31 mai 2019

ANUNȚ DE PRESĂ



Câmpina, 31.05-02.06.2019

privind finalizarea proiectului cu titlul
“Dezvoltarea activitatii microintreprinderii SILVERAQUA BIZ SRL in domeniul productiei de garnituri pentru utilaje de constructii, agricultultura, minerit si logistica”

1. Numar referinta: Cod SMIS 102534 numarul contractului 394/11.09.2017.
2. Data publicarii anuntului: Mai 2019
3. Programul din care este finanţat proiectul: Programul Operaţional Regional 2014-2020, Axa prioritară 2 Imbunătăţirea competitivităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, Prioritatea de investitii 2.1 – Promovarea spiritului antreprenorial, in special prin facilitarea exploatarii economice a ideilor noi si prin incurajarea crearii de noi intreprinderi, inclusiv prin incubatare de afaceri. 
4. Autoritatea de Management: Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice 
5. Organismul Intermediar: Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Muntenia
6. Alte informatii: SILVERAQUA BIZ SRL anunta finalizarea proiectului demarat in data de 12.09.2017. Valoarea totala a contractului este de 1.140.171,86,00 lei (TVA inclus), iar valoarea finanţării nerambursabile este de 762.924,24 lei (648.485,60 lei finantare din FEDR si 114.438,64 lei finantare de la bugetul national).
7. Durata de implementare a proiectului: 33 luni (01.09.2016– 31.05.2019).
8. Locatia de implementare al proiectului: Calea Doftanei nr. 15, Campina, jud. Prahova
9. Obiectivul proiectului constă în cresterea competitivitatii economice a societatii : SILVERAQUA BIZ SRL si diversificarea produselor sale
10. Obiective specifice ale proiectului: 
· Cresterea numarului de angajati fata de numarul actual prin crearea a minim 5 noi locuri de munca. 
· Cresterea cifrei de afaceri fata de anul de referinta, 2015, in termen de 3 ani de la finalizarea proiectului.
· Cresterea numarului activelor societatii.
11. Rezultate 
· Prin cresterea cifrei de afaceri, Silveraqua Biz isi va creste numarul de clienti, avand o cota mai mare de piata. 
· Cresterea numarului de locuri de munca va duce la cresterea capacitatii de productie. 
· Rezultatul achizitionarii va fi productia de garnituri specializate pentru echipamente de constructii, agricole, miniere logistice. 
12. Impact: in urma implementarii, au fost create si ocupate 5 locuri de munca. 

Numele şi detaliile de contact ale persoanei care poate oferi mai multe informaţii despre proiect: reprezentat legal al firmei dna. Simina Stan, telefon 0753.333.533, e-mail silveraquabiz@gmail.com

SILVERAQUA BIZ SRL


28 mai 2019

Prezenţă record la Câmpina pentru alegerile europarlamentare şi Referendum: 54,66%

Câmpina rămâne un oraş cu orientare politică de dreapta: 61,51% dintre alegători au votat cu Alianţa 2020 USR-PLUS, PNL şi PMP

Dacă precedentele alegeri europarlamentare din România, desfăşurate în mai 2014, au arătat o puternică revenire a stângii, iată că acum roata politichiei dâmboviţene se întoarce cu 180 de grade şi asistăm la o revenire a dreptei româneşti, poate nu cu forţa cu care candidaţii PSD de acum cinci ani câştigau fotolii în legislativul european, dar oricum, pe aproape. Acum cinci ani, PSD (în alianţă cu UNPR şi PC), câştiga 31,73% din locurile ce reveneau ţării noastre în Parlamentul European, iar pe următoarele locuri se clasau în ordine PDL (14,60%), candidatului independent Mircea Diaconu (12,56%) şi PNL (9,99%). 


După numărarea voturilor în majoritatea secţiilor de votare din ţară, rezultatele indicau următorul clasament: 
PNL – 27%; 
PSD – 22,53%; 
USR-PLUS – 22,32,%; 
PRO România – 6,45%; 
PMP – 5,76%; 
UDMR – 5,26%; 
ALDE – 4,12%. 
Potrivit rezultatelor oficiale parțiale la recentele alegeri europarlamentare, PSD a obținut un minim istoric. Surpriza cea mare a fost Alianța 2020 USR-PLUS, coalizată cu puțin timp înainte de alegeri, care se situează pe locul al treilea, la o distanţă de câteva mii de voturi de poziţia a doua. În afara PNL, PSD şi a Alianţei USR-PLUS, în Parlamentul European vor mai intra Pro România, PMP și UDMR, ALDE neîntrunind pragul electoral.
Alte rezultate: Peter Costea - 1,44%, George Nicolae Simion - 1,29% şi Gregoriana Carmen Tudoran - 1,11%, UNPR - 0,61%, PRU - 0,57%, Partidul Socialist Român - 0,45%, Partidul Social Democrat Independent - 0,29% şi Blocul Unităţii Naţionale - 0,22%. 
Total voturi România + diaspora: 9.330.178
Total voturi anulate in România + diaspora: 274.296
Voturi numărate România + diaspora: 9.066.902 

PNL a dominat alegerile în Prahova

În judeţul Prahova, PNL a dominat clar alegerile europarlamentare, câştigînd detaşat în oraşele Azuga, Breaza, Buşteni, Boldeşti – Scăieni, Comarnic, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlați și în comunele Blejoi, Păulești, Bucov, Lipănești, Ariceștii Rahtivani, Brazi, Târgșoru Vechi, Sălciile, Bătrâni, Ceptura, Gornet Cuib, Posești, Gura Vitioarei, Albești Paleologu, Drăgănești, Mănești, Puchenii Mari, Gorgota, Poienarii Burchii, Brebu, Starchiojd, Șotrile, Telega, Măneciu, Șoimari, Podenii Noi, Sângeru, Dumbrava etc. PSD a câștigat în orașele Mizil (cu primar PNL) și Vălenii de Munte. USR a obținut victoria în municipiile Ploiești și Câmpina. ALDE a ieșit pe prima poziție la Băicoi și la Măgureni. 
Rezultate oficiale parţiale înregistrate în Prahova sunt următoarele:
- PNL - 28,41%;
- USR - 22,54%;
- PSD - 20,73%;
- PMP - 7,52%;
- Pro România - 6,53%;
- ALDE - 6,32%.

La Câmpina, femeile au votat în număr mai mare decât bărbaţii

Chiar dacă se spune că femeile se implică mai puţin în politică decât bărbaţii, la alegerile europarlamentare de duminică, la Câmpina au participat mult mai multe reprezentante ale sexului frumos decât reprezentanţi ai sexului puternic, mai exact 9262 de femei şi 7864 de bărbaţi, împărţiţi în diverse categorii de vârstă, după cum urmează:
- vârsta 18 – 24 de ani (bărbaţi - 615; femei – 575); 
- vârsta 25 – 34 de ani: (bărbaţi - 911; femei – 1015);
vârsta 35 – 44 de ani: (bărbaţi - 1257; femei – 1403);
vârsta 45 – 64 de ani: (bărbaţi - 3155; femei – 3868);
vârsta peste 65 de ani: (bărbaţi - 1926; femei – 2401).
La Câmpina, în cele 23 de secţii de votare, au fost înscrişi pe listele electorale permanente 31.329 de alegători, dintre care s-au prezentat 17.126. Au fost numărate 16.770 de voturi valabil exprimate. Formaţiunea politică ce a câştigat cele mai multe voturi la Câmpina a fost Alianţa 2020 USR – PLUS, pentru care au votat 4688 de alegători, reprezentând 27.95%. Pe locul doi s-a clasat PNL, pentru care au votat 3818 alegători, reprezentând 22,76%. Ultima formaţie politică de pe podium este PSD, care a acumulat 3158 de voturi, reprezentând 18,83%. Alianţa USR-PLUS a câștigat în 19 dintre cele 23 de secții de votare, celelalte patru secții fiind câștigate de Partidul Național Liberal. Prezența la urne a fost de 54,66%. 
Rezultatele parțiale înregistrate în municipiul Câmpina sunt următoarele: 
- Alianța USR-PLUS - 4.688 voturi (27,95%); 
- PNL - 3.818 voturi (22,77%); 
- PSD - 3.158 voturi (18,83%); 
- PMP - 1.808 voturi (10,78%); 
- Partidul ProRomânia - 1.151 voturi (6,86%); 
- ALDE - 867 voturi (5,17%); 
- PRU - 175 voturi (1,04%); 
- UNPR - 136 voturi (0,81%); 
- ProDemo - 95 voturi (0,56%); 
- PSR - 82 voturi (0,49%); 
- UDMR - 58 voturi (0,34%); 
- PSDI - 52 voturi (0,31%); 
- Blocul Uniunii Naţionale - 30 voturi (0,18%). 
Candidații independenți au obţinut sufragii după cum urmează: George Simion - 261 voturi (1,55%); Gregoriana Tudoran - 206 voturi (1,23%); Peter Costea - 188 voturi (1,13%).
Adrian BRAD

Predarea voturilor la BEJ, un chin infernal

La fiecare scrutin, cu excepţia celui prilejuit de alegerile locale, adică la alegerile pentru Parlamentul României, pentru Parlamentul European, la alegerile prezidenţiale, la diverse referendumuri naţionale, ţara este organizată în circumscripţii electorale reprezentate de cele 41 de judeţe plus municipiul Bucureşti. Prahova este Circumscripţia Electorală 31, iar de buna organizare a alegerilor desfăşurate pe meleagurile prahovene se ocupă, în bună măsură, aparatul de specialitate al prefectului Prahovei, reprezentantul guvernului României pe teritoriul judeţului nostru. 


Anul acesta, autorităţile judeţene au promis că vor monta pe laterala Palatului Administrativ (zona dinspre Palatul Culturii), corturi de armată destinate adăpostirii preşedinţilor secţiilor de votare şi locţiitorilor acestora, care vor aduce la Biroul Electoral Judeţean (BEJ) sacii cu buletinele de vot. Pe listele electorale pentru alegerile din 26 mai au fost înscrişi circa 660.000 de prahoveni. Numai în Ploieşti sunt 191.265 de persoane cu drept de vot, potrivit statisticii oficiale. În judeţ au existat 623 de secţii de votare. Cu ocazia tuturor alegerilor precedente, la care am făcut referire în rândurile de mai sus, reprezentanţii secţiilor de votare se adăposteau de frigul de afară înghesuindu-se în sala mare a Prefecturii, ocupând toate intervalele dintre sectoarele cu scaune, dormind în picioare sau pe şezut, ori pe sacii cu voturi, aidoma unor sinistraţi. 



Oficialităţile judeţene s-au ţinut într-adevăr de cuvânt, şi au montat corturile, dar acest lucru nu a contat prea mult, deoarece şefii secţiilor de votare din teritoriu au fost obligaţi să se înghesuie din nou în „Sala cu 500 de locuri”, chinuidu-se mai abitir decât nişte refugiaţi afgani sau pakistanezi dornici să ajungă în Occident cu orice preţ. Privind de pe margine la înghesuiala şi condiţiile de găzduire din marea sală a Prefecturii, gândul m-a dus la un peisaj cu refugiaţi de război… Parcă s-ar fi spart frontul pe Prut, încă o dată, după tot ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial. Luni, primirea proceselor-verbale cu voturile de la europarlamentare şi referendum a decurs extrem de greu, anevoios, dar fără ca nimeni să fie voios, atât de încet, încât au fost secţii de votare a căror activitate a fost analizată până târziu, după orele amiezii. Este pentru prima dată când în judeţul Prahova se montează corturi militare pentru a proteja de vreme rea cei aproape 2000 de preşedinţi de secţii de votare, însoţiţi de locţiitori şi operatorii de tablete. Frumoasă protecţie… 
Adrian BRAD

Scurte consideraţii despre rezultatul alegerilor la Câmpina şi la nivel naţional

Scrutinul din 26 mai 2019 scoate în evidenţă cel puţin două aspecte importante şi anume prezenţa masivă la vot a românilor şi surprinzătoarele lor opţiuni politice. Lăsând la o parte Referendumul iniţiat de preşedintele Klaus Iohannis, consultare publică căreia puţini analişti politici şi sociologi îi dădeau şanse de reuşită (vă reamintim că referendumul a îndeplinit cu o majoritate confortabilă cerinţele legale pentru a fi validat), să ne aplecăm mai mult asupra votului politic rezultat în urma alegerilor europarlamentare, vot ce surprinde, aşa cum spuneam, prin afluenţa la vot şi opţiuni politice dintre cele mai diverse şi mai interesante. 


Marea surpriză este fără doar şi poate ocupanta locului 3 pe podium, pe care numai câteva mii de voturi o separă de locul al doilea ocupat de PSD. Alianţa USR - PLUS a reuşit să strângă, practic fără o structură politică în teritoriu şi fără aleşi locali, un procent de 22.32%, surclasând cu uşurinţă în marile oraşe din ţară (mai ales în Bucureşti), cele două mari partide, PNL şi PSD, ce deţin organizaţii şi aleşi locali de mai bine de 25 de ani în toate localităţile ţării. Care sunt explicaţiile acestui vot masiv în favoarea USR - PLUS vom analiza cu altă ocazie, azi referindu-ne doar la datele tehnice ale scrutinului. Căderea dramatică a PSD şi ALDE în preferinţele electoratului poate fi pusă pe seama prezenţei masive la vot a românilor care au anulat, practic, efortul militanţilor şi simpatizanţilor celor două partide de a susţine o alianţă politică cu mari probleme de imagine şi erodată constant de actul guvernării din ultimii ani. Socialiştii şi virgula lor aşa-zis liberală au primit un vot de blam de la tânăra generaţie prea puţin dispusă să mai suporte argoanţele de tip Dragnea, Dăncilă, Meleşcanu, Codrin Ştefănescu, Tăriceanu ş.a.
Victoria PNL, ce pare să strângă 27% din preferinţele electoratului, poate fi considerată la rândul ei o altă surpriză, având în vedere că până mai ieri, partidul înfiinţat în urmă cu 144 de ani de Brătieni nu avea scoruri ieşite din comun în sondajele sociologice. Votul anti PSD - ALDE, carisma fostului jurnalist Rareş Bogdan, plasat în fruntea listei candidaţilor pentru Parlamentul Europei şi structura activă a militanţilor din teritoriu ar putea fi cele trei componente ce plasează PNL în fruntea clasamentului. 
În rest, aşa-zisele curente politice de nişă au rămas în matca lor (PMP, UDMR), cu excepţia micii suprize oferite de partidul Pro România condus de Victor Ponta, care a strâns puţin peste 6 procente şi a prăbuşirii previzibile a liberalilor socialişti conduşi de Călin Popescu Tăriceanu, care n-au atins pragul electoral. 
În plan local, rezultatele nu diferă cu mult faţă de cele înregistrate la nivel naţional. În Prahova, PNL a câştigat detaşat cu un scor de 28,41%, urmat de USR - 22,54%; PSD - 20,73%; PMP - 7,52%; Pro România - 6,53% şi ALDE - 6,32%.
La Câmpina, faţă de alegerile europarlamentare din 2014, raportul de forţe s-a schimbat net în favoarea dreptei politice locale (USR-PLUS, PNL, PMP), care per total a înregistrat un scor de 61%, faţă de 23,29 procente înregistrate de PSD şi ALDE.
Victoria USL-PLUS în faţa PNL, principalul partid ce deţine majoritate alături de PMP în Consiliul Local Câmpina, este oarecum surprinzătoare, dar absolut explicabilă din mai multe puncte de vedere asupra cărora vom reveni într-o ediţie viitoare, printr-o analiză în care ne dorim să decriptăm şi cei 10% obţinuţi local de un PMP care la nivel naţional abia trece pragul electoral, dar şi cei 5% obţinuţi de ALDE, formaţiunea politică condusă local de Daniel Ioniţă şi, respectiv, cei 18% obţinuţi de PSD, condus la Câmpina de secretarul de stat Mihaela Voicilă. (F.C.)

Editorial. DUMINICA SAMARINENCEI

Ciclul întunecat al istoriei noastre recente a început, cum ne aducem unii aminte, în Duminica orbului din 1990. Când Iliescu a cîștigat cu un scor coreean, inaugurînd ambiguitatea neo-comunistă și cleptocrată a regimurilor care au urmat. Această ambiguitate a oscilat în jurul unei medii, a ajuns la punctul de plus cel mai înalt când a fost condamnat oficial comunismul în 2006, pînă la punctul cel mai de jos, după ultimele alegeri, cînd alianța de la putere a impus imediat, fără ascunzișuri, discursul antieuropean, izolaționist și anti-justiție. Să fie alegerile din Duminica Samarinencei 2019 deschiderea unui nou ciclu istoric? Samarineanca era o femeie simplă, extrem de isteață, îndrăzneață și cinstită. Să fie ea un simbol pentru un nou eon popular? Parcă e prea frumos, dar putem măcar azi să îndrăznim a spera. Organizarea votului a fost, scurt spus, mizerabilă la nivelul diasporei. Ca și ideea de a chestiona votantul dacă vrea să ia și buletinele pentru referendum. Total ilegal! Pentru încălcarea Constituției care asigură fiecărui om dreptul de a vota, toți cei implicați în organizarea acestor alegeri în străinătate ar trebui judecați. Scriu imediat după anunțarea exitpoll-urilor. Există șansa ca, după numărarea voturilor din străinătate și redistribuire, PSD să cadă pe locul 3. 


Este una dintre zilele miraculoase ale istoriei noastre. Nimeni nu se aștepta la asta. Nu sînt euforic, pentru că la noi miracolele nu țin prea multe zile și pentru că nu cred în USR+. Dar, slavă Domnului, sînt motive de speranță. 
1. Mobilizarea extraordinară a populației urbane din marile centre universitare, peste 60%; 
2. Mobilizarea tinerilor; 
3. Încrederea masivă a populației că singurul destin al României este cel european, nu există alternativă. Discursul grobian naționalist (cei mai citiți știu că este o imitație a celui moscovit) n-a prins; 
4. Prăbușirea partidului-mafie pernicios României, PSD;
5. Dispariția de facto a partidului fantomă, fără identitate, ALDE – Tăriceanu;
6. Efectul pervers al atacului de doi ani al alianței la toate principiile democrației și chiar ale bunului simț a fost o strîngere a rîndurilor societății civile. Toate mitingurile, petițiile, protestele au răbufnit în acest vot. Vot care nu înseamnă un sfîrșit, ci un început. Mai întîi trebuie curățată scena politică de brontozauri ca Dragnea, Dăncilă, Tăriceanu, Plumb, Grapini, Norica, Weber, Tăriceanu, Meleșcanu, Olguța, Firea, Carmen Avram, Carmen Dan... și lista e lungă rău. Trebuie schimbată radical clasa politică. 
7. S-a văzut ce efect extraordinar are numărul votanților. Marii pierzători, PSD și ALDE, explică înfrîngerea prin aceea că ei și-au atins plafonul la numărul de voturi, dar n-au anticipat că vor fi atîția votanți, ceea ce i-a dus la pierderea procentuală. Asta dă dreptate celor care au tot îndemnat să iasă lumea la vot și arată ce prostie înseamnă: „nu contează, un vot în plus sau în minus, tot aia”. 
8. Internetul a învins televiziunea, adică prizonierii Antenei 3 și ai celorlalte canale de propagandă au fost în minoritate față de cei care comunică liber, necenzurat, pe rețelele sociale. 
Cealaltă latură a problemei e Referendumul. El chiar nu rezolvă nimic, pentru că Parlamentul poate vota Codul penal și celelalte legi privitoare la justiție, obligîndu-l pe Președintele pasiv pînă acum să le promulge. Și asta fără OUG-uri. Nici parlamentul, nici guvernul nu vor demisiona după acest vot, deși el are evident funcția unui vot de blam. Dar la noi astfel de subtilități nu țin. Se vor lega de scaune. Noi nu sîntem precum acel ministru austriac care, prins cu o chestie de corupție, și-a dat imediat demisia, fără să mai invoce prezumția de nevinovăție, imunitatea, sprijinul partidului etc. Ăștia nu vor pleca, pentru că n-au furat destul. Pînă cînd dvs. veți citi aceste rînduri, scrise imediat după anunțarea voturilor, cifrele vor fi desigur definitive. Sper totuși că ideile de aici vor corespunde hărții finale o voturilor. O enormă ușurare se simte în suflete, și asta e o veste încă mai rea pentru alianța abuzivă decît procentele. Dacă socotim bine, ei n-au condus decît ceva peste doi ani. Puțin, la scara istoriei, enorm, la cantitatea de nervi și depresii pe care ni le-au provocat. Au distrus enorm: oameni, instituții, legi, ideea însăși de normalitate. Toate astea vor fi foarte greu de refăcut în timp scurt. Faptul că reacția publică a fost, iată, rapidă este semnul sociologic cel mai bun pentru viitorul nostru. Acum, să privesc rapid și cealaltă față a monedei. Scepticismul meu funciar mă îndeamnă să nu sar în sus de bucurie. Pentru că observ dezechilibrul tabloului politic, nu am încredere în USR care a avut luări de poziție pro LGBT sau imigrație pe care le-a ascuns strategic sub preș pe timpul campaniei, nici în UDMR, etern dispus la toate compromisurile cu orice putere. Lipsa unui mare partid de orientare conservatoare este marele nostru deficit politic. Altfel, la nivel european, alegerile arată interesant. Chiar se deschide o nouă epocă...
Christian CRĂCIUN

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.2)

În general, amintirile noastre despre perioada anilor ’80 sunt legate de lipsuri. Lipsa alimentelor, lipsa cărților, a ziarelor… Cea mai pregnantă este poate amintirea cozilor la care se stătea o zi, două. Plasa la rând, listele, cartelele pentru pâine, lapte, rația de ouă, ulei, zahăr. Toate acestea nu sunt atât de îndepărtate încât să nu fie repere importante ale memoriei noastre colective. Chiar dacă acum pare greu de crezut, aprovizionarea orașului, așa cum ne-o amintim, se făcea tot cu pile și intervenții. Fostul primar al Câmpinei, Petre Câmpeanu, își amintește din nou atmosfera acelor vremuri, cu problemele și soluțiile lor...


Aprovizionare şi raţionalizare 

„Raționalizarea pâinii s-a impus în toamna lui ’84, după o ședință a CPEx, la Sinaia. Atunci s-a decis luarea unor măsuri puternice de raționalizare a produselor alimentare. Se vorbea atunci despre datoriile externe și necesitatea achitării lor. Asta a fost curiozitatea: s-a declarat oficial în martie ’89 că am terminat cu datoriile, dar cureaua tot se strângea. Dar parcă noi nu știam care este realitatea! Cum era să ne încadrăm în 30 tone de pâine pe zi când se vindeau 45 - 50 de tone?! Aici lucra populația din comunele din jur. Trebuia omul să ia o pâine, să o ducă la copii, când pleca seara de la serviciu. Eram conștienți că altfel nu se putea”.
Dar pe atunci, PCR însemna în viața reală „Pile, Cunoștințe, Relații” și aceasta s-a dovedit a fi o rezolvare parțială și neoficială pentru aprovizionarea orașului cu alimente. Așa au ajuns pe piața câmpineană tot felul de produse de la Timișoara, Galați, Vaslui, la Târgu Secuiesc. Petre Câmpeanu își amintește că avea acolo cunoștințe, foști colegi, prieteni. Se ducea personal și evita astfel sistemul repartițiilor care funcționa la combinatele alimentare. Vizitele acestea erau profitabile. 
„Veneam cu 16, 17, 20 de tone de produse. La Galaţi, la Comtim Timişoara, noi nu eram repartizaţi, dar trebuia să facem cumva să luăm peste rând ce aveam nevoie. Şi aduceam în Câmpina cât se putea de mult, aproape săptămânal, măruntaie, carne...
La un moment dat, cineva de la Sibiu mi-a făcut cunoştinţă cu un şef de Direcţie Sanitar Veterinară şi cu un cioban. Pe cioban l-am invitat la mine în birou, fără să ştie prea multă lume, prea multe persoane oficiale şi am căzut la pace: îmi vii cu carne de miel, îmi vii cu brânzeturi şi îţi asigur piaţa de desfacere. Dar, acum alt neajuns: nu aveam mercurial. Nu puteam să desfac aici produse pe piaţa liberă fără mercurial, că avem tot felul de inspecţii: de la Direcţia de Statistică, de la Direcţia Comercială, de la Inspecţia Comercială. Altă treabă nu aveau, piața era goală și ei controlau piața. Treaba mea, ca primar, era să am grijă de mercuriale. Ca să mai am produse aici, mai închidem ochii în privința asta. Și așa am reușit să-i aduc aici pe acești ciobani. Ştiam cum vin, când vin, unde sacrifică animalele, undeva pe Voila. Nu puteau aduce animalele tăiate, că nu li se dădea voie să intre în județul Prahova, așa că ei ziceau că sunt în transhumanță. Asta până au aflat cei de la județ ce se întâmplă aici. Pe de altă parte, trebuia să-i cointeresăm de acești oameni. Erau producători, își desfăceau marfa unde voiau. Pe vremea aceea era stabilită o cotă de benzină, 15 litri pe lună. Şi, în asemenea condiții, au început să se rărească și ciobanii care aduceau aceste produse. Cu așa rafinărie în centrul orașului, să nu putem noi să facem nimic?! Atunci, cum-necum, pe știute, pe neștiute, cu răspundere personală a mea și a directorului de atunci al Rafinăriei, Anatolie Ţariuc, am rezolvat problema. Vorbeam la telefon: «Directore, vreau 200 de coli de hârtie velină». Asta însemna 200 de litri de motorină. Nu aveam încotro, le dădeam omenilor, să fim siguri că ajung la noi în piață.


Cu zarzavagiii la fel am făcut. Veneau țăranii din zona Dâmboviței, erau oamenii noștri care ne alimentau de ani de zile și, la un moment dat, nu i-au mai lăsat să intre în județ, să vină la Câmpina, i-au oprit la Voievozi. Acolo ne-am întâlnit eu, comandantul Miliției de la Câmpina, cu primarul de la Târgoviște și cu comandantul Miliției de acolo și le-am dat lista cu oamenii care să vină la noi în piață. Unii vin și acum [în 2002 – n.red.]: Ioana, Petronela și acum mă cunosc și strigă după mine. 
Dar să ne întoarcem la oile noastre. Adică la ciobanii de la Sibiu. Nu prea desfăceam noi igienic produsele la început, dar pe urmă ne-am apucat să facem niște boxe unde sunt acum birourile. Și de aici ni s-a tras, că nu aveam voie. A venit ordin de la județ și de mai sus să le desființăm. În Prahova erau 14 orașe la vremea respectivă. Și când ne strângeam toți la ședințe eu eram cel mic criticat, că la mine erau toate. La mine, la Câmpina, de ce veneau sibienii și la ei de ce nu se duceau? Dar la mine veneau și toate inspecțiile!
După vreun an și jumătate a trebuit să desființez boxele, prin ’87 – ’88. Dar nu m-am lăsat, am amenajat alt spațiu, mai dosnic, pe strada Griviței, unde a fost pe vremuri un bistro, vizavi de Cooperativa Munca. Am aranjat acolo, am pus faianță, am adus butuci. Populația s-a repliat imediat, a aflat repede, dar nu mai știau șefii. Se forma o coadă micuță pe trotuar, nici navetiștii nu prea mai știau, se vindea mai mult seara, nu mai era forfotă... 
Cei de la Ploiești mă tot întrebau:
- Ai desființat în piață?
- Am desființat, să trăiți!
Acolo era pustiu, erau închise boxele, nici cei din piață nu spuneau unde se mutase totul. Odată, însă, mi-a venit un şef mai mare de la Ploiești în vizită de lucru. Hai pe la uzine, hai la sediu... Când să plecăm de la primărie, pe la 7 seara, am luat-o pe Griviței, frumușel, să mă lase omul acasă. Colea, a văzut coada, în sacoșele oamenilor a văzut carne, că avea ochiul format.
- Ia oprește! Ce-i Câmpeanu aici?
- Păi, nu știu tovarășe. Or fi făcut ăștia un magazin fără să știu eu.
A intrat, a văzut, a ieșit. Eu, ce era să mai zic? Coada era coadă, produsele erau produse…
- Măi Câmpeanu, cum e?
- Nu știu nimic.
Atunci a tăcut mâlc. Am ajuns noi acasă, la o cafea și apucăm să vorbim din nou despre asta. Mai sincer:
- Eu desființez şi acolo, dar pe urmă?
- Măi Câmpeanu, atunci eu nu știu nimic. Nu am văzut, nu știu.
- Nu ați văzut dvs., dar ăia mici ai dvs.?
- Cu ăia te descurci tu!
Şi așa a mai mers aproape un an de zile și până la urmă tot a trebuit să-l desființez.


Cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla era să mă dea afară. Asta a fost și deviza. Dacă am făcut ceea ce am făcut, pe lângă toate hotărârile astea și eram conștient că nu respectam directivele, mai rău decât o sancțiune sau să mă dea afară nu avea ce să mi se întâmple. Că în finalul finalului familia mea putea să ajungă în Sighetul Marmației, asta era altceva. Toată povestea asta a mers până în ’89.
M-au dat și la Europa Liberă. După atâția ani, nu știu cine a făcut asta. La vremea respectivă eu ajutasem niște oameni deosebiți: pe doctorul Răduță, un chirurg foarte bun, pe doctorul Ignat… Ignat o fi avut și el o obligație (jenat), a făcut și el ceva… Că altfel, era fricos, nu făcea el prostii... Îl aveam președinte de sindicat pe tot spitalul. Așa cum era el, puțin surd, era un luptător. Atunci l-o fi turnat careva. Și din cauza asta era cât pe-aici să intre în pușcărie. Atunci, îi chem la mine pe procurorul șef și pe cel de la tribunal.
- Ia stați măi, ce făcurăți? Pe mine nu mă interesează. Băgați omul la pușcărie? Luați dosarul înapoi, vă faceți treaba voi știți cum, că sunteți juriști, și în trei zile rezolvați problema!
Îl chem pe doctorul Ignat, îi spun să stea liniștit, dar după trei zile îl văd iar la ușa biroului meu.
- Ce-i, doctore?
- Tovarășe prin secretar, am ascultat Europa Liberă.
Ei, a dat de alt necaz...
- Lasă, doctore că nu ești nici primul, nici ultimul.
El nu pleca deloc.
- Nu, că nu de mine e vorba, a vorbit de dvs.
- Ce-i, ce-i? Ia stai jos, doctore!
I-am zis secretarei să nu intre nimeni la mine. Îmi spune ce a auzit. Ce spuseseră la Europa Liberă scria și într-o revistă editată în Israel, intrată ilegal în țară. Eu aveam revista aceasta de la o cunoștință, de la doctorul Enăchescu, care lucra în piață. De câte ori venea el de la fiică-sa, din Franța, aducea câte ceva. De data aceasta avea pentru mine o altfel de surpriză. Articolul din revistă se numea «Ce face un primar comunist pentru populația lui înfometată» cu subtitlul «Petre Câmpeanu, primar Câmpina, România». Scria acolo că nu țin cont de mercuriale, că în Câmpina se găsesc de toate... Pentru mine, ca om, asta era laudă, dar ca funcție politică, nu mai era laudă. Un lucru neadevărat scria totuși, că pusesem cotă pe benzină să dau la cei care aprovizionau piața.
Imediat l-am sunat pe Cristea, de la noi, de la Securitate. Ascultau și ei programele Europa Liberă. Hotărâm să discutăm despre asta. Dar nu puteam nici la mine, nici la el, de frica microfoanelor. Ne întâlnim la bancă și îl întreb:
- De ce nu mi-ai spus?
- Am vorbit cu nea Ilie și am hotărât să mergem pe blat.
- Păi nu trebuie să vă duceți și voi cu hârtiuța la raport? La centru nu o să se afle?
- Vedem atunci ce facem.
Vreo săptămână am fost fiert. Nu puteam nici să dorm, nu puteam să vorbesc cu nimeni, nu aveam cui să spun.
Puțin după asta, într-o seară pe la 11, mă sună de la București să mă prezint de urgență la ei. Am sunat la județ să aflu ce se întâmplă, dar nici acolo nu știau nimic. Tovarășul prim secretar al județului mă mai ia și peste picior:
- Du-te, că poate te promovează!
Eu știam deja, mă gândeam la revistă.
Acolo mă primește tovarășul Radu, secretar cu probleme de cadre, un om cu care mă aveam bine. Eram în relații cordiale. Atunci m-a primit însă foarte rece, foarte rău. Nu avea nimic pe masă decât revista.
- Citește!
Ce să citesc, că o știam pe deasupra. Dar am luat revista, să mă vadă românul. Numai eu știu cum m-am uitat pe articol, mi se abureau ochelarii.
- Ei, cum e?
- Eu nu știu nimic de așa ceva. Nu am văzut pe nicio piață revista asta.
- Lasă, lasă, că nu de asta e vorba.
- De unde să știu eu așa ceva? Şi nici nu poate să fie adevărat! De unde să dau eu benzină? De unde să dau eu motorină? Cum să nu respect eu directivele?!
L-am luat pe nu în brațe și nu puteam să spun altceva. Mă prinsesem în horă și nu puteam să îmi dau drumul, să nu cad. La un moment dat, însă, am amuțit.
- Bine, mergi cu tovarășul!
Sună și intră un individ mare, înalt. Ieșim împreună din camera 433. Țin minte și acum. Pe culoare l-a salutat un individ. Acesta îl strigă «El Colonelo». Când am auzit, am înghețat. E de rău, zic.
Și am mers la cetățeanul ăsta în birou. Când m-a văzut desfigurat la față, m-a servit cu o cafea, cu o țigară, cu apă minerală. Hai, că mă ia la prelucrat acum. Am stat așa de vorbă și, la un moment dat, îmi zice:
- Acum să așternem pe hârtie!
Cu alte cuvinte, să dau cu subsemnatul…
- Ce să scriu? Eu nu știu nimic, nu este adevărat.
- Tovarășe prim secretar, zice el, dacă vorbesc eu (dă cu mâna pe sub masă, ca și cum ar indica microfoane), poți să vorbești și dumneata. Mi-a zis-o pe şleau.
- Dom’le, eu sunt președintele Cabinetului 2. Asta mi-e munca. Dar eu, duminică, la două-trei săptămâni, dis-de-dimineață, eram în piața dumitale. Luam câteva kilograme de brânză, un cârlan, în sfârșit, făceam aprovizionarea și la ora 10 eram înapoi la București. Venea tovarășa, trebuia să fiu la ușa cabinetului.
Eu mai încerc o dată:
- Nu știu nimic de asta, nu e adevărat.
- Eu nu spun că-i adevărat. Eu spun că piața dumitale bate recordul țării. Dumneata ai noroc că toată povestea asta s-a oprit aici. Dacă o singură treaptă urca mai sus, familia dumitale putea să fie ori la Sighetul Marmației ori în Valea Jiului. Și ce discutăm noi aici nu mai discuți cu absolut nimeni!
Eu eram membru în Comisia de Revizie a Partidului. Acolo mă mai întâlneam cu diverși, puteam să umblu cu intervenții. 
 Acum, cum să scriem... Îmi tremura pixul pe hârtie. Dar, în câteva ore, am scos-o la capăt amândoi. Îmi mai dicta el, mai scriam, mai ştergeam. Pe la 6 dimineața am terminat.
Și acesta a fost începutul sfârșitului. O săptămână mai târziu se convoca o conferință, se decidea schimbarea mea. În octombrie ’89 am intrat în concediu politic, a venit Revoluția…
Multe istorii au fost. Și pentru ce? Pentru oamenii aceștia, pentru oraș. Că vorbeam cu ei tot timpul și trebuia să îi privesc în ochi… 
(va urma)
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 3 septembrie 2002, (episodul al doilea)
Citeşte AICI episodul 1.

Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbey” – Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”: 100 de ani de istorie, 100 de ani de cunoaştere (1919 - 2019)


Contextul economic şi social al înfiinţării liceului

În a doua jumătate a secolului al XIX- lea, oraşul (moşia) Câmpina are un singur proprietar, pe  prinţul Dimitrie Barbu Ştirbey, care primise moştenire de la părinţii săi, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbey  şi Elisabeta Cantacuzino Ştirbey, proprietăţile de la Câmpina şi din împrejurimi .   
Prezenţa în zonă a „aurului negru” a atras capital şi investitori spre sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. Petrolul a revoluţionat satele si oraşele, prin lumina pe care a adus-o în casele oamenilor, prin mecanizarea muncii agricole şi industriale. Exploatarea şi prelucrarea petrolului au avut, pentru Câmpina, o importanţă economico-industrială aparte, mult mai mare decât importanţa economico-comercială pe care a avut-o în secolele trecute vama Câmpina. Atracţia petrolului a antrenat după sine înfiinţarea, cu capital german, a  Rafinăriei Steaua Română în anul 1895, care va rămâne cea mai mare şi modernă din lume, până în 1925. 
Domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbey
La aceasta s-a adăugat o industrie de producţie şi reparaţii a utilajului petrolier. România a fost prima ţară din lume  care a exportat benzină încă din anii 1900. Curând, au apărut în urbe tot mai mulţi afacerişti străini (francezi, englezi, olandezi, germani), atraşi de mirajul îmbogăţirii, astfel că industria avea să fie acaparată de capitalul vest – european. Peisajul oraşului se schimbă, apar clădiri frumoase şi afaceri înfloritoare. Firesc, apare necesitatea unei şcoli medii, pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă. În Câmpina, existau, la acel moment, doar o şcoală de sondori (înfiinţată in 1904) şi  şcolile primare.
În timpul Primul Război Mondial, au fost distruse 1677  de sonde, ceea ce face ca, după război, să fie şi mai multă nevoie de oameni calificaţi, cu şcoală, în efortul de refacere a instalaţiilor şi de repunere în funcţiune a industriei. 

Înfiinţarea Gimnaziului

În vara anului 1919, un comitet de iniţiativă a convocat o adunare a părinţilor, care a ales ca preşedinte al comitetului pe inginerul Constantin Bărbăcioru. Comitetul de iniţiativă a redactat un memoriu către Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, semnat de 345 de persoane. Semnatarii memoriului cereau înfiinţarea în Câmpina a unei şcoli secundare şi se obligau să contribuie la cheltuielile de întreţinere. După numeroase intervenţii făcute de primarul oraşului, Ştefan Dobrescu, şi de membrii comitetului, s-a obţinut aprobarea legală pentru înfiinţarea gimnaziului, cu  3  clase.
Ministerul a numit ca director pe Ştefan Popescu, profesor de fizică şi chimie, originar din comuna Proviţa de Jos, care o ocupat această funcţie  până în 1938.

Primul director, Ştefan Popescu
Directorul Ştefan Popescu, împreună cu soţia Paulina Popescu, au fost încântaţi să locuiască în casa prinţesei Ştirbey, ce le fusese oferită ca locuinţă de serviciu. Nu bănuiau însă ce avea sa îi aştepte la sosire. În timpul războiului, casa fusese ocupată de nemţi. Caii lor, lihniţi de foame pe timpul iernii, roseseră pragurile, pervazurile, tâmplăria de lemn. În prima noapte, ca să poată dormi, au sprijinit uşa cu o bârnă (conform celor scrise de Simona Luncaşu în Câmpina de altădată. Călătorie în timp; Editura Transilvania Expres, Braşov, 2003) 

Locuinţa directorului
Şcoala Gimnazială şi-a deschis porţile în ziua de 15 octombrie 1919. În primul an şcolar (1919- 1920), gimnaziul a funcţionat cu 5 clase (dintre care două extrabugetare, întreţinute de comitetul de părinţi) şi 8 cadre didactice. Ministerul nu s-a obligat să asigure baza materială, această sarcină revenind primăriei oraşului şi comitetului şcolar. Din lipsa bazei materiale, în primele două trimestre gimnaziul a funcţionat în localul Şcolii Primare de Băieţi nr.1.    

Conacul Ştirbey (1872)
Cursurile au fost frecventate de 191 elevi, cu program după amiaza. În primăvara anului 1920,  gimnaziul s-a mutat în conacul construit în 1872 de prinţul Dimitrie Barbu Ştirbey. Atât conacul cât şi  terenul  aparţineau familiei contesei Martha de Blome, nepoata fostului domnitor al Ţării Româneşti - Barbu Dimitrie Ştirbey şi fiica prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey.  Şcoala a funcţionat în această clădire până în 1928, chiria fiind plătită de  către primărie. 

Conacul, iarna
Pentru celelalte cheltuieli, comitetul şcolar a adunat bani din donaţii, taxe şcolare şi taxe de construcţie.  Din veniturile băneşti realizate de comitet între 1919 şi 1923,  s-au construit, în 1923, o sală de gimnastică şi de festivităţi.

Transformarea în liceu

Înfiinţarea gimnaziului a dat şansa multor copii de muncitori şi meseriaşi de a învăţa carte, deşi în condiţii grele, deoarece clasele erau suprapopulate, cu 50 - 70 de elevi la clasă. Aceste condiţii nesatisfăcătoare şi suprapopularea explică, în parte, procentele mari de elevi repetenţi din primii ani: 14% în 1921, 24%  în 1922, 26%  în 1924.  

Elevi pe holul liceului (1930)
Înfiinţarea gimnaziului  a satisfăcut doar parţial interesele cetăţenilor oraşului şi localităţilor învecinate, care doreau un liceu, pentru ca elevii să nu mai fie nevoiţi să meargă la Ploieşti, ceea ce presupunea costuri mari, reducând şansele multor elevi. De aceea, adunarea generală a părinţilor a împuternicit comitetul şcolar să facă demersurile, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru transformarea gimnaziului în liceu. Acţiunea a fost susţinută puternic de către directorul şi profesorii gimnaziului. Ministerul aprobă înfiinţarea clasei a V-a pentru anul şcolar 1920-1921 (primul an de liceu), ceea ce echivala cu transformarea gimnaziului în liceu. În acest an şcolar, liceul a funcţionat cu 10 cadre didactice şi 7 clase în care au fost înscrişi 306 elevi. În toamna anului 1921 se produce o schimbare importantă în viaţa liceului-demixtarea, ca urmare a înfiinţării Liceului de fete Iulia Haşdeu, care va dăinui până la reforma învăţământului din 1948, când cele două licee de cultură generală se vor contopi din nou, sub denumirea de Şcoala Medie Mixtă. Liceul nostru a devenit Liceul de băieţi  şi a avut în anul şcolar 1921-1922 un număr de 232 elevi. În următorii ani şcolari, Liceul de băieţi adaugă, succesiv, clasele a VII-a şi a VIII-a, astfel încât, în 1924  termină cursul liceal prima serie de elevi. 

Construirea liceului

Construirea unei clădiri corespunzătoare pentru liceu nu a fost posibilă de la început, întrucât terenul aparţinea Marthei de Blome. Comitetul şcolar  şi primăria au dus tratative  pentru trecerea terenului şi clădirilor aflate pe el, în proprietatea statului. Din acest comitet au făcut parte Ştefan Popescu, Stoica Teodorescu, Constantin Rădulescu, Stelian Ştefănescu, Gheorghe N. Grigorescu - fiul pictorului Nicolae Grigorescu.

Martha Elisabeta Maria de Blome, Prinţesa Ştirbey
În tratative s-au implicat şi Ministerul Instrucţiunii Publice şi Ministerul  Agriculturii, întrucât cedarea terenului şi a clădirilor era condiţionată de restituirea, către familia de Blome, a unei părţi din moşia Voila, ce le fusese expropriată în 1921. S-a ajuns la un acord, cu condiţia ca liceul să poarte numele de Principele Dimitrie Barbu Ştirbey. Actul de donaţie s-a incheiat la 14 mai 1923.  În concordanţă cu clauza  actului de donaţie, s-a înfiinţat un comitet pentru construirea Liceului Principele Dimitrie Barbu Ştirbey. Din acest comitet au făcut parte ca preşedinţi de onoare - Mitropolitul Pimen al Moldovei  şi soţii Hans şi Martha de Blome, preşedinte activ -  principele Gheorghe Valentin Bibescu, vicepreşedinţi - Inginerul Gheorghe Dumitrescu (directorul Societăţii Steaua Română ) şi Ştefan Popescu - directorul liceului. Comitetul a deschis liste de subscripţie pentru realizarea construcţiei. Au donat bani societăţile industriale şi comerciale, dar şi mulţi cetăţeni ai oraşului sau din împrejurimi. Printre cei care au dat bani merită menţionaţi Ionel D. Ştefănescu - profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, Ruxandra Vlahuţă, soţia scriitorului, Ana Gh. Grigorescu, fiica scriitorului Alexandru Vlahuţă şi nora pictorului Nicolae Grigorescu. Cea mai mare parte din bani au avut ca sursă taxa de construcţie, încasată de comitetul şcolar de la părinţii elevilor. În 1924 s-au făcut planurile şi a demarat construcţia. Planul clădirii şi documentaţia tehnică au fost făcute de arhitectul Toma Socolescu, profesor la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. 

Arhitect Toma Socolescu
Corpul principal al clădirii (aripa cu sălile de curs, laboratorul de fizică şi chimie şi sala de  ştiinţe naturale)  a fost dat în folosinţă  în 1928.
Pentru a veni în ajutorul familiilor cu venituri mici , directorul Ştefan Popescu şi comitetul şcolar au înfiinţat, în 1929,  în conacul princiar, devenit disponibil, un internat şcolar şi o cantină.   Internatul  avea două dormitoare, infirmerie, spălător, sală de preparaţiune, sufragerie şi bucătărie, cu o capacitate de 35-40 locuri, mărită ulterior la 90-100 locuri. Internatul a funcţionat până în 1977, când clădirea a fost grav avariată la cutremur şi dezafectată.

Liceul Dimitrie Barbu Ştirbey (1931)
Criza din anii 1929-1933 a încheiat prima etapă de construcţie şi, în 1933, Ministerul atribuie şcolii numele Liceul Dimitrie Barbu Ştirbey, pe care îl va purta până la reforma învăţământului din 1948, când devine Şcoala Medie Mixtă, după reunirea cu Liceul de fete Iulia Haşdeu. După terminarea crizei, directorul şcolii, împreună cu comitetul, au reînceput strângerea de fonduri pentru construcţia aripii de pe strada Mihail Eminescu. 
Holul de onoare al liceului
Construcţia a început în anul 1935 şi s-a terminat „la roşu” în 1936. Lucrările interioare şi finisajele, adevărate bijuterii în marmură şi stucatură, au fost continuate în anii următori sub conducerea lui Aurel Nestor - director al liceului în perioada 1938-1950.   

Directorul Aurel Nestor
Anii celui de-al Doilea Război Mondial şi cutremurul din 1940

Lucrările  s-au terminat în 1943, deoarece cutremurul din 1940 şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au afectat grav clădirea. Prima aripă a clădirii a necesitat lucrări de consolidare în urma cutremurului, iar sala de gimnastică şi festivităţi, construită în 1923, a fost distrusă complet.   
Războiul a întârziat lucrările şi a redus substanţial veniturile comitetului de părinţi. Erau mari greutăţi şi în ceea ce priveşte procurarea materialelor de construcţie şi găsirea muncitorilor calificaţi. 
După terminarea aripii noi, liceul avea o bază materială corespunzătoare: 12 săli de clasă, un laborator de fizică şi chimie, o sală de desen şi muzică, cancelarie, bibliotecă, internat, cantină, cabinet medical, toate dotate cu mobilier, aparatură şi material didactic modern. Biblioteca avea în 1944 circa 10.000 de volume, cumpărate de comitetul de părinţi sau din donaţii ale persoanelor particulare. 

Biblioteca liceului
Din nefericire, clădirea şcolii , adevărată operă de artă, a avut un destin tragic. Bombardamentele aeriene ale englezilor şi americanilor, din 18 şi 19 august 1944, au avariat grav prima aripă şi holul principal şi au distrus total aripa cea nouă, dinspre strada Eminescu.

Liceul Ştirbey după bombardamentele din 18-19 august 1944
Lucrările de reconstrucţie au început după 23 august 1944 şi s-au făcut cu sprijinul părinţilor, elevilor şi cadrelor didactice. Începând cu anul 1948 se desfiinţează taxele şcolare, cheltuieleile fiind suportate de către stat.

Elevi şi profesori voluntari, după bombardament
Reconstrucţia din anii ’50

Reconstrucţia şi reparaţiile capitale au fost continuate, în anii ’50, de directorul Gheorghe Stanciu.
În anul şcolar 1951-1952, se înfiinţează şi secţia serală. În anul 1957, liceul îşi schimbă din nou denumirea, în Liceul „Nicolae Grigorescu”, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea pictorului. În anul şcolar 1958-1959, s-au dat în funcţie un laborator de chimie, cancelaria profesorilor, 2 săli de curs, un atelier auto şi o sală de mese pentru cantina şcolii. 

Gheorghe Stanciu
În anii reconstrucţiei, şcoala a fost patronată de Rafinăria Câmpina care a oferit un sprijin substanţial, pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Ploieşti, care a asigurat cea mai mare parte din fonduri. Comitetul de părinţi şi Rafinăria au înzestrat laboratorul de chimie cu instalaţiile necesare, au construit un coridor şi un vestiar la sala de gimnastică, au executat lucrările de radioficare a şcolii, etc. Terminarea lucrărilor a fost sărbătorită în mod solemn în decembrie 1959, la 40 de ani de la naşterea şcolii.
În anul şcolar 1958-1959, ultimele  două clase se divizează în real şi uman, în 1960 absolvind prima serie cu aceste profiluri.

Dezvoltarea şi modernizarea

După anul 1960, Elena Buhai, director între 1960-1978, a dezvoltat baza materială, a asfaltat curtea, a racordat şcoala la sistemul de canalizare a oraşului, a modernizat sistemul de iluminat, a reparat localul internatului (conacul Ştirbey), a evacuat locatarii din clădirile din curtea şcolii, schimbând destinaţia acestora în scopuri didactice, a înfiinţat un atelier de electrotehnică, un atelier de tâmplărie, un atelier de gospodărie, un atelier auto.                          

Internatul liceului
În anul 1974, liceul devine Liceul de Matematică-fizică „Nicolae Grigorescu”, ca urmare a rezultatelor foarte bune obţinute la concursurile de matematică şi fizică, după introducerea experimentală,  în anul 1971-1972, a claselor speciale de matematică - fizică.

Cutremurul din 1977 – o nouă tragedie

Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav întregul local al şcolii şi clădirile anexă, iar liceul a fost nevoit sa-şi desfăşoare cursurile în localul Şcolii generale nr.7. S-au mobilizat din nou cadrele didactice, elevii, părinţii, s-au efectuat multe ore de muncă patriotică pentru evacuarea molozului şi a materialelor distruse, pentru manipularea materialelor de construcţie, pentru refacerea mobilierului şi a materialului didactic. La 15 septembrie 1978, se reiau cursurile în localul propriu, cu toate că aripa dinspre strada Eminescu, unde erau biblioteca, laboratoarele, birourile şi două săli de clasă, a fost reparată mai târziu.
Prin decretul nr.220 al Consiliului de Stat, in 1982, se impune liceului nostru profilul industrial şi devine Liceul Industrial nr.5 Câmpina, subordonat Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi patronat de Centrala Industrială Auto. Au fost menţinute clase de matematică - fizică, pe lânga cele de mecanică şi construcţii.
După Revoluţia din decembrie 1989, îşi schimbă denumirea în  Liceul Teoretic „Nicolae Grigorescu”. La 10 ani de la Revoluţie, în 1999,  devine ceea ce este astăzi, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”.
Proiectul de construcţie al noii săli de sport, ce urma să fie amplasată într-o zonă în care fusese semnalată anterior prezenţa unor monumente istorice (Biserica din str. Mihail Eminescu, ctitorită de căminarul Grigore Bujoreanu la 1828, Şcoala Domnească de limba greacă ridicată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea), a primit avizul de construcţie în anul 2001 şi a fost dată în folosinţă în anul 2004.  Din păcate, odată cu construirea sălii de sport, au fost demolate casa princiară  şi  casa directorului, aflate într-o stare avansată de deteriorare. Se mai păstrează doar Şcoala Domnească, în care se desfăşoară şi acum ore de studiu.
În 2009, în timpul mandatului directoarei Gabriela Tănase, cea de-a doua aripă a clădirii a fost extinsă cu un nou corp cu 8 săli de clasă, datorită numărului tot mai mare de elevi, atraşi de prestigiul colegiului, aflat in elita instituţiilor de învăţământ prahovene şi naţionale.
Dincolo de toate aceste realizări, în această instituţie de învăţământ, timp de o sută de ani, s-au născut  visurile, s-au făurit destinele, s-au creionat carierele a mii de elevi care au dus mai departe, pe toate continentele, spiritul, lumina, determinarea şi cunoaşterea pe care le-au primit între aceste ziduri, de la  corpul profesoral. Oameni care s-au dăruit pe ei, cu tot ce au avut mai bun.
  
Bibliografie:
Liceul Nicolae Grigorescu 1919 -1980 – Prof. Gheorghe Gh. Stanciu; Câmpina; 1980
File din istoria liceului – Prof. Marcela Fera - Măciuceanu; Câmpina; 1994
Documente din arhiva Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”
Câmpina, bătrânul târg îmbracă haine noi - Alin Ciupală, Şerban Băleanu; Editura Sprinten Ploieşti
Câmpina de altădată – Simona Luncaşu - Editura Transilvania Expres, Braşov; 2003
Câmpina literar-artistică şi istorică - Ion T. Şovăială; Editura Premier; 2013
România, tărâmul aurului negru - Diana Mihai ; Adevărul
Fotografii din arhiva Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”
Fotografii primite de la foşti elevi ai liceului
Internet.

Prof. Mihaela POPESCU
Bibliotecar al Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” Câmpina

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. NEBUNIILE LUI TESSON

În anul 2010, scriitorul francez Sylvain Tesson a reuşit să ducă la bun sfârşit un alt plan  nebunesc (totuşi, cum-necum, a supravieţuit din toate aventurile sale): să reziste şase luni de zile singur într-o cabană din buşteni, de trei metri pe trei, aflată pe marginea imensului lac Baikal, din Siberia rusească. Trecuse pe lângă lacul Baikal în 2003, când refăcuse traseul unui mic grup de deţinuţi politici care au evadat din Gulagul stalinist şi au reuşit să ajungă în India britanică, după ce au mers pe jos mii şi mii de kilometri, experienţă pe care a relatat-o în „Axa lupului”. 
Cartea care dezvăluie această incredibilă aventură a fost scrisă de militarul polonez Stanislav Rawicz [1], care a stârnit multă vâlvă şi controverse în epocă. Abia în 2010, Tesson a reuşit să-şi pună în aplicare îndrăzneţul plan, care era totuşi diferit faţă de celelalte experienţe reportericeşti (pentru că de aceea le caută, pentru a le descrie) pe care le-a avut şi care presupuneau parcurgerea unor distanţe mari (cu motocicleta, călare, pe jos etc.): acum trebuia să rămână izolat, de unul singur, într-un loc complet neospitalier. Descrierea experienţei a luat forma unui jurnal care a avut un mare succes la public, Tesson câştigând chiar şi prestigiosul Premiu Medicis în anul 2011.[2] 


Abia la pagina 101 regăsim motivele acestei recluziuni voluntare, o sihăstrie filosofică, pe alocuri: „De ce m-am izolat într-o cabană: vorbeam prea mult, tânjeam după linişte. Prea multe întâlniri, prea multe email-uri la care trebuia să răspund. Râvneam să duc viaţa lui Robinson Crusoe. Aici am încălzire mai bună decât în apartamentul din Paris. Mi-era lehamite de mersul la cumpărături. Aici pot să urlu cât vreau şi să umblu în pielea goală. Urăsc telefonul şi zgomotele de maşini”. Şi la pagina 109 regăsim justificarea micii sale vacanţe, căci totuşi nu s-a decis să trăiască într-o  recluziune perpetuă, ci doar o jumătate de an: „Cât de diferită e viaţa la Paris <Trebuie să ai o părere despre tot! Trebuie să răspunzi la telefon! Trebuie să iei poziţie! Trebuie să fii conectat la tot ce se-ntâmplă!> Crezul vieţii în cabană: să nu reacţionezi... să nu te zbaţi... să simţi că pluteşti, un pic cherchelit, înconjurat de liniştea omăturilor... să simţi că soarta lumii îţi este indiferentă.... şi să citeşti poeţi chinezi”. De altfel, de-a lungul întregii experienţe, Tesson are o viziune critică la adresa vieţii în societatea contemporană: „În loc să facem conversaţie, ne punem în faţa ecranelor. După câte o întâlnire, nu rămâi cu amintirea unor figuri sau a unor voci, ci cu câteva numere în plus în agendă. Societatea şi-a văzut visul cu ochii: să comunice prin intermediul antenelor, ca furnicile. Într-o bună zi, oamenii se vor mulţumi să se adulmece reciproc” sau „Ce este societatea? Numele dat fluxului de curenţi exteriori care acţionează asupra cârmei pentru a ne împiedica să ne direcţionăm barca unde avem chef”.
Unul din planurile cărţii, poate cel mai amuzant, este cel în care Tesson, cunoscându-i îndeaproape pe ruşi, îi ironizează din plin, fără răutate, dar şi fără milă: „Slavii pot sta cu orele privind picăturile de ploaie şiroind pe geam. Uneori, se scoală, invadează câte o ţară sau fac o revoluţie, apoi se întorc să viseze lângă ferestrele lor, în camere supraîncălzite”; „Ruşii fac mereu lucrurile în mare grabă, de parcă s-ar aştepta să fie atacaţi de fascişti dintr-un minut în altul”. Sau despre superficialitatea lor: „Romanii construiau pentru o mie de ani. Pentru ruşi, important este să răzbească peste iarnă”; „Ruşii fac tabula rasa cu trecutul lor, niciodată cu deşeurile. Să arunce ei ceva? Mai bine mor, îi auzi spunând. De ce să dai un motor de tractor din al cărui piston ai putea face un stativ? Teritoriul fostei Uniuni Sovietice e presărat cu excrementele planurilor cincinale: uzine în ruină, maşini-utilaje, carcase de avion”. Iar în final, o ironie cu substrat istoric: „Nemţii şi ruşii: în timp ce unii visează să facă ordine în lume, ceilalţi au nevoie de haos să-şi poată exprima geniul”.
Având în vedere că a stat şase luni aproape singur, jurnalul său musteşte de filosofie, căci Sylvain Tesson a avut destul timp să se gândească la sensul existenţei sale, dar şi a umanităţii. Ca şi la multe alte lucruri. Dar asta nu înseamnă că şi-a petrecut timpul doar meditând: a tăiat lemne, a prins peşte din lac, şi-a reparat de mai multe ori cabana, s-a plimbat prin zonă, şi-a vizitat vecinii şi a băut zeci şi zeci de sticle de vodkă. „Esenţial este să îţi duci viaţa ca şi cum ai ţine cârma pe o mare agitată. Să păşeşti pe culmile ce despart două lumi diferite. Să cauţi echilibrul între plăcere şi pericol, între frigul iernii siberiene şi căldura sobei. Să nu te împotmoleşti într-un loc anume, să oscilezi de la o extremitate la cealaltă”. 
Filosofia însingurării şi singurătăţii este şi ea bine reprezentată: „Doar în singurătate ţi se umple mintea de gânduri, pentru că singurul dialog posibil este cu propria ta fiinţă. Te spală de păcatele flecărelii, te îndeamnă la introspecţie. Cheamă din adâncul memoriei amintirea celor iubiţi. În fine, pustnicul se înfrăţeşte cu lumea vegetală şi animală, iar uneori cu un zeu mărunt, aflat în trecere”. Care ar fi diferenţa între viaţa singuratică, pe marginea unui lac imens (totuşi, pentru a fi oneşti, trebuie să menţionăm că Tesson a fost vizitat din când în când atât de vecini îndepărtaţi, în principal angajaţi ruşi ai staţiilor meteorologice, dar şi de tot felul de străini aflaţi în trecere, inclusiv conaţionali, cu care a şi petrecut Ziua Naţională a Franţei, la 14 iulie, bând şi înălţând drapelul francez, întrebându-se dacă nu cumva risca să provoace vreun incident internaţional) şi cea din societate? „În oraş, minutele, orele, anii ne scapă, curgând prin rana timpului. În cabană, timpul se domoleşte. Se culcă la picioarele tale ca un câine bătrân şi blând, apoi, fără veste, îţi dai seama că nu mai e acolo. Sunt liber, fiindcă zilele mele n-au alt stăpân în afară de mine”. Dar şi: „O cabană este locul ideal unde să construieşti o viaţă după principiile luxului auster: să nu te înconjori nici de obiecte, nici de semeni; să te doscotoroseşti de toate”. Altundeva accentuează: „Traiul în spaţiul restrâns al unei cabane siberiene înseamnă să nu-ţi mai duci viaţa îngropat sub un morman de obiecte. Viaţa în pădure e ca o cură de slăbire. Te eliberezi de ceea ce sufocă, arunci peste bord povara din aerostatul existenţei”. La cum descrie Tesson viaţa în afara vieţii, dar totuşi viaţă, parcă ţi se face şi ţie, simplu cititor, poftă de ea, sau măcar de o cură de câteva zile care nu ar strica probabil nimănui. Sigur ne-ar calma de la imensul stres al vieţii de zi cu zi, mai ales într-o ţară chinuită cum e România. „Viaţa în pădure este o formă de revoltă. Cine stă într-o cabană dispare de pe monitoarele de control. I se pierde urma. Nicio tranzacţie bancară, niciun telefon, niciun mesaj, nimic. Nu-l mai găseşti în evidenţa populaţiei. E un soi de hacker în răspăr. Totuşi pentru asta nu e nevoie să te duci în pădure. Ascetismul revoluţionar se poate practica şi în mediul urban. Societatea de consum îţi lasă libertatea de a adopta un stil de viaţă ascetic”. Nu şi cea totalitară, pe care Tesson o detestă, poate şi prin prisma imenselor distrugeri pe care le-a produs în Rusia.
Sylvain Tesson a publicat la prestigioasa Editură Gallimard şi un volum de povestiri [3] care poartă din plin amprenta stilului său, fiind o pledoarie pentru o altfel de viaţă, caracterizându-se prin umor (negru, în principal) asezonat cu puţin cinism, dezvăluind  personalitatea sa dinamică şi cam ciudată. Multe bucăţi au drept fundal Rusia, ruşii fiind actorii sau personajele principale, având în vedere şi atracţia lui faţă de preavoslavnicii de la est.[4] Una dintre ele, printre cele mai simpatice, relatează drumeţia a doi prieteni care locuiau într-o fundătură uitată de Siberie către (aparent) un loc necunoscut. Unul dintre ei experimentase un sex sălbatic cu soţia/ prietena lui, în timpul unei pene de curent (destul de frecvente în Siberia, unde oricum electricitatea a fost  introdusă recent), când umbrele şi penumbrele oferite de lumina lumânărilor schimba complet cadrul şi intensitatea amorului. Însă după două zile, „curentul a venit” iar viaţa sexuală a celor doi a reintrat în banalitate. Ce şi-a zis fostul combatant din Cecenia? De ce nu aş provoca o altă pană de curent? Cei doi de fapt asta şi căutau: reţeaua de electricitate. Odată găsită, un stejar impunător a fost doborât cu securea exact peste cabluri, în strigătele de satisfacţie ale lui Igor: „Ehe, o să dureze cinci zile până când vor găsi locul asta şi repera stâlpii”. 
În „Plictisul”, Tesson descrie traseul unei frumoase rusoaice, absoventă a unei facultăti de limbă şi literatură franceză, care revine în târgul de unde era originară, din Siberia, doar pentru a se plictisi de moarte. Peste un timp, aceeaşi Tatiana ajunge într-un bordel de lux din Moscova unde, ştiind limba franceză foarte bine, a preluat dosarul cu clienţii francezi, fiind remarcată de un francez bogat din Provence, care o importă în Franţa pentru a-şi face amicii geloşi. Prins cu afacerile, mai mult plecat la Londra şi Paris, îşi uită treptat cucerirea slavă, care începe să se plictisească la fel de mult ca în străfundurile Siberiei, în ciuda luxului şi a cardului fără limită de credit. În altă povestire care ar putea fi la fel de bine autobiografică, autorul recompune una din posibilele lui poveşti de amor, cu o blondă apetisantă, dar căsătorită cu un medic plictisitor. În timpul unei întâlniri ilegale, personajul principal este prins în flagrant delict de soţul al cărui workshop de week-end fusese amânat, decizând să o şteargă pe ferestră. Numai că amanta locuia la etajul cinci în Carierul Latin. În final, amantul care avea abilităţi de alpinism stradal (exact ca Tesson, care a petrecut luni bune în spital după ce s-a prăbuşit de pe o clădire din Grenoble), ajunge foarte aproape de parter însă calculând greşit o piruetă se prăbuşeşte pe trotuarul din faţa imobilului iubitei, fracturându-şi gleznele. Cel care este chemat să-i evalueze situaţia este nimeni altul decât soţul încornorat care glumeşte cu amantul agonizând: „În medicină numim aceasta fractură, fractura îndrăgostiţilor. Pentru că numai amanţii sar de la balcoane pentru a scăpa de soţi înşelaţi...” 
Tesson realizează şi documentare pentru diverse televiziuni franceze despre diverse subiecte cu acoperire internaţională, căci interesul publicului francez faţă de lumea largă este de n ori mai mare decât cel al românilor, cantonaţi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. În vara anului 2017 i s-a propus de către postul de radio public France Inter să plece pe urmele aventurilor descrise de Homer (Odiseea şi Illiada) şi să realizeze opt episoade, a câte o oră fiecare. În anul următor, cartea sa „O vară cu Homer” (Un été avec Homère) a fost una dintre cele mai bine vândute cărţi din Franţa. Suntem siguri că traducerea ei în limba româna este doar o chestiune de timp.
Codruţ CONSTANTINESCU

1. „Întoarcerea acasă. Povestea adevărată a unui drum anevoios  spre libertate”, trad. în limba româna la Ed. Corint, 2012) A se vedea şi volumul „Viaţa şi moartea în Gulag”, Editura Vremea, 2016, pag. 293-300
2. „În pădurile Siberiei. 6 luni pe malul lacului Baikal, singur, la 25 de kilometri de primul vecin” Traducerea din franceză de Liviu Dascălu, Editura Philobia, Bucureşti, 2015.
3. S’abandonner a vivre, Gallimard, 2014.
4. De altfel Tesson ne-a vizitat ţara în noiembrie 2011, cum altfel decât în căutarea lipovenilor din Delta Dunării.

23 mai 2019

Teatru de improvizaţie pentru copiii între 6 şi 80 de ani

Primul eveniment pe care Asociaţia Frizzly îl organizează în această vară aduce o noutate: actori profesionişti invitaţi să ofere şi un altfel de spectacol decât cele cu care ne-am obişnuit deja. Să vedeţi despre ce e vorba: acest tip de teatru se adresează tuturor grupelor de vârstă. În acelaşi timp!
Littleimpro este prima trupă de teatru de improvizaţie pentru copii din România. Interesant este, însă, că distracţia este mai mare atunci când copiii… îi aduc la spectacol şi pe cei mari. Cu alte cuvinte, deşi spectacolul Littleimpro este construit în totalitate pe sugestiile copiilor, adulţii habar nu au că, de fapt, ei sunt cei care se joacă!
Prin urmare: dacă aţi împlinit deja venerabila vârstă de 6 ani puteţi considera că cea mai importantă condiţie de participare a fost deja îndeplinită! Apoi, cu cât vârsta este în creştere, cu atât mai bine! A doua condiţie este… să sunaţi la numărul de telefon de pe afiş. Sau să ne vizitaţi la sediul Asociaţiei Frizzly, în Câmpina, pe str. Chişinău nr. 18 .


Iată şi o descriere mai detaliată a felului în care decurg spectacolele Littleimpro, efectiv, şi motivele pentru care ele sunt considerate foarte valoroase atât din punct de vedere educativ, cât şi recreativ.
Copiii sunt încurajaţi să vorbească în public, îşi folosesc imaginaţia, creativitatea şi spontaneitatea într-un mediu sigur şi prietenos care îi ajută să lege această experienţă de emoţii pozitive, dezinhibante pentru a crea spectacolul alături de actori. Aparent în joacă, la acest spectacol de teatru de improvizaţie, copiii sunt motivaţi să interacţioneze în grup cu alţi copii, să lucreze în echipă, să fie empatici şi solidari. Crearea unei stări de bunădispozitie, într-un context sigur şi adecvat vârstei lor, contribuie la dezvoltarea inteligenţei emoţionale a copiilor. Expuşi frecvent la astfel de stimuli, cei mici vor trata cu dezinvoltură situaţii de viaţă care se dovedesc provocatoare chiar şi pentru adulţi. Şi, pentru că de cele mai multe ori adulţii participă şi ei la acest spectacol de teatru pentru copii, a fost creată o probă special pentru ei. La spectacolul de teatru pentru copii Littleimpro toată lumea participă activ atât pe scenă, cât şi în sală. Locul unde se va desfăşura acţiunea, titlurile poveştilor, limbile inventate, toate acestea sunt luate din public. IMNUL MESERIEI, POVESTEA, TURIŞTII sunt doar câteva dintre probele spectacolului, probe ce au reguli clare, astfel încât joaca devine joc.

22 mai 2019

PNŢ Maniu-Mihalache: Declarație politică referitoare la referendum şi alegerile europarlamentare

PNT Maniu-Mihalache susţine referendumul propus de Preşedintele Klaus Iohannis. Corupţia este o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, iar amnistierea şi graţierea faptelor de corupţie sunt o jignire la adresa cetăţenilor cinstiţi.
Politicienii corupţi jefuiesc an de an bugetul alimentat prin efortul contribuabililor corecţi şi trebuie să răspundă pentru faptele lor penale, iar o participare redusă ar constitui un cec in alb pentru jaful organizat şi presiunile politice facute pentru amnistierea si gratierea celor care formează un grup infracţional organizat.
Îi îndemnăm cu hotărâre pe membrii şi simpatizantii noştri, ca şi pe toţi cetăţenii oneşti ai acestei ţări să se prezinte la referendum, să îi mobilizeze pe cei apropiați și să voteze cu hotărâre DA la intrebările propuse.
În această campanie electorală PSD îşi arată convingerile adevărate, mizând pe un discurs visceral antieuropean şi antidemocratic retrograd, care arată ca nu exista nici o diferență între acest partid și FSN-ul anilor 90. Acest partid, împreună cu aliații săi, este decis să sacrifice prezentul și viitorul României, promovând figuri stranii, fără educaţie şi caracter şi având obedienţa şi stupiditatea ca principale caracteristici şi trebuie penalizat la vot, pierzând cât mai mult din suportul pe care il pretinde. Un scor bun sau chiar o eventuală victorie in 26 mai ar întări puterea lui Liviu Dragnea, ale cărui excese dictatoriale se văd în comportamentul din ce în ce mai brutal şi antidemocratic al instituţiilor pe care le controlează deja autoritar şi ar indepărta prespectiva revenirii la un regim democratic pe temen lung. 
Uniunea Europeană este cel mai important proiect politic al ultimilor 50 de ani, care trebuie păstrat, dar redefinit şi imbunătăţit in folosul tuturor membrilor săi, state şi cetăţeni. Noi suntem deciși să participam la vot și îi îndemnăm pe toți membrii si simpatizantii nostri, fiind alaturi de cei care vor să menţina parcursul european şi democratic al ţării, inceput de noi acum peste douăzeci de ani.
Vom vota candidaţii PNL, membri ai Partidului Popular European, ale cărui principii şi acţiuni creştin democrate au fost dintotdeauna şi ale noastre.
Bucuresti 
Radu Rizescu
18 mai 2019 
Presedinte PNT Maniu-Mihalache

21 mai 2019

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.1)

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.

Aproape un sfert de secol, un om a fost nu numai martorul istoriei câmpinene, dar și artizanul ei. Într-o perioadă delicată (mult, dar insuficient discutată), Câmpina a fost de multe ori în centrul atenției. Statistici rămase celebre vorbeau în anii ’80 despre cel mai mare număr de intelectuali, despre cele mai multe zile însorite. Producția industrială a orașului depășea producția a cinci dintre județele mai codașe ale țării, luate fiecare în parte. Primarul câmpinean al acelor vremuri era citat la Europa Liberă, era comentat în presa apărută peste hotare în limba română. Orașul se transformă în acel deceniu, conform indicațiilor partidului, dar mai ales evitând aspectele mai drastice. Politica monocoloră a acelor ani abia permitea nuanțe și performanțe de diplomație. Discuții discrete, niciodată știute, au transformat orașul. Aproape un sfert de secol, Petre Câmpeanu a fost omul care a determinat evoluția orașului.
Acum, Petre Câmpeanu, pensionar, stă în splendida sa grădină cu flori și povestește. Glasul se schimbă, ochii se aprind uneori, ritmul istoriei este vioi, cu exclamații. Nu sesizezi regretul pentru o glorie trecută, mai degrabă mândria pentru faptul că nu a trecut degeaba. Și prin multe a trecut „tovarășul prim secretar”, multe știe…


PETRE CÂMPEANU
Repere biografice

Născut: 10 decembrie 1939
7 martie 1962: începe activitatea politică
1962 – 1969: secretar de raion UTM
1969 – 1973: student la Academia Ştefan Gheorghiu, Facultatea Industrie
1973 – 1974: vicepreşedinte Consiliul Popular (viceprimar)
1974 – 1982: secretar 2 (probleme organizatorice) al Comitetului Orăşenesc
19 octombrie 1982 – 19 octombrie 1989: prim secretar al Comitetului Orăşenesc de Partid (primar)
1989 – 1996: şef Atelier Gospodărie la Primăria Municipiului Câmpina
1992 – 2000: consilier municipal, membru PUR
2000 – prezent: pensionar

Alte funcţii: instructor, secretar UTC (Sinaia), membru în Biroul Orăşenesc Sinaia, secretar Raion Câmpina


Fiecare să facă ceva

„Au fost mai multe momente importante, grele pentru Câmpina. Prima dată ne-am confruntat cu lipsa cantității de apă. Trebuia să facem o suplimentare la debitul de apă la stația de pe Voila. Valoarea lucrării era de 30 de milioane de lei. Bani nu erau și trebuia să găsim o soluție. Proiectele pentru suplimentarea cu apă de la stația sistem Paltinu până la Satul de Vacanță erau făcute, dar cine era să execute lucrarea, IGO-ul singur? Atunci i-am chemat pe toți directorii din oraș. Ne-am suit în autobuz, că dacă îi lăsăm să vină singuri nu îi mai găseam... Ne-am suit deci în autobuz și după ce am văzut traseul, am făcut tronsoane. De aici până aici uzina cutare, de aici până aici uzina cutare. Unii au început să se plângă. «Noi nu avem meseriași, nu știm!» (directorul spitalului) Nu mă interesează! Dar apă consumați? «Eu nu am oameni...» (directorul ICSM-ului) Ce spui domnule? Îți închid toate cârciumile și să vedem cum iei apă.
Până la urmă s-au asociat. I-am împărțit în funcție de complexitatea traseului și de puterea unităţii. Jos, la Paltinu, unde era foarte greu, am băgat IRUE-ul, prin hârtoapele alea mari de la ferma Voila am băgat Uzina Poiana și tot așa. Au fost comentarii la început. Că e greu, că e sucită, că-i învârtită. Dar trebuia să facem lucrarea! Pe urmă nu puteam să-i mai iau de acolo, că era frumos, vara stăteau la un grătărel... Cu drag se duceau oamenii la lucru. Şi așa am făcut conducta de apă, am suplimentat debitul: cu forțe proprii, cu oamenii aceștia din uzinele noastre câmpinene… (Abia sesizabil un oftat. Totuși ochii zâmbesc limpede).

După ’82 s-au realizat Satul de Vacanță, Fântâna cu Cireși. Se laudă alții în privința asta, dar scrie Câmpeanu pe ele. Cu întreprinderile câmpinenene s-au făcut. Cum – necum, cu economii, am reușit și se poate vedea. Fiecare a contribuit cu ceva. Stâlpii ăia mari de la Fântâna cu Cireși sunt făcuți de la Electromontaj, mesele rotunde sunt făcute de Rafinărie, care avea țeava de la rezervoare. IPT-ul a făcut grătare pentru mici... Fiecare a avut stilul lui, că nu le-am spus cum să facă, unicat. Când ne duceam primăvara să le mai reparăm, vedeam care sector nu e făcut. La Satul de Vacanță la fel s-a întâmplat: «Păi, noi nu avem posibilități să facem căbănuțe», spuneau directorii, dar eu nu m-am lăsat. Ce, v-am zis eu să aveți posibilități? Dați comandă la Prelucrarea Lemnului și le execută ei. Dvs. le plătiți și le amplasați acolo. Fiecare trebuie să facă ceva!”
Dacă zonele de agrement au fost complicat de construit, refacerea centrului orașului are o istorie mai mult decât interesantă.

Cutiile de chibrituri

„Pentru reconstrucții aveam amplasamente, dar nu erau centrale. Rezolvasem problema pe strada Republicii, la Odor, urma strada Libertății, la Tribunal, apoi 1 Decembrie până la calea ferată. În zona centrală a fost cel mai greu. Existau aici numai magazine, clădiri vechi, dar coșmelii. Singurele construcții mai interesante erau primăria, unde este acum Casa Cărții, fosta farmacie centrală, Restaurantul București în zona Milia, fosta Cooperativă Munca... Unele clădiri mari nu mai rezistau mult. Cei de la județ ne găseau justificări. Și am hotărât de comun acord să începem să creem amplasamente. Iar, nu era în Câmpina o întreprindere specializată să execute un volum așa de mare de demolări, așa că am început din nou repartizarea întreprinderilor: fosta clădire a primăriei a primit o Neptun-ul, zona de Sud – IRA, ACC-ul, fostul Restaurant București - Uzina Poiana... Aici au fost probleme, au fost descoperite hrube de pe vremea negustorilor, au căzut utilajele în ele…

Câmpina, anii '80.

În sfârșit, așa s-a eliberat zona centrală de la Poștă la spital. Cine venea la noi, vedea numai spații goale împrejmuite. Da, dar acum nu mai aveam aveam bani! (Zâmbește poznaș). După asta ni s-a aprobat schița de sistematizare. Erau prevăzute spații comerciale, un pasaj pietonal la ceas, blocuri… (Se oprește brusc. Își aprinde o țigară, tace, dar nu poate ignora o supărare veche care încă îl mai sâcâie). Blocuri! Parter plus patru etaje, cutiile alea de chibrituri! Consideram că sunt neadecvate pentru «poarta Văii Prahovei», cum era numită atunci Câmpina. Nu acceptam sub nicio formă asemenea construcții, dar ce să fac? Din acest motiv au cam stagnat lucrările. Nu existau fonduri să facem aici altceva. La vremea respectivă, fondurile erau împărțite pe categorii de orașe (orașe gradul I, cum era Câmpina, municipii, municipii reședință de județ). În funcție de acest criteriu se acordau banii pentru metrul pătrat construit. Acest șablon nu ținea cont de specificul local, de așezarea geografică, de zonele turistice. Aveam o experiență anterioară cu Spitalul Câmpina. Nu acceptasem să fie construit ca spitalele generale din toată țara. Dar atunci avusesem noroc: proiectul trebuia să țină seama de teren. Erau acolo case pe care am reușit să le salvăm.
Ei, acum însă era altceva. Pentru schimbarea sistematizării la blocuri nu era suficientă aprobarea de la județ, trebuia aprobarea guvernatorului Băncii Române de Investiții. Cum să fac? Ne întâlneam pe la Comitetul Central, dar nu îl știam. Mi l-a arătat Ion Vhâlsan odată, la o plenară. Mi-a spus că stă chiar lângă mine. Bine, bine, dar cum să îl abordez?! El era guvernatorul BRI, roiau miniștrii în jurul lui și eu, un primăraș din Câmpina, nu prea aveam succes. Și, la ultima ședință, în ultima pauză, mă gândeam cum să îl «atac». Am făcut cunoștință şi am vorbit. Luase cuvântul Tovarășu’ și ne mai ridicam, mai aplaudam, ne mai așezam, mai vorbeam. Am apucat să-i spun că sunt primar la Câmpina, unde sunt petroliștii țării, că îl invitam «să ne dea sugestii din vasta lui experiență». (Iar zâmbește poznaș). Hotărăște că vine peste o săptămână, într-o vineri, când trebuia să ajungă și la Predeal, la o ședință PCR.
Acum, alta! Ar fi trebuit să spun la județ, dar ar fi venit toți șefii și eu aș fi rămas la coadă, nu mai apucam să vorbesc cu guvernatorul, să-i spun ce mă doare. Așa că nu am raportat!”


Whisky contra țuică, 0 - 1

„M-am pregătit, în schimb, pentru vizită. Am vorbit cu șefii de sere de la Codlea și au pregătit un buchet imens, cu cele mai frumoase flori. Am ales două fete de la florărie care să i-l dea, le-am spus să fie ca niște zâne, să se îmbrace cu ce au mai bun, să impresionăm tovarășu’. A venit, i-a plăcut și am plecat pe jos, eu, guvernatorul și proiectantul, să vedem zona centrală. Pe drum, nu a scos nicio vorbă. Abia la sfârșit m-a întrebat:
- În fond, ce vrei?
- Tovarășe guvernator, se tot vorbește de Câmpina, poarta Văii Prahovei, Câmpina zonă premontană... Eu nu pot să deosebesc, să fac această diferență. Peste tot, totul este stas.
În dreptul spitalului, s-a oprit:
- Aici ce-i?
- Spitalul Orășenesc.
A fost mirat de arhitectură, de amplasament…
- Cum a fost posibil?
- Este și semnătura d-voastră pe aprobări!
Și așa am ajuns până la Odor. Guvernatorul nu zicea nimic. Asculta și tăcea. Eu, cu grijă, l-am invitat la o cafea. El mă refuză, că nu are timp, că trebuie să ajungă la Predeal. Atunci, ce-mi vine, îi zic:
- Tovarășu’ guvernator, eu nu vorbesc cu soacra. Dar când trebuie să mă duc acolo, mă duc! Servesc o dulceață şi gata!
Omul se uită surprins și zice:
- Bine, zece minute.
L-am dus la restaurant la Lac. Aici directorul Stoica, lumea îi zicea Zbârlitul, așezase o masă cu de toate: brânză telemea, brânză de burduf, caş, aduse de la el de la stână și altele. Atunci am cumpărat o sticlă de whisky, era 4000 de lei, cele mai frumoase fete serveau... Totul numai să spună da. Cele zece minute s-au prelungit până pe la 4 după-amiază, dar guvernatorul nu îmi mai spunea ce voiam să aud.
La un moment dat intră șeful localului, care era de fel din Brebu. Tovarășul îi laudă produsele, află de unde este și se înfiripă o discuție despre Matei Basarab, despre Curtea Domnească. Eu fierbeam. Ce mă interesa pe mine Matei Basarab? Încerc să îi fac semn, ăla nimic. Deodată văd că îi propune guvernatorului o țuică de casă. Şi nu numai atât, o și aduce la masă, într-o sticlă verde, învelită în ziare vechi. Guvernatorul gustă:  «Bunăăăăă...» Îi fac semne fetei să îl servească numai pe tovarăș. Mai stăm noi ce mai stăm, eu tot nu apucam să îi spun ce mă durea. Până la urmă hai că dă să plece.
- Și Câmpina?
- Când poți să vii la București?
- Tovarășe guvernator, și la 12 noaptea dacă vreți.
- Nu, vino marți la ora 8! (Asta se întâmpla vineri).
Sâmbătă, discuții cu județul, cu tovarășul prim secretar Frățilă:
- De ce nu ai anunțat vizita?
- În primul rând nu am știut, în al doilea rând, veneați d-voastră și eu nu mai apucam să îmi spun problemele.
Vine ziua de marți, merg cu proiectantul la București. Guvernatorul ne primește în biroul lui amabil:
- Eu vă servesc cu whisky, nu am țuică!...
Aoleu, nu mă gândisem. Dacă știam, dădeam telefoane și îi aduceam cisterne de țuică, dar nu îmi venise ideea...
Și așa am obținut aprobarea pentru sistematizarea centrului.
Ce rău îmi pare că nu mai știu numele guvernatorului... Asta se întâmpla în ’86, după vizita lui Ceaușescu. A, și asta este o poveste...
(va urma)

Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 27 august 2002, (primul episod)


N.R. Respectând cronologia, cel care a asigurat funcţia de primar în intervalul 19 octombrie 1989 - 22 decembrie 1989 a fost Alexandru Neacşu, care nu a avut însă timp să-şi exercite rolul.