2017, numărul mediilor de 10 a fost, anul trecut, de 126. 
Potrivit statisticilor din ultimii 10 ani, în 2008 au promovat Bacalaureatul 78,30% dintre elevii înscrişi, apoi, în 2009 - 81,47%, în 2010 - 69,30%, în 2011 - 45,73%, în 2012 - 44,41%, în 2013 - 56,44%, în 2014 - 60,65%, 2015 - 67,9%, iar în 2016 – 68,1%. Așadar, am avut de a face cu un deceniu plin de suișuri și coborâșuri, din punct de vedere al reușitelor liceenilor absolvenți la examenele de bacalaureat. Din statisticile realizate, se poate observa că, în ultimul deceniu, cel mai bun an pentru examenul de bacalaureat a fost 2009, când rata de promovare a fost de 81,47%, iar bacalaureatul cu cele mai slabe rezultate a fost în 2012, cu 44,41 puncte procentuale reprezentând elevii care au trecut examenul. La Câmpina s-au realizat aceleași tendințe ca la nivel național. 

 Ultimele 10 examene de bacalaureat la liceele câmpinene

La nivel național, rata de promovare pentru examenul Bac 2018, după rezolvarea  contestaţiilor, este de aproximativ 68%, cu câteva procente mai scăzută faţă de anul 2017, când era de aproape 72,9%. Anul trecut, rata de promovare la Bac a fost de 72,9%, sensibil mai mare decât cea de 68,1%, consemnată în 2016. 
Potrivit statisticilor din ultimii 10 ani, în 2008 au promovat Bacalaureatul 78,30% dintre elevii înscrişi, apoi, în 2009 - 81,47%, în 2010 - 69,30%, în 2011 - 45,73%, în 2012 - 44,41%, în 2013 - 56,44%, în 2014 - 60,65%, 2015 - 67,9%, iar în 2016 – 68,1%. În primul an al intervalului, se observă o ușoară creștere a ratei de promovare, până la 81,47% (anul 2009), apoi o scădere vertiginoasă, trei ani la rând, până la un minim istoric de 44,41% (anul 2012). Deloc lăudabilă este atitudinea absolvenților mioritici de liceu din anul 2012, care tot nepregătiți au venit la examen, deși cu un an înainte, la Bac 2011, ministrul Funeriu introdusese pentru prima data camere de supraveghere în sălile de examen, ceea ce a făcut ca mulți liceeni să pice din neputința de a copia sau prin eliminare din examen, în urma vizionării probelor video care au îngenunchiat multe copiuțe. 
După 2012, rata de promovare crește iarăși anual, până în 2017, după care scade, în anul următor, cu aproape cinci procente. Potrivit  admitereliceu.ro, liceele câmpinene nu s-au înscris toate în tendințele de creștere și descreștere înregistrate la nivel national. Ba dimpotrivă. La Grigorescu, de exemplu, în anul 2010 au promovat mult mai mulți înscriși decât în anul precedent, cu toate că, la nivel national, lucrurile au stat exact invers. Astfel, ratele de promovare la examenele de bacalaureat pentru absolvenții de la Grigorescu au evoluat după cum urmează: anul 2009 – 78,85%; anul 2010 – 99,56%; anul 2011 – 80,00%; anul 2012 – 75,34%;  anul 2013 – 99,62%; anul 2014 – 99,39%; anul 2015 – 99,55%; anul 2016 – 99,44%; anul 2017 – 99,44%; anul 2018 – 97,27%. Cel mai galonat liceu câmpinean a reușit să păstreze sus stacheta calității învățământului, reușind să fie uneori cel mai bun liceu al județului. Ratele de promovare la bacalaureat ale celorlalte licee au evoluat în serii diferite, în anii menționați mai sus. 
Liceul Tehnologic Energetic: 2009 – 56,69%; 2010 – 45,14%; 2011 – 60,72%; 2012 – 38,63%; 2013 – 69,93; 2014 – 49,14%; 2015 – 67,14%; 2016 – 56,37%; 2017 – 58,33; 2018 – 55,31%.
Colegiul Tehnic Forestier: 2009 – 39,10%; 2010 – 45,39; 2011 – 26,99; 2012 – 32,16%; 2013 – 47,04%; 2014 – 51,05%; 2015 – 74,44%; 2016 – 73,10%; 2017 – 82,69; 2018 – 55,10%. 
Colegiul Tehnic „Constantin Istrati”: 2009 – 43,10%; 2010 – 14,08%; 2011 – 16,36%; 2012 – 13,89%; 2013 – 30,54%; 2014 – 36,88%; 2015 – 48,26; 2016 – 27,66%; 2017 – 47,69%; 2018 – 20,59%.
Liceul Tehnologic Mecanic: 2009 – 39,65%; 2010 – 9,72%; 2011 – 9,85%; 2012 – 7,55%; 2013 – 10,83%; 2014 – 17,39%; 2018 – 19,05.
Adrian BRAD

Editorial. PROBLEMA NU E...

... cum scăpăm de Dragnea și ai lui, ci cum scăpăm de imensa doză de lehamite, de silă care a paralizat întreg țesutul social. Asta va dura mult după ce nimeni nu-și va mai aminti de Dragnea. Sînt vietăți care își paralizează mai întîi prada, abia mai tîrziu, cînd aceasta nu mai are nicio putere, o ucid și o devorează. Cam asta este esența politicii PSD. Ce vedem seară de seară la televiziuni este doza de venin suficientă să distrugă inteligența și spiritul elementar critic ale cetățenilor sau să instituie jena absolută. Este neverosimil să mai crezi că PSD a mărit veniturile, cînd cea mai elementară operație de adunare-scădere dovedește că nu este așa. Ca să nu mai vorbesc de chestii mai „complicate” cum ar fi luarea banilor de la investiții șamd. Și totuși, majoritatea cetățenilor (nu am alt cuvînt, din păcate, ăsta se potrivește doar infimei minorități care are spirit civic), paralizați intelectual, chiar cred că li s-a mărit pensia.


Caragiale făcea odată observația de mare finețe psihologică, în legătură cu minciuna: oamenii trebuie mințiți cît mai grosolan ca să fie eficient, minciuna subtilă nu are efect. Cinismul guvernanților a fost de a se arăta fără fard: da, sîntem analfabeți, da, sîntem incompetenți, da, sîntem populiști fără limite, da, sîntem complet indiferenți la viitorul vostru, da, sîntem, hoți pentru noi și ai noștri, da, schimbăm legile exclusiv ca să fie în favoarea noastră. Și ce-i cu asta? N-am pierdut mai nimic din procentele de votanți. În momentul în care au renunțat la camuflajul „democratic”, „european” și s-au arătat în deplinătatea mizeriei lor morale, au cîștigat! Este tactica tipului infect, despre care vorbește Marin Preda în Imposibila întoarcere. Povestea e simplă. În trîntele de pe cîmp dintre copii, la un moment dat, văzînd că e pe cale să fie înfrînt, unul împuțește aerul. Învingătorul, scîrbit, cedează. Această atmosferă pestilențială a fost modul de lucru al comisiei Iordache și al majorității parlamentare. Iar ceilalți români, scîrbiți de damful numit la noi anti-eufemistic politică, își caută evadarea fie la propriu, strămutînd România oriunde în altă parte, pentru că oriunde este mai bine, fie la figurat, izolîndu-se prostește într-o bulă de „autorealizare” total indiferentă la contextul social. Au bani suficienți, deci nimic nu-i mai interesează, sau, mai rău, slujesc Mamonei cu un rînjet cinic (echivalentul flatulației de  mai sus): eu sînt cel mai deștept, nu contează cine mă plătește. Cazul unui intelectual de eminență, plecat din țară în putredul occident încă înainte de 89, dar făcînd acum un deșănțat elogiu al stîngii, înadins într-un limbaj de primitiv proletcult. Sau al altuia, cîndva publicist la 22, ajuns mai apoi consilier al lui Becali. Cu asemenea „telectuali” sigur că analfabeții prosperă. 
Ieșirile în stradă s-au blegit, cu atît mai mare să ne fie admirația pentru cei care nu cedează. Cum spuneam, tactica perfidă de a produce silă de politic s-a dovedit de o eficiență surprinzătoare. Românii, și așa foarte vag educați civic, au fost convinși rapid că „toți sînt la fel”, „toți fură”, „nu se poate face nimic”, „eu sînt prea mic să pot face ceva, nu vezi ce putere au ăștia?” și asta i-a alungat de la decizia publică. Și i-a făcut să urască solidaritatea. Sînt, paradoxal, mai solidari cu hoții decît cu cei care luptă pentru dreptate. E, de exemplu, straniu și foarte interesant ca fenomen de psihologie colectivă de ce PSD-ul se teme atît de Mihai Șora, chestiunea mă intrigă teribil. Șora nu reprezintă propriu-zis nicio forță (după tiparul „cîte divizii are Papa?”), atunci de ce și-a pus partidul roșu toți postacii să-l acuze și pare a se teme de bietul centenar? Un scriitor de pe aici de pe undeva îi cerea ferm „să se justifice”, ca și cum el ar fi fost procurorul iar filosoful acuzatul. Atmosfera de proces public (de altfel inerentă comentariilor din Rețea) este astfel pregătită. De altfel, ideologia luptei de clasă (extrem de eficientă, să recunoaștem, avînd acum forma „anti-elitismului) este într-o puternică revenire. Să vedeți ce condiții ne vor crea dnii. Tudorel, Iordache și Nicolicea în pușcării! Cred că aici lucrează la greu subconștientul băieților, își dau seama că Șora reprezintă un simbol al unui tip de societate pe care ei o dușmănesc puternic. Și au învățat în „academiile” lor de studii politice că simbolul, imaginea sînt arme redutabile, cu care este foarte greu de luptat. Ei se tem cel mai tare de acest model de societate în care n-am mai putea fi conduși de analfabeți. Apropo de acei intelectuali amintiți mai sus, care se imaginează egolatru în roluri de eminențe cenușii care trag sforile puterii. Trag pe naiba, ei rămîn doar cenușii, fără eminențe, căci nu poți fi cu adevărat o eminență de orice fel decît atunci cînd slujești discret orice model de rege soare. Ceea ce, în nici un caz Dragnea nu este. 
S-a dat bacalaureatul: ați auzit, în 30 de ani, de vreun ministru al învățămîntului care să fi analizat cauzele rezultatelor? Și să-și fi dat – instantaneu – demisia? Nuuu, la ministerul de resort se dau ordine de secretizare de parcă ar fi ministerul forțelor armate, nimeni nu are voie să vorbească cu presa, chestii care funcționează și pe la radio sau televiziune. Asta arată clar cît de tare se tem dumnealor de adevăr. Multă lume mă întreabă, de cel puțin un deceniu de ce mai pierd timpul să scriu chestiile astea care nu schimbă nimic și pe care oricum nu le citesc mai mult de 10-15 inși. Dintre care nu știu cîți mă înjură. Ei bine, scriu tocmai împotriva acestui păcat major al deznădejdii. Există un singur mod de a-l doborî pe tipul primar agresiv: cu o mînă te ții de nas și cu alta îi dai un pumn zdravăn!
Christian CRĂCIUN

După mulţi ani de tăcere, edilii oraşului informează iarăşi presa despre problemele municipalităţii

De aproape şapte ani nu a mai organizat conducerea Primăriei Câmpina o conferinţă de presă în care jurnaliștii participanți să fie înştiinţați despre problemele administraţiei publice din al doilea municipiu prahovean. Înainte de ședință, toți ziariștii prezenți făceau calcule, niciunuia nevenindu-i să creadă că au trecut atâția ani de la ultima conferință de presă a municipalității. Nici primarului Horia Tiseanu nu i-a venit să creadă că a trecut atâta timp. Să ne înțelegem: nu vorbim despre conferințele de presă realizate pentru închiderea unr proiecte europene, căci acestea chiar fac parte din respectivele proiecte finanțate cu banii UE. Vorbim despre periodicele conferințe de presă de altădată ale Primăriei, care se organizau lunar.
Conferința de vineri a început cu prezentarea de către primul demnitar al urbei a  principalelor obiective de investiții derulate sau pe cale de a fi derulate de către executivul local. Astfel, Tiseanu a informat despre lucrările de modernizare a Parcului de la Soldat, care vor fi atent monitorizate de către conducerea Primăriei, astfel încât să se respecte termenul de predare, despre amenajările sportive de la Grădinița nr. 5, despre Sala de sport a Școlii Gimnaziale „Ion Câmpineanu” (investitor  este CNI, iar investiția se află în faza achizițiilor publice). 


De asemenea, edilul le-a vorbit jurnaliștilor prezenți despre ritmul prea lent al lucrărilor la noul Cimitir Lumina, situat în cartierul Slobozia, în vecinătatea străzii Oborului (primarul vrea să ajusteze termenul de finalizare, care este prea lung, greșeală care îi permite executantului să facă pauze dese), despre realizarea unui sistem de colectare a apelor de pe versanții dealului Muscel, în așa fel încât apele pluviale să fie dirijate în pârâul Câmpinița, despre apropiata recepție a a lucrărilor de semaforizare realizate, recent, în zona Bulevardul Carol I – Bulevardul Culturii – strada Griviței, despre studiile de fezabilitate întocmite pentru extinderea rețelei publice de apă potabilă în cartierul Câmpinița, precum și despre amenajările din zona străzii Salcâmului realizate special pentru combaterea alunecărilor de teren, despre lucrările privind creșterea eficienței energetice a Spitalului Municipal și a Spitalului Voila,  despre extinderea Școlii B.P. Hasdeu cu o sală de sport și o sală de clasă. 
Totodată, s-a mai vorbit despre construirea unei noi grădinițe în cartierul Erupției, care va înlocui Grădinița Primăriei (de pe strada Plevnei), despre modernizarea și extinderea sistemului de iluminat public (noile corpuri de iluminat vor avea leduri). După ce primarul și-a terminat expunerea, jurnaliștilor le-a vorbit, în continuare, viceprimarul Adrian Pițigoi, care a informat, la rândul său, despre mai multe investiții aflate în curs de realizare: reparații capitale la clădirea Căminului Energetic (pe SEAP, procedura dirigenției de șantier), renovarea unui grup sanitar în clădirea Primăriei, reabilitarea scărilor de la Poșta Mică. Una dintre cele mai importante investiții din ultimii ani -  modernizarea zonei de agrement „Fântâna cu Cireși”, în cadrul proiectului intrând și amenajarea unei noi scene de spectacole, care va respecta amfiteatrul natural al locului.
Adrian BRAD

Evoluţii sub așteptări de la sportivii CCS Petrol participanţi la Campionatul European de Atletism pentru Cadeţi

Recent, la Gyor, în Ungaria, s-a desfășurat Campionatul European de Atletism pentru Cadeţi. Școala de atletism de la Câmpina a dat lotului național doi jucători extrem de valoroși, care, din păcate, au avut evoluții sub așteptări. Din lotul României au făcut parte și Andreea Lungu – multiplă campioană națională la aruncarea discului, şi Marius Vasile – un specialist al probei „aruncarea greutăţii”. Cei doi sportivi legitimaţi la CSS „Constantin Istrati” Câmpina (club coordonat de profesorul Nicolae Pavel), au fost însoţiţi de antrenoarea Mihaela Marin. 


„Nu știu ce s-a întâmplat cu elevii mei. Cred că miza mare a competiției i-a apăsat prea mult, iar presiunea psihică și-a spus cuvântul. Dacă Marius Nicolae a reușit o aruncare cu puțin sub recordul său personal realizat în țară (cea mai bună performanţă a sa din acest sezon a fost 17,28m), Andreea Lungu m-a decepționat profund, fiindcă a aruncat discul cu șapte metri mai puțin decât reușise la participările sale din cadrul campionatelor naționale de atletism. Anul acesta a aruncat aproape mereu peste 47 de metri. La încălzire, Andreea a aruncat de trei ori discul, și de fiecare data peste banda de 46 de metri. Dacă repeta figura și în calificări, la prima etapă a concursului, se califica în finala competiției și apoi ar fi avut mari șanse să se claseze printre primii opt aruncători de disc din Europa, performanță ce i-ar fi dat dreptul să participe la Olimpiada de Juniori de la Buenos Aires. Nici Andreea nu și-a explicat de ce a aruncat cu forță, dar fără să respecte unghiul corespunzător de desprindere din palmă a discului. Abia putea să mai vorbească, îi tremurau genunchii. Eu i-am pregătit cum trebuie: și fizic, și mental, dar cred că nu a fost să fie. Dacă se vor mobiliza exemplar, cei doi sportivi vor putea să se califice, la anul, la Campionatul Mondial de Juniori din 2019, pentru care nu s-a stabilit încă locul de desfășurare”, ne-a declarat profesoara Mihaela Marin. 
Adrian BRAD

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. ÎN SPATELE FRONTULUI

Colecţia Vintage a Editurii Humanitas a adus cititorilor români pasionaţi de istorie şi nu numai o serie de titluri care mai de care mai interesante, oferind perspective inedite asupra evenimentelor care au dus la crearea României Mari. Ultima dintre aceste cărţi [1] reprezintă punctul de vedere al unui militar german care a petrecut aproape un an şi jumătate în zona Regatului Român ocupată de Puterile Centrale la sfârşitul anului 1916.  Pare incredibil huzurul în care a trăit Gerhard Velburg în zona orăşelulului Feteşti în 1917, schimbând mai multe funcţii în administraţia militară. Autorul chiar se distrează amintind scurtimea stagiului său militar propriu-zis: nu a ţinut arma în mâini decât câteva săptămâni, timpul necesar pentru transportul din Jena la Feteşti. Apoi, a revenit la ceea ce ştia el cel mai bine: la toc şi administraţie. Căci marea ambiţie a germanilor a fost să impună disciplina prusacă chiar şi în sate obscure din Bărăgan, ordine ce nu se putea impune fără regulamente peste regulamente. De fapt, nemţii s-au lăsat cu multă voioşie corupţi de mediul românesc. Cum ţăranii români nu numai că nu ştiau o boabă de germană, dar mai erau şi analfabeţi în marea lor majoritate, cultul lor pentru bucata de hârtie pe care colegii lui Velburg notau indicaţii preţioase (în fapt cereri pentru diverse favouri) era imens. „Biletele scrise joacă un rol important în România. Nimic nu se face fără bilet, de aceea la nimic nu se uită românul cu mai mare evlavie decât la un bilet, mai ales dacă el însuşi nu ştie să scrie”.[2] 


La primăria din Feteşti războiul era departe. „La primarie e veselie mare. De câte ori te duci acolo, găseşti ceva de băut, fie ţuică fie coniac. Birourile sunt adesea atât de îmbibate de alcool şi duhnesc atât de tare, încât nu ştii dacă te afli într-o instituţie publică sau la cârciumă”. [3] Velburg nu este deloc complezent cu regimul de ocupaţie german şi nici nu are iluzii faţă de scopurile lui materiale. „Sunt cinci cuvinte pe care şi le-a însuşit tot românul în şase luni de ocupaţie: nix, los, Ausweis, Guten Morgen (Nimic, plecare, permis, bună-dimineaţa). Dacă poate, preferă să nu le spună. Pe nix îl ştiau dinainte. Los, pe care l-au învăţ acum de la noi, le-a făcut o impresie puternică, la fel cum haide i-a marcat pe soldaţii noştri. Când reprezentanţi ai celor două popoare au de făcut ceva împreună, se poate cu uşurinţă constata că germanii spun haide iar românii los. Cuvântul Ausweis a fost deja românizat şi se declină (…) Cum soldaţii germani sunt aproape toţi din nord, românii nu zic Gutten Morgen ci Gmorjen. [4]
Mărturia sinceră a lui Velburg distruge şi imaginea ocupantului german superior, căci militarii nemţi care au vut marele nororc să petreacă mai mult timp în spatele frontului lasă impresia că nu s-au ocupat cu nimic altceva decât cu spolierea populaţiei. Care şi ea a încercat să se descurce, fie mituindu-i direct pe nemţi (care cedau extrem de repede şi fără fasoane- un primar le oferă celor doi germani care treceau prin satul lor în misiune doi porci iar aceştia se ceartă între ei pentru cel mai gras), fie îndopându-i cu prânzuri, cine sau gustări incredibile pentru o ţară aparent secătuită, în condiţiile în care în Moldova suprapopulată se suferea de foame. Însă apar şi cazuri în care gazdele românce, uneori fără soţi sau cu soţi plecaţi pe front, pactizează cu militarul german în asemenea măsură încât îi trimit pâini albe pe front, poate char pe frontul din sudul Moldovei. Marea şi unica temere a nemţilor era să nu fie trimişi pe front şi s-o lungească în funcţiile de satrapi comunali cât mai mult timp. Până la semnarea păcii.
Raporturile germanilor cu aliaţii lor bulgari au fost ambivalente. Dacă la nivelul Statului Major Imperial bulgarii erau nişte aliaţi preţioşi, în condiţiile în care Imperiul German al lui Wilhelm al II-lea reuşise să antagonizeze toată lumea (chiar şi Japonia), la nivelul percepţiei militarilor nemţi obişnuiţi, impresia era mai degrabă nefavorabilă. Cu greu puteau călători în aceleaşi compartimente de tren şi, de regulă, cel puţin în România ocupată, administraţia feroviară germană îi trimitea pe bulgari în cele mai proaste vagoane. Îi izola. De ce? „Cea mai neplăcută companie de drum sunt aliaţii noştri bulgari. În primul rând din pricina duhorii de usturoi. Fiecare bulgar are câte o desagă cu mâncare în care se găseşte pâine, brânză, usturoi şi ceapa. Damful de usturoi umple tot compartimentul. De îndată ce s-a urcat în vagon, bulgarul desface desaga şi începe să pape. E bine însă că bulgarii nu ştiu nemţeste, pentru că, altfel, amabilităţile la adresa lor nu i-ar lăsa tocmai reci”. Echiparea bulgarilor stârneşte compătimirea autorului care concluzionează: „E o minune că frăţia noastră de arme nu s-a rupt acum multă vreme”. [5] 
Trăind la Feteşti şi făcând tururi regulate în satele din jur a constatat în multe rânduri spaima populaţiei civile faţă de trupele bulgare şi, chiar dacă nu a asistat la jafurile lor din primele săptămâni, remarcă faptul că civilii români păstrau vii acele amintiri neplăcute. Un administrator de moşie care-şi clama pacifismul avea o limită: speranţa că poate românii aveau să mai intre o dată în Bulgaria pentru a se răzbuna. Pe de altă parte, Velburg nu ezita şi participa la chefurile ofiţerilor bulgari care se lăsau cu băute groaznice în sunetul tarafului de ţigani români. Altundeva notează maliţios: „Trebuie să fim mereu cu ochii pe bulgari. Maiorul nostru îi crede în stare de ce-i mai rău şi ne lămureşte că peste tot stau ascunse bande bulgăreşti. În fiecare noapte desfăşoară patrule ca să-i dibuiască pe tâlharii de bulgari”. [6]
După 10 de luni de lâncezit în zona Feteştiului, Gerhard Velberg a obţinut pe la jumătatea lui septembrie 1917 o permisie pentru a se întoarce în Germania. A plecat echipat corespunzător, cu patru lăzi din lemn mici, una mare, toate burduşite cu mâncare, un sac cu făină şi o plasă cu pâine! De la Feteşti a fost îndeptat spre Buzău, unde se forma o garnitură de tren cu militarii germani de pe frontul din sudul Moldovei care obţinuseră permisii, şi pentru că frontul, după crâncenele confruntări din iulie şi august 1917, se liniştise. De la Buzău garnitura a fost direcţionata spre Ploieşti. „Privirea ne hoinăreşte îmbătată pe deasupra acestui peisaj binecuvântat (...) Pe lângă calea ferată se lucrează la conducta care transportă petrol de la Câmpina peste Dunăre către Constanţa: trebuie să fie îndreptată, zică-se, spre Giurgiu. [7] La Câmpina trecem prin inima ţinutului petrolifer cu nenumăratele lui sonde negre şi groteşti. Frumuseţea răpitoare a văii este nimicită, însă te consolezi cu gândul la imensa utilitate economică a exploatării. Cu mari strădanii, administraţia militară germană i-a stârpit pe englezi din zonă şi bine a făcut. Ca o ciumă, sondele se întind peste tot: pe dealuri, pe coaste, în vale, ba una stă înfiptă chiar în mijlocul râului.” [8] După acest peisaj, nu este de mirare că Sinaia i s-a părut un colţ de rai.  
În noiembrie 1917, Velbgurg a fost promovat la serviciul de evidenţă a populaţiei din Bucureşti, părăsind Feteştiul, însă diaristul a continuat să-şi aştearnă impresiile, cu mult talent literar, şi din capitala ocupată a Regatului Român. Spre cinstea lui, Velburg nu are prejudecăţi şi după plictisitoarele ore de program a vizitat Bucureştiul, observând şi admirând palatele şi bisericiile, plimbându-se atât pe Calea Victoriei sau la Şosea (Kiseleff), cât şi prin mahalale. Imaginea oraşului nu este una defavorabilă, căci pe Velburg, în mod paradoxal pentru un neamţ, îl atrage exotismul balcanic al Bucureştiului, amestecul de mode occidentale şi balcanice, care au făcut faima Bucureştiului antebelic şi chiar interbelic. Nu numai că a învăţat româneşte, dar a şi iubit româneşte, chiar dacă în jurnal autorul este destul de discret faţă de acest aspect.
În primăvara lui 1918 au apărut şi primele semale ale păcilor separate care se negociau pe Frontul de Est, primite iniţial cu multă speranţa de nemţi, fară să intuiască faptul că aceste păci ar fi făcut prezenţa lor inutilă în Est. Scopul Berlinului era tocmai să elibereze cât mai multe trupe germane pentru Frontul de Vest. Încetul cu încetul şi numeroşii germani care făceau parte din acest greoi aparat de ocupatie au început să-şi dea seama că o pace separată cu România îi disponibiliza pentru detestatul şi sângerosul Front de vest, unde numai puţini doreau să ajungă. [9] „Administraţia militară ia drept sigură încheierea păcii şi a instituit o comisie marţială a cărei misiune este să-i transfere pe frontul de vest pe toţi cei care se mai pot târî întrucâtva. Pentru ocupaţia din România sunt păstraţi numai cei cu totul damblagiti”. [10] În acest context începeau să revină de pe frontul din Moldova militarii români demobilizaţi care erau obligaţi să se înregistreze la oficiile ocupantului cu care până mai ieri se luptaseră pe front. O problematică foarte spinoasă, regăsită uneori de militarii români a fost cea a infidelităţii soţiilor rămase în zona ocupată. Autorul relatează un astfel de caz cu un militar român, rănit de două ori pe front, care şi-a găsit soţia măritată cu un altul. În plus, cuplul nici nu-l lăsa să intre în propria casa. Cartea abundă cu altfel cu poveştile de amor ale soldaţilor germani, un adevăr cam inconfortabil pentru noi, acum, la mare ceas aniversar. Dar erau şi cazuri fericite, de soţii care-şi aşteptau cu evlavie soţii. Este imposibil de stabilit care este proporţia între cele două situaţii. 
Velburg oferă şi detalii despre cum au perceput românii semnarea Păcii de la Bucureşti din 7 mai 1918. „Toţi românii sunt foarte dezamăgiţi de semnarea acestei păci. Îi sâcâie mai ales gândul că se va prelungi ocupaţia germană şi, în felul acesta, se va eterniza şi se va adânci criza alimentară. Mai mult, românul n-o să poată trece niciodată peste luarea Dobrogei, cu Constanţa, singurul port al României la mare, nici peste rectificările de frontieră operate de unguri, ca să nu mai zic de veşnica înrobire economică pe care o presupune convenţia referitoare la petrol”. [11] Autorul se miră de liniştea care pusese stăpânire pe un oraş altminteri vesel şi aparent fără griji. 
În iunie 1918 nici autorul, care avea doar 31 de ani şi era valid, nu a scăpat de detaşarea pe Frontul de Vest. Prevăzător, înainte de plecare, chefuieşte câteva zile, trecând din local în local, cheltuindu-şi ultimii lei. Ajuns pe frontul din nordul Franţei, soldatul german observă cu neplăcere atituduinea francezilor care era cu totul alta decât a românilor cu care se obişnuise şi care-i convenea. „Diferenţa faţă de atmosfera din România este evidentă. În vreme ce acolo populaţia ne privea ca pe nişte stăpâni, stându-ne mereu la dispoziţie, poporul francez e foarte reţinut şi ne tratează socialmente de pe picior de egalitate, căutând să-şi apere onoarea naţională în orice circumstanţă. Legături strânse de prietenie, care în România erau la ordinea zilei, atât cu femei cât şi cu bărbaţi, n-am prea văzut pe aici”. [12] 
Jurnalul se sfârşeşte în data de 15 iulie 1918, când autorul a fost obligat să-l expedieze acasă, din ordinul autorităţilor militare, care se temeau ca secretele militare [13] să nu fie dezvăluite inamicilor în cazul în care militarii germani cu astfel de apucături ar fi căzut prizonieri sau ar fi fost ucişi în luptă. Venit ca inamic, Gerhard Velburg a plecat pe front din postura de sincer admirator al românilor, cunoscând şi dezvăluind atât aspectele pozitive, cât şi pe cele negative. Ceea ce poate l-a salvat de la ofensiva aliată de 100 de zile, căci el a fost repartizat tocmai la o divizie din zona unde s-a declanşat această amplă operaţiune militară a Antantei, care avea să pună capat Marelui Război, a fost tocmai mărţişorul (astfel numit în text de Velburg, dar credem că ar fi vorba mai degrabă de o cruciuliţă ortodoxă) primit în dar de la Sofia, românca ce-l îndrăgise şi cu care se iubise în România ocupată.

Codruţ CONSTANTINESCU

1.  În spatele frontului. Marele război aşa cum l-am văzut eu. Decembrie 1916-iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată de Gerhard Velburg, Editura Humanitas, Bucureşti 2018, 353 pagini. Traducerea din germană, introducere şi note de Ştefan Colceriu; 
2. pag. 108; 
3. pag. 117; 
4. pag. 153; 
5. pag. 172; 
6. pag. 67; 
7. Prin prevederile Tratatului de la Bucureşti din mai 1918, Regatul României concesiona pe o durată de 90 de ani exploatările petrolifere Germaniei-practic până când se epuiza petrolul. Pentru a-l transporta mai uşor se dorea mutarea /devierea conductei proiectată de A. Saligny către portul dunărean Giurgiu, de unde ar fi fost transportat mai uşor spre Germania pe Dunare; 
8. pag. 222; 
9. Amuzant este că atât autorităţile de ocupaţie austro-ungare cât şi cele bulgare îi urmăreau pe toţi austro-ungarii sau bulgarii din România pentru a-i încopora în armatele lor dar entuziasmul acestora era minim, mulţi descoperind că erau de fapt cetăţeni români, ceea ce era şi posibil, de altfel; 
10. pag. 295; 
11. pag. 313 de fapt Romania păstra teoretic portiunea nordică a Dobrogei, chiar şi portul Constanţa, care însă era controlată în condominium de Puterile Centrale, urmând ca soarta acestei regiuni să fie decisă ulterior. Această prevedere a starnit nemulţumire bulgarilor care voiau toată Dobrogea; 
12. pag. 350; 
13. Ca şi cum cine ştie ce mari secrete putea şti un răcan.

ÎN EPICENTRUL CENTENARULUI

Sunt convinsă că nu există un mod mai potrivit, mai util şi mai onest de a participa la profunda sărbătoare a Centenarului decât încercând să ne comparăm, şi să tragem concluziile comparaţiei, noi cei de azi, cu cei ce în urmă cu 100 de ani au reuşit nu numai să realizeze unirea – acest proiect latent al românilor de totdeauna – ci şi să construiască pe temelia ei un stat democratic: schimbând tot ce era de schimbat în felul în care funcţionaseră lucrurile până atunci, având puterea să recunoască răul şi să-l îndrepte, înfăptuind cea mai mare şi mai adâncă schimbare din istoria poporului român. 
Suferinţele inimaginabile până atunci ale primul război mondial făcuseră tabula rasa din toate nedreptăţile şi tabuurile vechii lumi, demascate de cruda lumină dintre viaţă şi moarte, iar ei au avut puterea de a-şi asuma şi înfăptui transformările oricât de dificile, care le-au permis să-şi ocupe locul în Europa. Ca într-o oglindă ironică, ne-a fost şi nouă dat peste şapte decenii un moment asemănător cu un sfârşit de lume, pe al cărui loc pustiit – de suferinţele comunismului – ar fi trebuit constituit un stat de drept care să ne reaşeze în propriul nostru continent. Poate exista oare vreo justificare că încă nu am reuşit cu adevărat?
O sărbătoare nu trebuie în mod necesar să fie veselă, dimpotrivă, ea poate fi un dureros prilej de exorcizare a răului ai cărui prizonieri obişnuiţi suntem. Compararea cu cei de acum 100 de ani presupune nu numai îndrăzneala de a înfrunta rezultatul care ne este evident defavorabil, ci şi curajul de a încerca să înţelegem cauzele şi de a ne asuma realitatea degradării. (...)
Nu mă îndoiesc că toate popoarele sunt, mai mult sau mai puţin, stranii, fiecare în felul său. Obsedant pentru mine este însă doar felul în care este ciudat poporul român.
S-a scris mult şi eu însămi am scris adesea despre neobişnuit de redusa capacitate a românilor de a se solidariza, despre înclinaţia lor spre mărunţire, fărâmiţare, dizolvare. De la „Mioriţa” la „capra vecinului” trecând prin pârile boierilor la Înalta Poartă şi mult mai recentele turnătorii la Securitate, istoria noastră sufletească şi istoria noastră propriu-zisă ilustrează abundent această teză, despre care au scris autocritic numeroşi intelectuali români, intelectualii fiind, de altfel, chiar subiecţii predilecţi ai fenomenului. De altfel elanul autocritic ne face să subliniem comparativ trăsăturile de sens opus ale altora şi să ne singularizăm în defect. Nu sunt deloc convinsă că e aşa. Cu cât m-am apropiat de un popor, cu cât i-am citit cărţile şi istoria, cu cât l-am cunoscut la el acasă şi mi-am făcut prieteni, am descoperit la toţi perspective la fel de autocritice sprijinite pe exemple mai mult sau mai puţin asemănătoare.
Ceea ce ne singularizează într-adevăr nu este lipsa de coeziune, ci dimpotrivă, felul în care noi, cei atât de rar solidari între noi, am dovedit o solidaritate milenară, ieşită din comun, cu propriile noastre rădăcini, ca şi cum ceea ce nu reuşea să se închege orizontal pe axa absciselor s-ar fi solidificat pe axa verticală a ordonatelor.
Am fost împărţiţi fără a fi întrebaţi în trei părţi, care timp de secole au fost stăpânite de imperii duşmane şi duşmane între ele. Am fost astfel, timp de veacuri (şi de fapt încă mai suntem) „locul în care se bat munţii în capete” cum atât de profund şi de exact ne-am definit în basme. Şi totuşi n-am uitat – deşi totul ne împingea să o facem – că suntem una, aducând la judecata istoriei proba de netăgăduit, aproape miraculoasă a limbii unice. Ţăranii din Veneto abia dacă se pot înţelege cu cei din Toscana şi nu înţeleg aproape nimic din siciliană, deşi diversele provincii italiene au fost în evul mediu – cu excepţia Siciliei - state stăpânite de nobilii locului, în timp ce ardelenii, muntenii, moldovenii, cu tot cu basarabenii şi bucovinenii, stăpâniţi o întreagă istorie de trei imperii care păreau de neînfrânt, au continuat să se ţină strâns legaţi unii de alţii prin aceeaşi limbă care nu i-a lăsat nici o clipă s-o uite sau să se uite unii pe alţii. Între timp cele trei imperii au dispărut, unul dintre ele chiar de două ori, spre deosebire de limba care prin simpla ei existenţă li s-a opus. 
Dar nu am început să scriu această pagină doar pentru a înălţa o odă limbii române, ci pentru a încerca să înţeleg paradoxul potrivit căruia un popor format din indivizi înclinaţi să se descurce fiecare pe cont propriu, cum spunea un filosof interbelic, dă dovadă, istoric vorbind, de o capacitate de a nu uita şi a nu renunţa la propria sa definiţie care i-a asigurat o coeziune oarecum uimitoare. Se împlinesc o sută de ani din momentul în care această coeziune subterană a găsit prilejul, sperat de veacuri, de a primi forme instituţionale şi recunoscute internaţional. A fost considerat un miracol, o victorie edificată din nenumărate înfrângeri, dar un miracol care nu ar fi avut cum să se nască fără miracolul mult mai adânc al încăpăţânării de a nu ne îndoi niciodată de unitatea noastră. În pofida a tot ce trăiam şi a tot ce ni se întâmpla şi demonstra caracterul utopic al speranţei noastre, am fost convinşi că, împărţiţi între imperii cu interese divergente, noi rămâneam un singur popor, care vorbea o singură limbă, purtător al unui adevăr indubitabil şi care nu avea nevoie de confirmările realităţii.
Aceasta este enigma şi acesta este miracolul. Nu România şi-a anexat Transilvania, Bucovina, Basarabia, ci Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu România, întregind nu doar geografia şi bogăţiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocaţie a dăruirii neobişnuită în istorie. Dionisos din Halicarnas spunea că „istoria este filosofia prezentată prin exemple”. Uluitoarele hotărâri din 1918 sunt exemplele care ne-au schimbat destinul de ţară şi care pot deveni modele ţării de acum, în măsura în care suntem în stare să formulăm filozofia care le-a făcut posibile, pentru a putea crede în ea. În epoca noastră „post-adevăr”— numită aşa pentru că nimeni nu mai crede în nimic, iar adevărul este întotdeauna o idee în care crede cineva – singura noastră şansă este să reînvăţăm de la cei de acum 100 de ani să credem în destinul nostru comun. Aceasta a fost filozofia faptelor care au ilustrat istoria de la 1918. Au crezut în destinul european al ţării lor şi au crezut că este datoria lor, a fiecăruia în parte, să-l realizeze. Suntem în stare – în condiţii, oricât ar părea de ciudat, destul de asemănătoare - să facem acelaşi lucru? Pentru că, aureolată de optimism şi fără urmă de tragism, mondializarea a reuşit să schimbe istoria recentă a lumii, cel puţin la fel de dramatic cum a schimbat primul război mondial istoria contemporană. În deruta unei lumi, pe care viteza schimbărilor a făcut-o să-şi uite criteriile şi să nu mai ştie deosebi binele de rău,anul centenarului ar trebui să fie pentru noi un recurs la bunul simţ, pentru că întoarcerea privirilor înapoi, spre înaintaşi, este întotdeauna o soluţie de bun simţ.
Democraţia – care presupune implicarea prin vot a tuturor în deciziile esenţiale ale conducerii cetăţii – nu este perfectă, dar până acum nu s-a descoperit ceva mai bun pe pământ. Formularea îi aparţine lui Winston Churchill, dar adevărul era cunoscut încă din Grecia antică. Imperfecţiunea democraţiei constă în faptul că majoritatea celor care o practică nu sunt pregătiţi pentru ea. Ei au obţinut dreptul de a alege, dar nu şi ştiinţa de a alege, în condiţiile în care profesioniştii demagogiei (cuvântul provine tot din Grecia antică) fac tot ce pot pentru a-i împiedica să deosebească binele de rău, travestindu-le unul într-altul. Vă amintiţi perfida fată a Împăratului Roşu din „Harap Alb”,care apărea în două făpturi din care numai una era cea adevărată, sau chiar numele poveştii simbolizând însăşi confuzia între negru şi alb? De fapt, confuzia – indusă sau nu de interese vinovate – nu se petrece doar intre bine şi rău, ci şi, de exemplu, între prostie şi rea credinţă.
Unirea din 1918 a fost realizată profund democratic prin voinţa centripetă a unor populaţii tinute separate de secole şi care au devenit, prin această formă de iubire istorică,un popor. Căci Unirea a fost o formă de credinţă, speranţă şi iubire, creştină prin alăturarea, în numele aceloraşi idealuri, mai străvechi şi mai importante decât dezbinarea,a celor două biserici româneşti,cea unită cu Roma şi cea ortodoxă, majoritară, biserici care au luptat împreună şi s-au aflat împreună pe câmpul de la Alba Iulia. Acea lumină a iubirii unificatoare s-a păstrat vie în deceniile care au urmat, dovadă că în perioada interbelică se spunea că poporul român se înalţă spre Dumnezeu pe două aripi: cele două biserici româneşti..
Sunt fiica unui preot ortodox, iar soţul meu era urmaşul unor adevărate dinastii de preoţi ortodocşi din Mărginimea Sibiului şi din Alba Iulia. In această calitate simt nevoia să mărturisesc că ştiu că şi înfiinţarea si desfiinţarea Bisericii greco-catolice au fost acte politice legate de voinţa marilor puteri dintr-o epocă si alta şi nu de sâmburele neschimbat al credinţei creştine. Aşa cum au fost şi cu toate suferinţele pe care le-au produs, la sfârşitul secolului 17 sau la mijlocul secolului 20, aceste acte aparţin istoriei noastre pe care avem obligaţia să o privim şi să o analizăm cu onestitate. Iar în această onestitate trebuie să se ce cuprindă respectul reciproc şi un adânc omagiu adus Şcolii Ardelene, aparţinând Bisericii Unite şi reprezentând un moment crucial al culturii noastre, momentul în care ne-am descoperit şi demonstrat rădăcinile comune şi latine, prin aducerea dovezilor ştiinţifice care aveau să fie armătura teoretică a recunoaşterii internaţionale a unirii provinciilor româneşti şi a omologării noului stat pe baza principiilor wilsoniene. Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare. Suntem urmaşii românilor care au înfăptuit România Mare şi suntem urmaşii românilor care i-au întemniţat şi i-au îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet pe aceştia. Centenarul nu este o festivitate, el este prilejul care ne obligă şi ne dă şansa să optăm pe cine vrem să continuăm, cui vrem să semănăm în continuare, care sunt modelele pe care vrem să le urmăm. Dar asta presupune înainte de toate cunoaşterea conţinutului celor 100 de ani şi asumarea istoriei pe care o cuprind.
Trăim într-o lume în care valorile se dau peste cap şi se transformă uneori în opusul lor, o lume în centrul căreia nu se mai află de mult Europa pe care am visat-o sute de ani, ci doar un sat planetar în care performanţele tehnicii pot să ne prezinte în direct revoluţii şi războaie,atentate,crime şi cancanuri de pe tot globul în timp real,dar nu pot să ne apere de teroarea unor fanatisme de tip medieval. Nu numai la noi,ci pe tot globul, dificultatea de a înţelege aceste transformări, în care binele şi răul sunt redefinite adesea de pe poziţii contrare, este enormă. În confuzia generată, uneori intenţionat, de viteza şi radicalitatea schimbării, singura soluţie mi se pare întoarcerea, cu speranţă şi bună credinţă,s pre memoria modelelor de acum o sută de ani. Patriotismul lor european şi democratic poate fi şi azi salvarea, la fel de eficientă în nebuloasa satului planetar ca şi în haosul din care se năstea noua istorie universală de acum un secol. Nu trebuie decât să avem puterea să credem în „rădăcinile creştine ale Europei”, căreia îi aparţinem nu numai geografic,ci şi juridic prin statul pe care ei l-au creat. Pentru a continua să existe, acest stat trebuie asumat de fiecare nouă generaţie în parte şi salvat din ghiarele răului care, din istorie în istorie, îşi schimbă numele, dar nu şi dorinţa de a ne stăpâni şi de a ne împiedica să fim noi înşine.
Ana Blandiana