06 noiembrie 2018

O câmpineancă de 10 ani, campioană naţională la echitaţie

Dumnezeu le-a dăruit locuitorilor terasei dintre Prahova şi Doftana nu doar un relief armonios cu o climă blândă, pe care să-şi întemeieze o cetate trainică, ci şi mult talent în multe sporturi. Astfel, fii şi fiice ale acestor meleaguri au reuşit să facă performanţă în multiple discipline sportive. Dacă săptămâna trecută vă prezentam un localnic pensionar care a învăţat, în doar un an de zile, să patineze pe role ca un profesionist, astăzi vrem să v-o prezentăm în cele ce urmează pe Karina, elevă în clasa a IV-a la Şcoala Gimnazială B. P. Hasdeu, care, tot într-un un an, a învăţat să călărească atât de bine, încât a reuşit să devină dublă campioană naţională în echitaţie. Astăzi, se poate spune că ea este dedicată cifrei 10, căci este o copilă de 10 ani şi o călăreaţă de nota 10. 

Istoria echitaţiei 
Conform wikipedia.org, echitația este, în sensul larg, sportul călăriei. În sensul restrâns al termenului, echitația reprezintă modul în care se călărește corect un cal de călărie. Mai exact, echitația se definește prin modul corect în care călărețul se prezintă călare pe un cal și prin capacitatea sa de a își controla și prezenta calul cu ajutorul comenzilor specifice. Modul corect de a călări și controla calul este universal valabil pentru toate stilurile. Echitația este cel mai bine evidențiată prin stilul de călărie englezesc, folosit pentru sportul ecvestru modern de performanţă, acesta impunându-se la nivel mondial. Din sportul tradițional englezesc de societate (hunting), rezervat doar aristocrației, a evoluat, în timp, sportul ecvestru din zilele noastre, definind treptat cele mai importante discipline ecvestre: Dresajul clasic (Dressage), Sărituri peste obstacole (Show-jumping) și Proba Completă (eventing sau 3 days event) toate acestea fiind discipline olimpice. 

Începuturile unei mari campioane
La vârsta la care alte fetiţe se joacă mai mult cu păpuşile, fiind bucuroase dacă au un căţel sau o pisică pe post de animal de companie, Karina are ca prieteni dragi caii. Cu predilecţie, un ponei sport dintr-o rasă dezvoltată de britanici: “New Forest Pony”. Practic, caii au făcut parte din viața ei chiar de la început. Atunci când ochii săi au început să întrevadă lumea noastră, calul a fost printre primele lucruri pe care le-a văzut și le-a atins. La vârsta de trei luni, Karina a fost aşezată, pentru prima dată, pe un ponei. Atât de tare şi-a înfipt mâna în coama lui, încât la coborâre avea cateva fire din părul calului printre degete. Mică fiind, nu se simțea în pericol lângă aceste puternice animale, astfel că părinții, nu o dată, au găsit-o fugită în grajd, aproape sub picioarele cailor. Deși avea posibilități imense de a practica acest sport, nimeni nu a pus nici cea mai mică presiune pentru a face carieră în arta echitaţiei. Pentru că echitaţia este sport şi artă în acelaşi timp. 
“Am lăsat-o pe Karina să vină singură pe drumul echitaţiei, fără a o forţa, fără a o influența. A avut o tentativă de a se dedica echitaţiei, acum trei ani, dar nu a fost decât o scânteie care s-a stins după o lună. Aşa că abia acum un an şi-a dat seama că este atrasă profund de cai şi de sportul călăriei. Şi de atunci, am început să lucrăm serios cu toată exigenţa, cu profesionalism, impunând mereu disciplina care, din păcate, lipsește azi în sportul de performanță”, ne povesteşte tatăl Karinei , sportivă legitimată clubul de echitaţie ACS Morisena Cenad. 


Un cadou magic de Crăciun
„De fapt, dragostea pentru cai cred că am avut-o mereu în mine, însă abia acum un an această dragoste a explodat în inima mea. Voiam să mă apuc serios de un sport, şi cum nu-mi plăcea înotul, am zis să încerc cu călăria, mai ales că am crescut mulţi ani printre cai. Când tata a văzut că nu e doar un moft, că de câteva luni bune mă străduiam să învăț (cădeam, mă urcam înapoi în șa, apoi iar cădeam, dar încercam până îmi ieșea), mi-a dăruit-o pe Snow anul trecut, de Crăciun. A fost cel mai frumos cadou al vieţii mele”, ne mărturiseşte Karina. 


“Calul meu preferat, cu care am cucerit multe medalii, este un ponei-fetiţă culoare Cremello (alb-blond), cu ochii albaştri. Ce își poate dori mai mult o fetiță de 10 ani decât un ponei unic, blond cu ochi albaștri?! Snow este un ponei de talie mare, genetic specialiazat pentru utilizare în sport, în vârstă de numai 4 ani, rasa New Forest Pony, și a fost adus de la o herghelie foarte bună din Belgia. Numele ei din paşaport este: Little Snowflake van Het Knockoff. Cu Snow, așa cum o alint eu, am participat la mai multe concursuri în acest an, primul meu an competiţional”, ne mai spune Karina.

Dublă campioană naţională la 10 ani
Primul concurs neoficial la care a participat Karina a fost în luna mai 2018, la Clubul Ecviva de lângă București. Atunci a călărit-o pe Snow, dar şi pe Gloria Z, al doilea cal pe care îl încalecă. Gloria este un cal în vârstă de 12 ani, culoare neagra, rasa Zangersheide, de data asta fiind vorba despre un cal de talie normală, cu multă experiență competițională, membră a lotului național de amazoane al României mai mulți ani la rând, de care Karinei îi este tare drag, deoarece Gloria este cea care o învață multe dintre tainele echitației. Pentru a înțelege mai ușor, în definiție, orice cal care are sub 148 cm înălțime la greabăn este considerat în categoria ”Ponei”. Snow este un ponei care se apropie de înălțimea maximă, fiind dedicat sportului călare. Cei mai buni dintre acești ponei-sport concurează de multe ori în probele de cai mari. La categoria “Ponei”, copiii au voie să participe la concursuri până la vârsta de 16 ani. La categoria “Copii”, concurenţii pot avea vârsta cuprinsă între 10 – 14 ani. La concursurile internaţionale importante, poneii-sport pot sări şi peste obstacole de 130 cm, adică deloc puțin, ținând cont că nivelul maxim al obstacolelor la olimpiadă, pentru caii mari, este de 165 cm .
 “Primul meu  concurs oficial a fost “Karpatia Pony Show”, ediţia a 2-a, desfăşurat la Floreşti în perioda 1-3 iunie 2018, concurs care are aceiaşi organizatori ca şi mult mai cunoscutul turneu internaţional Karpatia Horse Show. La Karpatia Pony Show am participat la proba de obstacole de 40 cm si 60 cm, unde am câştigat locul I la ambele categorii de înălţime, călărind pe Gloria Z. Nu am concurat pe Snow, deoarece, fiind și ea tânără, a fost călărită de o colegă de echipă mult mai experimentată, pe nume Ana. Lucrul acesta mi-a cam displăcut, dar știam că sportul înseamnă disciplină, eu eram prima oară, Snow era și ea prima oară … emoțiile debutului sunt greu de stăpânit … și nu avea cum să iasă ceva bun, dacă nu înțelegeam că așa trebuie făcut. 


Al doilea concurs, în perioada 20-21 iulie, a fost la Târgu Mureş: Cupa României la Concurs Complet, organizat de Clubul Hipic Romsilva , unde am debutat în Proba Completă sau Eventing, în limba engleză. Proba completă, o disciplină mai specială din echitaţie, este considerată și cea mai periculoasă. Ea constă în trei zile de concurs, de-a lungul cărora se cumulează puncte în trei discipline diferite. Prima zi – dresaj, a doua zi –  Cross, sărituri peste obstacole naturale în teren variat (bușteni, șanțuri etc), și a treia a zi – obstacole clasice. La Târgu Mureş, la prima mea participare la Proba completă, am fost eliminată, deoarece, din neatenţie, am sărit pe lângă un obstacol și am uitat că trebuie să mă întorc și să îl sar corect. 
Următorul concurs a fost Karpatia Horse Show, de la Floreşti, din 28-30 septembrie, unde am ocupat locul 2 la categoria “Copii” si locul 10 in clasamentul general, deci dintre toţi cei 33 de concurenţi. Ca să am șanse reale la Finală, am început să mă antrenez, pentru fiecare disciplină în parte, foarte serios. Am participat pe hipodromul Ploiești la cursele de galop și am luat locul 2 la prima participare. Apoi, la Finala Campionatului Național de Dresaj m-am clasat pe locul 4 în finala la Categoria Ponei. 


Luna trecută, la Finala Campionatului Naţional de Probă Completă, care s-a desfăşurat tot la Târgu Mureş, am reuşit să câștig titlul de CAMPIOANĂ NAȚIONALĂ COPII 2018. Călărind un ponei, punctajul acumulat după trei zile mi-a adus și titlul de CAMPIOANĂ NAȚIONALĂ al CRITERIULUI PONEI 2018. În clasamentul general pe 2018, am ocupat al şaselea loc, imediat in urma antrenoarei mele, care a ocupat locurule 4 și 5 cu caii Gloria Z si Cartell, din aproape 30 de concurenți aflați la startul final”, ne descrie succint Karina ascensiunea ei fulgerătoare. 


Săptămâna trecută, Karina a fost din nou la un concurs și a ocupat iarăși locul 1, apărându-și titlul de campioană. Să ajungi, la 10 ani, dublă campioană naţională de echitaţie în disciplina cea mai complexă a echitației nu este deloc puţin lucru. Ba, la drept vorbind, este un lucru extraordinar, o premieră pentru sportul călăriei din România. Eleva Karina din clasa a IV-a a dovedit că este o mare luptătoare. Un talent uriaş care încă mai trebuie şlefuit ca să ajungă la maxima strălucire. O strălucire care se va răsfrânge şi asupra imaginii Câmpinei, oraşul din care s-a ridicat Karina, dulce şi ingenuă ca orice copilă de vârsta ei, tenace ca o luptătoare neînfricată căreia nu-i place să piardă. Karina – mica amazoană a echitaţiei româneşti, de care, în mod sigur, vom mai auzi.
Adrian BRAD

Editorial. OAMENI

Știți cine este Pavel Popescu? Nici eu nu știam pînă ieri. Povestea lui (adică și cea spusă de el) arată cît de diferită este realitatea de cea pe care o vedem doar prin sticla televizorului. Pavel Popescu este un deputat român. Nici nu contează, în acest context, al cărui partid. Ca să înțelegeți ceea ce voi scrie mai departe, trebuie să îi citiți postarea de pe Facebook de vineri, 2 noiembrie. Este vorba de explozia de la Piatra Neamț, soldată cu accidentarea gravă, arsuri peste 75%, a unui tînăr. Nota despre care aminteam este un fel de jurnal, pe ore și minute, al eforturilor pe care dl. Popescu le-a făcut pentru a reuși transferarea victimei la un spital din Belgia. Este cea mai crudă radiografie a neputinței, insensibilității, incompetenței, birocrației ucigătoare a Statului român. Pentru care cetățeanul este ultima dintre preocupări. Se vădește încă o dată că nu „statul paralel” este dușmanul nostru, ci statul pur și simplu. Accidentul s-a petrecut, ca un făcut, la fix trei ani de la dezastrul de la Colectiv. Și noul accident a demonstrat că, în tot acest timp, statul român a făcut fix nimic pentru îngrijirea cetățenilor săi, secțiile și paturile „pentru marii arși” sînt doar pe hîrtie, suficiența d-lui Arafat a birocratizat pînă la paralizie sistemul, dotarea spitalelor e la același nivel, infecțiile intraspitalicești n-au scăzut cu nimic. Dl. Popescu s-a folosit de funcția sa pentru a da telefoane, a deschide uși, a obține acceptul spitalului din Belgia, acesta a refuzat la un moment dat fără plata înainte, pentru că parșivul de stat român „uitase” să plătească pentru cei doi mineri îngrijiți acolo cu ceva vreme în urmă. Victima a ajuns cu bine la spitalul din Belgia. Odioasa Europă care ne asuprește, cum spun imbecilii naționali! Dar pentru asta nimic din sistemul medical, politic, economic, juridic, diplomatic, legislativ nu este pregătit. Doar abnegația unor oameni – nu am cercetat, înțeleg că au ajutat supraviețuitorii de la Colectiv – a reușit de data asta să miște carul ruginit al statului pentru a salva un om.


Această întîmplare ne arată mai bine decît orice analiză ce fals enorm stă la baza cotidianului nostru purulent, a politicului obsedat să schimbe legi pentru asigurarea impunității unei cleptocrații partinice, să cumpere complicitatea presei și voturile alegătorilor, să tîmpească viitorul cu aberante proiecte educaționale, dar deloc să facă lucruri în favoarea cetățenilor. S-a dovedit acum că a face bine nu se poate decît călcînd în picioare enorma inerție și prostie a sistemului. Dacă binele mai supraviețuiește în mod miraculos în țara ocupată de politruci, este numai prin astfel de oameni stranii, adică străini de indiferentismul general. Între Tudorel Toader și Pavel Popescu (iertați blasfemia alăturării), dumneavoastră pe cine ați alege prim ministru? Apropo, e mai bine de un an de cînd am scris că d-na Corina Crețu va fi candidata PSD la prezidențiale. Acum se vehiculează insistent numele domniei sale pentru a o înlocui pe Veorica. Lumea e entuziasmată, cică doamna ar fi dat în judecată PSD-ul. Greșit! Din PSD nu poate ieși nimic bun. Argumentul că e mai bună decît d-na Dăncilă este perfect irelevant: cine nu e mai competent decît această fantoșă? Fie că și-a bătut joc cineva de ea dîndu-i aceleași hîrtii (cine-i scrie discursurile e un fenomen), fie că subordonații sînt după calapodul de competență al domniei sale, a spune două zile la rînd aceeași „poezie” este un gest de un ridicol fără capăt.
Apropo de poezie: a stîrnit mari rumori ideea de a da test grilă la bac, mai ales la materiile umaniste. Obsesia standardizării corectării este ea însăși un semn de prostie. La revolta profesorilor, s-a renunțat la ciudata idee. Numai că… iar entuziasmul „victoriei” este nejustificat. Pentru că oamenii care au luat această decizie stupidă, care au alcătuit supra-realistele baremuri (Cine sînt? I-a arătat cineva publicului?), lucrează desigur și mai departe în funcții de decizie, pe salarii la care profesorii ce se chinuie cu alfabetizarea funcțională nici nu pot visa. Scopul? Firește de a avea un procent de reușiți la bac care să se apropie de 90. Și un procent similar de absolvenți care să vorbească aidoma d-nei Dăncilă sau d-nului Andrușcă. Atunci și numai atunci se va împlini strategia PSD în domeniul educațional: nimeni nu va mai rîde de cei doi și de ceilalți. 
Am pus în paralel două lumi, ireconciliabile. Cea a oamenilor cărora le pasă de oameni și pot face multe întru ajutorarea lor la nevoie, și cea a oamenilor care nu cunosc verbul a (ți) păsa de cineva (altul decît tine și ai tăi). Cam asta e falia majoră a unei Românii care suferă de nevroza unității. Puține lucruri mă enervează mai temeinic decît expresia, cu aer de sentență definitivă, toți sînt la fel! Pentru că nu este deloc adevărată. Exemplul dat la început arată că nici măcar în politică nu sînt toți la fel. Există totdeauna posibilitatea unei alegeri. Mulțumiri omului Pavel Popescu! Pentru că ne-a învățat că revoluția înseamnă a nu aștepta de la alții, ci de a porni să faci tu însuți!
Christian CRĂCIUN

„Pacienţii politici” (20)

Anul 2012 va rămâne unul de referinţă în politica românească postdecembristă. Decăderea regimului portocaliu, patronat de Traian Băsescu şi apogeul alianţei social-liberale (USL) - victoria zdrobitoare în alegerile locale şi parlamentare - au adus importante modificări în mentalul colectiv al societăţii româneşti. Divizaţi brutal de ciocnirea celor două blocuri politice, românii au văzut doar ceea ce li s-a arătat, fără să poată înţelege în profunzime dimensiunea jocurilor politicianiste din culise. Volumul „Pacienţii politici” (Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015) , pe care îl publicăm acum în serial, îşi propune să scoată la lumină aspecte importante din partea nevăzută a politicii locale, judeţene şi naţionale: jocurile din jurul puterii, camaraderiile de conjunctură şi, pe alocuri, impostura, care inevitabil vor duce, în anii următori, la prăbuşirea eşafodajului.

11 septembrie 2012. Nu le înțeleg codul, nu sunt orientat. Scriu de ani de zile despre complicitățile celor care dețin puterea administrativă locală și nu se întâmplă nimic. Au început să apară semne evidente că nu m-am înşelat! La ultima ședință a Consiliului Local am fost informați oficial că societatea Cast din Bănești, câștigătoarea licitației pentru executarea lucrărilor de modernizare la Calea Dacia, a trimis spre decontare la administrație, după încheierea socotelilor aferente construcției, o factură suplimentară de 89 de miliarde de lei vechi. În primul moment am crezut că nu aud bine! Cum adică lucrări suplimentare (neprevăzute în proiect) de zeci de miliarde? Am cerut lămuriri și am primit priviri otrăvite din toate direcțiile. 
Forțat de insistențele mele, primarul s-a consultat în șoaptă cu viceprimarul oferind, în cele din urmă, puține și irelevante explicații: „Zilele trecute am primit la Primărie o factură prin care societatea Cast solicită să le plătim, în afara celor 17 miliarde de lei vechi achitate deja conform contractului, 89 de miliarde, contravaloarea, spun ei, a unor lucrări efectuate în plus, care au înglobat şi mai multe materiale de construcţii decât fusesese prevăzut iniţial. Este o factură pe care noi nu o recunoaştem şi nu o vom achita (...). Nu există nicio modificare a proiectului care să justifice o asemenea cerere (...)”.
N-am crezut o iotă! Lucrarea se află deja sub lupa autorităţilor naţionale şi europene, tocmai din pricina schimbării ilegale a soluţiei tehnice. Afacerea nu este departe de sfera de influență a păpușarilor oraşului, dovadă și scurta consfătuire a mai marilor din primărie care în astfel de situaţii uită că se duşmănesc, iar în restul timpului se atacă la baionetă. Încrengătura începe să pută! 
După o scurtă dezbatere de catifea, era evident că majoritatea „parlamentarilor” locali nu sunt dispuși să aprofundeze subiectul, conectați fiind, individual ori în grup, la diferite zone de influență, astfel că primarul Laurian a solicitat acordul Consiliului Local pentru angajarea unui avocat specializat în litigii comerciale. Mi s-a părut nejustificată cheltuiala publică, având în vedere că ar putea fi vorba de o posibilă vină individuală. În naivitatea mea, am cerut colegilor să respingem solicitarea primarului și să trimitem speța spre rezolvare la juriștii administrației publice locale, lefegii plătiți să apere interesele instituției. Mă gândeam că voi sprijinit în acest demers de partenerii din USL. Nici vorbă! Unii dintre ei au fost chiar mai ostili decât susținătorii primarului. Majoritatea covârșitoare a votat, fără comentarii, pentru angajarea unui avocat cu onorariu substanțial.  
La berea de după ședință, o tradiție de-acum, am primit sumedenie de sfaturi din partea „aliaţilor”, aceiaşi care defilau cu mâna pe sus la votul suspect de mai devreme. Printre sfătuitori şi viceprimarul, care s-a simţit dator să-mi explice limbajul corpului şi al semnelor, adevărate arme în lupta politică subversivă: „Nu eşti orientat! Noi, ăştia mai vechi în Consiliul Local, ne înţelegem prin semne, codificat. Dacă se întâmplă ceva neprevăzut în timpul şedinţei te uiţi la mine şi îţi dai seama cum trebuie să votezi. Toată lumea a înţeles numai tu nu! Şi în plus mai faci şi atmosferă proastă. Pe viitor ar fi cazul să fii mai atent!” 
Îl priveam stupefiat și nu știam cum să reacționez. În jurul meu, colegii cu state mai vechi în administrație își dădeau coate. Singur doctorul T., între două felii de pizza, a remarcat penibilul situației schimbând subiectul discuției, ocazie fericită să scap de un eventual răspuns tăios. 

15 septembrie 2012. Candidații de la Cameră și Senat. Se apropie a treia rundă electorală din acest an, alegerile parlamentare. Am sentimentul că va fi mai urâtă decât tot ceea ce am văzut până acum, inclusiv în alegerile locale și la referendum. Se dă asaltul final pentru acapararea puterii. Divizată brutal de cele două tabere politice (useliști și băsiști), societatea românească suferă la toate capitolele. Administrațiile publice locale și județene sunt ocupate de baronii celor două grupări, care încearcă cu disperare să rămână la butoane. De victoria ori prăbușirea lor se leagă viitorul grangurilor de la București conectați fatalmente, prin rotație, la vârful puterii de 25 de ani. Trăim într-o grotă morală în care până și interesul național a fost privatizat. Băsescu, resuscitat după cele 7,5 milioane de palme primite de la electorat, croșetează tot soiul de variante politice, mai nou Alianța România Dreaptă, în speranța că va întoarce mortul (PDL) de la groapă. 

Ceea ce până ieri era doar un zvon, astăzi se confirmă. Alexandru, fiul în vârstă de 30 de ani al lui Serghei, deputatul portocaliu, va candida pentru un loc în Camera Deputaților. Istoria se repetă. În 2008, Serghei (PDL) candida împotriva lui Ioan Simion (PNL), iar azi, Alexandru Anghel (ARD) intră în competiție cu Vigu (47 ani), oferta liberalilor useliști pentru Cameră. 
Declarații interesante în presă din partea celor doi. Alexandru Anghel: ”Candidatura mea este sigură, în acest sens exprimându-se atât conducerea PDL Câmpina, cât și liderii conducerii județene. Ceea ce m-a determinat să intru în politică și să candidez pentru un loc în Parlament nu are în niciun fel legătură cu obținerea unor foloase materiale. Nu candidez pentru astfel de avantaje, am o situație financiară foarte bună și stabilă. Sunt acționar majoritar și administrator a două firme din domeniul consultanței în arhitectură și comerțului. Candidez pentru că sunt profund revoltat și indignat de abuzurile comise de actualii guvernanți USL în ultimele cinci luni de când au ajuns la putere. Practic, USL încearcă să distrugă instituții fundamentale ale statului și nu pot sta deoparte. In această situație m-am gândit că nu-mi rămân decât două variante, să-mi iau familia și să plec din țară ori să rămân și să lupt pentru apărarea statului de drept”.
Să mai zică cineva că tinerii din ziua de azi nu sunt pătrunși de spiritul justițiar/ național întru salvarea valorilor neamului!
Vigu: ”Am fost desemnat de conducerea PNL, conform protocolului naţional USL, să candidez pentru Colegiul 2 Câmpina - Camera Deputaţilor, aşa că eu cred că este este foarte sigură candidatura mea. (...) Candidez, în primul rând, din dorinţa de a contribui la redresarea economică a României. Economia românească este în mare suferinţă şi dacă nu o vom redresa cât mai rapid, lucrurile vor lua o întorsătură extrem de periculoasă pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri. Pentru că nimeni nu are voie să se joace cu viitorul acestei tări, mi-am zis că trebuie să mă implic mai mult şi să încerc să ajung în Parlament, unde cred că pot fi de folos în elaborarea unor legi bune. Eu cred că sunt un om responsabil şi voi încerca să ajut la stoparea declinului economic şi redresarea României”.
Idealuri măreţe de ambele părţi. Fiecare vrea să salveze câte ceva - unul statul de drept, altul economia -, dar niciunul nu explică concret cum va proceda. Cred că la primăvară ori întoarcem banii cu lopata, ori trăim ca în polisul grecesc! 
Oferta senatorială a partidelor nu este nici ea prea strălucită. USL-ul îl propune pe Biţă (PSD), ajuns în Parlament în 2008 din partea PDL, iar ARD-ul pe Alexandru Matei, un alt chirurg câmpinean ce pare dispus să-şi agaţe bisturiul în cui.

18 septembrie 2012. Afaceri autumnale. Serbările Toamnei rămân în continuare cele mai populare manifestări de stradă câmpinene. Cultura micului stropit cu bere în talcioc nu poate fi înlocuită atât de uşor pe cât aş fi vrut eu. Am încercat, cu mari eforturi organizatorice şi financiare, un alt concept, mai apropiat de tradiţia culturală a oraşului. Din păcate, lucrurile nu au ieşit aşa cum mi-am dorit, pentru că imediat după ceremonia oficială de deschidere şi-a făcut apariţia, de nicăieri, un adevărat regiment de ciori care au ocupat abuziv fiecare colţ din spaţiul public, oferind „servicii” dintre cele mai diverse. În scurt timp, spectacolul stradal s-a transformat într-un autentic bâlci cu dramatice accente suburbane. Numai intervenţia energică a poliţiştilor locali a curăţat cât de cât locul, însă nu pentru multă vreme. Ciorile apăreau şi dispăreau ca în filmul lui Hitchcock. 
În rest, o mare de oameni, care au adus bun profit proprietarilor de terase fumegânde, aleşi pe sprânceană de încrengătura politică. Audiența la popor este justificarea perfectă pentru toate aranjamentele financiare din culise. Nu mi-a trebuit mult să înțeleg că tot ce se leagă de Serbările Toamnei este o afacere, de la contractele cu trupele de muzicieni, scene, logistică, până la vânzătorul ambulant de popcorn, la care nu au acces decât abonaţii/ preferaţii oligarhiei. Am văzut toate aceste mişmaşuri şi am hotărât ca de aici înainte să mă ţin departe. Îmi este clar că nu le pot stopa, dar nici nu doresc să particip la ele. Am anunţat oficial că pe viitor mă retrag din grupul de organizare a Serbărilor Toamnei. Mare bucurie pentru anumiţi colegi din administrație!

25 septembrie 2012. Pirații deghizați în școlărițe. Ieri am primit o scrisoare semnată de un cuplu de câmpineni, familia R., care au insistat să le publicăm integral punctul de vedere în gazetă. Textul este un răspuns la o aroganță portocalie, un mesaj politic ajuns în cutiile poștale ale cetățenilor. Semnatarii susţin că nu sunt membri ori simpatizanți de partide, ceea ce e puţin probabil într-o societate ca a noastră, subiectivă şi divizată de patimi politice. 
Scrisoarea celor doi se referă punctual la ultimele decizii din Consiliul Local, în urma cărora pedeliștii se plâng că sunt boicotați de noua majoritate USL - PP-DD (monstruoasa coaliție, zic ei), dar și la alte aspecte de interes general. Surprinzătoare expertiza și luciditatea celor doi semnatari: „Respingerea propunerii consilierilor PDL de către noua majoritate este justificată. Dacă real s-ar fi dorit de către PDL premierea elevilor câmpineni prin burse de performanță, s-ar fi făcut din mandatele trecute, când era la putere. Astfel, inițiativa  este susceptibilă de a fi demagogică și populistă, nefiind adoptată anterior. Cât privește blocarea anvelopării blocurilor, presupunem doar că materialele folosite nu aveau nimic de-a face cu standardul cost-calitate, cu atât mai mult cu cât în alte lucrări similare realizate sub oblăduirea consilierilor PDL, calitatea a lăsat de dorit, mergându-se până la exfolierea lucrării. În altă ordine de idei nu există nicio lege ce obligă administrația locală să finanțeze, ca asociat, un club sportiv, indiferent de natura clubului. Primăria poate, cel mult, să premieze o performanță, nu costurile de întreținere a unui club. Mai mult de atât, în eventualitatea că echipa ar intra în primul eșalon fotbalistic, nu vedem cum ar finanța Primăria lucrările la un stadion corespunzător standardelor. (...) Referitor la Serbările Toamnei, putem spune că, pentru prima dată după niște ani buni, administrația s-a achitat corect de obligațiile sale (...) Organizare bună și tematică interesantă, dovadă și numărul foarte mare de participanți. (...) Observând că PDL face trimitere la transparență le amintim aleșilor că inclusiv la spațiile verzi în Câmpina se intră pe pile și șpagă în mandatul lor. În aceste condiții politica ochi pentru ochi ... poate vă învaţă să nu mai faceți la fel. (...) Felicitări pentru modul în care înțelegeți să vă plângeți de milă... în fața cetățenilor!” 
Scurt și la obiect! Din câte se vede, smiorcăiala izmeniților portocalii nu prinde la toată lumea. Scrisorica celor opt pedelei, semnată de albu ca zăpada și cei șase neprihăniți, cu primarul şapte, însăilată la repezeală și în mare măsură mincinoasă, este expresia neputinței unor oameni ce azi își primesc răsplata pentru ceea ce au semănat în mandatul trecut prin mașinăria de vot pusă la cale în combinație cu Valjan și oamenii lui. 
Scurte pasaje semnate de corul bocitoarelor cu eșarfă portocalie: „Stimați cetățeni, primarul Horia Tiseanu și consilierii locali PDL (7) doresc să vă aducă la cunoștință situația creată în Consiliul Local de către consilierii USL și PP-DD, care înființând o monstruoasă coaliție au pornit o acțiune distructivă axându-se mai mult pe abrogarea vechilor hotărâri decât pe inițierea unor proiecte constructive pentru municipiul nostru. Cele mai importante decizii negative ale monstruoasei coaliții se referă la retragerea finanțării și statutului de asociat din cadrul FC Unirea Câmpina (...) Respingerea propunerii de înființare, în cadrul Spitalului Municipal, a unor cabinete cu aparatură modernă (...)” 
Pirați deghizați în școlărițe ingenue! Durerea lor cea mare este că au pierdut accesul la butoane și la resurse. Cu toate astea, mă enervează faptul că nea Nelu insistă cu orice ocazie „să le rupem dinții pedeleilor”, cu motiv sau fără, de control, din când în când, „să nu uite dumnealor cine e la putere”. Micuţul are impresia că mă poate folosi pentru răzbunările lui infantile. Cât de curând „îi trag sfoara prin dinți”, că tot e vorba lui preferată.
Florin Frăţilă
(va urma)
*) „Pacienţii politici”, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2015
Episodul anterior poate fi citit AICI

Pentru ultima rectificare a bugetului local a trebuit o ședinţă extraordinară a consilierilor municipali

Majoritatea în miniparlamentul câmpinean o formează alianța locală PNL – PMP, dar vorbim despre o majoritate fragilă, de 10 consilieri dintr-un total de 19. PNL are opt aleși, iar PMP, numai doi. Opoziția este reprezentată, în principal, de PSD, care are șapte consilieri municipali. Și când spunem ”în principal”, ne gândim la faptul că ALDE, al patrulea partid miniparlamentar din Câmpina, care are doi reprezentanți în Consiliul Local, votează când cu Puterea locală, când cu Opoziția, după interesele celor doi aleși amintiți ceva mai devreme. Cât de fragilă este majoritatea Puterii din legislativul municipal a fost dovedită, dacă mai era nevoie, la ultima ședință ordinară a Consiliului Local de la finele lunii trecute, atunci când proiectul unei rectificări a bugetului local, inițiat de primarul Horia Tiseanu, a picat la vot, întrucât consilierii PSD și cei ALDE s-au abținut de la vot. Practic, au votat împotrivă. Manevra Opoziției, criticată de primii demnitari ai orașului, a reușit și pentru că doi consilieri PNL au lipsit de la respectiva ședință. 
De ce s-a ajuns aici a explicat, la finalul dezbaterilor, liderul grupului de consilieri ai Opoziției, fostul viceprimar al Câmpinei, social-democratul Ion Dragomir: ”Nu ați ținut cont că ați fost cu doi mai puțini, astăzi. Este a treia oară când ne abținem la un proiect de buget. În tot acest timp, dvs nu ați ținut niciodată cont de propunerile noastre. Probabil, dacă ați fi discutat cu câțiva dintre noi, cu doi măcar, înainte de a veni cu acest proiect, nu am fi ajuns în această situație. Ar fi fost mai bine să ascultați și opinia noastră, poate am fi avut și noi ceva de spus. Poate aveam niște propuneri bune. Însă pentru faptul că nu ați vrut să țineți cont de ele, am socotit că este bine să avem această poziție. Dar nu trebuie să dramatizați, pentru că peste trei zile, dacă veți convoca o nouă ședință, extraordinară, veți fi majoritari și veți putea trece bugetul, ținând cont și de părerile noastre”, a declarat acesta, adresându-se reprezentanților PNL – PMP. 


Câteva zile după amintita ședință, în cadrul unei conferințe de presă desfășurate la Primărie, primarul Horia Tiseanu și viceprimarul Adrian Pițigoi au criticat, încă o dată, decizia consilierilor locali PSD și ALDE de a se abține la votul privind rectificarea bugetară. Cei doi au reluat acuzele aduse și în timpul ședinței Consiliului Local în care a picat la vot rectificarea bugetară.  „Din cauza neaprobării rectificării bugetare, nu vom putea plăti factura pentru serviciile de consultanță la proiectul de reabilitare termică a blocului de pe Strada Victoriei. Nu vom putea plăti factura la salubritate pentru ultima decadă a lunii octombrie și nu vom avea bani suficienți pentru plata iluminatului public. Nu vom putea achiziționa detectoarele de fum pentru Școala Centrală și astfel nu vom putea obține avizul de funcționare de la ISU. De asemenea, nu vom putea acoperi necesarul de hrană la Creșa Municipală, unde ni s-a solicitat o majorare a sumei alocate ca urmare a creșterii numărului de copii de la 65 la 80, în ultimul trimestru al anului. Se creează probleme și la cele două spitale care ne-au solicitat unele modificări de sume între capitole, pentru asigurarea energiei termice - în cazul Spitalului Voila, și pentru unele cheltuieli de personal - în cazul Spitalului Municipal”, le-a spus jurnaliștilor prezenți primarul Horia Tiseanu. 
„Poziția consilierilor PSD și ALDE este neconformă cu jurământul de credință față de Câmpina și față de câmpineni, depus la începutul mandatului”, a mai tras edilul-șef o săgeată către reprezentanții PSD și ALDE. „Există și în politică o limită în ceea ce faci. Există situații în care trebuie să lași politica la o parte și să faci administrație, atunci când interesul localității o cere”, a susținut, cu acel prilej, și viceprimarul Adrian Pițigoi. 
La două zile după conferința de presă, a fost convocată o ședință extraordinară a Consiliului Local, unde, în prezența tuturor consilierilor PNL și PMP, a fost aprobată ultima rectificare a bugetului local. La această întrunire, consilierii PSD și ALDE nu au fost prezenți, dar chiar și în lipsa lor, cvorumul de prezență pentru validarea desfășurării ședinței a fost realizat. Morala acestor meandre ale politichiei locale (de doi spre trei bani) nu se poate extrage, pentru că ea nu există. Tot ce vă putem spune este că extrem de rar, în cazuri rarisime, nu s-a reușit votarea bugetului local (și a rectificărilor sale) de către cei care au constituit, la un moment dat, majoritatea din Consiliul Local. Dar vă mai putem spune că după fiecare alternanță de guvernare locală, consilierii municipali nou-majoritari au uitat cât de marginalizați fuseseră în mandatul precedent de către fosta Putere, ajunsă acum în Opoziție, și s-au apucat și ei să-i marginalizeze, la rândul lor, pe noii consilieri minoritari. Astfel, fiecare alternanță de guvernare locală a constituit, în același timp, o alternanță de aroganță politică locală. O aroganță care a trecut de la vechea Putere la noua Putere, umbrind fruntea urbei și frunțile noastre, ale trăitorilor ei. O aroganță ieftină care adesea ne-a costat scump. 
Adrian BRAD

O locuință transformată în galerie de artă: casa pictorului Valentin Bălan

Câmpineanul Valentin Bălan întruchipează, într-un fel, destinul etern al artistului neînțeles. Al artistului de valoare într-o lume în care valorile, necunoscute și nepuse în valoare, se sting încet, încet… Sau dacă nu se sting, abia mai pâlpâie în veșnicia conului de umbră în care ar trebui să se răcorească toate mediocritățile pământului. Care mediocrități, ce să vezi!, dau din coate, fac ce fac, dau din gură și nu tac, dar nici în umbra nontalentului - acolo unde le este locul -, nu ajung, ci în strălucirea artificială a unei recunoașteri publice nemeritate, poleită cu un aur fals, în strălucirea prefăcută a laudei de sine neîntemeiate pe nicio valoare. Prima oară am scris despre el exact acum 10 ani, în decembrie 2008. De atunci, Valentin Bălan (inginer prin profesie, dar pictor prin vocație), a continuat să picteze, dar lucrările sale tot nu au reușit să ajungă sub privirile multor iubitori de frumos din România. Cu toate acestea, a avut expozitii personale sau de grup în multe țări din Occident: Franța, Norvegia, Danemarca, Germania, Olanda, Belgia ș.a. Recent, pictorul câmpinean și-a sacrificat confortul locuinței personale pe altarul artei, transformându-și etajul casei (jumătate din suprafața locuinței), într-un adevărat muzeu de pictură. Așa a ajuns galerie de artă o bună parte din casa pe care și-a ridicat-o în cartierul Câmpinița. O galerie de artă la ușa căreia nu se rup bilete potențialilor vizitatori, în care oricine iubește pictura poate intra ca într-un templu al culorilor, al luminilor și umbrelor, un templu ale cărui ofrande au fost aduse sute de picturi țintuite jertfelnic pe pereții multor încăperi. 


Valentin Bălan își prezintă cele peste 200 tablouri într-un spațiu generos, un spațiu care te învăluie cu simțiri profunde, cu liniște sufletească și detașare față de problemele vieții. Se poate  vorbi  despre o  galerie de artă realizată din nevoia de odihnire a spiritului, pe care artistul dorește să o împărtășească, plin de generozitate, semenilor săi. Galeria de artă sui-generis este împărțită în mai multe încăperi, în funcție de tematicile reflectate în lucrări. 


Astfel, există ”sala de florale”, ”sala cu icoane”, ”sala cu portrete”, ”sala cu interioare românești”, ”sala cu tradiții și obiceiuri” etc. Sala cu colecția de icoane imprimă un aer sever, solemn, aici fiind expuse icoane cu marile sărbători creștine, dar și cu mulți sfinți, a căror expresivitate îl fac pe privitor să se simtă ca într-o biserică (Înălțarea, Răstignirea, Iisus ca Pantocrator, Sf. Haralambie, Sf.Pantelimon etc.). Aici este de menționat faptul că, în anul 2002, la solicitarea Patriarhului de atunci al Bisericii Ortodoxe Romane, P.F. Teoctist, pictorul Valentin Bălan i-a făcut înaltului prelat portretul, primind totodata din partea acestuia si comanda unor tablouri reprezentand mănăstiri ale Arhiepiscopiei Bucureștilor, plus o serie de portrete ale celorlalți întâi-stătători ai BOR (în mărime naturală). Proiectul - deosebit de laborios și nu la îndemâna oricărui maestru al șevaletului -, va fi terminat în 2005, toate lucrările fiind prezentate la o mare expoziție organizată în Palatul Patriarhal, vernisajul neavând, însă, în presa bucureșteană ecourile bine meritate. 
Valentin Bălan ne mărturisește cum i-a venit ideea transformării locuinței în galerie de pictură, sacrificând prin aceasta confortul său și al întregii sale familii: “Toată viața am trăit cu ideea că maxima fericire o simți atunci când faci bine în jurul tău, din convingerea că viața trebuie să fie o misiune față de oameni. Iar pentru cazul meu, dacă am reușit să realizez un mic templu al artei, o colecție de tablouri personale, aceasta am făcut-o gândindu-mă și la îmbogățirea semnificației culturale a orașului lui Nicolae Grigorescu. M-am gândit că dispunerea într-un spațiu de locuit a unei colecții de tablouri poate induce o permanentă stare de bine vizitatorilor, complexitatea acestei viziuni depășind deja sfera unor preocupari ocazionale, cotidiene. Pentru realizarea acestei colecții de picturi personale am renunțat la multe placeri pe care ți le poate da viața, am acceptat diverse privațiuni materiale, toate pentru frumosul durabil care te face mai bun. Tablourile s-au împletit puternic cu viața mea, în care am dus continuu o luptă intre material si spiritual, pentru a-mi gasi acel echilibru zilnic necesar dezvoltarii activității de inginer (la compania Confind), în paralel cu cea de artist plastic”. 
Adrian BRAD

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.2: Casa Nicolae Grădișteanu

Înainte de a continua serialul meu început săptămâna trecută, am să clarific faptul că de fapt imobile bi-centenare certificate 100%, orașul nici nu mai păstrează; abstracția de care vorbeam, se va face în ceea ce privește clădirile care se apropie mai mult de bi-centenar (cele trecute de 150 ani vechime).


Încă mai există în oraș o veche reședință de vară boierească, ce-a aparținut unei familii cu adânci tradiții în istoria națională, atestată în veacul al XVI-lea. Este vorba despre o casă ridicată cândva prin anii 1880, de colonelul (pe atunci) Nicolae Grădișteanu (1837-1909), bunicul după mamă al celebrului Neagu Djuvara. În anii aceia, colonelul era comandantul unui regiment de călărași (vezi foto în ținuta de serviciu, făcută în 1880 la Ploiești).
Casa de la Câmpina și-a ridicat-o pe un domeniu de 6 ha, Grădiștenii fiind înrudiți în Evul Mediu cu boierii locali Câmpineni. Neagu Djuvara își amintește în cartea sa „Saga Grădiștenilor”, de „conacul plin pentru mine de dulci amintiri din copilărie, pe care și-l clădise colonelul Grădișteanu […] la Câmpina, în mijlocul unei mari grădini povârnite spre cursul Prahovei”. Colonelul și-a crescut aici cei cinci copii, făcuți la maturitate (printre care și Tinca, mama lui Neagu Djuvara). Avea să se sinucidă la vârsta de 72 ani, fiind grav bolnav de cancer la colon și nevrând să fie o povară familiei sau să mai sufere. Din amintirile lui Djuvara reiese că în „conacul” de la Câmpina a rămas, după moartea bunicului său, în deceniile 2 și 3 ale veacului trecut, mătușa sa Constanța, fiica cea mare a colonelului, astfel că între războaie, diplomatul de mai târziu și fascinantul povestitor de la senectute și-a petrecut aici multe vacanțe ale copilăriei și adolescenței.


Profesorul-muzeograf Alin Ciupală deține în colecția personală o fotografie de epocă a casei (publicată în albumul distinsului colecționar, apărut în 2013), în care ar apărea însă – după cum spune dânsul – fratele mai mic al colonelului, avocatul Petrache Grădișteanu (1839-1921), una dintre figurile pitorești din La Belle Époque. Mare orator, fondator al Partidului Liberal, acesta a fost vicepreședinte al Senatului, dar și președinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni. Mai probabil însă ca personajul din fața casei să fie în realitate bunicul lui Djuvara, Nicolae, ajuns la bătrânețe general de brigadă în retragere (nu se știe cum, în memoria localnicilor a rămas cunoscut ca „baronul” – de unde și numele zonei până în ziua de azi). Imaginea ar data așadar din jurul lui 1900. 


Casa a ajuns până la noi mult modificată, pierzându-și farmecul de odinioară, precum și imensa grădină; se află azi pe Aleea Scărișoara, la nr. 8-10, fiind divizată între doi proprietari (foto actuală, via Google Streetview).
Mădălin-Cristian Focșa

P.S. Numele de „baronul” vine de la soțul Constanței Grădișteanu, baronul Alexandru von Reineck (1873-1941), de origine prusaco-grecească, cu care mătușa lui Neagu Djuvara s-a măritat la un an după moartea lui Nicolae Grădișteanu. Despre acest baron, ce-a locuit în conacul de la Câmpina al soției timp de două decenii, Djuvara are un paragraf spumos în cartea sa:
Înalt, chipeș, tip germanic, a fost un pierde-vară de o pedanterie aproape de ridicol. Ranetti, care-l cunoscuse la Automobil Clubul Român, i-a dedicat următorul catren: „Elegant, scos din cutie/ Echipat pentru salon,/ Capul sus, irezistibil,/ Intră-n Club domnu' baron”. Fără un sfanț, a așteptat peste vârsta de 60 de ani ca să moară maică-sa, moșiereasa Maria Ștefanopol, ca s-o moștenească... și să mănânce în doi ani, în chefuri, averea ce-i mai rămăsese după marea expropriere; că, pe deasupra, era și pederast.


Episodul 1, despre imobilul Pecici, poate fi citit AICI

O premieră culturală la Câmpina

Începând din data de 22 octombrie şi până sâmbătă, 10 noiembrie, la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina este deschisă expoziţia de pictură intitulată „GeoStructuri”. Sunt expuse trei serii tematice dintre care seria denumită „GeoUnderground” reprezintă un concept tematic original, lansat în premieră la Câmpina. 


Autorul este câmpineanul Gheorghe Ţuţuianu, licenţiat în arte vizuale la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. 
Expoziţia, al cărei vernisaj a avut loc la sfârşitul lunii octombrie, poate fi vizitată în intervalul orar 09.00 – 15.00.

Mărturia unui medic militar român din refugiul moldovean

Mărturia lui Raul Dona vine să întregească amplul tablou al implicării României în Primul Război Mondial, oferind o perspectivă la mare distanță față de șabloanele care sunt vânturate în spațiul public în momentul de față odată cu apropierea Centenarului. Jurnalul său, scris în refugiul moldovean și, spre final, în București, în perioada 1917-1918, își avea drept destinatar fiica născută în 1916. După ce a cunoscut ororile războiului din dezastruoasele campanii ale anului 1916 de pe frontul dobrogean, operând în condiţii foarte grele la Medgidia şi, mai apoi, la Oituz, medicul chirurg Raul Dona a ajuns în refugiu la Vaslui, unde și-a început și lucrarea diaristică în care denunţă, pagină după pagină, nu numai mizeria în care se trăia în Moldova, dar şi dezorganizarea, corupţia şi lipsa completă a solidarităţii naţionale. Căci în timpul momentelor dramatice aceasta se poate constata cel mai bine și, lăsând la o parte lozincile patriotarde, în micile gesturi zilnice.
În euforia victoriei din 1918-1919 s-au uitat toate detaliile pe care Raul Dona nu prididește să le noteze cu nerv și disperare. De la relațiile conflictuale între gazdele moldovene, excedate de numărul mare de refugiați munteni, până la aprovizionarea defectuasă și mereu „pe pile”. Cei care le aveau, puteau spera la o viață mai ușoară pe spatele celor mai puțin norocoși. „Bolnavii tremurau de frig în spitale, unde sălile au temperatura de afară, adică adesea -15, -10 și carele de rechiziţie care ar trebui să le transporte lemne sunt întrebuințate la scoaterea și căratul gheţei pentru a umple gheţăriile! Când oamenii mor de frig, nu la figurat, ci în sensul adevărat, n-ar fi oare mai uman să aducă întâi lemne?” Pacienții îi mureau în spital datorită frigului (la un moment dat specifică faptul că nu se mai făcuse focul în saloane de trei zile!).


Altundeva, „Măcelarul pune deoparte  2 muşchiuri mari, pentru cei mari și apoi își face de cap”. Specula era în floare, vânzându-se la suprapreţ orice rămășiță de dinainte de război. Pâinea era imposibil de tăiat, livrată o dată la trei zile, „e din cea mai proastă calitate: tărâțe, pământ, mucegai, murdară”, lemnele uscate erau și puține şi greu de procurat și asta într-una din cele mai geroase ierni, cum a fost cea dintre 1916/ 1917, chiar dacă numai de păduri nu ducea lipsa Moldova. Lipsea şi laptele, şi e lesne de închipuit furia unui tată de copil mic în aceste condiții atroce. Refugiul nu avea cum să fie mai bine organizat în condiţiile în care intrarea în război fusese dezastruoasă, chiar dacă pregătită în timp de pace şi prosperitate. Mătuşa soţiei autorului era soţia lui Eduard Ghika, prefect de Vaslui. Însă Raul Dona este necruţător cu Ghika: „prefectul habar nu are de judeţ, nici de drumuri, nici de oraş, nici de spitale. Îşi vede de interesele lui proprii şi de pezevenglâcurile politicianismului (...) Prin spitale n-a fost deloc, niciodată, nici o inspecţie, nimic, nimic. Nici cel puţin un om al lui n-a venit cu scopul să vadă: ce se face ? Se face oare ceva ? Ce ar fi de făcut ?” Dar nu numai această indiferenţă criminală îl doare pe memorialist, care se înrudea prin alianţă cu el „Prefectul şi nana Kiky, deşi şade lângă noi, deşi au cea mai abundentă îndestulare, nu ne-au chemat o dată la masă în 6 luni de război de când suntem aici, nu ne-au trimis o pâine, deşi face în casă pâine bună, nu ne-au facilitat să obţinem carne sau cel mai mic ajutor”. Puţin mai încolo, după ce a ajuns la Iași, notează cu satisfacție cum prefectul a fost prins făcând trafic cu un vagon de zahăr pe care-l transforma în bomboane, vândute la Bârlad (reședința judeţului Covurlui). Drept pedeapsă, a fost înlăturat din funcție, dar promovat la Odesa, cu un salariu consistent.
 Raul Dona a făcut parte și din comisiile medicale pe unde treceau cei care fie erau răniți cu adevărat, fie cei pleznind de sănătate, dar care voiau să scape de front. „Colonei zdraveni, fără cea mai mică leziune serioasă, cer servicii auxiliare, sedentare etc. etc.” Imaginea Armatei Ruse este la fel de corozivă și dura precum cea evocată de toți memorialiştii care au întâlnit-o şi detestat-o. Niciunul nu le-a iertat rușilor cinismul, aroganța, lăcomia și prostia. „Vitele noastre pasc prin noroi, pe când ale rușilor ne mănâncă grăunțele produse de țărișoara noastră. Țăranii și familiile mobilizaţiilor mor de foame, căci li s-a luat tot și încă de milionul de ruși cari ne-au făcut cel mai mare rău, trădându-ne, și acum ne sărăcește de tot”.
 Însă cel mai rău îl doare pe autor corupţia și nepotismul care făceau diferența între viață și moarte. „Ordinele statelor-majore, administrațiile, direcţiunile, tot, tot e o harababură fantastică, din care țâșnește rățoiala, sforăiala, minciuna, clapa, chiulul, hoția monstroasă, ignominia și abjecţia scârboasă și revoltătoare, cățărată de Putere și sfidătoare de bun-simţ, dreptate, omenie-omenie mai ales. Ce poți să faci? Cui să spui, cui să-i reclami...Toți sunt plictisiți” În unele momente, rândurile lui manifestă un defetism care e mai bine că a fost doar aşternut într-un nevinovat jurnal adresat copilei sale, căci Dona, disperat de toate lipsurile şi hoţiile, mai mai că-şi doreşte venirea germanilor, care măcar ar fi făcut ordine. Totuşi, pare incredibil că socrul sau, Barbu Delavrancea, era ministru în cadrul Guvernului de coaliţie Brătianu-Take Ionescu, însă nu dorea să fie acuzat de favoritism, chiar dacă era vorba despre propria sa fiică. O altă versiune oferită de diarist este faptul că soţia sa nu era cea favorită din cele trei fete pe care le avea prozatorul. Nici măcar o poziţie decentă într-un spital normal nu a dorit să-i asigure ginerelui său, căci Dona a activat în afară Iaşiului, mai degrabă într-o tabără, decât într-un spital care a fost închis la un moment dat pentru a încartirui în barăci soldaţii români care trebuiau să asigure liniştea în Iaşi şi să-i alunge cetele de soldaţi ruşi bolşevizaţi. În primăvară anului 1918 şi-a îngrijit socrul grav bolnav, dar nu a putut face nimic, asistând la decesul romancierului Barbu Delavrancea, doborât şi de ştirile privind duritatea condiţiilor puse de germani pentru a semna pacea.
Perspectiva păcii separate şi semnarea ei nu i-au stârnit lui Dona decât satisfacţie, el fiind sătul de război şi de nedreptăţile pe care le remarca zilnic. „Pe oamenii noştri politici i-am apreciat şi palpat acţiunea lor! Patriotismul românesc şi conştiinţa naţională română am simţit-o până la os, sub forma cuţitului care îţi taie capul şi orice speranţă sau iluzie”. Accentuează faptul că adepţii rezistenţei, cu orice preţ, erau mai degrabă cei care se pregăteau să plece în sudul Rusiei sau în Franţa, cei care nu cunoscuseră lipsurile refugiului. Nici faţă de Dinastie, la nervi, nu găsea cuvinte mai frumoase, criticând „orgoliul” Reginei Maria, care mergea prin spitale (riscând să contacteze tifosul exantematic sau multe alte boli care făceau ravagii în acele momente de grea încercare) şi oferea cadouri mai degrabă pentru a-şi hrăni orgoliul, în concepţia sa, având grijă să-şi îmbunătăţească imaginea, iar Ferdinand fusese surprins într-o fotografie într-un spital făcând ochi dulci unor asistente în timpul luptelor de la Mărăşeşti. Nu l-ar fi deranjat nici măcar schimbarea Dinastiei. Colporteaza tot felul de zvonuri care-i alimentau furia faţă de elita politică, singurul cu care intra în contact direct şi constant fiind Barbu Delavrancea, socrul sau, pe care-l interpela de nenumărate ori, dar care în fond avea dreptate: Pacea separată cu Puterile Centrale a fost înrobitoare.
În vara anului 1918 în contextul semnării Păcii de la Bucureşti, Raul Dona a cerut să fie demobilizat şi a petrecut câteva luni la Mănăstirea Agapia unde a observat aceeaşi scumpire a traiului, dar şi felul cum erau îngrijiţi orfanii de război care fuseseră trimişi de autorităţi pe la mănăstirile din Moldova. „În mănăstire, pe la maici, erau daţi orfanii războiului. N-am văzut o mai mare neglijenţă cu aceşti nenorociţi. Bolnavi, neîngrijiţi, desculţi mereu, goi şi prost hrăniţi, cu toate că li se trimit multe, şi multe cari se volatilizează pe la maicile din jurul stareţei”.
Ultimele imagini pe care le surprinde medicul nostru sunt din Bucureştiul proaspăt eliberat, în care prezenţa germană se evaporase rapid. Din notaţiile sale se vede că şi germanofilia sa din refugiu pare evaporată, după ce a observat efectele ocupaţiei „civilizatoare şi moralizatoare” a nemţilor. Şi-a găsit casa murdară, căci în ea fusese găzduit un ofiţer german cu moravuri mai laxe. „Actele mele furate, toate sertarele sparte”. În oraş observă cu satisfacţie pregătirile de plecare ale nemţilor: „o forfotă impresionantă pe străzi, trăsuri cu geamantane, cu nemţi şi nemţoaice l’air effaré, mutre crăpând de necaz şi îngrijorare”. Viaţa era la fel de scumpă ca în Moldova şi pentru că germanii emiseseră foarte multă monedă fără acoperire (leii de hârtie), determinând explozia inflaţiei. Raul Dona consemnează şi execuţia primarului şi notarului orăşelului prahovean Vălenii de Munte (notarul asigura în vechiul sistem administrativ din Vechiul Regat legalitatea actelor administrative, fiind un fel de secretar de acum), pe unde se scurgeau coloanele germane în retragere, informaţie care nu se verifică din alte surse. Raul Dona intuieşte însă foarte bine că „ţăranul (român) are faţă de reformele agrare cari le asigura 2 milioane de hectare de pământ şi faţă de drepturile ce mai capătă, precum şi faţă de idealul naţiunei, realizat prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei (..) un sentiment de mândrie şi de cuminţenie, de prudenţă şi de ordine nemulţumiţii legitimi, revoltaţi, se calmează faţă de măreţia momentului”.
Relevant pentru dramele care s-au petrecut în acea perioadă, pe lângă cele de pe front şi din Moldova, care implicau chestiuni de viaţă şi de moarte, este sfârşitul însemnărilor sale, care se derulează într-o notă amară, căci conseamnează vrajba /supărarea dintre fraţi şi familiile lor. Iosif Dona, fratele lui Raul, şi el medic în refugiu dar lăsându-şi în Bucureştiul ocupat soţia şi fiica, a căzut în capcana bârfelor precum că soţia sa colaborase cam prea mult cu un ocupant german, acuzând familia lui Dona că împrăştiase ştirea. Imposibil de spus care a fost adevărul. Tindem să credem că lipsurile şi bolile pe care le-a îndurat, cărora le-a supravieţuit, i-au scurtat viaţa lui Raul Dona, care a încetat din viaţă în 1924, la numai 51 de ani, în momentul în care fiica sa iubită avea doar 7 ani. Soţia sa, Niculina Delavrancea, a avut o lungă viaţă (1890 – 1981), la fel precum şi fiica sa, Niculina Dona ( 1916 – 2009), care a fost un artist plastic recunoscut, moştenind talentul mamei sale.    
Codruţ CONSTANTINESCU

Medici noi la Secţia Obstetrică-Ginecologie a Spitalului SanConfind

(P) În 2015, în Poiana Câmpina se deschidea cel mai nou și mai modern centru medical din județul Prahova. Astăzi, Spitalul SanConfind atrage tot mai mulți medici, iar asta datorită aparaturii performante, a condițiilor de lucru și a profesionalismului personalului care lucrează aici. 
De curând, echipa SanConfind s-a îmbogățit cu doi medici pricepuți, care vor lucra la Secția Obstetrică-Ginecologie. Este vorba despre doctorul Ion Constantinescu (medic specialist obstetrică-ginecologie cu competențe în laparoscopie ginecologică) și doctorul Denis Țurcanu (medic specialist obstetrică-ginecologie). “SanConfind este o oportunitate pentru orice doctor care dorește să evolueze în profesie. Deocamdată, în România, dar și în țările mai avansate, doar mediul privat este în măsură să ofere medicilor și pacienților mijloace de diagnostic și tratament de ultimă generație și condiții necesare pentru aplicarea protocoalelor medicale în permanentă actualizare. Condițiile de aici și profesionalismul personalului medical m-au atras, iar acum mă bucur să fac parte din echipa de medici de la SanConfind”, consideră medicul Denis Țurcanu. 


Pe lângă atragerea medicilor cu experiență din România, dar și a celor care au lucrat în străinătate și vor să revină în țară pentru a-și face meseria după cum au promis la rostirea Jurământului lui Hipocrate, Spitalul Sanconfind se extinde continuu, astfel că, la finalul tuturor amenajărilor sale, el va deveni cel mai mare spital privat din județul Prahova. Până la sfârșitul anului se vor deschide Secția Chirurgie și încă două cabinete din Ambulatoriul de specialitate: ORL și neurologie.                                                 

Maternitatea SanConfind: servicii de top la prețuri rezonabile

(P) La aproape doi ani de la inaugurare, Maternitatea SanConfind rămâne, în continuare, lider de piață în ceea ce privește raportul calitate/preț la serviciile oferite gravidelor și proaspetelor mame. Dintre toate maternităţile private din România, maternitatea din Poiana Câmpina are cel mai mic preț la pachetul standard dedicat naşterii naturale – 3.500 lei (într-o rezervă cu două paturi, pentru două nopți de cazare). Totodată, mai mult decât rezonabil este și costul pachetului standard pentru naştere prin cezariană – 5.200 lei (într-o rezervă cu două paturi și trei nopți de cazare).
Există şi un pachet pentru naștere naturală VIP, al cărui preț este de 5.000 lei. Aici vorbim despre condiții mai speciale: mămica stă într-o rezervă cu un singur pat împreună cu tatăl copilului sau un aparținător, cu două nopți de cazare. Pachetul VIP pentru naşterea prin cezariană ajunge la 7.400 lei.


Diferența dintre obstetrică și neonatologie

(P) Acum o sută de ani, în România, femeile de la țară nășteau pe câmp, într-un mediu septic, fără igienă, dar nu și fără un mare pericol de infectare a parturientei și a nou-născutului. Astăzi nu mai crede nimeni în prezentarea idilică, din anumite filme, a acestor nașteri. Lăsând la o parte nașterea Mântuitorului, cu toată dragostea pentru cel care ne-a mântuit prin lemnul Crucii, astăzi nicio gravidă nu s-ar risca să nască în iesle. Poate nici femeile din prezent nu mai sunt la fel de puternice și de călite precum cele de acum un veac.În zilele noastre, orice gravidă  ar fi speriată de ”rata de succes” a unei nașteri în coliba omului simplu. Astăzi, tot mai multe viitoare mame își pun o mulțime de întrebări cu privire la naștere. De exemplu, care ar fi diferența dintre obstetrică și neonatologie? Atât de complicată este îngriirea unui nou-născut, încât a trebuit să se nască disciplina neonatologiei, numită și pediatria nou-născutului. Adică nu era suficient și nici posibil ca un pediatru să se ocupe, el singur, de creșterea și sănătatea copilului, de la naștere până la vârsta majoratului.


„Obstetrica se ocupă cu studiul și asistența medicală specializată a femeii pe perioada sarcinii, nașterii și lăuziei. Medicul obstetrician, având un rol foarte important în perioada de graviditate, se ocupă de dispensarizarea femeii în această perioadă, în descoperirea și tratarea eventualelor patologii obstetricale ce ar putea avea consecințe asupra mamei si nou-născutului. Neonatologia este specialitatea medicală care se ocupă cu studiul nou-născutului sănătos, cu depistarea, diagnosticarea și tratarea bolilor specifice acestei grupe de vârstă, precum și cu îngrijirea pentru menținerea în viață a nou-născutului prematur. Numai medicul neonatolog are pregătirea pentru a evalua și trata problemele medicale ale nou-născutului. Imediat dupa naștere, neonatologul este primul care ia contact cu nou-născutul și îl verifică, îl șterge, îi acordă primul ajutor în caz de probleme respiratorii. Toate aceste manevre au loc pe o masă radiant, în imediata apropiere a mamei, pentru a-l vedea. În conditii sterile, este clampat cordonul omblical. Apoi se înfașă nou-născutul și urmează clipa magică a întalnirii dintre mama și copilul ei, un moment unic încarcat de o emoție profundă și greu de descris în cuvinte. În concluzie, medicul neonatolog are rolul determinant atât în reanimarea și stabilizarea nou-născuților cu probleme, cât și în evaluarea tuturor nou-născuților, pentru a se asigura ca nu există probleme medicale ascunse. Ulterior, medical neonatolog se îngrijește de noui-născut până la varsta de o lună. Neonatologia s-a desprins din pediatrie tocmai din prisma faptului că patologia și tratarea nou-născutului este atât de vastă și totodata diferită de patologia pediatrică. Pentru a raspunde prompt și pentru a ne putea  ocupa de fiecare pacient/patologie în parte, la standarde cât mai ridicate, a  fost nevoie de pregatirea specializată a medicilor, tintita pe aceste grupe de varsta. Neonatologul trebuie să coopereze cu pediatrul pentru a acorda îngrijirea continuă și de durată a nou-născutului. Medicul pediatru se poate ocupa până la vârsta majoratului de copil”, ne informează medicul specialist neonatolog Eugenia Grumezescu, de la Maternitatea SanConfind.