13 septembrie 2018

105 ANI DE LA MOARTEA LUI AUREL VLAICU

Se împlinesc astăzi 105 ani de la moartea celui mai mare pionier al aviaţiei române, Aurel Vlaicu, care în încercarea de a trece Carpaţii la bordul avionului său, Vlaicu II,  s-a prăbuşit la marginea comunei Băneşti. La monumentul ridicat în memoria sa aici, s-au desfășurat și în acest an manifestări care să omagieze dispariția marelui pilot și inventator.


În memoria lui, Nicolae Iorga scrie la data de 23 septembrie 1913, în suplimentul „Neamul românesc pentru popor”, articolul cu titlul „Moartea lui Vlaicu”.


„V-am pomenit şi altă dată de acel îndrăzneţ fecior de ţăran român din Ardeal, care, prin iscusinţa lui minunată, ajunsese a zbura, pe o maşină descoperită de dânsul, până în lumea nourilor şi mai sus de dânsa. Ani întregi de zile, el a fost bucuria şi mândria tuturor Românilor, cari-şi simţeau sufletele înălţate când îl vedeau despicând văzduhul sus deasupra capetelor lor. Aveau şi alte neamuri zburători, dar al nostru putea să le ţie piept tuturora prin anume însuşiri deosebite ale născocirii sale.
Vlaicu cel ce se purta prin ceruri rămăsese, cu toată minunea zborurilor sale, tot un flăcău tăcut şi cuminte, fără umbră de trufie, vesel numai că l-a ajutat Dumnezeu să facă şi el un dar, şi încă unul aşa de scump, neamului din care s-a ridicat.
Dar nici lui nu i-a fost dat să-şi îmbogăţească viaţa cu descoperiri, nici nouă să-l putem păstra multă vreme în mijlocul nostru. Deunăzi, fraţii din Ardeal îşi ţineau adunarea de cărturărie, de «cultură», la Orăştie. Avea să se strângă acolo atâta lume voioasă, între care şi mii de ţărani din satele vecine, asemenea cu tovarăşii de pe vremuri ai inginerului celui învăţat şi meşter. Şi inima se zbătea în Vlaicu când se gândea că, scoborând încet din slava cerului, după ce va fi fost trecut peste vârfurile munţilor de hotar, se va lăsa la dânşii.
Data asta însă, cerul nu ni l-a mai dat înapoi. Sufletul lui a rămas cu sufletele celor mari şi buni de pe vremuri. Iar trupul fără suflare a fost găsit între sfărâmăturile aripilor frânte.
Domn să fi fost şi n-ar fi avut o înmormântare ca aceea ce i s-a făcut la Bucureşti. Regele poruncise a i se pune pe piept o înaltă decoraţie, ministrul de Războiu a ţinut una din cuvântări, şi ofiţeri, ostaşi, în număr mare, l-au petrecut până la mormânt. Iar zeci de mii de oameni se uitau cu ochii în lacrimi cum se duce spre pământ rămăşiţa pământească a celui cu gândul neînfricoşat.
Dar în fruntea tuturora stătea ţăranul care l-a născut, şi după el fruntaşii tineri de la el de-acasă, din Binţinţi.
Şi fiinţa lor acolo dădea celor mai mari şi puternici o învăţătură: aceea că dintre cei umili a fost lăsat să se ridice şi acesta, ca pentru a răsplăti munca, dreptatea şi credinţa lor.
Nicolae Iorga,
Deputat al Colegiului al II-lea de Prahova”.