04 septembrie 2018

Centrul de Asistenţă Socială Câmpina: ultimul refugiu al deznădăjduiţilor

Asistenţa socială - componenta sistemului de protecţie socială pe care orice stat civilizat este dator a-l oferi cetăţenilor săi aflaţi în dificultate (victime ale sărăciei, violenţei de orice fel etc), reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă, asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor unor situaţii ce pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane. În România postdecembristă, asistenţa socială asigurată de stat este departe de modelul democraţiilor occidentale, în special de cel al statelor din nordul Europei, motivul principal pentru care varianta românească în domeniu este atât de urâtă şi de neputincioasă fiind, desigur, lipsa banilor. Noroc cu ong-urile societăţii civile şi cu asociaţiile filantropice aflate în subordinea bisericilor creştine, care activează foarte bine în domeniul asistenţei sociale. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, după 1989, s-au făcut progrese vizibile în domeniul asistenţei sociale asigurate de autorităţile publice locale şi centrale. În perioada comunistă, statul nu prea tolera ideea asistenţei sociale, deoarece imaginea societăţii comuniste trebuia, în utopia ei, să fie fără pete, deci fără cazuri de oameni aflaţi în nevoi şi în situaţii de risc, de sărăcie, de dificultate. Pentru că sistemul comunist nu a tolerat dezvoltarea asistenţei sociale, în anul 1952 este interzisă pregătirea asistenţilor sociali prin învătământul universitar, fiind acceptată doar sub forma de şcoală post-liceală, formă care va fi şi ea desfiinţată în anul 1969. Reţeaua de asistenţă socială comunitară a fost ulterior desfiinţată, iar profesia de asistent social (profesionistul cu studii superioare specializat în furnizarea serviciilor sociale), a fost radiată din nomenclatorul profesiilor. În ultimele două decenii, în ţara noastră au apărut din ce în ce  mai multe instituţii publice de asistenţă socială. Printre  acestea se numără şi Centrul de îngrijire şi asistenţă socială din subordinea Consiliului Local Câmpina, administrat de Primăria Câmpina. 


Începuturile asistenţei sociale

În evul mediu, asistența socială din Europa a avut un puternic caracter religios, dezvoltându-se în jurul mănăstirilor, lucru care s-a întâmplat şi în Ţările Române. Primele începuturi în acest sens sunt acțiunile caritabile, cu un pronunțat caracter religios, pentru ajutorarea ocazională a persoanelor aflate la marginea societatii: bătrânii și bolnavii săraci și lipsiți de ajutorul familiei, persoanele cu handicapuri grave, copiii orfani ajunși cerșetori, săracii aflați în situații de mizerie severă. Cele mai vechi așezări pentru ajutorarea “calicilor” au fost înființate la Bucuresti, în secolul al XVI-lea. În perioada 1735-1750 apar diferite fundații cu scop umanitar, printre care  “Fundația Pantelimon”- înființată de Grigore al II-lea Ghica, domnitorul care construiește primul orfelinat pentru copii săraci. În anul 1751, se înființează azilul de femei “Domnița Bălașa”, destinat fetelor sărace și orfane. În anul 1775 Alexandru Ipsilanti înființează instituția cu carater umanitar “Cutia milelor”, care strângea venituri din dări către biserici, sume ce serveau pentru ajutorarea copiilor saraci. În anul 1793 se creează postul de medic-șef al Bucureștilor, care avea ca principala preocupare îngrijirea gratuită a bolnavilor săraci. Actul de naștere al asistenței sociale moderne poate fi plasat în anul 1775, odată cu apariția primei legi de protecție a copilului și a înființării unor instituții specializate de ocrotire pentru persoane aflate în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin, persoane handicapate fizic și psihic. Începuturile asistenței sociale moderne, instituționalizate, din România datează de la mijlocul secolului XIX, atunci când se înființează un serviciu de asistență socială care se îngrijea de copiii găsiți, aceștia ”urmând a fi dați la doici și mame crescătoare”. În anul 1894 se legiferează asistența socială în domeniul copilului, aceasta extinzându-se la nivel de comună, unde administrația locală avea sarcina de a  se ocupa de copiii orfani abandonați. Din această perioadă statul începe să creeze instituții de protecție pentru copii și adulți cu carențe fizice, psihice și sociale. Începând cu anul 1901, se înființează aziluri de copii-sugari, orfelinate pentru fete orfane și copii abandonați, iar pe lângă primării se înființează un “serviciu al crescătoarelor”. Asistența socială din România poartă amprenta marelui sociolog Dimitrie Gusti. Ea reprezintă un produs distinct al Școlii sociologice conduse de marele savant. Este teoretizat conceptul de nevoie socială, definită ca fiind incapacitatea fizică, psihică, mentală sau materială a individului de a depăși singur starea de dificultate în care se află, cu propriile resurse.
Chiar dacă nu se număra printre țările dezvoltate economic, România a fost una dintre primele țări europene care a elaborat un sistem  de securitate socială, atât în domeniul asigurărilor sociale (prima lege a pensiilor dateaza din 1912), cât și în cel al asistenței sociale, prin acordarea de ajutoare orfanilor, vaduvelor de razboi. Intervenția statului în asistența socială se intensifică odata cu crearea, în anul 1920, a Ministerului Muncii, Sănătații și Ocrotirilor Sociale. La nivel local s-a constituit o infrastructură diversificat care avea ca scop efectiv acordarea de asistență socială.  În 1921, este promulgată ”Legea pentru înfrânarea vagabondajului și a cerșetoriei și pentru protectia copiilor”, scop în care se înființează “școlile de îndreptare“ pentru minori, coloniile de muncă pentru majorii apți de muncă, ospiciile pentru infirmii psihici, azilurile pentru neputincioși și bătrâni.

Centrul de asistență și reintegrare socială

Asistența socială din Câmpina a făcut un pas uriaș prin înființarea de către municipalitate a unui centru de îngrijire a persoanelor aflate în nevoi sociale sau în situații de risc cauzate de violența domestică, și nu numai. Având o titulatură mai lungă, Centrul Rezidențial de Asistență și Reintegrare Socială a Persoanelor fără Adăpost Câmpina s-a dovedit a fi o instituție salvatoare în momente extrem de critice ale existenței beneficiarilor săi, o instituție de asistență socială de mare ajutor, oferind adăpost și sprijin pentru reintegrare socială multor câmpineni, dar și multor persoane care locuiesc în afara municipiului. Pentru o săptămână – în cazul celor care nu locuiesc în municipiul nostru, sau pentru șase luni – în cazul câmpinenilor, acest centru social le-a fost tuturor casă și masă, oferindu-le un adăpost în situații-limită, aflate la uneori la pragul dintre viață și moarte. De aceea, fără nicio exagerare, putem spune că Centrul de asistență și reintegrare din Câmpina a fost și va fi, cu siguranță, și în viitor, pentru unii semeni ai noștri cu destine nefericite, tragice chiar, ultima speranță, ultimul refugiu într-o lume ostilă și urâtă ca un negru și nesfârșit abis, într-o existență în care li s-au prăbușit toate căile luminoase ale vieții. Cu excepția unei singure cărări: cărarea care duce la centrul social situat peste drum de Spitalul de Psihiatrie Voila.



Centrul de asistență socială de pe strada Voila nr. 114 și-a început activitatea în anul 2013, având misiunea de a combate marginalizarea și riscul excluderii sociale a persoanelor fără adăpost sau aflate în dificultate. Câțiva ani, a funcționat sub administrarea unei fundații patronate de  Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, dar anul trecut, în luna aprilie, așezământul (fără personalitate juridică) a trecut sub administrarea Primăriei Câmpina, mai exact a Direcției Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului. 
În Centrul Rezidențial de Asistență și Reintegrare Socială a Persoanelor fără Adăpost din Câmpina se asigură servicii de asistență socială persoanelor care nu au o locuință, dar care din punct de vedere medical, sunt apte de a sta în colectivitate și nu necesită supraveghere medicală permanentă. 


De asemenea, aici pot fi găzduite și ocrotite persoanele singure ori familiile care, din diferite motive (sociale, medicale, financiar-economice sau juridice) sau din cauza unor situații de forță majoră, trăiesc în stradă, locuiesc temporar la prieteni sau cunoscuți, se află în incapacitate de a susține o locuință în regim de închiriere ori sunt în risc de evacuare. Prioritatea de a beneficia de serviciile centrului o au femeile însărcinate, femeile sau familiile cu copii, victimele violenței domestice, vârstnicii și persoanele cu handicap care nu necesită supraveghere permanentă din partea altei persoane. De asemenea, prioritate vor avea persoanele cu domiciliu în municipiul Câmpina față de cei proveniți din alte localități. Persoanele aflate sub influența băuturilor alcoolice sau a drogurilor nu pot beneficia de serviciile oferite în cadrul centrului. Principalele cauze pentru care oamenii ajung în stradă sunt conflictele familiale (în special, divorțul), evacuările, pierderea locului de muncă și escrocheriile (cel din urmă motiv făcând victime printre persoanele cu probleme de sănătate mintală). Unele persoane ajung în stradă, pentru că au fost date afară din casă de propria familie, pe când altele, pentru că au avut o casă care a fost retrocedată fostului proprietar. Eșecul personal și neadaptarea la condițiile sociale existente fac parte dintre cauzele acestui fenomen și țin de anumite patologii comportamentale. Este vorba,, în primul rând, de adolescenții care pleacă de acasă, pentru că nu vor să se supună regulilor impuse de părinți, dar există și adulți cărora strada li se pare mult mai ușor de suportat.În perioada aprilie 2017 – ianuarie 2018 au beneficiat de serviciile sociale ale centrului 29 de persoane, dintre care; 14 bărbați, 11 femei și 4 copii. Dintre toți aceștia, 18 au fost câmpineni, iar restul au provenit din afara municipiului. 


Șeful centrului este Roxana Radu, care, la rugămintea de a ne spune cum ajung la acest centru cei cu care soarta dă de pământ, ne-a declarat următoarele: ”Există un protocol încheiat între centrul nostru de asistență socială și Spitalul Municipal, prin care cei fără adăpost, oamenii străzii, sunt duși de Poliția Locală în CPU, deci la urgențe, unde li se face un set minim de analize medicale, doarece beneficiarii serviciilor noastre de asistență socială trebuie să fie apți pentru a locui într-o comunitate, deci să nu aibă boli contagioase. După ce ies de acolo cu analizele în regulă sunt direcționați către noi. Aproape 90% dintre bărbații fără adăpost care ajung la noi sunt victime ale alcoolismului, din pricina căruia și-au pirdut locuințele sau familiile, copiii. Numeroase sunt și cazurile cu mame cu copii care ajung la noi din cauza violențelor în familie, deci sunt victime ale violenței domestice. În general, persoanele aflate în dificultate sunt aduse de Poliția Locală. Nu sunt mai puține cazuri acum, în comparație cu primii ani de existență a Centrului, atunci când era administrat de Asociația Diaconia, din subordinea Patriarhiei Române. 
Pentru că tot finanța municipalitatea câmpineană Centrul în proporție de 80%, la 1 aprilie 2017, Consiliul Local a decis ca instituția noastră să intre sub administrația directă a Primăriei Câmpina. Suntem, ca și înainte șapte angajați: cinci îngrijitori, un asistent social și un șef de centru. Principalele servicii pe care le oferim sunt: găzduire pe perioadă determinat;, servirea a trei mese pe zi; sprijin în întocmirea actelor de identitate și a altor acte în conformitate cu legislația în vigoare; intermedierea, în condițiile legii, a internării în cămine care acordă asistență medicală și socială permanentă; sprijin în întocmirea dosarului de solicitare a ajutorului social, a dosarului pentru încadrarea în grad de handicap, a dosarului de internare în centre de îngrijire pentru persoane cu handicap din cadrul DGASPC; suport educativ, psihologic și încurajarea reinserției sociale; prevenirea și combaterea riscului de excluziune socială, promovarea incluziunii sociale și creșterea calității vieții; crearea premiselor pentru reintegrarea familală, profesională și socială. Am avut un singur caz de beneficiar care a murit, dar nu la noi, ci la spital. Suferea de o boală necruțătoare în fază terminală. El era adăpostit în centrul nostru, dar solicita din două în două zile Salvarea ca să ajungă la Spitalul Municipal, pentru a i se curma durerile prin tratament. La un moment dat cei de la CPU nu ni l-au mai trimis înapoi, ci l-au ținut în spital două-trei zile, și în spital a și murit. Pe cei din afara Câmpinei îi putem găzdui doatr șapte zile calendaristice, iar pe câmpineni, șase luni, cu posibilitatea prelungirii cu încă șase luni, dar numai o singură dată și în situații excepționale. Se poate spune că, de multe ori, centrul nostru social reprezintă ultima speranță a celor aflați în situații de risc și de nevoi sociale, și ne bucurăm că am putut rezolva multe dintre cazurile cu care am fost confruntați, că am putut însenina viețile celor greu încercați de soartă, care au văzut în noi ultima lor speranță.”
Adrian BRAD

Din cauza avarierii podului CFR de la Bobolia, nu vom reface Unirea Mică la centenarul Unirii Mari

„Titlul articolului este absurd și s-ar părea că atinge nu doar ridicolul, ci și nebunia”, ar putea spune unii cititori ai noștri, de bună-credință, nu cârcotași. Nu este câtuși de puțin adevărat, aș putea spune și eu, chiar dacă sunt cam cârcotaș din fire și nu mi-am mai făcut o testare psihologică de 11 ani. S-o luăm ușor, bătrânește. 


Pe la începutul lunii trecute, podul CFR de la Bobolia a fost avariat grav din cauza ploilor torențiale căzute în iulie 2018, fapt care a făcut ca apele învolburate ale Prahovei să sape 50 de centimetri la fundația pilei 7 (numărată pe sensul dinspre București), una dintre cele 21 de picioare ale respectivei construcții. Viiturile au reușit să disloce pila 7 din gingia subsolului în care fusese înfiptă, acum mai bine de un secol, ca o măsea puternică din dantura de beton a mărețului edificiu cu 21 de măsele cimentate meșteșugit, nu cu amalgamul doftoricesc  al dentistului, ci cu ciment de cea mai bună calitate, numai bun de a-i da trăinicie podului construit în anul 1909, pe timpul domniei primului rege al românilor, Carol I. Evident, podul a fost ridicat pentru a înlesni legătura românilor din Vechiul Regat cu frații lor cosângeni de peste Carpați, aflați în Transilvania ce avea să se unească, nouă ani mai târziu, cu patria-mumă. Nouă ani mai târziu, adică în 1918, atunci când s-a înfăptuit Marea Unire a românilor dintre Carpați și Mare. Atunci când bunul Dumnezeu ne-a ajutat să facem România Mare. 



Dacă podul de la Bobolia, de importanță strategică națională, s-ar fi prăbușit sub furia stihiilor naturii acum o lună, în prima săptămână a lui august 2018, s-ar fi putut spune că, din punct de vedere al transportului feroviar, Muntenia (implicit România ce a rezultat din Unirea Mică de la 1859), s-ar fi rupt de Transilvania, Banat și celelalte provincii istorice de dincolo de munți. Așadar, numai și numai judecând din punct de vedere al transportului feroviar, s-ar mai fi putut spune că se refăcea Unirea Mică realizată pe vremea domnitorului Al.I. Cuza, mai puțin cele trei județe din sud-vestul Basarabiei, care, pe vremea aceea, aparțineau României. Conducerea CFR a încheiat un proces-verbal de calamitate cu administrația comunei Poiana Câmpina și a anunțat că va devia cursul Prahovei la finele lunii august 2018, pentru a se reface fundația pilelor afectate. Ei bine, în ciuda proverbialei seriozități și punctualități românești, lucrările respective au început la sorocul stabilit, fiind în curs de desfășurare. Până la urmă, zelul diriguitorilor CFR pare și firesc, dacă tot ne aflăm în Anul Centenar al Marii Uniri. În sfârșit, românii încep o construcție monumentală la termenul anunțat. Acestea fiind scrise, mă întorc și zic, întreb, nu dau cu parul: fără zelul ceferist, de sorginte mai mult germanică decât balcanică, am fi putut reface Unirea Mică la centenarul Unirii Mari?  Atât.
Adrian BRAD

Azi se semnează contractul de finanţare europeană pentru modernizarea Muzeului memorial B.P. Hasdeu

După ce, aproape un an de zile, accesarea de către municipalitatea câmpineană a proiectelor cu finanțare de la Coana Europa a fost blocată, pe motiv că Primăria Câmpina nu și-a plătit una dintre corecţiile aplicate la proiectul „Modernizare Calea Dacia”, ce fusese considerată datorie, Ministerul Dezvoltării a revenit la bunele intenții din trecut și va permite în această zi semnarea unui important contract cu finanțare europeană. Este vorba despre un proiect de restaurare a Muzeului Hasdeu, finanţat prin programul POR 2014-2020, a cărui valoare este de aproximativ patru milioane de euro. 


După toate lucrările de modernizare ale proiectului denumit „Restaurarea, dotarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural - Muzeul BP Hasdeu”, Castelul Iulia Hasdeu va găzdui unul dintre cele mai moderne și mai dotate muzee din România. Jenica Tabacu, directoarea muzeului, își va vedea, nu peste mult timp, visul cu ochii. Un vis împlinit, o viață pentru o idee.
Adrian BRAD

Consilierii vor sală de sport polivalentă, dar nu oricum și nu oriunde

La ultima ședință a legislativului municipal, consilierul Daniel Ioniță, președintele ALDE Câmpina, a venit cu un proiect de hotărâre privind schimbarea destinației a două terenuri din incinta Complexului Petrol. Este vorba despre un lot de 4.530 metri pătrați., aflat în imediata vecinătate a Bulevardului Nicolae Bălcescu, pe care consilierul Ioniță ar dori să se facă o sală polivalentă, și un al doilea lot, de 4.081 metri pătrați, pe care se află vechea sală de sport a Liceului de Petrol, acolo unde inițiatorul proiectului vede fiabilă amenajarea unei parcări destinate a fi anexa sălii polivalente.
”Promovarea proiectului de hotărâre este necesară ca urmare a posibilității accesării de fonduri nerambursabile în vederea construirii unei săli polivalente și a parcării aferente, având în vedere că terenurile pentru care se cere avizul privind schimbarea destinației nu mai sunt utilizate de către unitatea de învățământ care le deține (Colegiul Tehnic C.I. Istrati) pentru activități didactice”. Daniel Ioniță a încercat, se pare, o lovitură de imagine, pentru că nu și-a consultat, în prealabil, colegii din comisia sa și din celelalte comisii de specialitate ale Consiliului Local, care ar fi putut avea un cuvânt de spus în realizarea acestui proiect extrem de ambițios și de costisitor, dar totodată extrem de necesar pentru Câmpina. O sală polivalentă de dimensiuni apreciabile are comuna Cornu, dar al doilea municipiu al județului nu se poate lăuda cu așa ceva. 


Florin Frățilă l-a dojenit colegial pe antevorbitorul său pentru faptul că nu s-a consultat absolut deloc cu ceilalți colegi în realizarea acestui proiect important pentru comunitate, întrebându-l dacă poate să garanteze în vreun fel că va obține fondurile guvernamentale necesare construirii sălii de sport. Solicitarea lui Florin Frățilă ar putea părea absurdă la prima vedere, dar consilierul liberal, la fel ca toți colegii săi, s-a gândit la influența pe care ar putea să o aibă Daniel Ioniță pe lângă nașa lui de cununie, vicepremierul Grațiela Gavrilescu. Este de presupus că fără sprijinul acesteia, șeful local al ALDE nu s-ar fi lansat în această întreprindere dificilă, dar și aducătoare de capital electoral (în caz de reușită). Ioniță a răspuns că nu poate garanta obținerea finanțării mai mult decât poate garanta o bancă unui solicitant acordarea unui credit înainte de analizarea dosarului acelui solicitant. “Nu vreau sa facem din acest proiect inițiativa lui Ioniță. Este inițiativa Consiliului Local. Numai că negăsind un teren, noi, reprezentanții administrației locale, am venit cu o variantă de proiect, pe care putem să o acceptăm sau nu. Dar nu înțeleg ce ne costă să luăm terenul din administrarea Liceului de Petrol în administrarea Consiliului Local? Pentru că să zicem că o să construim acolo o sală polivalentă. Ministerul Educației nu o să ne dea voie să dărâmăm vechea clădire a clubului sportiv Petrol, dar după ce facem sala polivalentă, putem muta clubul sportiv în ea, iar vechea clădire o dărâmăm apoi și pe terenul eliberat putem face o parcare. În ceea ce privește costurile sălii polivalente, deocamdată nu mă pot pronunța, pentru că urmează mulți pași procedurali până la aflarea costurilor totale ale investiției”, a susținut în plenul adunării Daniel Ioniță, care părea a pune boii în fața carului.
Din orice parte l-ai fi privit, proiectul lui Ioniță avea iz electoral. Altminteri, l-ar fi putut iniția cu toți membrii comisiei din care face parte, și atunci nimeni nu l-ar mai fi bănuit că urmărește câștigarea de capital politic și de voturi ipotetice. Proiectul lui Daniel Ioniță a căzut la vot, nefiind pe placul consilierilor majorității din Consiliu (PNL – PMP), care nu au fost de acord cu dimensiunile reduse ale lotului pe care ar urma să se înalțe sala de sport, dar nici cu dărâmarea vechii săli de sport, acolo unde se antrenează valoroșii atleți ai CSS Petrol, pentru a se face loc unei parcări. Mai ales că s-a profilat printre propunerile celelalte o variantă mult mai fericită, având în vedere suprafața mult mai generoasă oferită: terenul pe care a funcționat cândva tabăra școlară de pe Voila, teren obținut de la Ministerul Educației acum câțiva ani și inventariat deja în domeniul public al orașului. Orice s-ar spune, 4530 metri pătrați este prea puțin pentru construirea unei săli de sport corespunzătoare, investiție în care tribunele, vestiarele, sala de conferințe și toate anexele ocupă mii de metri pătrați.
În finalul ședinței, Frățilă avea să-i răspundă unui cetățean din sală, care înțelesese că aleșii nu sunt de acord cu construirea unei săli de sport polivalente. ”L-am rugat pe dl Ioniță să vină să purtăm toți consilierii discuții pentru a realiza o sală de sport adevărată. Să fie cât mai utilă, să avem parcări corespunzătoare, să fie un proiect bine gândit. Dacă dvs ați înțeles că nu vrem să facem o sală de sport, atunci, scuzați-mă, una vorbim, alta înţelegem şi ne mai mirăm că am ajuns să ne certăm românii între noi”.
Adrian BRAD

Grecia, între efectele turismului și ale recesiunii

Poate că Henry Miller era cam exaltat atunci când scria aceste rânduri, dar oricine a fost în Grecia cel puțin o dată știe că un sâmbure de adevăr tot conțin cuvintele sale fie și pentru că magia bătrânei Elade este dată de farmecul său natural unic. „S-au întâmplat lucruri minunate în Grecia – se întâmplă lucruri într-adevăr minunate, care nu se pot întâmpla altundeva pe pământ. Ca și cum El ar încuviinţa, Grecia rămâne sub protecţia Creatorului. Se poate ca și ceilalţi oameni să aibă necazurile lor mărunte, dar se simte mâna magică a lui Dumnezeu și, orice ar face sau ar vrea să facă oamenii, Grecia continuă să fie o grădina sacră – și credinţa mea este că va rămâne așa până la sfârșitul lumii”. (Henry Miller, Colosul din Maroussi”). Paradoxul nostru, al balcanicilor, este că mai aflăm ce se mai întâmplă în țările noastre, atât de apropiate, nu numai din punct de vedere al distanței, dar împărtăşind aceeaşi istorie sau bucate „tradiționale” (toate unice) doar când vreun cataclism le lovește, fie că este unul natural cum s-a întâmplat în Elada, fie vreunul politic, de care Balcanii sunt mult prea bântuiți, ultimul fiind reprimarea manifestaţiei din 10 august, una soft pentru gradul balcanic de represiune, dar totuși un semnal clar. Trebuie să recunosc că a treia experiență turistică estivală elenă nu a știrbit cu nimic atracția față de Grecia turistică, ci dimpotrivă, a cimentat-o. Probabil că trebuie să ai în sânge această chemare către bătrânul leagăn al civilizației europene (chiar cuvântul Europa este de origine greacă) și, mai ales, să depășești schematismul experiențelor turistice standard care se învârt obsesiv în jurul coordonatelor: plaje magnifice - mâncare bună - poate un obiectiv două turistice care trebuie neapărat bifate. Cum arată Grecia în vara anului 2018? Care este legătură între turismul industrial și criza economică ce pare a fi depășită după opt ani grei? Este oare Grecia făcută pentru turism?


În mare măsură da. În mod cert Grecia este mult mai dependentă de industria turistică față de alte țări din Uniunea Europeană (precum Franța, Italia sau Spania, care au și alte industrii foarte performante, spre deosebire de eleni). Numărul turiștilor a început să îngrijoreze autoritățile, pentru că el crește foarte repede de la an la an, ajungându-se în 2018, conform previziunilor, la un maximum istoric de când se strâng date statistice în acest domeniu: 32 de milioane de oameni au venit sau vor veni în Grecia, au petrecut sau vor petrece timp în Grecia. Sigur vor cheltui bani. Adică de trei ori mai mult decât populația țării. În ultimii trei ani, numărul turiștilor a crescut anual cu două milioane, astfel încât mulți își pun întrebarea: este Grecia capabilă să facă față? Din altă perspectivă, Guvernul grec și autoritățile locale nu prea au avut de ales, căci din 2010, de când criza a afectat dramatic țara, obligată să apeleze la trei pachete financiare acordate de Uniunea Europeană (prin Banca Centrală Europeană) și Fondul Monetar Internațional (FMI) în valoare totală de 289 miliarde de euro, turismul a fost centura de siguranță care a permis ţarii să nu se afunde și mai rău într-o recesiune ce părea fără sfârșit. Turismul produce 18% din PIB-ul Greciei, iar din cinci eleni, unul lucrează în industria turismului, ceea ce dacă stai să observi insulele, e drept, dominate de turism și turiști, pare chiar prea puțin. Bănuind că al doilea este în purul stil balcanic bugetar, într-o formă sau altă, ajungi să te întrebi unde lucrează oare ceilalți trei? (Probabil în marile aglomeraţii Atena-Pieru şi Salonic). Însă este evident că turistul nu poate surprinde decât în trecere complexitatea unei țări. Primarul insulei Santorini, una dintre cele mai vizitate din Grecia, conștientizează limitele pe care trebuie să le impună și dezvoltării turismului, căci insula de numai 76 de km pătrați găzduiește anual două milioane de turiști, forţându-l să limiteze numărul turiștilor care debarcă în Santorini la numai 8.000 zilnic. În plus, numărul turiștilor din Asia și mai ales din China, s-a dublat față de 2017, se profită și de deschiderea liniei aeriene directe între Beijing și Atena. Imposibil să nu remarci faptul că în turism se muncește din greu încă de la vârste fragede. Greu de găsit o tavernă unde să nu fie angajați pe perioada vacanței doi-trei adolescenți care se învârt seara ca niște titirezi încărcați cu farfurii și pahare. Și o fac pentru salarii destul de mici (în jurul sau sub 500 de euro). De altfel tinerii înregistrează o rată foarte mare de șomaj, mulți dintre ei preferând după 2010 să emigreze în Europa, în căutarea unor slujbe mai bune. Observându-i nu ai cum să nu-ţi aduci aminte de realitate din România, unde omologii lor nu sunt deloc la fel de entuziasmați de micile munci sezoniere, iar cei care împlinesc 18 ani se grăbesc mai întâi să-și depună dosarele de șomaj la AJOFM. Dar şi magazinele sunt pline şi de vânzători de vârsta a treia, care în România s-ar fi aflat deja de două decenii la pensie, două decenii de urmărit Antena 3 (evident, nu toţi o fac, unii mai ies şi în stradă).
E drept, s-au strecurat grecii cam fraudulos în Uniunea Economică şi Monetară, însă acest pas s-a dovedit cât se poate de înțelept, căci tocmai ajutorul Uniunii Europene a împiedicat prăbușirea țării după 2010. Dacă ar fi rămas la drahmă, aceasta s-ar fi devalorizat dramatic, afectând mult mai direct contribuabilul grec și așa foarte nemulțumit de măsurile draconice, luate de autoritățile supuse presiunii creditorilor internaționali. Care au produs rezultate chiar dacă nu au fost deloc iubite de eleni. Țara a revenit la o creștere economică robustă, șomajul s-a diminuat (de la 27% la puțin sub 20%, ceea ce oricum este mult), uriașul deficit bugetar a fost eliminat, ajungându-se chiar la un excedent bugetar, rara avis în finanțele grecești, care în mod istoric sunt împovărate (chiar din primii ani de la obținerea independenței de stat grecii au fost imprumutaţi de occidentali pentru că altfel fragilul stat elen risca să se prăbușească). Demonii populiști stau la pândă, căci și în Grecia vor fi în curând alegeri, iar premierul elen Tsipras, șeful partidului Siriza, este un alt politician în căutare de voturi, declarând că „acum ar fi cazul să ne ocupăm din nou de asistență socială” domeniu față de care avea mâinile legate până de curând de către instituțiile creditoare extern. Cam ca în cazul României, unde se toacă banii pe pomeni electorale sigure, chiar între anii ciclului electoral, guvernatorul Băncii Centrale a Greciei avertiza, cam în stiul lui Isărescu (bate șaua ca să priceapă iapa) „Grecia încă are un drum lung de parcurs. Dacă dăm înapoi față de ceea ce am realizat acum sau în viitor, piețele financiare ne vor abandona și nu vom mai fi capabili să refinanţăm împrumuturile cu dobânzi sustenabile” (interviul dat de Iannis Sturnaras ziarului „Kathimerini”.) Relațiile atât de tensionate cu Germania s-au îmbunătățit simțitor, cel puțin la nivel oficial, probabil și ca urmare a unor promisiuni financiare (de reducere a dobânzilor la creditele luate), astfel încât Grecia a fost de acord cu cererea Guvernului Germaniei de a-i prelua pe migranții care ar fi depus cerere de azil în Grecia dar ar fi ajuns în Germania. O mână de ajutor dată lui Merkel. Un alt subiect fierbinte și la propriu și la figurat este problematica macedoneană care pare, în sfârșit, a-și găsi rezolvarea. Cine ar fi crezut că tocmai Tsipras va avea curajul să se avânte pe un teren atât de minat, având în vedere începuturile sale populiste și demagogice? Imposibil pentru noi de înțeles încăpățânarea elenă de a nu recunoaște fosta republică iugoslavă a Macedoniei (în fapt, fosta Macedonie care a revenit Regatului Serbiei după cele două războaie balcanice, încheiate prin Pacea de la București din 1913 - dacă Tito nu ar fi creat din nimic această republica în cadrul Iugoslaviei sale probabil că mica provincie ar fi rămas în componenţa Serbiei), însă există ceva similarități cu dosarul nostru basarabean. Bucureștiul s-a grăbit să recunoască independența Republicii Moldova, în timp ce elenii au făcut tot ce au putut pentru a bloca accesul Macedoniei pe scena internațională după 1991. Motivul? Cele trei regiuni nordice din Grecia (Anatoliki Makedonia - denumită astfel pentru că aici au fost așezați mulți dintre grecii care fie au fugit, fie au fost transferați de Turcia kemalistă - terminologia europeană se referă la ea drept Macedonia de Est și Tracia, Kentryki și Dytiki Makedonia - Macedonia Centrală și de Vest) care se numesc Macedonia (de fapt porțiunea din Macedonia care a revenit regatului Grec după 1913, porțiunea din Tracia acordată Bulgariei revenind Greciei în 1919). Cum ar fi putut mică republică slavă, care în mod evident nu are nimic de-a face cu regatul macedonean antic, să-și însușească acest teritoriu aparțînând unui stat mult mai puternic rămâne un mister. Însă nici denumirea de Republică Macedonenă de Nord nu mulțumește pe toată lumea, nici în Grecia (șapte din zece greci se împotrivesc folosirii denumirii) și nici în Macedonia, unde compromisul pare o capitulare. Tsipras a supraviețuit și unei moțiuni de cenzură in parlamentul elen. Acordul semnat trebuie însă ratificat de cele două legislative, în plus, partea macedoneană a convocat și un referendum pe 30 septembrie, astfel încât întreaga poveste macedoneană s-ar putea să fie în continuare departe de a-şi găsi rezolvarea.
Observând asaltul turiștilor români, care par că s-au săturat de insule mai apropiate de România dar mai puțin spectaculoase, fiind șocat de faptul că primul concetățean întâlnit pe plaja din Vasiliki era chiar un adept hotărât al shaormelor cu de toate, cam pe la 120 de kile, rumegam marele paradox istoric sau marea răzbunare. Dacă mai bine de un secol elita elenă din Fanar a exploatat cu mult succes resursele celor două principate dunărene valahe (unii dintre reprezentanții acestor dinastii strângând bani care le-au ajuns și nepoților) dar nu numai, acum, românii își iau într-un fel revanşa, luând cu asalt Grecia. Iar elenii, ospitalieri cum sunt, nu se supără, pentru că banii românilor sunt la fel de buni precum ai englezilor sau chinezilor, iar ei nu fac mofturi. În mod tipic balcanic, și prima mea conversație cu patronul pensiunii unde am stat s-a sfârșit tot pe cărările întortocheate ale politicii, eu (de)plângând distrugerea luptei anticorupție de la București care ne oferea măcar speranța unei țări normalizate, iar el condamnând incapacitatea politicienilor lui de a face față incendiilor care tocmai făcuseră optzeci de victime. La finalul întâlnirii mi-a facă un cadou tipic, tradițional: o sticlă de vin alb sec inscripționată cu numele satului Vasiliki. De altfel acesta este unul din obiceiurile lor care de regulă îi surprinde pe români: cum să dai/ servești ceva gratuit? Căci romanul știe foarte bine că nimic în viață nu este dat de pomană/ gratis. Însă grecul este mai şiret și chiar dacă este evident că tot clientul plătește, impresia contează. Rare sunt tavernele care nu oferă ceva gratuit, fie că este o felie de pepene, fie o bucată de pâine cu unt. E drept, asaltul turistic pare a-și spune cuvântul și în această privința, și ei fiind tentați s-o lase mai ușor cu această tradiție. Greu de precizat dacă și cât de excedaţi sunt și grecii de acest asalt care mi-a fost dovedit și de faptul că într-o banală zi de joi trei nave de croazieră, înţesate cu turişti, făceau exact același traseu în jurul insulelor de lângă Lefkada. Iar fiecare debarcare a unui grup rezulta în cel puțin două milioane de fotografii. Dacă criză economică pare a-i fi învățat ceva pe greci, în schimb Guvernul român de dupa 2016 pare a fi uitat cu desăvârșire acea experiență iar viitorul se anunţă problematic. Însă Joyce avea perfectă dreptate în Ulise: „Grecii! spuse iarăși. Kyros! Strălucitor cuvânt! Vocale pe care semiţii și saxonii nu le cunosc. Kyrie! Aureolă intelectului. Kyrie eleison! Făcătorul de closete și constructorul de cloacă nu vor fi niciodată stăpânitorii spiritului nostru”
Codruţ CONSTANTINESCU 

Pacienţii SanConfind n-au nevoie de „a doua opinie medicală”

Calitatea investigaţiilor medicale SanConfind este recunoscută şi apreciată 

(P) Atunci când se clatină încrederea pacientului în medicul său curant sau în acuitatea investigațiilor medicale realizate într-o anumită unitate a sistemului sanitar, pacientul respectiv are sentimentul că medicul nu a făcut totul pentru îngrijirea sa, că nu a dat dovadă de profesionalism în interpretarea analizelor medicale, ori că acestea din urmă chiar nu au calitatea corespunzătoare. În această situație apare dorința pacientului în cauză de a căuta adevărul despre afecțiunea sa la un alt medic sau la o altă structură din sistemul sanitar, de a solicita așa-numita ”a doua opinie medicală”. Unele statistici acreditează ideea că, după a doua opinie medicală, în jur de 5% din diagnostice se schimbă substanţial. Altele consideră că are loc o schimbare a diagnosticului într-o proporție mult mai mare. De remarcat este că, pentru acelaşi tablou clinic, doi experţi pot pune două diagnostice diferite, lăsând pacientului libertatea, dar și neliniștea alegerii drumului pe care trebuie să meargă în continuare pentru a-și găsi sănătatea.
Așa cum nu întotdeauna adevărul juridic este identic cu adevărul obiectiv (instanțele de judecată pot da uneori soluții greșite, injuste, din lipsă de probe, din cercetarea greșită a acestora, ori din diferite alte cauze), și medicul curant solicitat poate stabili un diagnostic inexact ori poate prescrie un tratament incorect sau mai puțin inspirat. Cauzele acestei situații nefericite sunt multiple, cele mai frecvente fiind: comunicarea defectuoasă dintre medic şi pacient, lipsa de empatie, înţelegere şi îndrumare, insuficiența documentelor din istoricul medical al pacientului ori lipsa de claritate a analizelor și investigațiilor medicale  la care a fost supus pacientul. Această ultimă cauză este cel mai frecvent întâlnită. 


În țările dezvoltate din Occident, este recunoscut și respectat, în mod riguros și explicit, dreptul pacientului la a doua opinie medicală („the second opinion”). În unele sisteme de sănătate, dreptul la a doua opinie este inclus total sau parţial în pachetul de asigurări de bază.  În comparaţie cu alte ţări, pacienţii români nu îşi cunosc bine drepturile şi obligaţiile, prin urmare, nici dreptul la a doua opinie medicală. La noi, dreptul la a doua opinie este stipulat, destul de sec, în Legea drepturilor pacienţilor: „Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală“. Pentru a-şi exercita acest drept, pacienţii nu au nevoie de acordul nimănui – nici al medicului curant, nici al Casei de Asigurări de Sănătate – însă, de obicei, profesionistul căruia i s-a solicitat o a doua opinie nu preia tratamentul.   A doua opinie se poate solicita în diferite momente: în timpul fazei de stabilire a diagnosticului sau înainte ori după efectuarea tratamentului. Ea implică, desigur, costuri suplimentare pentru solicitanți. Pacienții SanConfind sunt tot mai convinși că serviciile medicale SanConfind nu necesită „the second opinion”. 


Această realitate ne-a fost confirmată și întărită de doamna doctor Elena Dumitrescu (medic specialist pneumologie), directorul medical executiv al Spitalului SanConfind, care ne-a declarat următoarele: „Vă asigur că acuitatea probelor analizate în cadrul Laboratorului de analize medicale SanConfind și a investigațiilor realizate la departamentul nostru de imagistică medicală au o calitate excepțională, ceea ce face ca medicii curanți ai pacienților noștri să nu le mai ceară acestora repetarea analizelor și a investigațiilor, pentru o mai mare edificare în privința diagnosticului ce trebuie dat, precum și a tratamentului de prescris. Practic, beneficiarii serviciilor SanConfind nu mai au nevoie de a doua opinie medicală, cel puțin din punct de vedere al investigațiilor medicale, de vreme ce toate investigațiile pe care ni le-au solicitat sunt foarte bine făcute și foarte bine apreciate în lumea medicală din Capitală, din județul nostru și nu numai. Este o realitate pe care mi-au confirmat-o mai mulți pacienți ai noștri din Ploiești și din București, care s-au întors la medicii lor curanți cu analizele și investigațiile medicale făcute în spitalul SanConfind. Medicii lor curanți, cei care i-au trimis la noi, au fost foarte mulțumiți de calitatea acestor analize și investigații. Vă pot confirma acest lucru și din propria experiență. Din cauza unor probleme de sănătate, am fost și eu la București pentru mai multe controale medicale, la o clinică privată foarte bine cotată. Le-am dus investigații imagistice făcute la noi, în spital, iar cei de acolo au fost încântați de calitatea acestora, asigurându-mă că nici în București nu aș fi făcut o treabă mai bună. Încet-încet, calitatea investigațiile medicale SanConfind începe să fie tot mai mult recunoscută și apreciată în lumea medicală din țara noastră”.

Mămicile care au născut la SanConfind – cei mai buni agenţi publicitari ai maternităţii spitalului la BebeFest

(P) Maternitatea SanConfind și-a început activitatea în ianuarie 2017. Adresabilitatea acestei unități a fost mai mică la început, dar a crescut neîncetat, mai ales în acest an. Până în prezent, aici au avut loc aproximativ 190 de nașteri (50 de nașteri în anul 2017). Maternitatea este o structură a secției Obstetrică-Ginecologie, care  are o echipă medicală completă. Astfel, în secția O-G își desfășoară activitatea trei medici permanenți de specialitate (dr. Dan Mihalache, dr. Oana Dumitrescu, dr. Ion Nica) și trei medici obstetricieni colaboratori (dr. Elena Fusu-Plăiașu, dr. Denisa Nica, dr. Marilena Avram).  Activitatea de neonatologie este asigurată de un medic permanent (dr. Eugenia Grumezescu) și patru medici colaboratori (dr. Cristina Popa, dr. Raluca Teodosiu, dr. Lucica Moldovan, dr. Cerasela Alexiu). În compartimentul ATI lucrează doi medici (dr. Delia Bucur și dr. Luminița Luțan). Secția are 12 asistente de O-G (dintre care trei sunt moașe, deci cu studii superioare), 9 asistente de Neonatologie și 6 asistente ATI. 


În perioada 24-26 august 2018, a avut loc ediția inaugurală a Târgului BebeFest, primul târg prahovean pentru gravide și viitoare mămici, organizat de Maternitatea SanConfind și Agenția de Promovare și Dezvoltare a Turismului Prahova la Complexul Ploiești Shopping City. 


Evenimentul a fost un real succes, în cele trei zile de desfășurare, Târgul fiind vizitat de peste 5 000 de persoane. Din prima până în ultima zi a manifestării, cei mai buni agenți de publicitate ai Maternității Centrului Medical SanConfind au fost multe dintre proaspetele mămici care au născut, cu puțin timp în urmă, în această unitate spitalicească. Însoțite de copilași care abia învățaseră să meargă sau de bebeluși ținuți la pieptul matern în slinguri, eșarfe sau în alte dispozitive create special în acest scop, mamele care au născut la SanConfind împărtășeau din experiența lor gravidelor vizitatoare ale standului maternității noastre. Toate sfaturile proaspetelor mămici erau străbătute ca un fir roșu de îndemnul: ”Mergeți acolo și nu veți regreta. La SanConfind este foarte bine. Condițiile sunt excepționale. Prețurile sunt rezonabile. Mâine dacă ar fi să nasc, tot acolo m-aș duce.”