07 august 2018

Cum cinstește Câmpina centenarul Unirii?

Suntem în preajma sărbătorii Schimbării la Față a Domnului. După anumite tradiții, Biserica onora și în această zi eroii neamului, alături de ziua de Înălțare. Cele mai eroice jertfe ale Războiului de Întregire s-au întâmplat la Mărășești, având punct culminant chiar ziua de 6 August, iar Mărășeștii deveniseră numele-simbol echivalent cu eroismul. Întreaga societate interbelică, de la vlădică la opincă, își amintea cu pioșenie în ziua Schimbării la Față pe cei care și-au dat viețile pentru ca semenii și urmașii lor să fie mai demni și să aibă un viitor mai bun.
Am găsit mărturii prin arhive cum că și la Câmpina se onora această sărbătoare în mod deosebit. Câmpinenii, ca toți prahovenii de altfel, aveau și motive să fie sensibili la aceasta, căci unii au avut în familie eroi căzuți la Mărășești: cele mai răsunătoare lupte de acolo fuseseră purtate de unitățile militare prahovene (cu garnizoana la Ploiești și soldați încorporați din tot județul). Au venit însă apoi anii de teroare bolșevică, de ștergere a memoriei și identității, de omitere a unor adevăruri ce nu conveneau ocupanților, și această latură a sărbătorii s-a uitat. La Câmpina însă, ștergerea memoriei eroilor este mai dureroasă decât în alte localități, pentru că aici ignoranța colectivă a ajuns la niște „rezultate” strigătoare la cer. Veți vedea mai departe la ce mă refer.
Zilele acestea se fac 101 ani de la momentul glorios al Mărășeștilor, iar la finele anului, țara va serba un secol de la ultimii doi pași ai înfăptuirii Unității naționale: momentele magice de la Cernăuți și Alba Iulia, unde bucovinenii și ardelenii au hotărât unirea cu Țara. Un vis de veacuri al Națiunii, care - trebuie spus - nici atunci n-a fost chiar deplin desăvârșit; o dau mărturie comunitățile de români maramureșeni, ardeleni și bănățeni rămase în afara granițelor stabilite în 1920 la Trianon, deși delegații lor la Alba Iulia și-au manifestat expres dorința de a nu fi lăsați „pe dinafară”. Totuși, euforia întregirii a fost așa mare că nu mai contau neîmplinirile. Însă odată cu visul împlinit, pe cerul istoriei românilor și-a făcut apariția un nor mai negru decât toate negurile epocilor trecute de suferință. Nor în zodia căruia ne aflăm și astăzi, deși puțini o realizează, pentru că umbra lui a devenit mult mai subtilă. Pentru faptul că, la 1918-20, cu concursul împrejurărilor, România a avut îndrăzneala să se lupte contra bolșevismului – adevăratul pericol ce amenința Europa – și i-a întârziat avansul spre inima continentului, ea a plătit scump încă din prima clipă (vezi tezaurul) și definitiv după încă două decenii. A continuat de atunci să plătească timp de mai multe generații, și continuă și azi, prin efectele perpetuate ca un domino. Azi suportăm consecințele distrugerii civilizației și bunei măsuri care era odată în lumea veche din „La Belle Epoque”; marasmul și criza morală în care se află azi societatea noastră, cu toate mentalitățile ce nu reușesc să se civilizeze și să se scuture de defecte și păcate, sunt și ele efectele victoriei bolșevismului asupra Europei (fie ea militară sau doar ideologică).
Acum un veac am luptat totuși, cu cancerul care se născuse în „aliatul” nostru rus, așa cum am știut mai bine. Am reușit măcar să salvăm țara pentru câțiva ani, în așa fel încât marii oameni ai neamului, elita ce-a înfăptuit Unirea, dar și orfanii și văduvele rămase în urma celor care s-au jertfit fizic pentru acest ideal, să nu ajungă la disperarea cea mare a dezamăgirii că a fost o luptă în van. După o mare încercare și suferință colectivă a venit, orice s-ar spune, și o brumă de solidaritate, o frumoasă încordare a energiilor societății românești. Din aceasta a rezultat poate și setea de evoluție spirituală a tinerei generații din anii ’30, care avea apoi să dea atâtea modele și caractere sublime, mai toate martirizate și reunite astfel în veșnicie cu eroii de acum un veac.
Da, a existat odată în societatea românească o frumoasă solidaritate; respectul pentru sacrificiile din război au impus-o. O putem cu greu înțelege azi, în lumea dezbinată în care trăim. Par așa departe vremurile acelea, când toată lumea era cot la cot în efortul de întrajutorare al celor năpăstuiți de război, când fiece comunitate, cât de mică, se întrecea în a onora cât mai vibrant, sincer și cu bun-gust memoria eroilor cărora le datora liniștea și speranțele! Cum să nu te încerce azi un sentiment de revoltă și dezamăgire, când descoperi că noi, cei de azi, suntem atât de ignoranți și ne sunt așa străine acele sentimente de recunoștință ?
Orașul nostru, mult încercat în acel război din cauza petrolului său, nu era foarte mare pe atunci. Populația comunelor din imediata vecinătate, adunată, îi depășea numeric cu mult pe locuitorii săi. În plus, de obicei, lucrătorii în industria petrolului (majoritatea câmpinenilor de atunci) nu prea erau mobilizați pe fronturi, pentru că era mai importantă munca lor întru susținerea efortului de război. Totuși, ca orice localitate, și Câmpina a avut soldați recrutați, dintre care au ajuns destui să-și dea viața pe fronturi, începând cu vara lui 1916 și până târziu după încheierea Marelui Război (căci Armata Regală Română a trebuit să apere granițele așa minunat obținute, în noi lupte cu bolșevicii - atât la apus în campania de la Budapesta, cât și la răsărit în luptele de pe Nistru). Am avut, așadar, și noi eroii noștri. Căzuți aiurea, cu oasele rămase prin pădurile Carpaților, prin bălțile Dunării, pe câmpiile întinse de la Jiu la Siret, pe colinele Basarabiei sau ale Ardealului, poate până în pustă, prin tranșee sau doar prin mizere spitale pline de epidemii, fiii Câmpinei au făcut și din orașul lor un stâlp al Țării noi. Familiile și prietenii i-au ținut minte pe fiecare cu jertfa lui, așa cum se făcea pe atunci și în ultimul sătuc uitat, așa că prin anii ’20 existau în holul de onoare al Primăriei, tablouri frumos înrămate care le aminteau numele. Poate că vor fi existat și panouri cu fotografiile lor, acolo unde se putea; un astfel de panou s-a păstrat ca prin minune la Comarnic, de pildă. La noi însă, s-a ales praful și pulberea… A venit mult-trâmbițatul an centenar, pentru a constata cu durere că nicăieri nu se mai păstrează o astfel de listă interbelică cu eroii câmpineni căzuți pentru întregirea Neamului. O rușine mai mare și mai nepotrivită la ceas aniversar, nici că se putea imagina.
Mă frământă această tristă realitate de câțiva ani, de când am realizat lipsa oricărei liste cu numele eroilor întregitori. Cu atât mai mult cu cât vedeam într-o sumedenie de sate și orașe de prin țară aceste liste la loc de cinste, de regulă pe monumente de for public. Spre rușinea mea nu mi-am pus problema mai demult, ci abia când se apropiau anii centenari ai războiului. De atunci nu mai am liniște și ea nu poate reveni decât atunci când ultimul erou uitat al Câmpinei de acum un veac își va regăsi locul în memoria colectivă. Nu vreau să-nșir aici demersurile de a regăsi numele câmpinenilor căzuți la datorie, nici reușitele și nici neîmplinirile; povestea este mult prea lungă și nu-și are locul aici. Gândul cu care scriu acum e pur și simplu de a mai împărtăși din revolta și tulburarea sufletească acumulate, date de faptul că s-a putut ajunge într-o așa situație degradantă moral, nu doar rușinoasă. Nici măcar prin arhive, cercetate luni de zile pe la mai multe instituții de nivel local, județean și național, nu am putut regăsi această râvnită listă. De multe ori mă gândesc oare ce blestem are Câmpina de îndurat, de și-a putut șterge așa ușor propria memorie – și încă cea mai glorioasă, cu care ar fi trebuit să se mândrească în veci ?
Cu greu am putut accepta că lista completă a eroilor, așa cum era ea făcută de contemporanii lor, care i-au cunoscut, s-a pierdut cel mai probabil pe vecie. Adevărat, ea poate fi reconstituită, din publicații și arhive (poate niciodată complet 100%, însă în cea mai mare parte) – numai că asta presupune un efort colosal, de a pune cap la cap o sumedenie de surse documentare, de a folosi în paralel nenumărate piste de cercetare, ș.a.m.d. Iar timpul nu stă în loc: ceea ce vă pot mărturisi acum cu inima grea este că momentul de vârf al Centenarului ne va găsi fără să știm măcar numele tuturor eroilor câmpineni căzuți acum un veac pentru România unită.
Dincolo de festivisme, de diverse inițiative patriotarde și fără fond, sau de veșnicul indiferentism, Câmpina – cred eu – și-ar fi putut cinsti Centenarul în modul cel mai firesc, simplu și totodată emoționant, prin a-și afla și onora cum se cuvine măcar înaintașii care au pus umărul la Întregire… Prin identificarea și recuperarea din uitare a acestor eroi, am fi lăsat ceva concret și folositor în urmă: unii dintre ei cu siguranță au urmași și astăzi, care s-ar fi putut bucura și mândri cu astfel de strămoși. Am ratat un frumos prilej de a dovedi că deceniile de școală comunistă nu ne-au manipulat ireversibil. Îmi plăcea să mă mândresc că la Câmpina inerția genetică a perpetuat până la noi o anumită noblețe și că lumea bună de altădată a supraviețuit în urmași, că aici ar fi prin urmare un procent mai mare de oameni bine educați și culți decât aiurea. Dar povestea cu uitarea eroilor e o grea lovitură pentru imaginea ce mi-o formasem...
Totuși, se putea face ceva frumos, ca o reparație istorică: dacă n-am fost în stare să perpetuăm memoria eroilor, aveam ocazia cel puțin de a respecta cultul deosebit de care aceștia s-au bucurat în anii interbelici. Și există o mărturie concretă, o fragilă operă de artă ce-a traversat vicisitudinile epocilor ca să ajungă până la noi și să ne vorbească despre cinstirea eroilor: era chiar monumentul lor, al eroilor câmpineni ce nu se mai întorseseră acasă! E adevărat că statuia ce le simboliza jertfa era modestă, dar cât de expresivă în modestia ei și ce poveste cu peripeții avea în spate (neștiută și ea, am reconstituit-o pas cu pas din presa vremii, arhive și mărturii, și o voi publica în curând într-un studiu amănunțit)... Dar, fie statuia și așa modestă, era acum prilejul să fie pusă cu adevărat în valoare, și am fi putut avea un reper în plus, un monument de for public în mijlocul orașului, în jurul căruia să se adune localnici mândri și vizitatori curioși, unde să-ți dai întâlnire și de unde să pornești, un fel de kilometru zero al orașului, cu valențe de agora. Tare mă tem însă că nici amenajarea și nici amplasamentul statuii, așa cum se preconizează acum, nu se vor ridica la înălțimea a ce simbolizează și la așteptările acestui an centenar; poate vor veni totuși generații mai responsabile pentru valorile și memoria identitară a orașului, care vor înțelege să n-o mai așeze la coada priorităților și-i vor acorda importanța cuvenită. La urma urmei, este un monument de for public ce ne aparține tuturor, fiind ridicat prin subscripție publică în 1925 și deciziile ce-l privesc ar merita mai multă transparență.
În fine, dacă pentru memoria eroilor proprii, Câmpina nu se poate mobiliza cu maximă seriozitate măcar în anul centenar, să vedem în schimb ce a făcut pentru eroii Țării care i-au fost dați în grijă. Căci pe frontul din Carpați au căzut în 1916 așa de mulți soldați români, încât n-au putut încăpea toți în cimitirele de pe valea superioară a Prahovei, și au ajuns să fie îngropați și la noi la Câmpina; vor fi fost și din cei morți în lagărul de prizonieri local, pe parcursul celor doi ani de ocupație nemțească. Cert este că în cimitirul orașului erau după Marele Război nu mai puțin de 12 gropi comune cu cca 200 eroi români, pe o suprafață mare în jumătatea sa nordică. Ei nu erau câmpineni, erau din regimente formate în alte județe; cca 180 dintre ei fuseseră identificați și Primăria păstra o listă cu numele și unitatea fiecăruia: cei mai mulți fuseseră recrutați din Capitală, din județele Ilfov, Tulcea sau Teleorman. Între războaie, parcela a fost restrânsă, iar osemintele soldaților deshumate și centralizate într-o criptă-osuar din beton, deasupra căreia a fost adusă, pe un soclu, statuia amintită, din centrul orașului; despre acest moment nimeni nu-și mai aduce aminte la Câmpina (și am vorbit în ultimul an cu destui dintre puținii oameni ce mai au amintiri dinaintea războiului).
Cel puțin trei decenii au odihnit în acea criptă osemintele acelor eroi de-acum un veac, încredințate Câmpinei. Cum se cunoșteau majoritatea numelor, vor fi venit la unii și familiile, ca să-i plângă, la fel cum o făcuseră, și mai sigur, în anii de după război, când erau în gropi comune. Orașul nostru s-a îngrijit (prin Primărie, apoi Sfatul Popular) de acel loc sacru așa cum putea mai bine; dar uitarea a început să se așeze și peste parcela eroilor, și după ce n-au mai venit urmași, poate că s-a uitat treptat faptul că acolo jos, în pământ, era un osuar cu aproape 200 de eroi. Altfel nu-mi explic de ce în 1968 Primăria autoriza I.G.C. Câmpina (administratorul de atunci al cimitirului) să mute în actualul cimitir de eroi mormintele celor 6 ofițeri din parcelă, precum și statuia, pentru a dezafecta parcela (operațiune făcută probabil în anul 1969), dar fără să menționeze nimic despre osemintele din criptă. Recent am putut vedea vechea criptă, s-ar părea că s-a păstrat, însă e practic goală, pare nefolosită, și deasupra ei este azi un cavou particular.

Parcela eroilor din Războiul de Întregire,
aflată la 10m sud de mormântul pictorului Grigorescu
(fotografie de arhivă din anul 1968)
Vă puteți închipui că azi nimeni nu știe clar unde se află osemintele soldaților? Și nu e vorba de o cantitate neglijabilă, ci de cca 200 schelete, după cum spuneam, care nu se puteau pulveriza în neant! Până acum, deși am scotocit mai multe arhive, am tras semnale prin presă și am vorbit cu o mulțime de oameni-cheie, n-am auzit decât vagi zvonuri, despre mutări de oase de eroi cu roaba prin cimitir – dar niciun indiciu concret sau dovezi mai clare. Cum este posibilă o așa situație de-a dreptul plină de impietate? Nu pot decât să sper că osemintele au fost probabil redescoperite după ce s-a demolat și soclul monumentului (ca să facă loc pentru noi locuri de veci) și au fost poate mutate undeva tot în cimitir. Dar până nu se află un indiciu clar despre soarta acestor oseminte – dovada palpabilă din orașul nostru a jertfei pe care s-a clădit România de azi – cum putem avea noi tihnă? Pentru că ei își strigă de dincolo de moarte, dreptul la odihnă cuviincioasă și pomenire. Și nu e nici creștinește, dar nici măcar uman să nu ne pese cum își petrec odihna veșnică. Gândindu-te la ei, la acești eroi uitați, îți vine în minte cutremurătoarea profeție a lui Iezechiel, ce se citește în noaptea Învierii: „...Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia...” (Iz 37:5)
Așadar, ne rămâne să medităm fiecare cum cinstește orașul nostru Anul Centenar și să ne gândim ce putem face pentru memoria celor care au făcut posibilă clipa sublimă de-acum un veac. Nu e niciodată timpul trecut pentru un gest cât de mic, de solidaritate - și putem începe comunicând între noi mai strâns, căci poate unii dintre dumneavoastră știți mai multe decât ați citit aici; iar ei, eroii, cu siguranță ne-ar vrea mai uniți.
 Mădălin-Cristian FOCŞA
Tel. 0722 560 566

Editorial. DOUĂ TABERE

Ca și cum nu ar fi existat destule falii în societatea românească, uite că s-a mai ivit una, neașteptat de violentă, și unde? Tocmai în sînul celor hai să-i numim generic anti-pesediști. De unde s-au luat e uluitor: de la niște biete plăcuțe de înmatriculare ale unei mașini, cu un mesaj contestatar de maximă vulgaritate. Tabăra 1 spune: „da, suntem anti, dar nu trebuie să ne coborîm la nivelul lor, trebuie să păstrăm un nivel civilizat al dezbaterii publice, să argumentăm, nu trebuie ca victima să-și însușească filozofia călăului etc.” Și, firește, are dreptate! Tabăra 2 spune: „da, dar ăștia nu înțeleg de vorbă bună, ce argumente, ce demonstrații logice, nu vedeți care este nivelul lor intelectual, cum discută cu noi? Ei numai de astfel de violență verbală înțeleg, numai de ea se tem, nu dai cu praștia împotriva tancului”. Și, firește, are dreptate! Din această dilemă rabinică nu putem ieși! Și fiecare dintre tabere o acuză pe cealaltă de pactizare cu inamicul drăgnean. Și ambele au dreptate! 


Aici este blocajul în care se află societatea românească din această vară, doar pentru că un șofer și-a expus exasperarea prin inițialele de înmatriculare. Conflictul vine și pe fondul unei reacții lamentabile a statului față de cetățeanul cu plăcuțele (dar cînd nu reacționează statul român lamentabil?): confiscarea, ridicarea permisului, bîlbele nesfîrșite privind justificarea legală, apoi la loc comanda. Pe acest fond de absurd vîscos, ideea genială a lui Dragnea de a-și expune miniștri en detail, după ce pînă acum îi percepeam oarecum en gros, ne-a prilejuit perceperea în toată nuditatea a indigenței intelectuale a conducerii. Fiecare zi a adus un belșug de perle ale non-gîndirii, aproape că nu mai putem ține ritmul. Sigur, pe cetățenii trimiși de dna. Firea în concediu în Grecia pe banii municipalității (nu e ilegal, numai imoral) nu-i interesează dezacordurile gramaticale ale miniștrilor. 
Cum prevedeam de cîteva luni, regimul Dragnea tinde să se prăbușească sub greutatea propriei incompetențe. Nici opoziția liberală (inexistentă, cariată, lipsită de orizont doctrinar și de oameni credibili), nici cea useristă (aparent mai vioaie, dar blocată într-o imitație fadă și comoditatea de a vehicula necritic „idei de-a gata” din mainstreamul occidental), nici cea a președintelui (marele absent) nu-i pot deranja pe drăgnei. Sistemul însă se va prăbuși din imposibilitatea de a-l mai scoate din noroi. Ce va rămîne în urmă… e altă poveste. Sigur că dna. Mungiu Pippidi se arată oripilată de vulgaritatea plăcuțelor de înmatriculare. Cînd într-o piesă a domniei sale, mult lăudată de snobime și premiată, Isus era supus aceluiași act amintit pe plăcuțe, n-o mai îngrozea vulgaritatea. După cum, jignirile domniei sale și ale altor politicieni pesediști & Dan Puric firește la adresa diasporei „care spală moșii la cur” sînt nu numai dovada unei piramidale lipse de omenie și de bun simț, sînt acuzabile ca forme de discriminare. 
Președintele a fost sancționat pentru că i-a făcut „penali” pe unii care chiar au dosare penale (Dumnezeu știe unde a văzut organismul statului român lamentabil -SRL- aici discriminare!), nu cumva politicienii care insultă cotidian diaspora (nici mai bună, nici mai rea decît lăuntrul țării) sau nu-i permit să voteze merită ei, primii, sancțiunea în urma discriminărilor? 
Eu nu pot înțelege de ce este nevoie de acțiunea „fără penali în funcții publice” (toată admirația pentru voluntari!). Nu este ceva de la sine înțeles pentru orice regim bazat pe justiție și morală că cineva condamnat penal nu poate avea funcții de conducere? Să faci facultate de drept tocmai pentru a demonstra că prim ministrul poate pleca în concediu fără să anunțe ierarhic sau că parlamentul și guvernul, prefecturile, primăriile și alte instituții publice pot fi literalmente burdușite de oameni cu dosare penale și chiar cu condamnări, iată o performanță pentru care poporul exasperat se defulează în injurii de stadion. Aici e merchezul. 
Injuria pe care un cetățean a simțit nevoia să și-o exteriorizeze într-un mod original a devenit cu rapiditatea incendiilor din Grecia și California un flagel național. Asta ar trebui să-i îngrijoreze foarte mult pe guvernanți, dacă ar avea minimum de cunoaștere a psihologiei maselor… Mai mult decît mitingurile din Piața Victoriei sub geruri insuportabile. O chestie din astea „minore” provoacă de multe ori răsturnări majore. Mi-e teamă că pesedeul va expia sub acest strigăt îngrozitor. Nu spun că nu o merită, dar ne-am scufundat în mizerie. Ăștia au îmbrăcat tricoaiele morții și vor să moară de gît cu noi.
Christian CRĂCIUN

Podul CFR de la Bobolia este avariat grav din cauza ploilor torenţiale

Ploile torenţiale care au căzut în ultimele săptămâni au afectat Capitala și zeci de județe ale țării, situate în mai multe regiuni istorice ale României: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania. O caracteristică a ploilor care au căzut în cantități mari, luna trecută, a fost gradul lor de generalitate, faptul că ele au cuprins aproape întreaga țară și au durat multe săptămâni. Au mai fost inundații între Carpați și Mare, dar niciodată, parcă, ele nu au fost pe zone atât de întinse și de dispersate. Practic, un fel de potop a căzut peste întreaga țară. Apa a inundat sute de curţi, case, anexe şi subsoluri. Zeci de copaci au fost doborâţi de vânt, iar pompierii au intervenit pentru degajarea lor. Mii de pompieri militari au acţionat cu sute de motopompe și alte mijloace tehnice de intervenție pentru salvarea persoanelor şi evacuarea apei din gospodăriile afectate de inundaţii. În Câmpina, datorită așezării orașului nostru pe o terasă situată la altitudinea 450 de metri, la 50 de metri deasupra albiilor Prahovei și Doftanei, inundațiilor nu vor fi niciodată un pericol real, dar în comunele învecinate (dintre care iese în evidență Telega), ploile însemnate au avariat multe gospodării. Anul acesta, a fost totuși o premieră pentru zona Câmpina, deoarece inundațiile au dat mult de furcă CFR-ului.  Dacă acum patru ani, vechiul pod de piatră care lega Câmpina de Bănești, construit pe vremea domnitorului Al. I. Cuza, se prăbușea sub presiunea viiturilor Doftanei, de data aceasta a venit rândul să fie grav afectat de apele învolburate ale Prahovei un pod construit de urmașul lui Cuza, regele Carol I, în ultimii săi ani de domnie. Multe zile în șir, debitul Prahovei, care a crescut foarte mult aproape de confluența cu Doftana, a făcut ca viitura celui mai important râu din județ, cu valori mult peste limitele normale, să lovească fără milă, cu putere, zile în șir, pilonii podului CFR construit în 1909. Urmarea nefericită a fost dislocarea fundației de sub pila 7 (numărată pe sensul dinspre București) din cele 21 de pile (picioare), câte are podul respectiv.  


Primele observații catastrofice, acum două săptămâni
În urmă cu mai bine de două săptămâni, îngrijorați de torenții Prahovei care loveau cu putere picioarele podului de cale ferată, în zona dinainte de intrarea în Câmpina, specialiștii în construcții feroviare au făcut măsurători la toate pilele podului, mai exact, la toate cele 20 de arcade ale sale. Revenind a doua zi, au observat că fundația pilei 7 era cea mai afectată, iar în unele părți, arcadele prezentau fisuri. În doar 24 de ore, apa săpase la temelia piciorului de pod nr. 7 aproximativ 30 de centimetri. Cei de la Ministerul Transporturilor s-au alarmat și acțiunea de combatere a eroziunii subsolului de la baza pilei 7 a fost declanșată rapid. Timp de două săptămâni, de pe pod, un excavator a aruncat traverse din beton, dintre cele care leagă și consolidează șinele de cale ferată, dintr-o mașină de mare tonaj care aproviziona periodic cu traversele respective. Traversele erau aruncate în apă, aproape de baza pilei 7, cu un zgomot tânguitor. În acest fel, lucrătorii urmăreau să formeze cu ajutorul lor un zid în calea apelor învolburate, astfel încât acestea să fie deviate și să nu mai lovească direct și puternic la baza pilei respective. La început, s-a format un stăvilar de protecție în amonte de pila 7, apoi s-au aruncat traverse din beton și în aval de piciorul dislocat al podului, dar și pe lateralele acestuia, astfel încât piciorul avariat al podului a fost înconjurat din toate părțile de traversele de beton aruncate de pe pod, ca un zid aproape circular, care să nu permită apelor să lovească pila 7 din nicio direcție. Lucrările de ”îndiguire” cu traverse de beton se vor termina în această săptămână, după care, la finele lunii în curs, va începe o investiție extrem de importantă și cu adevărat salvatoare: devierea înspre Bobolia a apelor Prahovei în așa fel încât fundația pilei 7 să poată fi remediată în întregime. Numai aceste lucrări ar putea salva podul de la o iminentă prăbușire și de la întreruperea legăturii  căii ferate care leagă Ploiești Vest de Brașov. Un adevărat dezastru al transportului feroviar românesc , și așa, în mare suferință de multă vreme. În prezent, trenurile circulă cu viteză redusă peste podul avariat. Sunt sute de trenuri care traversează zilnic podul feroviar de la Bobolia, unul dintre cele patru sate ale comunei Poiana Câmpina, legată ombilical de orașul al cărei nume l-a împrumutat pe jumătate, comună care în ultimul an al perioadei comuniste fusese desființată și reorganizată ca parte componentă (cartier) al Câmpinei.



Un proces-verbal de calamitate
Într-un proces-verbal încheiat pe 24 iulie 2018 de conducerea Primăriei Poiana Câmpina cu reprezentanții CFR – Regionala București, cei din urmă recunoșteau încă din titlul documentului că situația este gravă. De asemenea, se preciza că podul era considerat de diriguitorii CFR, încă din anul 2016, ca având un grad maxim de periculozitate. Referindu-se la degradările apărute ca urmare a ploilor torențiale la pragul de fund și radierul din beton aferente deschiderilor 7 și 8 ale podului de la Bobolia, care are 20 de deschideri (arcade), specialiștii ceferiști au constatat mai multe avarii grave, menționate în procesul-verbal amintit. Astfel, ca urmare a ploilor abundente din ultima perioadă de timp, pragul de fund aval al podului, între pilele 6, 7 și 8, în deschiderile 7 și 8, s-a degradat complet în unele porțiuni din amonte și aval, fapt ce a favorizat coborârea talvegului până la o cotă periculoasă pentru fundațiile pilelor 6, 7 și 8. La măsurătorile de fund de albie din data de 20.07.2018, s-a constatat o adâncire extrem de periculoasă a albiei Prahovei, fapt care a dus la degradarea fundațiilor pilelor 6, 7 și 8, dintre care starea cea mai gravă o are pila 7. Având în vedere că procesul de degradare continuă, pentru prevenirea afluirii structurii podului, sunt imperios necesare lucrări urgente de refacere ale pragului de fund și ale radierului general între pilele 6, 7 și 8.  Până la executarea acestor lucrări definitive, Secția CFR Câmpina va efectua lucrări  provizorii de punere în siguranță prin descărcarea în albia Prahovei, pentru deschiderile 7 și 8, în amonte și în aval, a minimum 15.000 de bucăți traverse din beton necorespunzătoare. Fenomenul are un caracter de calamitate, existând pericolul afluirii pilelor afectate, fapt c ear duce la pierderea stabilității structurii podului și implicit la închiderea circulației feroviare pe relația Ploiești Vest – Brașov. Din fundația pilei 7 lipsește, în prezent, 0,5 metri. 


Un pod de peste 100 de ani
Podul, cu o lungime de 200 de metri, a fost construit în anul 1909, pe vremea regelui Carol I. Deci este mai mult decât o construcție seculară. Cu toate reducerile din activitatea CFR Marfă și CFR Călători, astăzi, la 109 ani de la inaugurare, pe acest pod trec zilnic aproximativ 400 de garnituri, fie că e vorba de trenuri de persoane sau de marfare. Construcţia este parte din Magistrala 300 de cale ferată, care leagă Bucureștiul de Brașov, Sighișoara, Cluj-Napoca şi Oradea. Podul de la Bobolia a fost reabilitat între 2002 şi 2004, cu bani de la Banca Europeană de Dezvoltare. Vechea structura din caramidă, care numără 20 de arcade, a fost cămășuită cu  beton. Dar în ultima vreme, au apărut fisuri în cămaşa podului care se pot observa cu ochiul liber. ”Podul nu va mai putea funcționa niciodată la viteza proiectată a garniturilor de tren care vor circula pe el. Mai mult, când podul a fost construit, trenurile aveau cam 100-200 de tone, dar acum circulă trenuri și de 600-2.000 de tone. Ce se face acum este amânarea inevitabilului: prăbușirea acestuia. Singura soluție este un nou pod pe care să se poată circula cu viteze de 160 km/h, conform cu normele europene în materie”, sunt de părere specialiști ai unei firme de construcții din București. 
Adrian BRAD

Bannere uriaşe cu mesaje anti PSD-ALDE pe DN1 în zona Câmpina

„Trezeşte-te şi ieşi în stradă, dictatura a fost instaurată întotdeauna prin lege" şi „Semnează Iniţiativă Fără Penali. Protest 10 August în Victoriei, _UIE PSD & ALDE" sunt mesajele afişate pe un banner uriaş ce a acoperit duminică după-amiază vechiul pod ce traversează DN1 ce face legătura între Câmpina şi Poiana Câmpina.



Anterior, bannerele fuseseră afişate de grupul de protestatari venit de la Bucureşti pe o pasarelă de pe DN1 în zona Nistoreşti, făcând pe parcursul câtorva ore deliciul şoferilor ce au tranzitat drumul naţional în acel interval de timp. 
Temerarii protagonişti l-au avut în frunte pe Mihai Dide, activistul care în timpul mitingului PSD din luna iunie a proiectat mesajul #Rezist pe clădirea Guvernului. 
„Am organizat multe acțiuni de protest, dar parcă niciodată oamenii nu au fost atât de implicați. Erau șoferi care ieșeau jumătate pe geam și ne făceau cu mâna, la fel și pasagerii. Noi o considerăm o acțiune destul de reușită. Sper ca oamenii să fi înțeles mesajul și să semneze petiția fără penali”, a declarat Dide pentru G4media.ro
Nu mult a durat până când la faţa locului au ajuns şi forţele de ordine, care au făcut legitimări şi au dat avertismente pentru adunare publică nedeclarată. 
IJP Prahova a precizat că protestatarii ar putea să fie şi amendaţi contravenţional, în banza OG 43/1997 privind regimul drumurilor publice, dacă nu vor putea dovedi că au avut autorizaţie de la administratorul podului să afişeze cele două bannere.

Cu voia Consiliului Local, Câmpina se va înfrăţi cu orașul Cahul din Republica Moldova

Până în prezent, Câmpinei nu i-au reușit prea multe înfrățiri, dar nici nu știm prea bine la ce i-ar fi folosit treaba asta. Că schimburi avantajoase culturale și economice cu cele trei orașe înfrățite nu se văd prea bine. Iar înlesnirea unor finanțări cu fonduri europene, nici atât, fiindcă niciunul dintre orașele ”surori” nu este din țările fondatoare ale Uniunii Europene, dintre cele care formează ”nucleul dur” al organizației paneuropene. Deocamdată,  municipiul nostru este  înfrăţit cu oraşul Cimişlia din Republica Moldova, cu orașul Kumanovo (al treilea ca mărime din Macedonia) și cu orașul-stațiune Silivri de pe litoralul turcesc, din partea europeană a Turciei. Câmpina a mai încheiat acorduri de colaborare (de înfrățire) și cu orașul chinez Jizhou, dar legătura cu orașul din China s-a pierdut la puțin timp după ce am bătut palma cu conducerea administrației publice a acestui oraș cu peste un milion de locuitori. Nu i-am mai căutat pe chinezi, pentru că oricum nu îi găseam, nu aveam șanse să găsim milionul de potențiali frățiori cu ochii oblici printre cele 1400 de milioane de locuitori ai Chinei contemporane. Așa că singurele legături cu chinezii urmași ai lui lui Confucius au rămas magazinele chinezești din zona centrală a orașului. Câmpina a mai încheiat în 2010 un protocol de colaborare economică și culturală cu orasul italian Priolo Gargallo, situat în provincia Siracusa din Sicilia, dar nu a fost mare brânză nici cu această colaborare cu un oraș din leagănul Mafiei. Ca și primarul chinez, nici primarul sicilian nu a păstrat legătura și relația a eșuat, despărțindu-ne fără regrete, fără lacrimi în ochi. La ultima ședință a Consiliului Local, primarul Horia Tiseanu a anunțat că am putea să ne înfrățim cu un al doilea oraș din Republica Moldova (Basarabia). Este vorba despre orașul Cahul, mult mai important decât Cimișlia. Cahul este un important oraș în partea de sud-vest a Republicii Moldova, situat la frontiera cu România și la 175 km sud de Chișinău. Localitatea este menționată pentru prima oară în secolul al XVI-lea sub numele de Frumoasa, sub care figurează până în secolul al XIX-lea și, alături de Kahul (numele tătăresc), până la începutul secolului al XX-lea. 


Cu peste 40 de mii de locuitori, Cahul este centrul administrativ al raionului cu același nume. Este al șaselea oraș ca mărime din țară (după Chișinău, Bălți, Tiraspol, Tighina și Rîbnița), dar al treilea, d.p.d.v al dezvoltării  economice (exceptând stînga Nistrului), și ca importanță socială. Deseori Cahul este poreclit „Capitala de Sud” a Moldovei. Câmpina ar avea o mică legătură cu Cahul prin faptul că B.P. Hasdeu, în 1857,  a fost numit membru al Tribunalului Cahul. După șapte luni a demisionat. În 1858 s-a mutat la Iași, ca profesor de liceu și, mai apoi, ca bibliotecar al Universității din Iași. Primarul Horia Tiseanu a solicitat consilierilor municipali un acord de principiu în vederea demarării procedurilor pentru încheierea acordurilor de colaborare și de înfrățire. „Cu ocazia Sărbătorii celor 2 Iulii am fost vizitaţi de o delegaţie din oraşul Cahul, Republica Moldova, condusă de viceprimarul acestei localități, Tatiana Romaniuc. Oaspeții moldoveni au vizitat Câmpina şi şi-au exprimat dorinţa de a ne înfrăți. Am semnat deja un protocol şi vă solicit un acord de principiu pentru continuarea demersurilor necesare pentru realizarea acestei înfrăţiri”, i-a informat edilul-șef pe consilierii municipali. Oricum, se pare că moda înfrățirilor cu diverse orașe s-a mai potolit.
Adrian BRAD

VLOGGING-ul: afacere, artă sau pierdere de timp pentru adolescenţii de azi

„Vlogging-ul” sau video loggingul a apărut pentru prima dată în America în anul 2000 şi s-a constituit într-o alternativă a blog-ului, adică textul a fost înlocuit cu imaginea. În următorii cinci ani a devenit o adevărată industrie, publicul ţintă fiind tinerii şi adolescenţii. În România, fenomenul a apărut abia în 2011, majoritatea vloggerilor români fiind foarte tineri. 
Faptul că noile generaţii îşi petrec din ce în ce mai mult timpul în mediul virtual este mai mult decât o certitudine, este un fenomen la nivel mondial şi totodată un subiect îndelung şi profund analizat de psihologii şi sociologii vremurilor noastre, care îşi exprimă îngrijorarea faţă de acest tip de socializare ce tinde să separe individul de viaţa reală. Nu ne propunem aici o analiză a acestui fenomen, ci mai degrabă pătrunderea în lumea virtuală cu ajutorul a doi tineri internauţi care se ocupă cu vlogging-ul, pe care i-am găsit la o terasă din Câmpina discutând pe marginea unui eveniment dedicat promovării tinerilor cu înclinaţii artistice, Youth Show, care va avea loc la Bucureşti în data de 10 august. 
Eduard Ciobanu (16 ani) este din Câmpina, dar locuieşte şi învaţă de câţiva ani la Paris. Canalul său de YouTube (Eddie Stefan) are circa 16.000 de abonaţi, iar cel mai vizionat clip - „Mama va răspunde la întrebări” - a atins aproape 30.000 de vizionări, urmat la mică distanţă de clipul cu titlul „Mai sunt virgin? Sex talk”. 
Prietenul său, Alexandru Neculae (21 ani) şi-a terminat studiile universitare şi trăieşte în Bucureşti. Axell Acrilonitril este numele canalului său de YouTube, acolo unde puteţi găsi „un amalgam de culori, gânduri şi amintiri transpuse în arta creării prin imagini şi audio-vizual”. 

- Ce v-a determinat să intraţi în lumea vlogging-ului?
Eduard Ciobanu (Eddi Stefan): Cu câţiva ani în urmă, părinţii mei au luat decizia de a se muta în Franța, unde centrul meu de interes era în lumea artistică! Înscriindu-mă la o şcoală de arte plastice, am dezvoltat o anumită sensibilitate artistică ce mi-a permis o deschidere mai mare în exprimarea sentimentelor, astfel încât să reuşesc să-mi exprim gândurile pe o coală de hârtie! După ce am descoperit lumea virtuală, am început să vizionez filmări ale unor tineri care îşi povesteau viaţa pe reţelele de socializare sau prin diferite emisiuni cu subiecte legate de utilizarea unei camere de filmat sau punearea în scenă a unui videoclip. Aşa am dezvoltat o pasiune pentru lumea vlog-ului!

Eduard Ciobanu
Alexandru Neculae (Axell Acrilonitril): Pot să spun că au fost doi factori, unul extern, format din familie, prieteni și colegi, și unul intern, care s-a născut din dorința de a fi în lumina reflectoarelor. Ca orice adolescent fragil, am trecut prin diferite momente, plăcute și mai puțin plăcute, ce m-au marcat. Observând artiștii din diferite domenii şi modul lor de viaţă, mi-am dorit și mai mult să pășesc în această lume. Literatura, muzica cu mesaje încifrate, piesele de teatru, o bună parte din filmele văzute în copilărie, arta fotografică, dar și pictura, au avut, de asemenea, o influență puternică în decizia de a mă apuca de vlogging. Odată cu începerea Facultății de Chimie, am realizat că domeniul artistic mă atrage și mai mult, deoarece îmi veneau idei pe care voiam să le exprim unui public. În acea clipă am început să îmi scriu toate ideile într-o agendă, iar cu ajutorul prietenilor și sprijinul, atât moral cât și financiar al părinților, să pun în practică ceea ce mi-am dorit din copilărie să fac.

Alexandru Neculae 
- Ceea ce faceţi în mediul virtual îi influențează în vreun fel pe cei care vă urmăresc?
Eduard Ciobanu: Odată prezent pe rețelele de socializare, după formarea unei comunităţi, devii automat un motor de idei pentru urmăritorii tăi! 


Alexandru Neculae: Mediul online are influența lui, ca și mass-media. Pe unii îi poate ajuta, în sensul că după o zi mai obositoare, simt nevoia să vadă ceva care să-i binedispună. Având în vedere vremurile în care trăim, când totul se face pe fugă, omul nu mai are timp să mai deschidă și o carte, motiv pentru care preferă să se informeze altfel. Nu judec acest lucru! Rasa umană simte nevoia să se adapteze continuu la tot ce înseamnă tehnologie. În momentul în care lumea începe să te aprecieze, se formează o comunitate de abonaţi, de oameni în viaţa cărora ai intrat într-un fel sau altul şi de aici încep să apară și responsabilitățile, care nu trebuie neglijate.


- Care este sursa de inspirație pentru ceea ce faceţi?
Eduard Ciobanu: Sursa de inspiraţie provine din întâmplările de zi cu zi, din propria experiență! Filmuleţele au în general valoare educativă şi prezintă ipostaze din viaţa reală care pot ajuta sau influenţa oamenii în diferite situaţii. O modă inventată de youtuberi pe rețelele de socializare ar fi „CHALLENGE-urile” (provocări lansate de urmăritori către youtuberi sau de youtuberi între ei), „VINE-urile” ( filmulețe de mai puțin de 60 de secunde) ori „SKETCH-urile” (videoclipuri de scurtă durată cu scenarii scrise în care personajele au un anumit rol, stârnind amuzamentul publicului ), ale căror teme pot ajunge subiect de vlog!


Alexandru Neculae: La mine sursa de inspirație provine inclusiv dintr-un domeniu opus artei, și anume știința exactă. Cele două se combină într-o armonie perfectă dând astfel naștere clipurilor pe care le creez. Toate videoclipurile mele sunt inspirate de propriile gânduri, sentimente, lecții de viață, dar și din situații de viaţă ale altor oameni. De curând am realizat un scurtmetraj pe care l-am intitulat „THE CHANGE” (Schimbarea) și care este public pe canalul meu de YouTube. Este vorba de un tânăr prins în multe capcane şi care, din cauza lipsei de experienţă, pică de fiecare dată în plasă. Acest scurtmetraj este inspirat din propria mea experiență de viață. Ideile pe care le lansez în videoclipurile mele vin sub o formă amuzantă, prin care să stârnesc zâmbetul publicului care mă urmărește.


- Vloggingul este o afacere, o artă sau o pierdere de timp?
Eduard Ciobanu: Vlogging-ul este o artă, pentru că implică nişte înclinaţii artistice din mai multe domenii precum teatrul, muzica, regia... De ce? Pentru ca a fi vlogger nu înseamnă să stai în faţa unei camere de filmat şi să vorbeşti singur, aşteptând ceva în schimb! A fi vlogger înseamnă să investești, să te documentezi, să scrii nişte scenarii gândite, să le prezinţi cu convingere în fața unei camere de filmat pe care să știi să o manevrezi pentru că ai învățat! Vlogging-ul poate deveni, cu timpul, o afacere. Dacă numărul de abonaţi creşte foarte mult, apar branduri care doresc să colaboreze cu vloggerii şi utilizează imaginea lor pentru a-și promova produsele! Aceste promovări pot fi plătite, iar un contract poate fi făcut cu YouTube, în urma căruia se primeşte o remuneraţie!
Alexandru Neculae: Este o afacere în momentul în care ceea ce oferi prinde bine la public, dar este important să nu uiți să fii om, iar ceea ce faci să faci din plăcere și nu din obligație sau doar pentru că este la modă. Ca orice meserie, este şi o artă, ceva mai specială, deoarece un scenariu este scris de trei ori; o dată când îl scrii propriu-zis, apoi când îl regizezi și încă o dată când îl montezi. Dacă faci o inversiune de două cadre între ele, automat poți schimba întreaga poveste. În momentul în care filmezi, montezi cadrele și editezi videoclipul prin adăugarea de efecte sonore și video, dai naştere un material menit să înveselească publicul. Dacă ai idei originale și știi cum să transpui o realitate prin diferite mijloace artistice, atunci vlogging-ul nu este o pierdere de timp. 

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. RĂZBOIUL LOR…

Alin Ciupală (foto) este unul din istoricii noștri cei mai importanți de azi, profesor universitar la facultatea de istorie din București, a fost până recent secretar științific al  „Institutului de Istorie a Artei G. Oprescu”. Direcția sa de cercetare pare a se îndrepta spre studiul istoriei locului femeii în societatea românească. Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea  (Meridiane 2003), Despre femei și istoria lor (coordonator, ed. Universității București, 2004) sunt doar două dintre cercetările sale în domeniu. 


Cartea pe care o prezint este în aceeași direcție și abordează un subiect, din câte știu, necercetat până acum într-o lucrare de sinteză: Bătălia lor. Femeile din România în primul război mondial (Polirom 2017). 
Să recunoaștem că puțini ne-am gândit că războiul, această chestiune prin excelență „bărbătească”, este purtat în felul specific și de femei. Documentele abundente pe care le aduce la lumină istoricul, defrișările de arhive, de corespondențe, de literatură memorialistică ambiționează o panoramă exhaustivă a temei. Acolo unde nu a ajuns încă munca de documentare, enunță cu generozitate noi drumuri ce rămân a fi străbătute, „un subiect în continuare deschis”, cum sună ultimul capitol: istoria cercetășiei, istoria prizonierilor din lagăre, ce s-a întâmplat cu surorile de caritate după încheierea războiului, amănunțirea rolului femeilor din mediul rural (mai puțin abordat din lipsă de documente) etc. 


Cartea este scrisă într-un stil laconic, sobru, oferind o mulțime de informații dintr-o perspectivă neutră, o metodologie istorică științifică păzită cu strășnicie, interzicându-și orice speculație dincolo de atestarea documentară. Două mi se par însă ideile ce deschid interesante posibilități de discuție în urma parcurgerii marii cantități de date sintetizate: faptul că România avea atunci un proiect național indiscutabil, care coagula întreaga societate; indiferent de orientare, fie că erau antantofili sau germanofili, ortodocși sau catolici, proiectul pe care-l imaginau era același, chiar dacă drumurile spre el erau opuse; și faptul că dăruirea totală a femeilor în timpul războiului, cu nimic mai prejos decât a bărbaților de pe front, a fost un pas decisiv înspre schimbarea condiției femeii în societate. Voluntariatul și voluntarismul doamnelor din înalta societate (cu regina în frunte) au devenit modele de emancipare și de încurajare la implicare socială pentru multă vreme după aceea. 
Analiza Marelui Război din perspectiva femeilor făcută la nivelul existenței cotidiene, ne artă o societate bine articulată, având ca model societatea franceză în special, și urmându-i modelele de activism social, dovedind„…existența unei societăți feminine educate și instruite, identificabilă la nivelul lumii urbane, alcătuită atât de reprezentante ale protipendadei, cât și dintr-o burghezie mică și mijlocie, asigura masa critică necesară unei opere de anvergură”. Războiul a fost o provocare și pentru elita feminină care a căutat cele mai eficiente căi de participare nemijlocită, de  multe ori cu o eficiență impresionantă: spitalele, trenurile spital, o imensă rețea de ajutorarea copiilor și familiilor celor de pe front, ajutoarele materiale directe, transmiterea de corespondență între răniți și familii, până la trecerea clandestină a unor ofițeri ieșiți din spitalele din zona ocupată spre Moldova. Este apoi imensa muncă organizatorică necesitată de dezastrul războiului, de lipsa bărbaților și mai apoi de refugiul întregii conduceri a țării la Iași, ceea ce a impus greutăți aparent insurmontabile. 
Pentru doamnele din capitalele Europei, dar chiar și din SUA sau America de Sud, vedem o incredibilă activitate de diplomație informală, lobby, cum s-ar spune azi, strângere de ajutoare pentru țară: fonduri, hrană, medicamente, îmbrăcăminte, utilaje sanitare și consumabile pentru spitale, până la ambulanțe și mobilizare de medici sau asistente medicale din Franța care au venit ca voluntari în spitalele noastre. O acțiune de caritate excepțională. Se înființau tot felul de Societăți (o societate civilă efervescentă și eficace) ale doamnelor, menite să ajute într-un domeniu sau altul și a căror istorie este urmărită cu acribie. Firește că uneori intrau în concurență, că erau orgolii și interese, că se căuta protecția înaltă a Reginei, dar multă suferință au alinat și mult bine au făcut toate aceste societăți a căror activitate este detaliată pe zeci de pagini. Sunt personaje care ies în evidență: Alexandrina Cantacuzino, Simona Lahovary, Alice Sturdza,  Maria Balș, Anastasia Filipescu,  Olga Sturdza, Arabella Yarka… și catalogul este imens. Strângerea de fonduri, activitatea Crucii Roșii, cantinele Mircea, trenurile sanitare, organizarea spitalelor și lucrul efectiv în ele, incredibila muncă de organizare din refugiu în condițiile atât de dificile sunt toate rodul devotamentului acestor femei. Ce însemna activitatea lor directă în spitale aflăm din zeci de pagini de mărturii citate aici. Sunt prezentate și atmosfera vieții cotidiene: atmosfera din dormitoareleinfirmierelor, greutățile, inclusiv materiale, de care ele se loveau, conflictele, poveștile de dragoste sau simple legături amoroase ivite în aceste stabilimente, sub amenințarea războiului, bolilor și privațiunilor de tot felul, regulamentele de strictă moralitate specifice vremii etc. 
O astfel de istorie ambiționează, cum știm, să descrie viața comună în toată diversitatea ei. De altfel, femeile avuseseră un rol important și în perioada neutralității, ajungându-se până acolo încât excepționalul  observator care a fost Arhiepiscopul Netzhammer să susțină: „Îmi exprim și față de mareșal /Makensen/ convingerea că se exagerează influența directă a reginei asupra regelui și a politicii, dar că este posibil ca în România războiul împotriva Puterilor Centrale să fi fost decis de către femei, înaintea bărbaților lor”. Această teribilă observație este suficient argument pentru o cercetare precum cea de față.
Aproape jumătate din carte este dedicată, firește, Reginei Maria. Este practic o carte în carte. Autorul are buna intuiție de a depăși strict tema, intrând în detalii de politică, viața de la „palat”, mă rog, din reședința din refugiu, relațiile de familie, sentimentale ș.a.m.d. Rezultă un portret fascinant și nuanțat al, poate, celui mai complex și interesant personaj determinant al istoriei noastre moderne. Regina este centrul, ca un „reper public”, în jurul ei pare că gravitează totul. Și pare a fi pretutindeni, a avea resurse nelimitate de timp, de bunăvoință, de energie sufletească, de inteligență, de răbdare, de abilitate diplomatică, dincolo de toate încercările personale. „Tendința ei cvasipermanentă de a încălca normele”, care i-a atras destule critici ale adversarilor, subliniază doar trăsăturile unei personalități excepționale ivite miraculos în împrejurări excepționale. Spre beneficiul Țării. Două situații, de exemplu, intenția de a-l trimite pe prințul Carol pe front sau atitudinea față de încheierea păcii separate. Învinsă în ambele, dar învingătoare în istorie. 
Simțul nuanțelor și cunoașterea în detaliu a documentelor epocii, îl feresc pe autor de a  furniza judecăți tranșante, subliniind mereu complexitatea oamenilor și a situațiilor. „Femeile familiilor liberale și cele ale familiilor conservatoare au preluat și au continuat  o dispută care nu era și a lor [de ce să nu fie și a lor?, mă întreb], întărită prin decenii întregi de educație, alianțe matrimoniale și preocupări strâns legate de prezervarea patrimoniului moștenit sau dobândit. […] Poate cea mai dură ciocnire s-a produs între femeile ortodoxe și femeile catolice. Trebuie însă subliniat că toate aceste paliere erau amestecate și nu putem vorbi de granițe absolute, precise,  ci de unele cu totul eratice. Alexandrina Cantacuzino era fervent ortodoxă, conservatoare, dar și germanofilă, Zoe Sturdza era liberală, ortodoxă și germanofilă, Maria Pâcleanu era conservatoare, catolică și germanofilă, doamnele familiei Brătianu erau liberale, ortodoxe și antantiste”. 
O carte de reală celebrare a Centenarului, o contribuție fundamentală la istoria primului război mondial. 
Christian CRĂCIUN
(Articol apărut în revista ORIZONT, nr. 7/2018.) 

Asistentele de medicină generală de la Școala „Louis Pasteur” sunt pregătite să-și înceapă nobila profesie

După ce, la finele lunii iunie a acestui an, Școala Sanitară ”Louis Pasteur” din Câmpina (structură înființată de Fundația AMUS), a organizat ceremonia de absolvire pentru promoția 2018 – asistenți medicali farmaciști (AMF), zilele trecute, a venit rândul asistentelor de medicină generală (AMG), mult mai numeroase decât colegele lor, să serbeze finalul școlii, adică a celor trei ani de studii temeinice și aprofundate. Examenul final de absolvire urmează să fie dat în următoarele zile, dar putem vorbi de pe acum despre o nouă promoție de absolvenți pe care această școală a pregătit-o pentru sistemul sanitar românesc (de stat sau privat). De aproape două decenii, în fiecare vară, la finele anului școlar, una dintre cele două mari școli sanitare postliceale din Câmpina, Școala ”Louis Pasteur”, trimite țării promoții proaspete de asistenți medicali, în cele mai căutate specialități: AMG - asistent medical generalist (care a funcționat de la începuturile Școlii, adică din 1999),  și mai apoi, AMF - asistent medical de farmacie (înființată în 2010). Învățământul sanitar promovat de această instituție deosebit de apreciată are la bază trei principii: profesionalism, respect reciproc și seriozitate, adică toate condițiile pentru garantarea formării profesionale a cursanților la standarde europene. În fiecare vară, aproximativ 80 - 100 de elevi termină cursurile cu rezultate bune şi foarte bune, ducând prestigiul şcolii în întreg sistemul sanitar românesc, ba chiar și peste hotare. Rezultatele absolvenților sunt oglinda muncii proprii, dar și a celei depuse de corpul didactic şi administrativ, urmărindu-se sistematic la fiecare elev  formarea conştiinţei de viitor profesionist, cu o mare dorinţă de dezvoltare personală în profesia aleasă. 


Acum câteva zile, la Terasa Muntenia, unul dintre cele mai frumoase localuri din Câmpina, a avut loc ceremonia de absolvire a ultimei promoții de asistenți medicali generaliști. Într-un cadru festiv, cei 60 de absolvenți (în marea lor majoritate, tineri), care au terminat această specialitate, au trăit momente emoționante. Ceremonia a început cu intonarea imnului academic Gaudeamus igitur (Să ne bucurăm, așadar). Elevii aproape absolvenți au primit niște diplome de absolvire sui-generis, adevăratele diplome, cele oficiale, urmând a le primi după susținerea examenului de licență. La rândul lor, foștii elevi au dăruit profesorilor prezenți diplome și flori.  


Promoția AMF 2018 este promoția cu numărul 16 din istoria școlii, fiind formată din două clase. Șefa acestei promoții, Elena Lamba, a terminat școala cu media 10, dar au fost mai multe eleve cu medii aproape de 10. Prima care i-a felicitat pe cvasi-absolvenți a fost Elena Murariu, preşedintele Asociaţiei AMUS (fondatoarea școlii sanitare), care le-a urat multă sănătate și baftă la examenul de absolvire: ”Să aveți baftă și putere de concentrare la examenul de peste câteva zile. Voi deștepți sunteți, numai concentrați să puteți fi, și sunt sigură că veți lua examenul. Ultimul lucru pe care vi l-aș ura este să vi se împlinească visele. Pentru că sunt sigură că fiecare dintre dvs are un vis.” Au urmat apoi doamnele diriginte Georgeta Nan și Liliana Bulearcă, care și-au strigat pe rând foștii elevi, precizând, de fiecare dată, domeniul în care fiecare absolvent dorește să profeseze. Dintre celelalte cadre didactice ale școlii prezente la ceremonie s-a distins Gabriela Grozea, asistenta-șefă de la Centrul Medical SanConfind. Au mai fost invitați membrii conducerii Spitalului Municipal: managerul general – medic primar chirurgie generală, doctor în medicină, Călin Tiu, director medical – dr. Claudiu Vaszil, directorul economic, ec. Eugenia Burchiu. Din partea conducerii Primăriei Câmpina a fost prezent Marian Dulă, consilier personal al primarului Horia Tiseanu. Prezent la eveniment a fost și  Ciprian Murariu, primvicepreşedinte al Asociaţiei AMUS şi directorul Şcolii Postliceale Sanitare “Louis Pasteur”, care le-a spus absolvenților câteva gânduri de rămas-bun:  „Acum este un moment festiv, dar noi știm cu toții că școala încă nu s-a terminat pentru că mai aveți de susținut examenul de licență. Este normal să aveți emoții, dar eu sunt sigur că veți promova acest examen, pentru că sunteți o promoție foarte bună.” Tot câteva sfaturi pentru viitor le-a dat aproape absolvenților și doctorul Călin Tiu: „Meseria pentru care v-ați pregătit este foarte frumoasă, dar plină de responsabilități. Nu puteți intra în ea decât având siguranța că toate cunoștințele dobândite în școală le-ați acumulat bine și vă vor ajuta mai departe. Aveți încredere în voi și țineți cartea în mână în continuare. Este o meserie cu mare responsabilitate. Felicit școala care v-a calificat, vă felicit pe voi pentru absolvire.”
Adrian BRAD

Cabinetul de medicina muncii de la SanConfind are un psiholog specializat

(P) Medicina muncii reprezintă un nou început de drum pentru Centrul Medical SanConfind, specialitatea respectivă constituind un domeniu în care este implicat de puțină vreme ambulatoriul de specialitate al celui mai mare spital privat prahovean. Până în prezent, cabinetul de medicina muncii de la SanConfind  are în evidențele sale aproximativ 1000 de lucrători. Sunt în curs de perfectare contracte de prestări servicii cu mai multe primării și companii importante din județul nostru. Serviciile SanConfind de medicina muncii sunt oferite mereu cu promptitudine și profesionalism. Standardele înalte de calitate ale serviciilor amintite mai devreme sunt garantate nu doar de competențele personalului medical, selectat cu multă atenție, ci și de aparatura performantă din dotare. Recent, la SanConfind a fost angajat un psiholog cu experiență, specializat în psihologia muncii, capabil să rezolve toate problemele specifice care se pot ivi în activitatea cabinetului. În curând, psihologul recent angajat va putea realiza testări psihologice computerizate pentru cei care au decizie de conducători auto, la locul de muncă al acestora, testările respective fiind acreditate de Colegiul Psihologilor din România. De asemenea, tot computerizate vor fi testele pentru diverse categorii profesionale (cele care au nevoie de asemenea testări), în vederea obținerii fișei de aptitudini: lucrul la înălțime, lucrul sub tensiune, lucrul în spații închise, manevrarea utilajelor speciale, activități în ture de noapte, în condiții de stres (suprasolicitare, zgomot etc).Testele respective vor măsura mai mulți parametri: a) concentrarea și mobilitatea atenției; b) capacitatea de învățare; c) spiritul de observație; d) viteza de percepție; e) coordonarea vizual – manuală; f) orientarea în spațiu; g) asumarea riscului; h) comportament în situații de eșec; i) rezistența la monotonie etc.  


Psihologia muncii se referă la activitatea de muncă a angajaților unei companii, adică la modul în care oamenii fac faţă sarcinilor pe care le primesc  de la angajator, în cadrul unor diverse contexte ocupaţionale. Oamenii sunt văzuţi ca lucrători care  - în mod individual sau împreună cu alţi colegi de serviciu -,  îndeplinesc sarcini ce sunt componente ale proceselor de muncă din organizaţie. Importante din acest punct de vedere sunt concepte precum: sarcini, mediu de muncă, performanţă, eroare, efort, solicitare, oboseală, stres ocupaţional, proiectarea sarcinilor şi a posturilor, proiectarea instrumentelor, tehnologie, ergonomie etc. În societatea contemporană, procesul muncii a devenit o preocupare intensă pentru psihologi, dat fiind faptul că orice activitate omenească depinde nu numai de condițiile obiective în care se desfășoară, ci și de atitudinea și experiența personală a oamenilor, de cunoștințele și deprinderile lor.
Psihologia muncii analizează motivele alegerii profesiunii, aplică teste psihometrice, urmărește cauzele oboselii și ale satisfacției în muncă etc. Așadar, obiectul psihologiei muncii îl constituie componentele psihologice ale diferitelor activități, precum și factorii psihologici care contribuie la sporirea productivității si a satisfacției în muncă. Atunci când se vorbește despre cercetările psihologice privind diferite forme de muncă, se utilizează termeni ca „psihologia muncii”, „psihologia industrială” etc. Trebuie reținută ideea că psihologia muncii este o noțiune mai cuprinzătoare. Psihologia industrială se ocupă doar de problemele psihologice ale muncii industriale, iar psihologia muncii de cele ale muncii desfășurate în diversele ramuri ale economiei naționale