20 noiembrie 2018

Paolo Gozzo, un misionar laic italian care ne învaţă să fim generoşi

Paolo Gozzo este un nume care nu le spune nimic multor câmpineni. Cu toate că, pentru cât bine a făcut comunităţii locale, pentru exemplul personal, dăruirea şi generozitatea dedicate copiilor aflaţi în situaţii de abandon şcolar, ar trebui să fie cunoscut nu doar de sutele de familii cărora le-a luminat viaţa cu strălucirea educaţiei. A unei educaţiei neinstituţionalizate în sens obişnuit, adică  neocârmuită de ministerul de resort de la Bucureşti, ci a unei educaţii la fel de importante, de tip school after – school, guvernată de o generozitate fără margini și de o neţărmurită dragoste pentru copii. 


Paolo Gozzo este un italian din Verona care a lucrat o vreme în domeniul comerțului cu confecții, în paralel făcând voluntariat în cadrul multor acțiuni filantropice. El a sosit în oraşul nostru în anul 2003. De 15 ani, Paolo ne învaţă să fim generoşi şi să empatizăm cu problemele copiilor din familii nevoiaşe. A sosit în România după ce a lăsat în Italia rude, prieteni, amintiri frumoase și o slujbă bună, doar pentru a ajuta oamenii cu probleme din ţara noastră, despre care auzise că sunt în număr foarte mare. Avea o experienţă bogată, acumulată în mulţi ani de voluntariat desfăşurat în câteva ţări europene, unde a ajutat la implementarea unor proiecte caritabile. Paolo este un misionar laic. El nu vrea să convertească oamenii la vreo religie anume, ci să-i ajute pe copii să înţeleagă mai bine învăţătura predată în şcoli, învățătura care te ajută să te formezi profesional, deopotrivă cu învăţăturile Bibliei, fără de care am fi mult mai săraci sufletește.

Plecarea spre necunoscut 

„După ce am făcut voluntariat o perioadă la un cămin de copii orfani din Bosnia, la Medjugorje, impresionat de soarta acestor copii ai căror părinți muriseră în războaiele civile din fosta Iugoslavie, din anii 1990, m-am hotărât să-mi dedic viața ajutorării celor mici, după puterile mele. După alţi doi ani petrecuți în Albania, m-am întors în Italia și m-am gândit ce voi face cu viața mea viitoare. După o intensă reflecție, auzind că în România sunt foarte mulți orfani minori, am decis să vin în țara dvs pentru a-i ajuta pe toți copiii abandonați sau pe cei din familii destrămate sau din familii cu venituri precare. Nu mai fusesem niciodată aici, iar acest lucru îl simțeam cumva ca o provocare căreia trebuia să-i fac față”, își începe Paolo povestea venirii sale în România. 

Alfabetizarea copiilor romi

În cadrul unor acțiuni de voluntariat desfășurate în Câmpina, Paolo a cunoscut-o pe Corina, o tânără care își făcuse și ea din voluntariat o formă de viață. Cu timpul, Corina i-a devenit cel mai apropiat colaborator. Dar, poate cel mai important lucru, ea a stat alături de Paolo atunci când acestuia i-a fost cel mai greu, ajutându-l foarte mult la începuturile activității sale de misionar laic dedicat  cauzei copiilor săraci și fără carte, atunci când împreună au dus o susținută campanie de alfabetizare a copiilor de romi, deoarece aceștia erau cei mai defavorizați. În anii 2003-2004, mai puțin de 5% din copiii romilor câmpineni ajungeau la școală, situație care făcea din analfabetismul acestei etnii o povară de nesuportat,  de parcă sărăcia endemică nu era de ajuns.  Ulterior, în grija celor doi au ajuns și copii săraci din rândul altor etnii. Aidoma lui Paolo, Corina știe să lucreze cu copiii, știe să le descopere și să le cultive înclinațiile, iar copiii se simt atașați de ea. 



Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus” (AISI)

„Am venit în România prin Caritas Italia. Aceasta reprezintă o asociaţie umanitară, care, cu ajutorul unor fonduri materiale și financiare, ajută persoanele aflate în dificultate, oameni săraci sau aflaţi în zone calamitate. Caritas s-a implicat în multe țări, printre care și România. Eu sunt misionar laic. Misionarul laic pleacă în diferite misiuni, în toată lumea, nu are casă, bani, renunţă la propria viaţă în folosul altora. Eu nu primesc niciun salariu. Sunt susţinut de prieteni, de persoane care mă cunosc şi mă subvenţionează. Mi se acordă încredere, putând să închiriez o casă şi să mă susţin prin ajutorul primit. Dar nimic în plus. Când va trebui să ies la pensie, eu nu voi putea beneficia de aşa ceva. De exemplu, aici, în România, eu îmi plătesc asigurarea medicală din banii care mi se trimit. Nu mi se garantează nimic, nu am o siguranţă. Azi am sponsori, dar mâine e posibil să nu mă mai ajute nimeni. Trăiesc doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu”, ne mărturisește Paolo. La începuturile activității sale de misionar pentru cauza copiilor săraci, Paolo mergea prin toate cartierele de romi, din casă în casă, pentru a-i ajuta pe cei mici să deslușească tainele scrisului și cititului, al socotitului cu operațiuni aritmetice, să își facă temele și să își desăvârșească educația. Alături de el o avea mereu pe Corina. Deoarece știau să le capteze atenția copiilor și să le câștige pretenia, cei doi au ajuns foarte repede iubiți de copii. În anul 2005, au reușit să înființeze AISI. 


„Cu timpul, am ajuns să nu mai avem timp. Sună ciudat, dar în această situație ajunsesem. Copiii pe care îi pregăteam erau tot mai numeroși, și, deoarece trebuia să mergem din casă în casă, nu mai reușeam să ajungem la toți. Norocul nostru a fost că o doamnă din Câmpina, doamna Chira, o femeie evlavioasă și cu suflet mare, ne-a oferit un spațiu generos pe strada Maramureș, un imobil în care funcționase înainte un bar. În acel spațiu am reușit să facem lecțiile primite la școală cu peste 100 de copii. Cel mai mult, am avut 120 de copii. După o vreme am părăsit acel spațiu și ne-am desfășurat activitatea într-o clădire închiriată din apropierea sediului Ambulanței. Cu ajutorul doamnei avocat Raluca Zamfirescu și a doamnei Jenica Tabacu, în anul 2007 am primit de la Consiliul Local, cu titlu de folosință gratuită, mai multe spații de la etajul 2 al Casei Tineretului. După multiple amenajări și modernizări, ne-am început activitatea în anul 2008”, ne mai povestește interlocutorul nostru. 


Paolo a reușit să mobileze în stil didactic, cu culori vii și personaje din povești, toate încăperile în care sunt ajutați să-și facă temele cei peste 70 de copii înscriși la ”centrul de zi” ce funcționează în cadrul AISI condusă de Paolo Gozzo. Într-o încăpere sunt mai multe mașini de cusut, la care mulți copii au învățat să lucreze. 


Pe unul din pereții culoarului central sunt pozele tuturor copiilor care vin aici. Înt-o altă sală, există amenajat un mic atelier de frizerie. 


Paolo este ajutat nu doar de Corina, ci și de câteva cadre didactice. Împreună, ei reușesc să obțină succese notabile în activitatea dedicată combaterii marginalizării sociale a minorilor proveniţi din familii vulnerabile, în special în combaterea fenomenului de abandon şcolar în rândul minorilor săraci. 


„AISI semnifică faptul că Dumnezeu deschide uşa pentru toată lumea şi o ajută necondiţionat. E vorba de persoane aflate în dificultate, aşa cum sunt copiii şi părinţii acestora, care vin la noi ca să fie ajutaţi. Problemele sunt diverse. Sunt copii din Câmpina care merg la şcoală sporadic, familiile fiind foarte sărace. Părinţii nu-şi pot permite cheltuielile pe care le implică un elev, cum ar fi rechizite, uniformă, ghiozdan, nu reușesc să plătească un fond al clasei, o pregătire în afara şcolii. În activitatea mea sunt ajutat, de asemenea, de preoţi din Câmpina și din Italia, precum şi de către anumiţi întreprinzători, firme din Italia, în marea lor majoritate, dar și din România. Aici avem nevoie de ajutor în fiecare lună. Baza rămâne în ajutorul firmelor din Italia. Eu am nevoie de bani să plătesc învăţătorii, educatorii, psihologul, asistentul social, logopedul. Trebuie să le dau un salariu acestor oameni, pentru că le fac contracte de muncă pentru două ore sau patru ore, în funcţie de cum poate veni persoana respectivă, care munceşte şi în altă parte. Apoi, nu pot plăti un psiholog la fel cum plătesc un învăţător, pentru că diferă nivelul de pregătire. Avem în jur de 70 de copii. Copiii noştri provin în majoritate din etnia romă, dar şi dintre români. Noi ajutăm toate familiile aflate în dificultate, care nu au cum să-şi supravegheze copiii după-amiaza, pentru că au serviciu sau sunt plecaţi la muncă în altă ţară. Noi încercăm prin ceea ce facem să evităm abandonul şcolar şi să-i încurajăm către învăţătură. Şcoala pe care o fac aici copiii este gratuită. Ei vin aici de la ora 8:30 la 11:30, în grupa de dimineaţă, precum şi de la 12:00 la 17:00, grupa de după-amiază”, ne mai spune Paolo.


Implicarea autorităților locale 

Paolo recunoaște că fără sprijinul municipalității i-ar fi fost mult mai greu. „Am avut și ajutorul autorităţilor în această activitate, deoarece municipalitatea m-a ajutat cu acest spaţiu în care funcţionez, în cadrul Casei Tineretului, în regim gratuit. Acum, în condiţiile unei crize economico-financiare mondiale e mai greu, tocmai de aceea avem nevoie de mai mult ajutor pentru aceşti copii. E important faptul că ei au înţeles să vină la noi de bună voie, ceea ce uşurează munca celor de aici. Pe de altă parte, munca nu este uşoară, ţinând cont de faptul că ei vin de la diferite şcoli, clase diferite, cu teme diferite. Pentru şapte-opt copii avem un educator sau un învăţător. Dar am nevoie de mai mult personal specializat. Aș face acum apel și la câmpinenii cu stare să fie mai aproape de noi. E vorba de educaţia unor copii de şcoală şi de grădiniţă. Sunt şcolari şi preşcolari, între 4 ani  14 ani. Copiii, pe lângă temele lor, învaţă diverse alte activităţi ce le dezvoltă abilităţile, cum ar fi cusutul, desenul, pictura. Tocmai în acest sens avem nevoie de ajutor în ce priveşte materialele didactice, rechizite, în general lucruri care se consumă repede, creioane colorate, acuarele, caiete, pixuri. Lor le trebuie două, trei ghiozdane pe an, pentru că nu-şi permit unul de 200 de lei, ci de 10-20 de lei, a cărui calitate se regăseşte, firesc, în acest preţ modest. Bine ar fi ca părinţii mai avuţi ai unor copii din oraş, cărora le rămân hainele, încălţămintea, mici de măsură, să le aducă celor de aici. Ar fi un mare ajutor, pentru că s-a întâmplat să vină copii aici şi fără şosete în picioare. Apoi, dacă s-ar putea implica firmele din Câmpina pentru a susţine, cu un salariu, oamenii care lucrează aici sau pentru a putea aduce, în timp, un personal mai calificat, fiind necesari trei- patru psihologi, plus că eu trebuie să plătesc nişte taxe pentru fiecare angajat. Nu e deloc uşor, fiind o asociaţie non-profit. De aceea, avem nevoie de orice ajutor, oricât de mic. Şi-apoi, cei care vin să lucreze aici trebuie să iubească copiii, în primul rând, nu să vină doar pentru bani. Oricum, uşa e deschisă pentru oricine doreşte să vadă cum ne desfăşurăm activitatea”, ne precizează Paolo.

Parteneriatul municipalității cu AISI va continua

Cu siguranță, având în vedere rezultatele obținute, parteneriatul cu AISI va continua. În 2015, Consiliul Local a aprobat prelungirea cu încă cinci ani a asocierii administraţiei publice locale cu Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus”. Obiectul asocierii îl reprezintă desfăşurarea de acţiuni în comun menite să ducă la:  combaterea marginalizării sociale a minorilor proveniţi din familii vulnerabile; combaterea fenomenului de abandon şcolar în rândul minorilor proveniţi din familii vulnerabile, abandon determinat de cauze de ordin material, influenţe negative din  familie, grupul de prieteni etc.; integrarea în societate a copiilor proveniţi din familiile vulnerabile cu scopul de a atinge potenţialul optim al şcolarului, evitându-se astfel eşecul şcolar; creșterea accesului la educație pentru copiii de vârstă preșcolară și școlară din medii vulnerabile, în mod special din familii cu risc; desfășurarea de activități educaționale precum: ajutor în efectuarea temelor, diferite ateliere (croitorie, arte plastice, dans, teatru, PC), lecții de igienă personală și educație stradală, consiliere psihologică și logopedie; valorificarea aptitudinilor copiilor cu ajutorul programelor educaţionale şi recreative, ca parte integrantă a modului de viaţă. Serviciile oferite de AISI vizează atât calitatea educației, cât și schimbarea atitudinilor și comportamentelor persoanelor beneficiare.  Astăzi, în AISI învață chiar copii ai celor alfabetizați la domiciliu, în anii 2003-2004, de către Paolo și Corina. Paolo Gozzo a făcut lucruri minunate în acţiunile sale sociale şi educative, nu doar prin grija pentru mulţi copii abandonaţi, ci şi prin educaţia oferită de cadrele didactice ale Asociaţiei şcolarilor înregistraţi în sistemul „school after-school”. Astfel, micuţii şi-au pregătit aici temele primite la şcoala de stat, fiind supravegheați până după-amiaza, când erau luaţi de părinţi cu lecţiile învăţate şi temele gata făcute. Într-o lume în care altruismul și dragostea de aproapele sunt tot mai puțin evidente,  binefacerile asociaţiei lui Paolo Gozzo vor continua să se reverse asupra comunităţii locale şi, în special, asupra micilor câmpineni oropsiţi ai sorţii.
Adrian BRAD

Editorial. ȚOAPELE

Pentru mine causa causorum pentru dezastrul moral al țării în ultimele decenii este lipsa de educație. Care: 1. Nu se confundă cu lipsa de școală sau de cunoștințe într-un domeniu sau altul și 2. Nu provine de ieri, adică nu se confundă cu Tranziția, ci este, aș spune, seculară. Lucrul era în trecut „salvat” prin funcția reglatoare a tradiției și puterea funcției familiei: în mediile „nobile” (fie că erau țărani, boieri, burghezi ori chiar mahalagii) a te purta „cum se cuvine” era o obligație. Nu vorbesc de educația în sens pur intelectual, aici restanțele noastre sînt de vreo 500 de ani față de universitățile occidentale. Pe acest fond ancestral precar s-au cuplat două calamități: comunismul (cu obsesia lui de a distruge elitele, adică exact oamenii educați și de a aduce în loc țoapele) și postmodernismul, din pricina egalitarismului non-axiologic care-l caracterizează. În plus, din punct de vedere istoric, este de adăugat în Tranziție fenomenul emigrației, care a golit țara exact de oameni cu o educație solidă. 



Iată trei cauze pentru care azi un popor needucat alege nesmintit, în funcții de conducere, țoape. Vi-l închipuiți pe Maiorescu arătîndu-și degetul mijlociu către sală? Sau pe altminteri furtunosul Iorga făcînd glume deșuchiate în parlament despre condiția doamnelor? Despre asta e vorba în România. Despre țoape care mînuiesc milioane de euro și își fac cumpărăturile la Milano sau în Dubai și care conduc țoape care beau bere acră sau tărie de cea mai proastă calitate la birtul din colț. Două categorii care se detestă și se înjură reciproc dar conviețuiesc perfect. Nu s-ar despărți una de alta pentru nimic în lume. În primul rînd pentru că le unește ura împotriva a tot ce este nobil. Puțina, fragila, delicata și dezbinata categorie a oamenilor într-adevăr de calitate morală și intelectuală este pur și simplu înecată de acest două valuri de vulgaritate agresivă. Toată această „teorie” am enunțat-o pornind de la cazul Ecaterina Andronescu. Argumentul că e totuși profesor „pe bune”, față de majoritatea analfabetizată din guvern mi se pare mai jalnic decît limba română a șefei guvernului. Cum adică, să nu vrei binele, ci mai puțin răul? Deși d-na ex-ministru nu a făcut, în mandatele ei precedente, niciun bine școlii românești. Toată lumea, inclusiv pesedeii, se vaită de dispariția școlilor profesionale, extrem de greu de reînființat. Nimeni (după principiul sfînt, nimeni nu e vinovat) nu reamintește că d-na Andronescu este cea care le-a desființat. Și acum e chemată „nu de multe ori dar cam des” să dea strălucire de secol XXI ruinatei școli românești. Lamentabilă pe toate planurile. Inclusiv  pe cel cu care se  laudă, al olimpicilor. Pentru că o școală care furnizează un număr important de excelențe dar pe care nu este în stare să le păstreze în interior, pentru a auto-reproduce excelența (cîți profesori universitari sau cercetători gradul I sau directori de institute de cercetare știți sub 30 de ani? Cîți dintre ei sînt persoane publice, recognoscibile pe stradă? Cîtora dintre ei li se cere consiliere, în domeniul ingineresc sau economic de pildă?) este o școală fundamental falimentară. A pune lupul paznic la oi denotă fie prostie, fie ticăloșie, fie, mai degrabă, ambele, indiscernabile. D-na Andronescu reprezintă cu brio unul dintre cele mai corupte sub-sisteme ale marelui sistem social românesc: învățămîntul superior. Cinste excepțiilor! Toate încercările de a face curățenie au fost stopate de domnia sa. Construit feudal, cu șefi de clan omnipotenți și intangibili și cu vasali gata să facă orice pentru a intra în grațiile stăpînului, acest sistem este prin excelență o descurajare a valorii.  Și pentru a fi siguri că nimic nu se clintește, a fost reînscăunată domnia sa. Care, ca exemplaritate morală, după ce l-a bălăcărit pe Dragnea, sărută acum unde a scuipat, acceptînd scaunul ministerial. Ce exemplu oferă această numire studențimii valahe? Țoapa este cea pentru care moralitatea este un cuvînt inexistent, e plină de sine ca broasca din fabulă. Am dat cîteva exemple, este suficientă orice plimbare în oraș pentru a înțelege de ce țoapa reprezintă tipul antropologic majoritar al actualității românești. Din acest punct de vedere, alegerile au fost perfect corecte. România se apropie ca nivel mediu de salarizare de țările dezvoltate. Din păcate, la nivelul educației, al culturii, al spiritului civic diferențele, în loc să se șteargă, se măresc. Și asta pentru că ne conduc țoapele. Care au o putere de autoreproducere aproape nemăsurabilă, ca a peștilor. Prin icrele numite televiziuni și internet…
Christian CRĂCIUN

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.4: Casa bătrânească și cârciuma Filcea

În zona vechilor străzi ale Câmpinei patriarhale - ce-au primit nume în urma Războiului de Independență - s-au ridicat de timpuriu case, acolo fiind și azi cea mai mare concentrare de clădiri centenare. Prezentăm săptămâna aceasta, de pe strada Griviței, două case modeste, una însă bine-cunoscută de toate generațiile. La colțul cu vechea stradă Alecsandri (ulterior I. G. Duca, azi Castanilor), un localnic pe nume Ioan C. Filcea (1881-1928) ridica în anul 1911 o casă de zid „compusă din două odăi, cu învelitoare de fierŭ” (cum scrie în autorizația de construcție cu schiță de plan). Adresa de atunci era Griviței nr. 64, azi clădirea aflându-se la nr. 18 pe str. Castanilor. Era chiar curtea casei părintești a lui Ioan - de altfel aceasta, ce datează din câte se pare de pe la 1885, se păstrează ca prin minune și azi - la nr. 9A pe str. Griviței (vezi foto). E o căsuță foarte valoroasă pentru orașul nostru, prin vechime, raritate și autenticitatea arhitecturii. Cu aerul său rustic dat de geamlâcul din lemn, stă mărturie pentru epoca orășelului tihnit, cunoscut doar ca stațiune balneară, ce nu era încă răscolit de nebunia cosmopolită adusă de industrie. Ar trebui protejată măcar de legislația locală.


Fiind un vad bun (în intersecție), casa „nouă” din 1911 a fost gândită de la bun început cu intrare pe colț, ce dădea într-un salon mare care să poată servi de cârciumă, sub care se afla un beci spațios pentru depozitarea produselor. Fluxul de clienți era asigurat, pentru că la vreo sută de metri mai spre sud, strada Griviței se înfunda în colonia funcționarilor Stelei Române, aflată în apropierea birourilor societății de la marginea schelei Gahița. Răscrucea era așadar locul pe unde treceau lucrătorii ieșiți de la serviciu, în anii de apogeu ai exploatării petrolului câmpinean.


Căsătorit în primii ani ai secolului cu Chiriachița Bolgiu (dintr-o familie harnică de viticultori de la Urlați), Ioan Filcea avea deja trei copii atunci când a făcut cârciuma, iar înainte și după Primul Război Mondial i s-a mai născut câte unul. În fotografia mare, făcută cam prin 1924 (colecția Pia Dragnea) îi vedem pe Ioan cu soția și cei cinci copii - de la care trăiesc încă la Câmpina unii descendenți. În ordinea nașterii lor, aceștia erau: Anișoara Verbancu, Ionică Filcea, Lenuța Lungu, Stella Ballif, Cici Bălu (fetelor le-am trecut numele de căsătorie ce aveau să-l ia fiecare).
Revenind la bodega familiei, aceasta a fost un succes, astfel că ulterior (poate după război), camera cea mică din strada Alecsandri a fost lungită puțin. După moartea prematură a celui care a ridicat-o, casa a rămas văduvei sale și copiilor, dintre care tânărul Ionică (1909-1985) a rămas bărbatul casei. Pe acesta îl vedem într-o poză dinainte de război (colecția Alin Ciupală), sub firma localului cu nume pitoresc: „Birt economic: La ocaua lui Cuza”. 


Cârciuma devenise neîncăpătoare – mărturiile arată că în anii ’30 „acolo se putea bea cea mai bună țuică și mânca cei mai buni cârnați afumați” (Edgar Geller). Între războaie, clienții fideli ai bodegii deveniseră lucrătorii de la Astra Română. Preluând afacerea, Ionică Filcea a mărit clădirea în anul 1935 cu încă două camere (corpul adosat spre vest, cu etaj și intrare proprie din stradă). Familia continua să locuiască în casa bătrânească din spate (fetele crescând, cele mari se măritaseră, însă locul lor avea să fie luat de soția și copiii lui Ionică – a patra generație Filcea pe acel loc). În timpul războiului, surorile mici s-au măritat și ele, lăsându-i casa și cârciuma în grijă lui Ionică; însă prin 1949-50, acestea au fost naționalizate. Câte ceva din istoria familiei în deceniile ce-au urmat apare în numărul din 20 octombrie 2015 al ziarului Oglinda, unde prof. Alin Ciupală îl evocă pe fiul lui Ionică, Nelu/ John (n. 1938), stabilit în America – ultimul purtător al numelui Filcea. (Articolul poate fi citit AICI).


Casele au fost recuperate de urmași abia prin 2002. În prezent – după ce a găzduit diverse activități economice, printre care o măcelărie și o curățătorie de covoare – fosta cârciumă este încă în proprietatea descendenților, care au renovat-o recent cu grijă, dându-i un aspect curat și unitar (pentru toate etapele de construcție), și au scos-o la vânzare - vezi foto. 

Mădălin-Cristian FOCŞA
P.S. Îi rog pe proprietarii (actuali sau vechi) ai acestor clădiri să mă contacteze oricând, dacă au ceva de adăugat ori de corectat la ceea ce apare în aceste episoade. La fel și pe orice câmpinean care știe povestea unei asemenea clădiri centenare, pentru a colabora la aceste modeste încercări de conștientizare a patrimoniului nostru identitar. 
Tel. 0722 560 566; E-mail: madalin.focsa@gmail.com.

Episodul 3, despre Atelierele Centrale, poate fi citit AICI

Automatul de bilete CFR din Gara Câmpina nu funcționează de ani de zile

Automatul de bilete CFR din Gara Câmpina nu funcționează de ani de zile. Compania CFR Călători ar fi trebuit să se îngrijească de repararea lui, dar nu o face. Am putea spune că se reușește totuși a se face o bătaie de joc la adresa călătorilor din banii cărora trăiește neobrăzata companie, nemaivorbind de faptul că avem a face, de asemenea, cu o bătaie de obraz a celui batjocorit la adresa diriguitorilor căilor ferate române, indolenți manageri de doi bani ruginiți și găuriți. 


Astăzi, fierătania, că altfel nu i se poate spune, tronează ca un fel de mobilier în sala mare a gării ce poartă numele municipiului nostru, dar care este situată în interiorul comunei Poiana Câmpina. Sub tabela electronică cu sosirile trenurilor în Gara Câmpina, aparatul cu pricina scoate câte un aer de nimica la fiecare încercare a vreunui călător grăbit, care nu mai are timp să stea la coada formată, pentru că în acest caz, al așezării după ultimul călător înșiruit în fața ghișeului, ar putea pierde trenul. Varianta folosirii automatului pentru bilete este și mai perdantă. Până să se dumirească bietul călător idealist că aparatul este defect, permanent defect, coada de la ghișeu s-a mai îmbogățit cu două-trei persoane, diminuându-i-se astfel și mai mult șansele de a prinde trenul ce se apropie vertiginos, mâncând pământul. Ba, la drept vorbind, mâncând șinele de cale ferată.
Adrian BRAD

CĂRŢI DIN BASARABIA. Alexei Mateevici, un poet al renaşterii basarabene

La o sută de ani de la moartea fizică şi, deopotrivă, la 130 de ani de la naşterea’i pe pământ, poetul Alexei Mateevici (1888-1917) rămâne una din figurile luminoase ale spiritualităţii româneşti, un autor celebru prin singulara sa capodoperă – neîntrecutul prin frumuseţe, prospeţime şi actualitate poem Limba noastră.
Un centenar de la intrarea în eternitate şi 130 de ani de la întrupare, evenimente care marchează jumătatea de an prin care am trecut în aceste (luni de) zile – 13 August 2017-16 Martie 2018 – au fost ocazii potrivite pentru a acorda preotului scriitor şi cărturar, Alexei Mateevici, atenţia şi onorurile cuvenite.
Culegerea Alexei Mateevici, un poet al renaşterii basarabene, alcătuită de Vasile şi Tamara Malaneţchi şi Costache Costenco în cadrul Muzeului Naţional de Literatură “Mihail Kogălniceanu”, coordonată de V.M. şi publicată anul acesta, 2018, sub egida Academiei de Ştiinţe a Moldovei, la Editura Ştiinţa din Chişinău, în Colecţia Personalităţi notorii, (nr.) 9, înmănunchează o selecţiune din cele mai importante scrieri (articole, studii, comentarii, eseuri, amintiri, evocări, dedicaţii lirice), care i-au fost consacrate pe parcursul unui secol. Ele au fost scrise de: Teodosia Noviţchi-Mateevici, File din jurnal [31.XII.1916-1.I.1917; 6.1; 8.I; 4.II; 30.IV; 17.V: 28.V; 3.VI; 15.VII; 25.VII; 28.VII; 29.VII; 14.VIII; 25.VIII; 27.VIII; 30.VIII; 24.IX; 10.X; 29.X; 21.XI; 12.XII; 18.XII; 31.XII.1917-1.1.1918; 1.VI; 14.VIII; 19.VIII.1918], preluate din vol. Alexie Mateevici, Genealogii, iconografie, evocări, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2003; prieteni, P[reotul] Alecu Mateevici. [Necrolog], în “Cuvînt moldovenesc”, anul IV, nr. 72 (272), 20 August 1917; Nicolae Iorga, Încă unul: Preotul Mateevici, în “Neamul românesc”, anul XII, nr. 236, 29 August 1917; Onisifor Ghibu, Alecu Mateevici (fragment din articolul Trei mucenici ai Românismului în Basarabia – Al. Mateevici, S. Murafa, A. Hodorogea), în “România nouă”, anul II, nr. 146, 1 Septembrie 1918; Nichifor Crainic, Un poet al renaşterii basarabene: Alexe Mateevici, în “Revista critică”, anul I, nr. 17, 1 Februarie 1919; Ion Buzdugan, Poetul Alexei Mateevici, în “Cugetul românesc”, anul I, nr. 7, 1922; Acad. Ştefan Ciobanu, Scriitorii basarabeni. Alexie Mateevici, în Şt. C., Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Editura Asociaţiei “Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău”, 1923; Petre V. Haneş, Poetul basarabean Al. Mateevici. Scrierile [Traduceri şi poezii; Poezii originale; Influenţa Vechiului Regat; Cum lucra], în P.V.H., Studii literare, Bucureşti, 1925; Elena Alistar Romanescu, Amintiri despre părintele poet Al. Mateevici, în “Cuvînt mold.”, anul VI, nr. 46, 8 Noembrie 1931; Vasile Harea, Variantele poeziei Limba noastră, în “Viaţa Basarabiei”, anul II, nr. 6, Iunie 1933; George Dorul Dumitrescu, “Carnetul” lui Mateevici, în “Pagini basarabene”, nr. 2, 1936; Nicolai Costenco, Alexei Mateevici, în “Viaţa Basarabiei”, anul VII, nr. 1-2, 1937; Pan Halippa, Alexie Mateevici, în “Viaţa Basarabiei”, nr. 7-8, 1937; Nadejda Neaga-Mateevici, Amintiri despre poetul Alexei Mateevici, în “Raza”, organ independent al Uniunii Clerului din Basarabia, anul VII, nr. 400, 26 August 1937 [În şcoala primară; În şcoala spirituală (seminar); Dragostea de ţărani; În Zaim; Mutarea la Chişinău; Cultura lui; Cele dintâi scrieri; La Academia Teologică din Kiev; Firea; Anii din urmă]; Acad. Şt. Ciobanu, Amintiri despre Alecu Mateevici, în “Raza”, 26 Aug.; Anton Ţurcanu, Un vizionar: Alexei Mateevici, în “Raza”, 26 Aug.; Prof. ic. Ion Bălteanu, Alexei Mateevici, în “Raza”, 26 Aug. 1937; Vasile Ţepordei, Alexie Mateevici, Text introductiv la vol. Vasile Ţepordei, Alexie Mateevici. Cu o prefaţă de acad. Ştefan Ciobanu, Chişinău, Tiparul Moldovenesc, 1937; Vasile Luţcan, Alexei Mateevici, în “Viaţa Basarabiei”, anul VII, nr. 9, 1937; Nicolai Costenco, Alexei Mateevici, în “Cultura Moldovei”, anul IV, nr. 65 (182), 15 August 1957; Grigore Filip-Lupu, Alecu Mateevici şi Limba noastră. Cuvînt rostit la 25 Martie 1984 în Biserica Colţei din Bucureşti; Dr. Antonie Plămădeală, Mateevici – 100, în “Telegraful român”, anul 136, nr. 11-12, 16 Martie 1988; V. Malaneţchi, Lăcaş pentru Muzeul “Limbii noastre, în “Învăţămîntul public”, nr. 24 (2695), 16 Martie 1988; Nicolae Dabija, “Limba noastră’i foc ce arde…”, în “Literatura şi arta”, nr. 13, 24 Martie 1988; Pavel Balmuş, Poetul cu cartea în mână, în antologia Cântăreţul limbii noastre. Omagiu lui Alexei Mateevici, Chişinău, Ed. Literatura artistică, 1988; Nina Negru, Despre Mateevici fără prejudecăţi, în “Tinerimea Moldovei”, nr. 4, 15 Martie 1989; Vasile Bahnaru, Alexei Mateevici – tribun al adevărului ştiinţific, în “Orizontul”, nr. 7 (61), Iulie 1989; Ion Nuţă, Al. Mateevici sau mirajul unei poezii, studiu introductiv la vol. (îngrijit de I.N.) Al. Mateevici, Scrieri, Ed. Junimea, Iaşi, 1989; Calinic Argatu Argeşeanu, Al. Mateevici, poetul Limbii noastre, în Bucuria lecturii, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1989; Ion Murgeanu, Alexei Mateevici, un poet testamentar, în “Curierul românesc”, anul II, nr. 8-9, 15 Aprilie – 1 Mai 1990; Ion Ciocanu, Pentru un Mateevici integral, în “Lit. şi arta”, nr. 26 (2342), 28 Iunie 1990; Efim Levit, Sava Pânzaru, Teza de licenţă a lui Alexei Mateevici, în “Revistă de istorie a Moldovei”, nr. 4, 1992; Florin Costinescu, Dimensiunea profetică, în vol. Părinte al limbii noastre. Închinare către Mateevici, în versuri, de Dumitru Matcovschi, cu o seamă de cuvinte de Vasile Ţepordei, Antonie Plămădeală, Florin Costinescu, Ion Nuţă, Ion Buzaşi ş.a. Redacţia revistei “Basarabia”, Chişinău, 1992; Acad. Mihai Cimpoi, Alexei Mateevici, homo christianus, în “Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 1, 1995; Dumitru Irimia, Al. Mateevici – autorul celui mai profund poem închinat limbii române, în “Dacia literară”, anul VII, nr. 4 (23), Aprilie 1996; Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Ştiri noi despre Al. Mateevici şi unele amintiri despre autorul muzicii poeziei Limba noastră, în vol. Basarabia, Sibiu, 2002; Acad. Constantin Ciopraga, Rememorare: Alexie Mateevici, în “Dacia lit.”, anul XIV, nr. 48 (1/2003); Ion Buzdugan, Amintiri despre poetul Alexei Mateevici [Bucureşti, 1 Octombrie 1966], în “Magazin istoric”, anul XXXIX, serie nouă, nr. 6 (471), Iunie 2005; I. Buzdugan, Moartea poetului Alexei Mateevici şi aducerea Pegasului la mormîntul său [Bucureşti, 10 Octombrie 1966], în “Magazin ist.”, anul XL, nr. 6 (471), Iunie 2006; Ion Ţurcanu, Artă şi idei în poezia lui Alexei Mateevici, în “Dacia lit.”, anul XIX, nr. 76 (1/2008); Adrian Dinu Rachieru, Odiseea limbii române (trei cruciaţi: Alexei Mateevici, Eugeniu Coşeriu, Grigore Vieru) [Un profet: Alexei Mateevici; Un elegiac: Eugeniu Coşeriu; Grigore Vieru – “biblioteca de rouă”], în “Limba română”, anul XIX, nr. 7-8, 2009; Elena Ţau, Dialogismul discursului liric în Limba noastră, în “Limba română”, anul XXII, nr. 9-10, 2012; Nicolae Chiscop, Alexei Mateevici în Movilenii Tecuciului, în vol. Satul ţinutului Tecuci. Istorie, spiritualitate, cultură, Muzeul de Istorie “Teodor Cincu” şi Protoieria Tecuci, Grapho-Press, Tecuci, 2014; Ştefan Andronache, Alexei Mateevici pe meleagurile Tecucene, în “Dunărea de Jos”, nr. 181, Martie 2017 (cu citate din vol. Al. Mateevici, Scrieri de pe frontul românesc, editat de Biblioteca Municipală “Ştefan Petică” din Tecuci, în 1997); Protoiereu Vasile Ciobanu, Părintele nostru Alexei Mateevici (In memoriam), în “Dor de Basarabia”, anul XII, nr. 52, Mai 2017; Ghenadie Nicu, Cu aceleaşi cuvinte, în “Ziarul de Iaşi”, 21 Septembrie 2017; Mihai Papuc, Alexei Mateevici: câteva repere genealogice, în “Philologia”, LIX, nr. 5-6 (293-294), Septembrie-Decembrie 2017; Vasile Malaneţchi, Carnetul de la Mărăşeşti. Note pe marginea manuscriselor din 1917 ale poetului Al. Mateevici, în “Viaţa Basarabiei”, anul XVIII, 4 (44), Octombrie-Decembrie 2017 (serie nouă); Veronica Boldişor, Misterul morţii lui Alexei Mateevici. Certitudini şi ipoteze, în “Viaţa Bas.”, anul XIX, nr. 1 (45), 2018; Elvira Ţâgănaş-Pântea, Alexei Mateevici: Carnetul cu versuri de la Mărăşeşti, 1917, în “Univers pedagogic pro”, nr. 3 (604), 25 Ianuarie 2018; Eugen Lungu, Alexei Mateevici. Monolog epistolar, în “Revista literară”, nr. 2, 2018; Ana Bantoş, Alexei Mateevici, prevestitorul Unirii, în “Limba română”, anul XXVIII, nr. 3-4, 2018, şi alţii.
O secţiune aparte este dedicată lui Alexei Mateevici prin sine însuşi. In poesii: Eu cânt, Chişinău, 23 Februarie 1907, variantă publicată de Al. Mateevici în “Cuvînt moldovenesc”, anul II, nr. 6-7, Aprilie 1914; Roagă-te!, Decembrie 1911; Cântec de leagăn, Mărăşeşti (Moldova), 7 Iulie 1917; Limba noastră. La deschiderea Cursurilor de învăţători moldoveni la Chişinău, 18/VI-1917, Tipărită în “Cuvînt moldovenesc”, nr. 49, 22 [corect: 21; eroarea poetului] Iunie 1917;  Basarabenilor, 10 Iulie 1917, Mărăşeşti; Deasupra târgului Bârlad, 15 Iulie 1917, Mărăşeşti. În publicistică: Spre lumină!, “Basarabia”, anul I, nr. 57, 22 Decembrie 1906; Unirea culturală, ”Viaţa Basarabiei”, anul I, nr. 6, 25 Mai 1907. În corespondenţă, scrisorile: Către  Ion G. Pelivan, din Satul Zaim, 6 Octombrie 1906, “Arhivele Basarabiei”, anul IV, nr. 2, Aprilie-Iunie 1932; Către Artur Gorovei, din Kiev, 8.V.1913, “Viaţa Basarabiei”, an. IX, nr. 11-12, Noembrie-Decembrie 1940; şi Către Ioan Bianu, din Kiev, 10/IV 1913, “Viaţa Basarabiei”, Nov-Dec. 1940. În discursuri: Cuvînt către absolvenţii Seminarului Teologic din Chişinău, 3 Mai 1915, “Viaţa Basarabiei”, anul XIII, nr. 3-4, Martie-Aprilie 1944 (tradus de pr. Anton Luțan; în lb. rusă, în “Kişineovskie Eparhial’nîe Vedomosti” [Revista Eparhiei Chișinăului], nr. 19-20, din 10-17 Mai 1915); şi Cuvîntare ţinută la Congresul învăţătorilor moldoveni din Basarabia, Chişinău, 25 Mai 1917, “Şcoala moldovenească”, nr. 2-4, Iulie-Septembrie 1917. Ultima secţiune, Viaţa în imagini, este destul de bine reprezentată şi în recenzia noastră.
În sfîrşit, adică cel dintâi, este cuvîntul D-lui Acad. Gheorghe Duca, preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei despre Alexei Mateevici – păzitorul etern al graiului străbun. Urmat de foarte utilul Tabel cronologic, de D-l Vasile Malaneţchi, şi de aserţiunile D-Sale, Al. Mateevici, clasic şi contemporan, cu care am deschis această prezentare, şi urmăm mai departe.
Trecut subit şi prematur în lumea celor drepţi, poetul eclesiast Alexei Mateevici avea să lase o urmă nepieritoare pe firmamentul spiritualităţii româneşti, o urmă care nu s-a estompat odată cu trecerea timpului ci, dimpotrivă, a devenit tot mai proeminentă şi mai vizibilă.
Anunţul despre moartea preotului-poet i-a luat prin surprindere nu doar pe colegii de breaslă şi pe prietenii săi apropiaţi, ci şi pe intelectualii români de pretutindeni care apucaseră să’l cunoască personal sau numai din auzite. Toată lumea era de-a dreptul şocată de

Balul Bobocilor la Școala Postliceală Sanitară „Louis Pasteur”

Joi seara, în foaierul mare al Casei Tineretului, s-a desfășurat Balul Bobocilor din Școala Postliceală Sanitară „Louis Pasteur”, unitate care și-a deschis porțile în toamna anului 2000, fiind înființată de Asociația AMUS, născută în anul precedent. La finele anului școlar 2017 – 2018, au părăsit băncile școlii aproximativ 800 de absolventi, care , în marea lor majoritate (86% inserție profesională) sunt acum profesionisti respectați. La începutul anului școlar 2018 – 2019, în cadrul Școlii Louis Pasteur se pregătesc 5 clase de asistenți medicali generaliști și 3 clase de asistenți de farmacie, însumând un număr de 209 elevi. Ediția din acest an, cu numărul 19, s-a desfășurat în aceeași atmosferă de sărbătoare și veselie care au caracterizat și precedentele ediții. 



Au rostit alocuțiuni de bun-venit invitaților prezenți și elevilor școlii Elena Murariu – președintele AMUS, Ciprian Murariu – directorul general al Școlii, directorul executiv al școlii, prof. Romulus Pietriceanu, dar și consilierul municipal Florin Frățilă, singurul reprezentant al Consiliului Local care a onorat invitația amfitrionilor. 
„Aș vrea să știți că este foarte important să spui ce gândești și să o faci cu sinceritate, din tot sufletul, pentru că atunci lucrurile vor ieși bine. Este un principiu pe care îl aplicăm în școala noastră: spunem ce gândim și o facem cu sinceritate”, le-a spus elevilor prezenți Elena Murariu. 



Ciprian Murariu le-a urat elevilor boboci „să nu uite niciodată că, în meseria aceasta, oamenii din fața voastră, pacienții, sunt cei mai importanți. Este un mesaj pe care îl transmit nu doar bobocilor din anul I, ci și celor din anul II sau din anul terminal.” 


Florin Frățilă a ținut să le transmită elevilor viitori asistenți medicali următoarele: „Vă urez toate cele bune din partea administrației publice locale, fiind, de altfel, și singurul reprezentant al Consiliului Local aflat în mijlocul vostru. Baftă, bobocilor, dar și celorlalți colegi din anii mai mari. Și să ne întâlnim cu bine la absolvire, ceea ce este un lucru foarte important. Aveți o frumoasă tradiție, respectați-o. Nu uitați că școala voastră este printre puținele școli sanitare postliceale din Prahova care fac lucrurile foarte bine”.


După toate cuvântările de început, evenimentul a continuat cu un program artistic maraton, care a cuprins pentru început o horă antrenantă (dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918). Au urmat valsuri ale perechilor de elevi de anul I care au participat la concursul pentru cei mai atrăgători boboci. Titlul de Miss Boboc 2018 a fost câștigat de Alexandra Trăistaru. După un timp, atmosfera a devenit incendiară, fiind presărată cu multe recitaluri muzicale reușite, dansuri moderne antrenante etc. Unul dintre cele mai impresionante momente a fost oferit de ”bobocul” Octavian Ursulescu, din clasa IA, care, îmbrăcat într-un frumos costum popular, a interpretat o melodie de largă respirație folclorică.
Adrian BRAD

„Voi încuraja întotdeauna gravidele care îşi propun să nască spontan”

Interviu cu dr. Ion Constantinescu, medic specialist obstetrică-ginecologie, care s-a alăturat recent echipei medicale SanConfind

(P)
- Bine aţi venit în echipa medicală SanConfind. V-am ruga o prezentare a dvs. pentru cititorii ziarului.
- Bine v-am găsit. Sunt dr. Ion Constantinescu, medic specialist obstetrică-ginecologie. Începând cu luna octombrie a acestui an, mă bucur să fac parte din echipa SanConfind. Colaborarea cu Centrul Medical SanConfind va însemna consultaţii acordate în Ambulatoriul de specialitate, gărzi în cadrul Maternităţii SanConfind, precum şi intervenţii chirurgicale în sfera ginecologică.

- Ce impresie v-a lăsat Centrul Medical SanConfind?
- Am fost realmente plăcut surprins să găsesc, într-un oraş de provincie de dimensiunea Câmpinei, un spital privat care, fără doar şi poate, să egaleze spitale din mari reţele private, în care profesia m-a purtat până în prezent. Ochiul medicului nu poate să nu observe dotările la zi, circuitele medicale din cadrul blocului operator, care toate reprezintă o încântare pentru orice chirurg. Şi, desigur, nu în ultimul rând, şi accentuez, nu în ultimul rând, personalul implicat şi extrem de deschis.


- Naşterea normală sau naşterea prin cezariană? Avantaje şi dezavantaje.
- Cu siguranţă, încurajez şi voi încuraja întotdeauna gravidele care îşi propun să nască spontan. În ultimii ani, în ţara noastră, naşterea spontană a pierdut mult teren în faţa naşterii prin operaţie cezariană. Şi atunci când o mămică decide să aducă pe lume bebeluşul ei pe cale naturală, ea va trebui atât încurajată, cât şi sprijinită din punct de vedere medical, psihologic şi prin oferirea de informaţii cât mai pertinente şi cât mai folositoare. Desigur, există multe avantaje ale naşterii naturale, şi aş vrea să menţionez aici numai câteva dintre acestea: refacerea rapidă a lăuzei din punct de vedere al stării generale, instalarea rapidă a lactaţiei, precum şi reluarea imediată a funcţiilor fiziologice. Aducând în discuţie, la capitolul dezavantaje, temutele „dureri ale naşterii” care determină numeroase gravide să aleagă calea de naştere oferită de operaţia cezariană, pot spune că în cadrul Centrului Medical SanConfind şi acestei probleme spinoase îi este adresat un răspuns prin posibilitatea oferită parturientelor (gravidelor aflate în travaliu) de a opta pentru analgezia peridurală pe parcursul travaliului. Acest lucru presupune injectarea unei substanţe care combate durerea pe un cateter montat la nivel spineal. În felul acesta putem spune că marele impediment al naşterii naturale dispare. Revenind acum la operaţia cezariană, calea de naştere preferată, aşa cum spuneam, de tot mai multe gravide în ţara noastră, consider că obstetricianul zilelor noastre trebuie să stăpânească în egală măsură atât manevrele obstetricale impuse de o naştere spontană, cât şi tehnica chirurgicală care să-i permită realizarea unei operaţii cezariene, fie că aceasta se produce programat – în cazul unei gravide care optează de la început pentru varianta operatorie, fie că ea este impusă de o condiţie patologică în care se poate găsi mama sau fătul, la un anumit moment în decursul sarcinii. Cu toate că naşterea prin operaţie cezariană reprezintă, în cele din urmă, un act chirurgical, realitatea medicală a zilelor noastre a impus cezariana ca o intervenţie standardizată, care, în condiţii normale, cunoaşte puţine complicaţii, acestea putând fi surmontate cu uşurinţă. Cât despre îngrijirea şi refacerea postoperatorie în Centrul Medical SanConfind, pot spune că acestea se ridică la un nivel deosebit, ce permite revenirea cât mai rapidă la activitatea curentă cu care se va confrunta proaspăta mămică. 

- Ce afecţiuni ginecologice aţi întâlnit cel mai des până acum? Ce recomandări aveţi?
- Practica de zi cu zi a ginecologului ne aduce în faţa unor afecţiuni comune, cum ar fi: fibromatoza uterină, chisturile ovariene, anumite disfuncţii caracteristice specialităţii noastre, aşa cum este prolapsul organelor genitale sau incontinenţa urinară. Rămân la convingerea că ginecologul zilelor noastre trebuie să ştie să trateze aceste afecţiuni atât conservator, cât şi prin cure chirurgicale care presupun atât intervenţii clasice, cât şi operaţii minim invazive. Putem vorbi aici de tehnici laparoscopice sau histeroscopice, care se adresează atât tipurilor de patologie enumerate mai sus, cât şi unor investigaţii necesare viitoarelor gravide, aşa cum se întâmplă în cazul infertilităţilor de cuplu. Chirurgia vaginală, care se adresează stărilor patologice ale organelor pelvine, îşi găseşte şi ea locul în portofoliul intervenţiilor pe care le putem oferi pacientelor noastre. Operaţii precum histerectomia pe cale vaginală, operaţii de protezare sau operaţii clasice de corectare a disfuncţiilor organelor pelvine sunt soluţii în concordanţă cu cerinţele la zi ale unei chirurgii ginecologice de care beneficiază pacientele Centrului Medical SanConfind. În mod voit, am dorit să vorbesc despre patologia oncologică ginecologică în cele ce urmează, patologie care reprezintă o realitate nedorită, dar extrem de prezentă, din nefericire, în specialitatea noastră. Aş dori să accentuez aici patologia oncologică malignă a colului uterin, care ne plasează pe un nedorit loc fruntaş în Europa când vine vorba despre numărul cazurilor de cancer al colului uterin depistate în stadii avansate ale bolii, dar şi în ceea ce priveşte vârsta extrem de timpurie la care tinerele femei sunt diagnosticate cu această teribilă maladie. Şi aici, fie că vorbim de o educaţie medicală precară, fie că întâlnim refuzul de a vizita ginecologul, invocând o pudoare greu de explicat, trebuie să afirmăm cu tărie că aceste cutume pot fi combătute şi depăşite prin simpla vizită la cabinetul medicului ginecolog, unde un consult anual poate presupune sau nu examinarea nedureroasă şi, de multe ori, puţin costisitoare: Babeş – Papanicolaou. În acest fel, leziunile precanceroase vor fi depistate din timp, oferind şanse de vindecare reale atunci când vorbim despre această nemiloasă boală.

- Cum credeţi că ar trebui tratată o pacientă care intră în cabinetul dvs. de consultaţii?
- Aş dori să vă răspund la această întrebare în continuarea a ceea ce am spus un pic mai devreme. Cred că la vizita unui pacient sau a unei paciente la cabinetul medical, indiferent de specialitatea acestuia, întâlnirea cu medicul trebuie să ofere, pe lângă sprijinul şi consilierea de specialitate pentru care pacienţii ni se adresează, un real ajutor în înţelegerea noţiunilor medicale pe care le discutăm şi care trebuie percepute cât mai corect de pacient. De asemenea, pacientul trebuie ajutat şi prin oferirea unui sprijin psihologic şi emoţional ori de câte ori acest lucru este necesar. Sunt convingeri care m-au urmat încă de la începutul carierei de medic, şi transmiterea lor către pacientele care vor trece pragul cabinetului sper să se facă simţită într-un mod cât mai folositor, care să întărească relaţia de încredere între medic şi pacient, pe termen lung.