10 august 2018

Ion Ţurcanu, «Sfatul Ţării»

 Am mai prezentat aici o carte a Profesorului de la Universitatea de Stat a Moldovei din Chișinău, Ion Ţurcanu: excelentul album bilingv Basarabia 1918, rod al colaborării D-Sale cu cercetătorul şi editorul Mihai Papuc, redactorul şef al Editurii Ştiinţa din Chişinău.

Ion Ţurcanu
D-l Profesor Ion Țurcanu (foto) se numără printre acei oameni al cărora cursus honorum este de o mobilitate fără astâmpăr. Am avut onoarea să-l cunosc și eu, într-o împrejurare livrescă, la Salonul național de carte al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova, ediția 1994. D-l Țurcanu era atunci, și nu prea de mult timp, venind, cred, de la Editura Cartea Moldovenească, directorul Editurii Universitas din Chișinău, iar eu, redactorul șef al Editurii Verva din Câmpina, al căreia director era tatăl meu, Teodor Onea, de la nașterea căruia se vor împlini în curând 100 de ani. Contractasem cu directorul de dinaintea sa, D-l Iurie Colesnic, publicarea comună a cărții D-lui Alexandru Ligor, Vechi tipărituri în limba română și unitatea națională, Editura Verva Câmpina, Editura Universitas Chișinău, 1994 (eu, lector al cărții, redactoră fiind D-na Lora Bucătaru, de la Universitas). Acum cartea apăruse și se afla în rafturile Salonului național de carte, deschis la Biblioteca Națională a Republicii Moldova, când se afla, și de unde dispărea una-două, și tot așa, cu o iuțeală de mână prestidigitatoare, care depășea băgarea de seamă, chiar și a noastră, interesați ca lumea să o vadă. Nu figura în programul manifestărilor. Și nu fiindcă nu ar fi meritat. (De altfel, avea să primească și un premiu adhoc: Simbol.) Dar, la un moment dat, a fost băgată în seamă în mod oficial. Când, Directorului Editurii Universitas venindu-i rândul să-și prezinte propria carte, Dumnealui a anunțat că renunță în favoarea cărții D-lui Ligor. Atunci, deodată am văzut și eu efectul Fenomenului smirna: cât ai clipi din ochi, toată mățăraia aia de cabluri, camerele de luat vederi ca niște televizoare, instalate pe trepieduri solide, microfoanele de pe masă, oamenii cu căști la urechi și genți butonante încovoindu-le grumajii, dispăruseră ca prin farmec, de parcă nici n-ar fi fost. Și fără să se fi auzit comanda: smirna! Lăsând în urmă o sală curată, ca linsă cu mopul. Și lăsându-le, celor rămași în sală, să vadă mai bine statura omului care oficia la catedră. În fața căruia, și pălăriile de pe statuile lui I.L. Caragiale ar trebui să se ridice.
Anterior albumului recenzat, D-l Ţurcanu a editat un volum Sfatul Ţării: Documente (I). Procesele-verbale ale şedinţelor în plen, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Ion Ţurcanu, Ed. Ştiinţa, 2016, 824 p. Citez din Descrierea de pe site-ul Editurii: „În scopul transmiterii cât mai exacte a informației ce se conține în ele, acestea [documentele, O.O.] au fost reproduse după originalul în limba rusă a vremii, cu puține ajustări ortografice. Fiecare document este însoțit de note și comentarii, care înlesnesc și completează datele și mesajul acestuia.


La textul de bază sunt anexate trei tabele cu liste ale membrilor Sfatului Țării, acestea conținând o serie de date despre originea socială, vârsta, studiile, apartenența politică și activismul deputaților.
Volumul include un amplu studiu introductiv, care caută să arate ce a fost Sfatul Țării ca fenomen istoric și ce rol i-a fost hărăzit în angrenajul complicat al evenimentelor în care a fost antrenată Basarabia în anii 1917 – 1918.”
Acest studiu introductiv stă la baza cărții D-lui Ion Țurcanu, Sfatul Țării – Istoria zbuciumată a unei importante instituții basarabene din anii 1917–1918, Chișinău, Editura Arc, 2018, 428 p. cu ilustrații, pe care o comentez acum. Supărările lui Neagoe Basarab, cum ar fi zis cineva. Nemulțumirile unui istoriograf perfecționist față de sine însuși, cum rezumăm noi. Reacțiunea Istoriei de acum, din 2018, față cu Istoria de adineaori, din 2016.
Clamează D-l Țurcanu însuși. „Lecturarea ulterioară a acestui studiu avea să-mi dea pe alocuri un sentiment de insatisfacție, fie din causa că documentarea acestuia era insuficientă, fie a unor formulări incomplete, mai mult sau mai puțin confuze, sau chiar a unor simple dar supărătoare inexactități, apărute pe parcursul redactării grăbite a textului. Drept urmare, am decis să-i fac o serie de îmbunătățiri și să-l completez, pentru a putea pretinde, prin informația în cea mai mare inedită pe care o conține, la statutul unei lucrări complete și relevante despre un important fenomen istoric, și anume Sfatul Țării și contribuția sa la unirea Basarabiei cu România. Pentru realizarea acestui obiectiv, am examinat documentele publicate asupra subiectului respectiv, am cercetat numeroase alte documente din arhive, am urmărit unele scrieri care au anumite tangențe cu această temă și care, fie că nu au fost utilisate deloc în studiul anterior, fie că nu au fost valorificate îndeajuns. Studiul astfel refăcut se deosebește esențial de varianta sa anterioară.” D-sa spune că „la textul de bază” a adăugat „biografiile succinte ale celor mai cunoscuți și mai activi deputați ai Sfatului Țării și membri ai Guvernului Republicii Democratice Moldovenești” și „două tabele cu numele membrilor Sfatului Țării”.
„Și încă o remarcă necesară. Lucrarea de față este scrisă, în cea mai mare parte, pe materiale necunoscute sau – ceea ce e același lucru – necercetate până acum. Dar ea nu pretinde” – dar, din nou acest dar – ea nu pretinde „că ar fi găsit răspunsurile potrivite la toate întrebările legate de fenomenul Sfatul Țării. Rămâne în sarcina cercetărilor viitoare să continue și să completeze ceea ce s-a realizat aici și mai cu seamă să facă lumină deplină în chestiunile privind constituirea acestui original și foarte interesant organism de stat, atmosfera politică de la sfîrșitul anului 1917 și începutul anului 1918, pregătirea unirii Basarabiei cu Regatul Român și – lucru extrem de important – atitudinea opiniei publice din ambele teritorii față de acest proces.”
Așadar, ne putem aștepta la noi clarificări – lucru dealtfel firesc în Știința Istoriei – și, de ce nu?!, la o nouă revoltă a D-lui Țurcanu însuși. La care l-aș ruga să adauge și revolta mea personală, privitoare la ajustarea ortografică a lui â din a, literă ce ar trebui folosită peste tot, afară de începutul și de sfîrșitul cuvîntului și de casurile în care î provine dintr-un i latinesc: lumînare/ luminaria, rîpă/ ripa, rîs/ risus, rîu/ rivus, sîn/ sinus, vestmînt/ vestimentum etc., sau, când, în flexiunile unui cuvînt, există alternanța i/î: cuvînt/ cuvinte, jurămînt/ jurăminte, legămînt/ legăminte, mormînt, mormînturi/ morminte etc. În această privință, a păstrării lui î din i, chipurile pentru că litera aceasta este o invenție românească – de parcă â din a nu este în aceeași măsură tot invenție românească! – D-l Țurcanu nu este un călăreț singuratec, ci face parte din cruciada apărătorilor sfântului legămînt al lingvisticii românești cu I.V. Stalin, căruia de nu s-ar fi grăbit să ia ortul popii (rușii niciodată nu dau, ci iau), i-ar fi fost dedicată reforma ortografică a Academiei Republicii Populare (devenite deodată) Romîne. Dar, ce va fi, va fi. Să vedem ce este acum. Cuvîntul la D-l Țurcanu.
La 20 Octombrie 1917 s-a întrunit la Chișinău „Congresul militarilor moldoveni care, după o săptămână de desbateri, adoptă o serie de rezoluții revoluționare, printre care se afla și Declarația cu privire la autonomia teritorială și politică a Basarabiei în componența Rusiei democratice și federative. În scopul realisării acestei sarcini, Congresul a hotărît ca, pentru «ocârmuirea Basarabiei, în cel mai scurt timp să se alcătuiască Sfatul Țării». Aceasta nu era o declarație cu caracter propagandistic, una neangajantă, ce ar fi făcut abstracție de realități și de problemele din acel moment al Basarabiei, – dimpotrivă, Congresul statua foarte clar că era vorba de instituirea unui organ de stat suprem, reprezentativ, autoritatea căruia, «până la alcătuirea Adunării Întemeetoare basarabene», urma să se răspândească asupra întregii societăți și a tuturor instituțiilor pe care aceasta le avea: «Toate așezămintele administrative din Basarabia se supun pe deplin Sfatului Țării. Îndată ce se va înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia capătă un caracter curat profesional și n-au dreptul de a se amesteca în treburile publice».”
„Sfatul Țării are o bibliografie relativ bogată, dar de aici deloc nu rezultă că am fi destul de informați despre el și mai ales că am fi informați corect. Dimpotrivă, în pofida faptului că pe parcursul unui secol el a constituit subiectul preocupărilor multor scriitori de istorii și de mărturisiri memorialistice, adevărata lui fizionomie continuă să fie tot atât de necunoscută ca înainte de a se fi făcut aceste eforturi. Dincolo de insuficiența generală a cunoștințelor în chestiunea respectivă, care evident că nu poate fi nici ea ignorată, explicația de principiu a acestei situații paradoxale constă în faptul că Sfatul Țării a fost un organism care și-a asumat o importantă misiune istorică ce a afectat și continuă să afecteze simpatii și interese diametral opuse. Drept urmare, o parte a acelora care au scris despre el l-a lăudat necondiționat, în timp ce altă parte l-a blamat tot atât de tranșant. Cele două abordări se deosebesc esențial prin originea și natura lor. Cea dintâi este rodul convingerii sincere că Sfatul Țării a fost instituția de care aveau nevoe românii basarabeni în momentul prăbușirii țarismului pentru a se salva de dominația străină și a realiza unirea Basarabiei cu România.” Că „Sfatul Țării a fost instituția care simbolizează ideea românismului basarabean, drept care se susține, fără drept de apel, că din momentul apariției sale și până la lichidare a avut un singur obiectiv: unirea Basarabiei cu România. Altfel spus, asta a fost chemarea sa, însăși rațiunea lui de a exista.” De exemplu, trimite D-l Țurcanu în notă, amplul studiu, „mai degrabă patriotic decât științific”, din tratatul academic de Istoria românilor, vol. VII, tom 2, București, 2010, p. 480-498.  „Cea de-a doua abordare este produsul reflecției în conștiința unei anumite categorii de istorici a intereselor Rusiei față de teritoriul pe care aceasta l-a stăpânit cândva, precum și al respingerii categorice a ideii că Basarabia este pământ românesc și că, prin urmare, trebue să facă parte din România. În acest cas nu mai e vorba de o convingere sinceră, ci pur și simplu de o tendință care urmărește cu obstinație să nu admită apropierea prea mare a Basarabiei de România și, în final, unirea celor două spații românești.” Viziunea aceasta, „la fel de unilaterală și ireconciliantă, îl prezintă ca pe un organism politic antipopular, care nu doar că nu urmărea să se pună în serviciul populației basarabene, ci era de-a dreptul ostil intereselor acesteia, fiind antirusesc și antisovietic (acesta este, de fapt, reproșul prost ascuns al mesajului) și având din start  scopul de a vinde ținutul României regale. Evident că cea de-a doua atitudine reprezintă interesele geostrategice ale Rusiei și simpatiile prorusești și antiromânești.”
Cu aceste maree în față, pornește la studiu D-l Ion Țurcanu. Și cu tridentul zeului modern al Istoriei în minte: „atenție mare la informația pe care o instrumentează, curaj în formularea observațiilor și concluziilor ce rezultă de aici și  sinceritate cu sine însuși, cu toate datele și impresiile pe care le adună și cu eventualii destinatari ai investigației sale. Cele trei cerințe constitue motivația și, totodată, cadrul comportamental pentru acest studiu. Evident că prezenta lucrare nu poate fi exhaustivă, dar ea încearcă să fie exemplară, în sensul că dorește să prezinte Sfatul Țării și evenimentele legate de el în lumina cea adevărată.”

Văzând titlul articolului, să nu se închipue că D-l Ţurcanu a scris despre actualul Sfat al Ţării 2, a cărui istorie încă se derulează. Sfat care a avut şi o Filială la Ploeşti, înfiinţată în Mai anul trecut, 2017, dar, nefiind înregistrată oficial, mare parte din membrii ei au aderat la Filiala Judeţeană Prahova a Asociaţiei Consiliul Unirii, constituită la 8 Februarie anul acesta, Filiala Judeţeană, aprobată de Judecătoria Ploeşti la 1 Martie şi înscrisă în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor la 14 Aprilie. Scopul său fiind Unirea Basarabiei cu România, doritorii să ni se alăture şi să conlucreze cu noi (suntem mulţi şi deştepţi) ne pot găsi prin bunăvoinţa redacţiei „Oglinzii”.
D-l Ţurcanu a scris Sfatul Ţării – Istoria zbuciumată a unei importante instituţii basarabene din anii 1917–1918, Chişinău, Editura Arc, 2018, a cărei prezentare am început’o în numărul trecut. Şi o continui acum.
„Mai întâi”, zice D-l Ţurcanu, „trebue să observ că, într’un mod oarecum neobişnuit, acest Parlament a fost produsul aproape exclusiv al unui mare grup de oameni din popor, aproape toţi fii de ţărani cu studii modeste şi chiar, unii, cu foarte puţină carte. Când i-a văzut pentru prima dată pe unii din ei la Iaşi, a doua zi după proclamarea Unirii Basarabiei, regina Maria avea să observe: «Sunt îndeobşte oameni simpli». Tipul comun al tuturor acestora era întruchipat poate cel mai reuşit mai ales de Vasile Ţanţu din Horodişte, judeţul Chişinău, Vasile Gafencu şi Anton Crihan din Sângerei, judeţul Bălţi, Ion Buzdugan din Brânzenii Vechi, acelaşi judeţ, Ion Codreanu din Ştefăneşti, judeţul Soroca. Astfel de casuri nu prea se întâlnesc în istorie. Toată pleiada aceasta de oameni, mai toţi foarte tineri, în majoritatea lor soldaţi de rând şi cinuri inferioare în armata rusă, treziţi la viaţă conştientă, activă, de realităţile crude ale răsboiului, însufleţiţi şi luminaţi de frumoasele idealuri ale revoluţiei, era, după căderea ţarismului, dispusă în modul cel mai serios să croiască o altă cale de evoluţie pentru ţinutul lor natal, o evoluţie pe care o voiau cât mai frumoasă”. Iar „credinţa lor înălţătoare, plină de candoare, pe care au încercat să o materializeze în instituţia pe care cu atâta suflet şi cu atâta speranţă au creat’o, Sfatul Ţării, s’a înscris poate ca cea mai nobilă şi mai impresionantă pagină a istoriei Basarabiei. Şi asta pentru că primul parlament al Basarabiei a simbolizat trezirea conştiinţei de sine a românilor basarabeni.”

Sursa foto: wikipedia.org
S’a pus problema legitimităţii Sfatului Ţării. „Fiind întrebat în 1919, în cadrul conferinţei de Pace de la Paris, dacă votul unirii Basarabiei a fost dat de un corp legislativ legal constituit, premierul român I.I.C.Brătianu a răspuns că actul unirii Basarabiei cu România a fost corect şi era definitiv tocmai prin faptul că «a emanat de la un corp legal constituit, ieşit din revoluţie», aşa cum în acea vreme se constituiseră multe alte adunări naţionale.” Acest răspuns „atrăgea atenţia la faptul că acel corp, adică Sfatul Ţării, fusese instituţia care exprima voinţa populară. Sfatul Ţării nu a dispus de importante forţe militare, cum a fost în casul altor instituţii revoluţionare. Singura lui forţă reală – şi acesta e cel de-al doilea aspect principal – a fost avantajul de a se fi constituit pe cele mai largi baze democratice care erau posibile în acel moment istoric extrem de complicat. În acest scop, Congresul militarilor moldoveni a înfiinţat un Birou de Organizare a Sfatului Ţării, din 44 sau 45 de persoane, care a trimis invitaţii la un număr foarte mare de formaţiuni politice, militare, profesionale, culturale, tuturor minorităţilor etnice, dumelor, zemstevelor etc. de a’şi delega reprezentanţii lor în viitorul Parlament basarabean. Acest organism cu adevărat democratic, condus de subofiţerul Vasile Ţanţu a realisat un mare volum de lucru în doar trei săptămâni, dând dovadă de o eficienţă incredibilă pentru nişte oameni tineri, în majoritatea lor fii de ţărani, iar în acel moment militari, fără experienţă politică şi administrativă şi fără ca, cei mai mulţi dintre ei, să fi avut suficientă pregătire intelectuală. Nu a existat partid, instituţie sau organizaţie de orice fel, categorie socială, etnică etc., care să fi solicitat să fie reprezentate în Sfatul Ţării şi a căror cerere să nu fi fost satisfăcută.” Chiar şi acelea ce, în realitate, figurau numai pe hârtie. Numărul membrilor Sfatului fusese stabilit la 150. Iar „efectivul – parţial fluctuant – al deputaţilor... a depăşit în total 200 de membri”.

Sursa foto: wikipedia.org
„Un argument serios în favoarea legitimităţii Sfatului Ţării îl constitue recunoaşterea lui de către toate categoriile populaţiei basarabene. În ziua în care şi-a început lucrările, la 21 Noembrie 1917, el a fost felicitat, cu viu grai sau prin telegrame, de peste 50 de formaţiuni politice şi militare, uniuni şi societăţi culturale, profesionale, confesionale, minorităţi naţionale. Acestea reprezentau tot spectrul politic, social, naţional, profesional şi confesional al Basarabiei şi cele mai multe din ele şi-au exprimat dorinţa de a colabora cu el. Nici unul din reprezentanţii acestor formaţiuni, care au luat cuvîntul în acea şedinţă, nu au pus la îndoială legitimitatea Sfatului Ţării.”
„Componenţa legislativului basarabean era destul de pestriţă, dar datorită clarviziunii şi bunului simţ al celor care au dirijat activitatea Congresului militarilor moldoveni şi a Biroului de Organizare a Sfatului Ţării, majoritatea covârşitoare a deputaţilor o constituiau moldovenii”. „Conform anchetelor personale completate în lunile Ianuarie-Februarie şi Mai 1918 de către 125 de deputaţi, doar între 30 şi 35 din ei practicau în acel moment agricultura, dar de fapt din mediul rural erau 107 deputaţi, adică peste 85%. Prin urmare, Sfatul Ţării era un parlament ţărănesc.” Alături de aceştia erau şi „avocaţii E[vgheni] Koenigschatz, F[edor] Stanevici, I. Gherman şi V[ladimir] Bodescu şi câţiva reprezentanţi ai oamenilor de afaceri şi proprietari de imobile evrei, ca N[adejda] Grinfeld şi V. Grinfeld ş.a., aşa-zişii «socialiţti de sute de mii» (în sensul bogaţi şi foarte bogaţi), după expresia înaripată a lui I. Buzdugan.” Foarte nimerită şi în România de azi. Cu o infimă corecţie: „socialişti de milioane şi chiar de miliarde”!
Faptul că moldovenii erau majoritari în Sfatul Ţării „a asigurat acestora un ascendent din start, astfel că, fiind întruniţi, cea mai mare parte din ei, în Blocul Moldovenesc, au putut promova o politică în interesul lor naţional. Bineînţeles că la început şi în general aproape întotdeauna era vorba de interesul naţional al moldovenilor.” „Exponenţii cei mai insistenţi şi mai consecvenţi ai Blocului erau Ion Buzdugan, Anton Crihan, Vasile Gafencu, Pan Halippa, Ion Pelivan, Vasile Ţanţu, Nicolae şi Constantin Bivol, Teofil Ioncu, Gheorghe Buruiană, Mihail Minciună, Gheorghe Mare, Gheorghe Năstase, Elena Alistar, Gheorghe Tudor, Elefterie Sinicliu, Vlad Bogos, Vasile Harea, Gherman Pântea. Mai ales primii trei, adică Buzdugan, Crihan şi Gafencu, îşi afirmau sentimentele lor româneşti ori de câte ori considerau că erau datori să o facă, cu toată convingerea, sincer, fără nici o reţinere.” Ceilalţi deputaţi erau: 15 ucraineni, 13 evrei, 7 ruşi, 3 bulgari, 2 nemţi, 2 găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec.
Ce limbă foloseau aceştia în mod oficial? D-l Ţurcanu observă că, „încă până la deschiderea Sfatului Ţării, unii intelectuali moldoveni scriau variate texte legate de organizarea acestei instituţii în limba română cu caractere latine”. „Deja în şedinţa din 25 Noembrie [1917] V[asile] Cristi propune ca toate adresările de importanţă majoră ale Sfatului ţării către populaţia ţinutului să fie făcute «în limbile moldovenească şi rusă», deci nu numai în rusă, cum practicase până atunci administraţia ţaristă şi Guvernul Provizoriu al Rusiei. În şedinţa din 27 Noembrie, chestiunea limbii moldoveneşti a fost adusă în atenţia deputaţilor de Şt. Bulat, reprezentantul moldovenilor transnistreni, care spunea că dorinţa pământenilor săi era ca aceasta să fie introdusă în şcoală, în educaţia extraşcolară, în biblioteci, biserică, judecată şi în sistemul sanitar. Câteva zile mai târziu, ziarul Sfatul Ţării, [din 29 Noembrie,] care era tribuna Parlamentului abia creat, publica un articol-manifest, intitulat Învăţaţi limba moldovenească, în care spunea: «În Basarabia ce renaşte nu trebue să fie nici un cetăţean care să nu cunoască limba moldovenească, limbă comună pentru toate naţionalităţile care locuesc în ţinutul nostru. A dovedi necesitatea şi importanţa învăţării limbii naţionale, care de acum încolo va deveni motorul de stat, oficial, al vieţii din ţinutul nostru, înseamnă a forţa nişte uşi deschise. Noi am dori doar să menţionăm că trebue să ne grăbim cu învăţarea limbii, deoarece viaţa nu stă pe loc, ci merge înainte cu paşi gigantici şi fiecare dintre noi trebue să meargă în pas cu cerinţele pe care viaţa le dictează autoritar.»”
„După proclamarea independenţei [24 Ianuarie 1918], problema limbii oficiale nu mai este examinată incidental sau colateral, în contextul altor subiecte de interes prioritar pentru Parlament, ci începe să se deplaseze în centrul atenţiei deputaţilor. În şedinţa din 5 Februarie 1918, Sfatul Ţării a avut pe ordinea de zi proiectul de lege «Cu privire la limbile oficiale în Republica Moldovenească».” Deschizând desbaterile, deputatul Nicolae Bivol a spus: „nu se poate să trăeşti într’o anumită ţară, fără a cunoaşte limba ei şi tocmai de aceea cetăţenilor Republicii Moldoveneşti nu li se permite să nu cunoască limba moldovenească.” Vasile Gafencu: „Până la revoluţia din Februarie, în ţinutul nostru, în scopul rusificării lui, nu se putea vorbi în altă limbă decât rusa, ceea ce pentru noi era foarte greu. Pentru faptul că nu ne puteam împăca cu limba rusă, arhiereii ne numeau măgari.” Apelativ cu care s’ar putea trezi din nou moldovenii ai căror preoţi au depus în draci jurămîntul faţă de Patriarhia de la Moscova. Dacă nu sunt(em) atenţi la toate amănuntele, istoria se poate repeta. Vedeţi, ruşii sunt neobosiţi în scornirea a fel de fel de mijloace ticăloase, pentru a ţine sub ascultare jumătate din Moldova pe care chipurile au eliberat’o de păgâni. După aceea, şi de români!

Vasile Gafencu. Sursa foto: wikipedia.org
Revin la discursul lui Vasile Gafencu: „Prin politica sa ticăloasă, ţarismul care a fost răsturnat se stăruia întotdeauna să înăbuşe tot ceea ce omului îi era mai apropiat, ceea ce îi era mai scump – limba mamei sale. Noi nu vom urma exemplul lui. Încheind, vreau să’i întreb pe acei deputaţi care insistă foarte tare să vorbim ruseşte: oare aici sunt chiar atât de mulţi care nu cunosc limba noastră? Până acum situaţia noastră, a moldovenilor, a fost grea; din causa necunoaşterii limbii ruse, noi nu ne puteam adresa la nici o instituţie de stat”. Anton Crihan: „Deputaţilor moldoveni nu le-a plăcut tendinţa de a impune Republicii Moldoveneşti limba rusă, de care ne-am săturat foarte tare cu toţii.” „Domnilor, dumneavoastră nu ne-aţi înţeles, nimeni dintre noi nu are de gând să impună limba moldovenească. Noi dorim doar ca limba noastră oficială să fie limba moldovenească, nu rusă. Procedând astfel, nu intenţionăm să lichidăm limbile materne, iar în şcoli să’i forţăm pe copii să înveţe limba moldovenească. Noi dorim ca, corespondenţa actelor oficiale să fie făcută în limba moldovenească; când însă un act anume se referă la bulgari, atunci, alături de textul moldovenesc poate fi şi textul bulgar; la fel va fi şi în casul germanilor ş.a. Eu propun ca proiectul de lege să fie trimis în comisia pe care o vom alege chiar acum, dar aceasta nu trebue să uite că în Republica Moldovenească limba rusă nu poate fi limbă oficială”.

„Treptat, în Parlament unii deputaţi moldoveni, ca Buzdugan, Crihan, Pelivan, Bivol, Bogos ş.a. aveau să vorbească tot mai des în limba română. Nu este deloc lipsit de interes faptul că, dacă în primele luni ale activităţii Sfatului ţării toţi deputaţii vorbeau ruseşte, în şedinţa din 14 Mai 1918 deputatul V. Mândrescu îşi cerea iertare de la colegii săi din Blocul Moldovenesc că era nevoit să vorbească în limba rusă, pentru a fi înţeles corect, zicea el, de întreaga asistenţă.”
Dar nu numai problema limbii a preocupat Sfatul Ţării. În faţa sa erau toate problemele deodată. Fapt relevat, încă din şedinţa inaugurală de la 21 Noembrie 1917, de Ion Inculeţ, la începutul – „Ne-am adunat într’un moment îngrozitor.” – şi la sfîrşitul discursului său: „În clipa cumplită de faţă, când ne aflăm cu toţii lângă prăpastia anarhiei, vărsării de sânge între fraţi, sărăciei, frigului şi foametei, eu vă chem să creăm frăţeşte un front unic revoluţionar, să ne unim prieteneşte eforturile în jurul organului nostru ţinutal suprem – Sfatul Ţării şi să uităm pentru moment toate interesele mărunte, egoiste, şi atunci vom salva ţinutul nostru”. „Jafurile, pogromurile, distrugerile delaolaltă a tot felul de bunuri, banditismul şi chiar omorurile deveniseră, mai ales în ultimele luni ale anului 1917, fenomene permanente. Această atmosferă extrem de încărcată şi de periculoasă făcea ca viaţa oamenilor şi activitatea instituţiilor să fie lipsite de siguranţă. De aceea, în procesele-verbale adeseori întâlnim fraza «Sfatul Ţării îşi ţine şedinţele într’un moment îngrozitor».” „Acest fenomen a fost discutat îndată după formarea Sfatului Ţării, în şedinţa din 23 Noembrie 1917, când s’a constatat că situaţia era extrem de critică mai ales în judeţele nordice Hotin, Soroca şi Bălţi, pe unde trecea în acel moment cea mai mare parte a trupelor ruse care dezertau de pe front. Deputaţii au votat o rezoluţie care prevedea, între altele, pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor, adresarea către comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile militare din Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie ţi cavalerie pentru autoapărare.”
„Armata rusă nu putea participa la lichidarea anarhiei. Conform situaţiei constatate în unele unităţi militare ruseşti de pe Frontul Român, acestea au început să se dezorganizeze chiar a doua zi după complotul bolşevic de la Petrograd. Cu mult până [generalul D.G.] Şcerbaciov [comandantul Frontului Român] să dea ordinul de demobilizare, adică până la 23 Decembrie 1917, grupuri mari de soldaţi şi chiar unităţi întregi se puseseră în mişcare, părăsind frontul. Un ordin din 5 Decembrie 1917 al Şefului Marelui Stat Major al armatei române, [generalul] C[onstantin] Prezan, către unităţile din subordine consemna, între altele: «Cum Comandamentul Rus nu’şi mai poate exercita autoritatea, unităţile şi coloanele ruse au început a se mişca din proprie iniţiativă. Toate au tendinţa de a trece în Rusia».”
În nota la Ordinul din 5 Decembrie 1917 al generalului Constantin Prezan, D-l Ţurcanu adaugă: „În acel moment, Şcerbacev solicitase lui Mackensen un armistiţiu”. Şi trimite la Memoriile lui Henri Berthelot.
Trupele ruseşti de pe Frontul Român afluiau spre Basarabia prin Moldoviţa, prin Lunga, prin Rădăuţi. „Alte puhoae străbăteau Basarabia prin centru şi prin extremitatea ei sudică (în ultima zonă, cu trenurile, de la Galaţi spre Reni, iar pe jos, în special pe la Vadul lui Isac şi Oancea. Câteva unităţi militare ruseşti se aflau aici încă înainte de declanşarea demobilizării dezorganizate. În plus, resturile rămase din unităţile ce se aflaseră în România au început să fie trecute dincoace de Prut.” Adică, în Basarabia.
Am văzut mai sus că ele erau puse pe jaf şi chiar pe omucideri. Şi că, două zile după înfiinţarea sa, adică în şedinţa din 23 Noembrie 1917, Sfatul Ţării a propus „pregătirea a 10 cohorte pentru lichidarea dezordinilor, adresarea către comandantul suprem al Frontului Român să scoată toate unităţile militare din Basarabia şi organizarea în judeţe a detaşamentelor de infanterie şi cavalerie pentru autoapărare.” Dar n’a fost deajuns. Astfel că, „în Sfatul Ţării a început să se pună problema invitării unor trupe din afara ţinutului, pentru a pune capăt anarhiei, de vreme ce unităţile moldoveneşti nu puteau fi folosite în acest scop”. Şi „s’a optat pentru câteva variante: forţe de pe Frontul Român, dar şi din Ucraina. S’a discutat chiar şi posibilitatea de a se apela la unele unităţi poloneze, cehe sau sârbe. Situaţia reală era însă de aşa natură că despre ajutor, în acest sens, din partea Ucrainei şi mai ales al unor forţe despre care nu se ştia nimic sigur, ca cele ale polonezilor, cehilor sau sârbilor, nu putea fi vorba. De aceea Sfatul Ţării şi-a îndreptat atenţia spre România, mai precis spre Iaşi, unde se afla Cartierul General al Frontului Român, împreună cu misiunile diplomatice şi militare ale Aliaţilor.”
Îndreptarea speranţelor spre România a fost posibilă datorită majorităţii constituite în Sfatul Ţării. „Norocul cel mare al moldovenilor a fost” că, încă „de la început, ceva le-a luminat cugetul şi i-a îndemnat să ia iniţiativa creării organului suprem al Basarabiei în mâinile lor, îngrijindu-se totodată ca majoritatea în acest organ să le aparţină, astfel ca planurile şi acţiunile lor să nu poată fi zădărnicite de unii factori care ar fi avut cu totul alte interese. Astfel, prin intermediul Congresului militarilor moldoveni şi apoi al Biroului de Organizare a Sfatului Ţării, sîa reuşit ca 70 la sută din membrii Parlamentului să fie moldoveni. Această situaţie s’a datorat răsboiului. După revoluţia antiţaristă, partea cea mai activă a populaţiei, în plan social şi politic, erau militarii. Majoritatea sdrobitoare a militarilor basarabeni o constituiau ţăranii moldoveni; ca militari, minoritarii se întâlneau mai rar, iar reprezentanţii anumitor grupuri etnice, ca de ex. evreii, lipseau cu desăvîrşire. A fost firesc ca atunci când începuseră să se înfiripeze structurile revoluţionare şi naţionale locale, moldovenii să predomine în ele în mod absolut. Drept urmare, în raport cu deputaţii minoritari, ei au obţinut un ascendent chiar din start şi acesta a fost principalul factor care a asigurat o anumită stabilitate Sfatului Ţării şi i-a permis să funcţioneze neîntrerupt şi cu o destul de bună eficienţă, pentru mediul şi vremea în care a activat. Şi totuşi colaborarea cu minoritarii a fost destul de anevoioasă. Ce urmăreau de fapt reprezentanții minorităţilor şi de ce au acceptat să intre în Sfatul Ţării? Răspunsul este simplu: ei nu puteau admite ca moldovenii, care până atunci fuseseră talpa [ţării] săracă şi lipsită de drepturi a Basarabiei, să ajungă în situaţia de a deţine principalele pârghii ale puterii şi a decide soarta ţinutului, de aceea, contrar temerilor unor lideri politici moldoveni că minorităţile ar fi putut boicota întemeerea Sfatului Ţării prin neparticipare la lucrările lui, acestea, dimpotrivă, nu numai că s’au grăbit să’şi trimită reprezentanţii în Parlament, dar au cerut fiecare şi toate împreună să aibă acolo o prezenţă cât mai mare. Deosebit de activi au fost mai ales evreii, care au trimis delegaţi de la o mulţime de partide înfiinţate în grabă după revoluţie, unele din ele, dacă nu chiar toate, fiinţând doar pe hârtie.” Toţi aceşti minoritari, afară de interesele proprii, le susţineau, fără excepţie, şi pe cele ale Rusiei. D-l Ţurcanu aduce argumente din documente.
„Reprezentanţii minorităţilor au ţinut să’şi arate rezerva faţă de Sfatul Ţării chiar din momentul înfiinţării lui, atrăgându’i mereu atenţia mai ales la necesitatea de a face tot posibilul ca Basarabia să rămână în componenţa Rusiei şi a nu admite afirmarea drepturilor moldovenilor până acolo încât să afecteze cumva interesele celorlalte comunităţi etnice.” „M[iron] Kogan, unul dintre numeroşii deputaţi evrei, avertiza că Sfatul Ţării nu trebuia să aibă mai mult decât funcţiile unei instituţii provizorii, ce urma să activeze doar până la convocarea Adunării Constituante a Rusiei, subliniind totodată că erau «inadmisibile orice tentative de naţionalizare a ţinutului în favoarea unei naţiuni oarecare din cele care locuesc în Basarabia», cerând egalitate deplină pentru toate limbile vorbite în ţinut şi autonomie pentru toate naţionalităţile, inclusiv autonomie persoanlă pentru etniile fără teritoriu. N[adejda] Grinfeld [fiica lui Evgheni Koenigschatz, şi el deputat în S.Ţ., soţia avocatului P.I. Grinfeld], deputată din partea aceleeaşi comunităţi, declara tranşant că Sfatul Ţării putea fi susţinut numai în măsura în care urmărea păstrarea integrităţii Rusiei. Un alt deputat din aceeaşi tabără, S[amuil] Kovarski, mergea încă mai departe, afirmând: «În componenţa sa actuală, Sfatul Ţării nu corespunde, după părerea noastră, reprezentării corecte, proporţionale, a tuturor naţionalităţilor din Basarabia, de aceea trebue reformat în mod corespunzător. Fiind, aşa cum se arată astăzi, un organ provizoriu, Sfatul Ţării trebue să fie sancţionat mai întâi de către Adunarea Constituantă a Basarabiei, apoi de cea a întregii Rusii». Cam aceleaşi au fost şi «hiritisirile» din partea altor reprezentanţi ai minorităţilor, fie greci, armeni, ucraineni, bulgari sau ruşi.”
Aici, D-l Ţurcanu face „o observaţie de rigoare. Motivele opoziţiei la tendinţele moldovenilor de a’şi afirma drepturile lor naţionale, inclusiv dorinţa de a avea propria lor organizaţie statală, nu erau pentru toţi minoritarii aceleaşi. Dacă pentru majoritatea grupurilor minoritare o astfel de atitudine era de obicei rezultatul «educaţiei» ţariste, împreună cu teama ca firea lor naţională să nu aibă cumva de suferit de pe urma ridicării în istorie a moldovenilor, nu aceeaşi era situaţia şi în casul evreilor. Evreii care, cu excepţia germanilor, aveau un nivel de cultură şi de educaţie mult mai ridicat decât moldovenii, şi în plus se deosebeau printr’o mare adaptabilitate în mediile alogene, nu aveau nici un motiv să se teamă că în Basarabia postrevoluţionară etnia lor ar fi putut avea ceva de suferit în integritatea ei. Şi totuşi, ei erau adversarii cei mai intransingenţi ai afirmării drepturilor plenare ale moldovenilor, dar nu pentru că i-ar fi deranjat anume acest fapt în sine, ci numai pentru că afirmarea acestor drepturi ducea implicit la separarea Basarabiei de Rusia, ceea ce evreii nu puteau accepta sub nici o formă.” Astfel că, pe tot parcursul existenţei sale – 21 Noembrie 1917–27 Noembrie 1918 – în interiorul Sfatului Ţării „s’a dat o luptă de neîmpăcat între moldovenii care erau hotărîţi să pună capăt odată şi pentru totdeauna dominaţiei străine în Basarabia şi reprezentanţii minorităţilor naţionale, care au fost aşezate aici de către ţarism, fapt pentru care acestea îi erau recunoscătoare şi au rămas pururea fidele Rusiei, poate doar cu excepţia minorităţii poloneze, care avea motivele ei foarte întemeiate să nu iubească Rusia.” Ceea ce Nadejda Grinfeld afirmase din primele zile ale Sfatului, „în şedinţa din 27 Noembrie 1917, vizându’i de fapt pe colegii din Blocul Moldovenesc: «Noi nu avem încredere unii în alţii: noi nu avem încredere în dumneavoastră, iar dumneavoastră nu aveţi încredere în noi»”.
„În momentul discutării, la 1 Decembrie 1917, a Declaraţiei Sfatului Ţării, căreia îi revenea rolul de document constituant al Republicii Democratice Moldoveneşti”, Declaraţie ce avea să fie făcută publică la 2 Decembrie, foarte vocala Nadejda Grinfeld, care făcea parte „din grupul celor aproximativ 50 de emisari trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în Basarabia pentru a «adânci revoluţia»” („informaţie... pe care” D-l Ţurcanu a „descoperit’o în unul din documentele englezeşti”), iar în discursurile sale, „manipulând o frazeologie revoluţionară demagogică, pleda doar pentru [integritatea Rusiei şi] apărarea averilor celor bogaţi şi a grupului etnic din care făcea parte”, a insistat „ca textul documentului să «sublinieze cât mai puternic unitatea (Basarabiei, I.Ţ.) cu Republica Democratică Federativă Rusă şi relaţia Sfatului Ţării cu Guvernul Central», drept care propunea ca textul să fie completat cu fraza: «După formarea Guvernului Central, Sfatul Ţării va activa în strînsă unitate cu acest guvern».”

Faţă cu ruşii, care îşi trimiseseră Nadejda lor la Chişinău, nădejdea basarabenilor era la Iaşi, unde îşi trimiteau emisari, fie din guvern – Consiliul Directorilor Generali – fie numai din Sfatul Ţării. Deja „primele unităţi militare române, de proporţii reduse” erau prezente în Basarabia, „însă acestea nu aveau obiective de luptă, ci exclusiv misiunea de a păzi depozitele de muniţii, hrană şi furaje de aici, care aparţineau Frontului Român. Pe parcurs, le va fi încredinţată şi sarcina de a cumpăra produse alimentare de la populaţie.” Ion Pelivan îşi aminteşte că el, împreună cu Vasile Cristi, s’au aflat „la Iaşi cu începere din 8 Decembrie”, adică în ziua următoare formării guvernului. D-lui Ţurcanu mărturia aceasta nu i se pare credibilă, pentru că D-Sa, I.Ţ, a susţinut, cu „mai mulţi ani în urmă (vezi Unirea..., p. 127), că la 8 Decembrie 1917 Sfatul Ţării ar fi luat o decizie de a trimite o delegaţie după ajutor la Iaşi, ceea ce nu este adevărat, deoarece în ziua respectivă Parlamentul nu a avut şedinţă” ş.a.m.d. Treaba Dumnealui. Decizia putuse fi luată cu o zi înainte. Şi, mai degrabă, în cadrul Guvernului, poate chiar într’un grup restrîns de miniştri, având un caracter secret. Şi chiar dacă Ion Nistor susţinuse, în Istoria Basarabiei, „fără să arate pe ce baze”, că tratativele începuseră „la 8 Decembrie”, avea dreptate. Asta ne arată dramatismul situaţiei în care guvernul basarabean îşi începuse activitatea. Cei doi miniştri, de Externe şi de Interne, nu numai că au venit, dar au rămas şi s’au străduit să’şi îndeplinească îndatoririle cu care fuseseră mandataţi, cât au putut ei de bine. Cu siguranţă că ei şi-au început misiunea, prezentându-se întâi la Guvernul român. Acţionând apoi de comun acord cu acesta. Şi fără surle şi trâmbiţe şi tot felul de comunicate de presă şi telegraf.
 „La 13/26 Decembrie 1917, generalul [Berthelot] nota în jurnalul său: «Doi membri ai Sfatului Ţării de la Chişinău, Pelivan şi [Cristi] Cristei (sic!), vin să mă roage să’mi folosesc influenţa pentru a’i ajuta să reinstaleze ordinea în Basarabia, mai ales în ceea ce priveşte căile ferate. Mă duc să’i vorbesc despre asta lui Şcerbaciov şi’i pun imediat la disposiţie trei milioane de lei». Iar în ziua următoare [14 Decembrie] adaugă, cu referire la acesta: «Îi solicit să acţioneze împotriva bolşevicilor din Basarabia cu ajutorul unităţilor moldoveneşti».” (În tot articolul, parantesele drepte sunt ale mele, O.O.)
Concomitent, însăşi armata română căuta să se întărească cu voluntari ardeleni. În acest sens, Ministrul de răsboi al României, generalul Constantin Iancovescu, îi scrie generalului Constantin Coandă, la 14.12. 1917, la Kiev: „Rog comunicaţi colonelului Pietraru să expedieze imediat la Iaşi pe toţi voluntarii ardeleni aflaţi la Kiev, echipaţi de iarnă şi armaţi. Comandanţii eşaloanelor ne vor anunţa telegrafic din Bender şi Chişinău de sosirea la Iaşi”.
Excedat de anarhia trupelor sale, „începând de la 15 Decembrie 1917, Comandamentul suprem al trupelor ruse de pe Frontul Român cedase armatei române controlul asupra căilor ferate basarabene”. „La 15/28 Decembrie 1917, ambasadorul american în România, Ch[arles] Vopicka, raporta Secretariatului de Stat al SUA că în acea zi a fost solicitat de către miniştrii basarabeni Cristi şi Pelivan. Menţionează că aceştia l-au informat despre «noua republică basarabeană numită Moldova» care lupta împotriva bolşevicilor şi era prietena Aliaţilor”. (Curios, deşi ambasadorul omite expresa: „Vă rog să comunicaţi şi D-lui I. Ţurcanu”, acesta nu l-a inclus în Tabelul neîncrederii.) În ziua următoare, „la 16/29 Decembrie, [generalul Berthelot] notează, referindu-se desigur la aceiaşi emisari: «Visita a doi representanţi basarabeni, cu care sunt întru totul de acord în privinţa pazei depositelor de alimente şi a supravegherii căilor ferate. Dar nu pot face nimic de unul singur». Amintirile lui Pelivan confirmă întâlnirea cu Berthelot”. În acelaşi timp, „guvernul  bolşevic a cerut explicaţii, la 16 (29) Decembrie 1917, ambasadorului român la Petrograd, C[onstantin] Diamandy, relativ la misiunea” unităţilor române din Basarabia, „ameninţând cu represalii”.
„De la Pelivan aflăm că, timp de o săptămână cât au stat la Iaşi, au mai avut întrevederi cu Saint Aulaire, Barclay şi Fasciotti, ambasadorii Franţei, Angliei şi Italiei, care însă îi îndreptau cu toţii la Berthelot, ceea ce era firesc, întrucât acesta dispunea de bani şi, indirect, de trupe. S’au întâlnit şi cu prim-ministrul I.I.C.Brătianu, dar nu au obţinut, atunci, de la nimeni nimic.” „Trezeşte însă nedumeriri”, comentează D-l Ţurcanu în notă, „faptul că, dacă despre discuţiile cu Berthelot, Pelivan dă unele detalii, e adevărat că insuficient de semnificative şi neconfirmate întru totul de notele generalului frances, despre ce au discutat la celelalte întâlniri nu spune mai nimic, ceea ce pune sub semnul neîncrederii întreaga informaţie.” Pardon. Dar dacă omul n’a avut timp? Şi cum de n’a obţinut de la nimeni, nimic? Dar folosirea unităţilor moldoveneşti împotriva bolşevicilor din Basarabia? Dar controlul armatei române asupra căilor ferate basarabene? Încât, cioloboc-poc, ambasadorul Diamandy la Petrograd a şi fost chemat să dea explicaţii guvernului bolşevic? Dar scrisoarea ministrului de răsboi pentru aducerea militarilor ardeleni la Iaşi? Nu cumva acest aranjament a decis Sfatul Ţării ca, la 20 Decembrie 1917, să’i ofere „guvernului libertatea de a decide ce trupe să cheme pentru a face ordine”? Cât cântărea acest „nimic” se vede şi din reacţia militară, promptă, a Petrogradului: „La 21 Decembrie 1917 lua naştere la Odesa aşa-zisul Front Otdel, un fel de secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice Rumcerod [abreviere de la denumirea rusească Central’nyj ispolnitel’nyj komitet Sovetov Rumynskogo Fronta, Černomorskogo fronta i Odessy], căreia guvernul lui Lenin îi încredinţase sarcina de a prelua puterea pe Frontul român şi a scoate trupele ruseşti de acolo.” (subl. O.O.).
Nu ştiu de ce D-l Ţurcanu a omis scrisoarea din 22 Decembrie 1917, prin care Consiliul Directorilor Generali a solicitat guvernului român 1000 de militari ardeleni de la Kiev, publicată de D-Sa şi de Mihai Papuc în albumul Basarabia 1918, pe care am reprodus’o aici şi noi, după facsimilul D-lor. „La 28 Decembrie, secţia [Front Otdel] se stabileşte la Chişinău, ceea ce duce la o oarecare consolidare a poziţiei Sovietelor bolşevice şi a unităţilor bolşevizate de aici. Din acest moment, situaţia Sfatului Ţării se înrăutăţeşte foarte mult. În şedinţa din acea zi a Parlamentului, [primul ministru Pantelimon] Erhan îi atenţiona pe deputaţi asupra acestei situaţii: «În Chişinău se află cartierul general al bolşevicilor care vor să ia puterea pe front şi trebue să ţinem cont de acest fapt».” S’a discutat acum „chestiunea chemării unor forţe militare în Basarabia, pentru a pune capăt anarhiei”. Cu Front-Otdelul în spate, s’a atins „momentul critic al confruntării dintre cele două grupuri parlamentare” din Sfatul Ţării: Blocul  Moldovenesc şi minoritarii. „Motivul care a încins spiritele atunci a fost hotărîrea deputaţilor de a invita trupe din afara Basarabiei pentru a pune capăt anarhiei, care devenise de nestăpânit, şi încercării bolşevicilor de a’şi instaura puterea în ţinut. Teoretic, erau vizate efective din Ucraina, unităţi militare ruseşti de pe Frontul Român şi trupe româneşti, dar de fapt în acel moment Ucraina nu dispunea de astfel de forţe, iar cele ruseşti erau complet dezorganizate, astfel că se putea conta doar pe armata română.” Dar „deputaţii minoritari se opuneau cu înverşunare ca în Basarabia să vină unităţi militare româneşti. Cei mai intransingenţi se arătau deputaţii evrei. Punctul culminant al confruntării a fost atins în momentul în care Nadejda Grinfeld, care se declara membru al partidului social-democrat rus (menşevic), a pronunţat fraza rămasă istorică”: „Pot veni orice trupe, numai nu române”. Cuvîntarea ei, manifest antiromânească, a fost lungă. „Aş putea fi contrazisă că trupele române vor apăra căile ferate, nu trebue însă să fim făţarnici: acul în sac nu’l ascunzi şi nici baioneta română dvs. nu o veţi putea ascunde. Se spune, nu ştiu de ce, că evreii ar fi împotriva introducerii trupelor române. Dar trebue să vă spun că noi privim la asta nu din punctul de vedere al naţionalităţii, ci din punctul de vedere al unităţii Republicii Ruse. Noi pornim de la considerente reale: dacă vor veni trupele române, nu avem tratate scrise şi nici garanţii că aceasta va avea caracter de ocupaţie provizorie”. Apoi, „după ce şi-a desvoltat pledoaria antiromânească şi a mai opinat că puteau fi invitate alte trupe, inclusiv ruseşti, a aruncat, în final, fraza rămasă celebră: «Pot fi orice trupe, numai nu române». În discursul de a doua zi, 29 Decembrie, avea să facă unele precizări: «Noi, blocul socialist, sublinia ea, insistăm ca paza Basarabiei să fie încredinţată Ucrainei şi să fie încheiat un tratat, în care să se spună clar că aici trupe române nu vor fi». Referindu-se, în continuare, la trimiterea unei delegaţii cu această misiune la Kiev, insista ca «sarcina de bază a delegaţiei să fie, ca în numele păstrării integrităţii şi unităţii Rusiei, a obţine recunoaşterea necesităţii de a convoca neîntârziat Adunarea Constituantă, stăpânul suprem al pământului rusesc». Aceste discursuri, pronunţat şi chiar agresiv antiromâneşti, au trezit marea nemulţumire a deputaţilor din Blocul Moldovenesc. V. Gafencu, de ex., s’a arătat foarte indignat de ura manifestată de N.G. faţă de români: «Pentru noi, moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, este foarte regretabil».” Gafencu a adăugat „că  Grinfeld făcea parte din categoria deputaţilor bogaţi care purtau mască de socialişti. Câţiva deputaţi din Blocul Moldovenesc au preluat această remarcă, subtilizând’o, şi atunci Buzdugan a aruncat fraza, rămasă şi ea istorică, «Socialişti de sute de mii». Drept urmare, deputaţii evrei, care îşi ziceau socialişti, considerându-se ofensaţi, au părăsit Parlamentul.” Nu doar în acea şedinţă ci, „pentru totdeauna”. Ei „reprezentau în Parlament câteva formaţiuni pretins socialiste, existente, în fond, doar pe hârtie.” Dacă fraza: „După ce deputaţii Ion Buzdugan şi Ion Codreanu au demascat – pe alocuri cu umor şi cu sarcasm nimicitor – pe reprezentanţii burgheziei, de tipul N.G., care îşi ascundeau adevăratele intenţii sub masca de socialişti, aceştia s’au văzut nevoiţi să plece din Sfatul Ţării pentru totdeauna.” este adevărată (m’am molipsit şi eu de la D-l Ţurcanu), atunci de unde ştim că adevărata intenţie a deputaţilor evrei nu fusese aceasta, încă dinainte ca ei să fi intrat în sala de şedinţă? Adică, cel puţin Nadejda Grinfeld, care fusese trimisă de la Petrograd la Chişinău, să nu fi luat legătura cu Front-Otdelul? Şi să nu fi fost înştiinţată de comandamentul acestuia, de primejdiile ce li se pregăteau deputaţilor Sfatului Ţării? Că a fost aşa, o probează şi faptul că, după ce încercările Front-Otdelului de a lichida Sfatul Ţării au eşuat, un al doilea grup de deputaţi evrei a ţinut să intre în el. Scrie D-l Ţurcanu: „Astfel, salutând Parlamentul, în şedinţa din 26 Februarie 1918, din partea celui de-al doilea grup al deputaţilor evrei care fusese primit atunci în legislativ, M[oisei] Sluţki observa că, în pofida faptului că Basarabia dispunea de o serie de disponibilităţi favorabile pentru o evoluţie economică de succes (poziţie geografică, vecinătatea mării, condiţii naturale, suficientă forţă de muncă etc.), starea reală a economiei ţinutului era departe de a fi favorabilă: «Căile de comunicaţie, care sunt o pârghie extrem de importantă pentru cultură şi viaţa economică, se află într’o stare aproape primitivă, la fel ca şoselele. Agricultura este la o etapă embrionară. Comerţul şi industria sunt slab desvoltate. Noi producem peste 100.000 de puduri de tutun şi nu avem o fabrică de tutun, de aceea suntem nevoiţi să’l exportăm, şi din această operaţiune nouă ne revin doar nişte fărâme, iar partea leului o câştigă alţii».”

„Punctul critic a fost atins în zilele de 5 şi 6 Ianuarie 1918, când, folosind drept pretext  intrarea unor trupe române în Basarabia, Front-Otdelul, Sovietul bolşevic şi cele câteva unităţi militare sovietice au încercat să înlăture Sfatul Ţării şi să preia toată puterea în mâinile lor. Slăbiciunea Sfatului Ţării şi a guvernului său s’a văzut mai ales în ziua de 6 Ianuarie, când nu au putut face nimic împotriva regimentului bolşevic Zaamursk care, fiind susţinut” şi „de unităţi militare moldoveneşti, a atacat în gara Chişinău eşalonul de transilvăneni ce mergea de la Kiev spre Iaşi, i-au dezarmat şi i-au arestat.” În notă, D-l Ţurcanu spune: „Contrar svonurilor răspân-dite la 6 Ianuarie de bolşevici, cărora le-au căzut jertfă militari moldoveni dezinformaţi, detaşa-mentele de ardeleni care veneau de la Kiev nu aveau nici o legătură cu evenimentele politice de la Chişinău şi nu erau trimise să lupte împotriva bolşevicilor de aici. Dovadă este scrisoarea din 14.12.1917 a ministrului” [A., zice D-l Ţurcanu] Iancovescu către generalul Coandă. Numai că, între timp, intervenise scrisoarea din 22 Decembrie, cu care guvernul român condus de I.I.C. Brătianu, fusese de acord. „Afirmaţia lui Gh. Buruiană, după care detaşamentul de ardeleni ar fi fost însoţit de Vladimir Cazacliu şi Dimitrie Bogos (Gh. Buruiană, O amintire...) nu pare să corespundă deloc realităţilor, de aceea trebue tratată, cel puţin deocamdată, cu suspiciune.”
Uite că nu! Gh. Buruiană era pe-atunci viceministru de interne, şi trebue că era mai bine informat. Şi chiar şi bolşevicii. Toată cronologia chestiunii militarilor ardeleni îi dă dreptate viceministrului. Este clar că, pregătirea lor iniţială pentru Iaşi, a fost deturnată spre Chişinău, înainte ca trenul de la Kiev să se fi format şi să se fi pus în mişcare. Şi apoi, oricât de tăcuţi ar fi fost ardelenii, şi oricât de mult le intrase muţenia în sânge, ca supuşi austrieci ce erau, din mia aceea de oameni, imposibil să nu se fi găsit unul, dacă nu toţi, care, cuprins/şi de euforie, să nu fi ieşit din muţenie şi să nu’şi fi exprimat destinaţia cu entusiasm. Şi pentru că tot este acum Centenarul Marii Uniri – nu centenarul României, „România 100”, cum au numit’o nişte inconştienţi, sau rău intenţionaţi, puşi mereu pe micşorarea Istoriei noastre, pentru că ţara s’a chemat România cu mult înainte de 1918 – am să povestesc ceva din propria’mi familie. Mama mea, Victoria Onea, atunci Victoria Emanoil, fiindcă nu’l cunoscuse încă şi nu se măritase cu tata, a fost un an, după terminarea Şcolii Normale de la Piatra Neamţ, pedagogă la Lugoj. Era munteancă prin sânge, dobrogeancă prin naştere şi familiară cu mediile extracarpatice. Când a ajuns la Lugoj, trecuseră exact două decenii de la Unire. Se vede însă că timpul fusese foarte scurt, pentru ca oamenii să se fi descătuşat şi mental, nu numai fizic. Ceea ce, pentru o domnişoară care se pregă-tise să fie învăţătoare de ţară, era împotriva firii. Comportamentul lor înmărmuritor a marcat’o pe mama pentru totdeauna. Uimirea ei a fost atât de mare şi receptarea tragismului acelor vieţi a fost atât de vie, încât experienţa anilor lugojeni a fost ca o povară, de care nu s’a eliberat toată viaţa. Ori de câte ori întâlnea o persoană tăcută ca o stană, mama – căre-ia nu’i plăcea să vorbească de una singură – o îndemna aproape enervată: „Zi şi tu ceva, sau eşti (ori: că doar nu eşti) supus/ă austriac/ă!”. Aşadar, chiar dacă ar miza pe discreţia ardelenilor, istoricul nu poate omite activita-tea informativă a Rusiei. Deşi angrenată în Revoluţia din Februa-rie 1917 şi în Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, Rusia nu şi-a slăbit deloc interesul faţă de Basarabia. Dovadă „grupul celor aproximativ 50 de emisari trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în Basarabia pentru a «adânci revoluţia»” (grup din care făcea parte şi Nadejda Grin-feld), înfiinţarea Rumcerod-ului (Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa) şi a Front Otdelului, precum şi mutarea acestuia la Chişinău.
„Erhan le mărturisea deputaţilor că în acele zile reprezentanţii Front-Otdelului i-au «declarat că puterea supremă aparţine Rumcerodului în componenţa sa actuală şi mi-au propus să fac publică o hotărîre în numele Consiliului Directorilor Generali, prin care guvernul Republicii Moldoveneşti recunoaşte Rumcerodul ca singura putere în partea de sud» a Rusiei. În afară de bolşevici, autoritatea Sfatului Ţării începea să fie contestată de unele comitete şi organe ale puterii locale.” Ion Inculeţ, în şedinţa din 13 Ianuarie 1918, era în consens: „Pe parcursul a trei zile (6, 7 şi 8 Ianuarie; I.Ţ.), activitatea lui Erhan şi Ciumacenko a decurs în comitete, deoarece puterea era acolo. Dacă a putut fi evitată isgonirea Sfatului Ţării şi arestarea deputaţilor şi nu au avut loc linşaje, aceasta se datorează mie, lui Erhan şi lui Pîntea”. El va aprecia, în cuvîntarea ţinută în Parlamentul Român, la 25 Iunie 1918, „că dacă trupele române «ar fi întârziat cel puţin o zi, poate nu aş fi avut fericirea să fiu aici şi să vorbesc în faţa d-voastre, căci starea în Chişinău era aşa că peste o zi, două, trebuia să fie arestate toate inteligenţele, trebuia să fie alungat Sfatul Ţării»”. Arestarea inteligenţelor – tehnică rusească. Desăvîrşită sub stalinism şi cu suprimarea lor fizică.
Aici trebue să pun punct resumatului acestei cărţi. O mulţime de profesori şi profesoare –înţeleg prin prof pe oricine dă lecţii, indiferent de ocupaţie (sub raportul acesta, 99,9999999 la sută dintre noi trăim încă, cel puţin privind aspectul ortografiei, sub ocupaţia sovietică, iar alte zeci de procente cu mentalităţile sădite atunci) – mulţime negativă, din punctul meu de vedere, nu  mă feresc s’o spun, au contactat redacţia, cu propriul lor sfat.
Am mai spus că, prin aceste recensii, încerc să dau cititorilor cât mai mult din ştiinţa autorilor adunată în cărţile presentate. Care, la rândul lor, au strîns’o din varii isvoare. În casul de faţă, D-l Ţurcanu trimite la propriile cărţi: Relaţiile agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău, 1991; Unirea Basarabiei cu România în 1918, Chişinău, 1998; Bibliografia istorică a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău, 2005; Bessarabiana. Teritoriul dintre Prut şi Nistru în câteva ipostaze istorice şi reflecţii istoriografice, Chişinău, 2012; Sfatul Ţării. Documente, I. Procesele-verbale ale şedinţelor în plen, ed. I.Ţurcanu, Chişinău, 2016, şi la sumedenie dintre articolele D-Sale, pe care nu le mai înşir(’te mărgărite!); precum şi la diverse periodice sau la cărţile şi la articolele altor autori: I. Agrigoroaei, Unirea Basarabiei cu România în presa vremii, Iaşi, 1999; I. Agrigoroaei, Opinie publică şi stare de spirit în vremea răsboiului de întregire şi a Marii Uniri, Iaşi, 2004; E[lena] Alistar, Amintiri din anii 1917-1918, în rev. „Patrimoniu”, 1991, 3; Gh. Andronachi, Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, 1933; Anul 1918 la români, vol. II; A[lexandru] Averescu, Notiţe zilnice din răsboi (1914-1918), Bucureşti, 1938; H. Berthelot, Memorii şi corespondenţă (1916-1919), trad. din franceză Mona Iosif, Bucureşti, 2012; D[imitrie] Bogos, La răspântie. Moldova de la Nistru în anii 1917-1918, Chişinău, 1924, ed. a 2-a, 1998; A[lexandru] Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992; Gh. Buruiană, O amintire, „Patrimoniu”, 1993, 2; P[etre] Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru, 1812-1918, Iaşi, 1924, ed. a 2-a, Chişinău, 1992; A[lexandru] Chiriac, Dicţionar al membrilor Sfatului Ţării, 1917-1918, Bucureşti, 2001; Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu şi documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, ed. a 2-a, Chişi-nău, 1993 („una dintre cele mai echilibrate lucrări despre evenimentele basarabene din anii 1917-1918”); Gh. Cojocaru, Sfatul Ţării: itinerar, Chişinău, 1998; I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, Ion Pelivan – părinte al mişcării naţionale din Basarabia, Chişinău, 2012; „Cuvînt Moldove-nesc”, 1917, 1918; Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Zweite Auflage, Berlin und Wien, 1919; Documente privind evoluţia situaţiei politice-teritoriale a provinciilor istorice româneşti, vol. 8, Bucureşti, 1974, şi vol. 6, VII şi 9; Dokumenty vneşnej politiki SSSR, vol. I, Moscova, 1959; I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Răsboiul. Partea a II-a (1917-1919), Bucureşti, 1994; C. Filipescu, E[ugeniu N.] Giurgea, Basarabia. Consideraţiuni generale, economice şi statistice, Chişinău, 1919; M[arcel] Fontaine, Jurnal de răsboi. Misiune în România, Ianuarie 1916 – Aprilie 1918, Bucureşti, 2016; Foreign Relations of the United States, 1919, The Paris Peace Conference 1919, vol. III şi VII; O[nisifor] Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară (1917-1918). Amintiri, Chişinău, 1992; [Pan] Halippa, Povestea vieţii mele, „Patrimoniu”, 1990,1; Ideologie şi structuri comuniste în România (1917-1918), Bucureşti, 1995; I[on] Inculeţ, O revoluţie trăită, Chişinău, 1994; N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, II, Lupta, Chişinău, 1991; Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1994, Bucureşti, 1994; V[asile] Liveanu, Caraacterul antisovietic şi antipopular al tratatului de la Buftea (5 Martie 1918), în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, vol.I, Bucureşti, 1956; ziarul „Lumina”, 1918; A[lexandru] Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995; Em[manuel] de Martonne, What I have seen in Bessarabia, Paris, 1919; ziarul „Mişcarea”, 1918; N.K. Moghiljanskij, Iz itogov sel’sko-hozjajstvennoj perepisi 1916 g., Chişinău, 1918; ziarul „Momentul”, 1918; N[icolas] de Monkevitz, La décomposition de l’armée russe, Paris, 1919; ziarul „The New York Tribune”, 1918; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, ed. a 2-a, Bucureşti, 1991; Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace-Lorraine, 1917-1918, Bucureşti, 1991; O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării (1917-1918), ed. de I[on] Negrei şi D[inu] Poştarencu, Chişinău, 2004; Papers relating to the foreign relations of the United States 1917. Supplement 2, The World War, vol. II, Washington 1932; I. Pelivan, Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1929), „Patrimoniu”, 1991, 1; I. Pelivan, Amintiri, în „Patrimoniu”, 1992, 2; V. Popovschi, Biroul de Organizare a Sfatului Ţării (27 Octombrie – 21 Noembrie 1917). Studiu şi documente, Chişinău, 2013; A[lexander] Rabinowitch, The Bolsheviks come to power. The revolution of 1917 in Petrograd, New York/London, 1976; Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. III, trad. de M[ărgărita] Miller-Verghi, Bucureşti, 1991; Maria, Regina României, Jurnal de răsboi: 1918, Bucureşti, 2015; M[ihail] Sadoveanu, Orhei şi Soroca. Note de drum, Chişinău, 1921; Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată în România, 1916-1920, trad. din franceză de Ileana Sturdza, Bucureşti, 2016; S.D. Sazonov, Vospominanija, Minsk, Harvest, 2002; M. Schina, Basarabia între Ianuarie 1918 – Iunie 1919, Bucureşti, 1938;  R.W. Seton-Watson şi românii (1906-1920), ed. C[ornelia] Bodea şi H[ugh] Setton-Watson, Bucureşti, 1988; ziarul „Sfatul Ţării”, 1917, 1918; S.D. Spector, România la Conferinţa de Pace de la Paris. Diplomaţia lui Ion I.C. Brătianu, Iaşi, 1995; C[onstantin] Stere, Documentări politice, Chişinău, 2002; George Tofan, Cum s’a alcătuit Sfatul Ţării, în „Patrimoniu”, 1990, 1 („calda şi entusiasta relatare a unui martor ocular”); V. Vinogradov et al., Bessarabia na perekrestke evropejskoj diplomatii. Dokumenty et materialy, Moscova, 1996; Ch. Vopicka, Secrets of the Balkans, Chicago, 1921; ziarul „The Washington Post, 1918; J.W. Wheeler-Bennett, The forgotten peace, Brest-Litovsk, March 1918, New York, 1939, şi altele. Şi, bineînţeles, la fonduri din ANRM; Arhivele Istorice Centrale ale României; Arhivele Militare Române; Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României.
Aş  fi curios să ştiu: câţi dintre D-Voastre, distinşi cititori, aveţi acces la acestea, şi la care anume? Și încă ceva: pe care dintre cărţile recensate le aveţi, sau le-aţi citit de la cineva? Ca să’mi pot măsura, prin D-Voastre, propria’mi muncă. Cu ani în urmă, când habar n’aveam de Fenomenul Scăeni, despre care aveam să scriu în revista „Memoria” anii trecuţi, şi eu credeam că orice carte se găseşte în bibliotecile publice. Până când, la un seminar special despre Principatul lui Augustus, Profesorul Dionisie M. Pippidi – reputată fie-i memoria! – s’a oferit să’mi împrumute cartea consacrată acestuia de Léon Homo. Nu voiam să’l deranjez. În ora următoare, însă, după scotociri prin importantele biblioteci bucureştene, aveam să aflu că în ţară erau numai trei exemplare, cel din Bucureşti fiind al Dumnealui.
Octavian ONEA