30 iulie 2019

Cel mai aşteptat eveniment cultural al anului la Câmpina: Jazz Rock Festival

Oaspeţi de mare ţinută din ţară şi de peste hotare vor fi prezenţi la ediţia a IX-a a Festivalului, între care cel mai bun cântăreţ la muzicuţă din România, dar şi regele blues-ului australian

La sfârşitul acestei săptămâni, în zilele de 2, 3 şi 4 august, la Câmpina va avea loc cel mai aşteptat eveniment cultural al anului, Jazz Rock Festival, ajuns la cea de-a IX-a ediţie. Pe scena ce va fi amenajată în incinta ştrandului Casei Tineretului vor urca şi anul acesta artişti de marcă din România, dar şi de peste hotare, unii dintre ei nefiindu-ne pentru prima dată oaspeţi. 
Astfel, în prima seară, îi vom asculta pe cei de la Cuibul, o formaţie acustică funk din Chişinău, considerată un important contributor la scena muzicii live din Moldova. Igor Dinga, fondator și vocalist inițial al trupei, a pus bazele formației în 1991, stilul muzical abordat fiind schimbat de la rock’n’roll la acustic mellow funk cu influențe chillout și latino. Igor Dinga este compozitor de limbă rusă, de asemenea director al trupei etno-rock moldovenești Zdob și Zdub. Ceilalţi membri ai formaţiei sunt: Lidia Scarlat – voce, Andrei Boico - bass, Serghei Petrenco – tobe, Andrei Moroz – chitară, Dimitrii Sergheev - saxofon.


Seara de 2 august va fi încheiată de Marcian Petrescu & Trenul de Noapte. Marcian Petrescu este solist vocal, textier, compozitor de blues, profesor de muzicuţă, cotat de mai mulți ani drept cel mai bun cântăreț la muzicuță din România. Împreună cu formaţia sa (Matei Puşcaru - bass, Mihai Tacoi - chitară, Vali Vatuiu – tobe) a concertat în deschiderea a două turnee ale muzicianului american Sugar Blue, cotat în prezent cel mai bun muzicuţist de blues din lume, precum şi în deschiderea concertului legendarului muzicuţist american Charlie Musselwhite. 


Sâmbătă, 3 august, în faţa publicului câmpinean vor veni Mircea Tiberian & Nadia Trohin. Mircea Tiberian este pianist şi compozitor de jazz, lector la Universitatea de Muzică din Bucureşti la secţia de jazz pe care a şi înfiinţat-o în 1990. Colaborarea sa cu Nadia Trohin a început în anul 2011, atunci când cei doi au înregistrat albumul „La margine de Bucureşti”. Nadia Trohin a studiat la Universitatea de Muzică din București și a fost solista trupei Millenium și membră a grupului vocal Jazzapella. Colaborează cu nume importante ale jazz-ului atât din ţară, cât şi din străinătate. 


Partea a doua a serii este rezervată Big Band-ului Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploieşti – Big Band Jazz Society. La inițiativa directorului general al Filarmonicii „Paul Constantinescu”, dirijorul Vlad Mateescu, a luat ființă anul trecut, alături de „Ploiești Jazz Trio”, și „Ploiești Big Band Jazz Society”, ce a debutat în cadrul celei de-a XII-a ediții a „Ploiești Jazz Festival”. Proiect complex și în premieră pentru o instituție de acest gen din țară, „Ploiești Big Band Jazz Society” este format din muzicieni ai partidelor de alamă din orchestra simfonică a Filarmonicii ploieștene, cei trei membri ai „Ploiești Jazz Trio”: Răzvan Cojanu – chitară bas, Sorin Zlat - pian și Laurențiu Ștefan – percuție. Concertul va fi condus de trompetistul Emil Bîzgă alături de extraordinara solistă Luiza Zan, care a mai fost prezentă pe scena festivalului de la Câmpina.
În ultima seară a festivalului, duminică, 4 august, pe scenă va urca Trupa Koszika & The HotShots din Târgu Mureş. Krisztina Koszorus, este fondatoarea trupei care s-a format în 2011.  Colaborează cu mai mulţi artişti ca solistă independentă, în afara faptului că este leaderul trupei Koszika and The HotShots. Formaţia din Târgu Mureş cântă în minim patru limbi, muzica lor stând de asemena sub semnul multiculturalităţii, în piesele lor regăsindu-se ritmuri de jazz sau funk, folclor maghiar, muzică ţigănească sau swing. Piesele lor proprii și reinterpretăriile câtorva melodii celebre redau gusturile variate a membrilor trupei, care sunt: Asztalos Zsolt - tobe, Éltes Áron - saxofon, Cristina László - pian, synth si backing vocals, Koszorus Krisztina Koszika - voce, Szász Csaba - chitara si Zonda Attila - bas. Împreună au câștigat numeroase premii, iar solista lor este triplă laureată la concursuri consacrate de jazz. 


A IX-a ediţie a festivalului va fi încheiată de „regele blues-ului australian”, Louis King - The King of the Rockin' Blues, care a mai fost prezent la Câmpina anul trecut, într-un concert desfăşurat la Club Live. Artistul a susţinut un recital şi la cunoscutul Festival de Blues desfăşurat recent la Brezoi. Louis King a reuşit să intre în topurile australiene încă de la lansarea primului său album, în 1996, câştigând  în acelaşi an premiul pentru cel mai bun artist în cadrul festivalului Australian Blues Music Awards. Artistul a avut onoarea să cânte de-a lungul carieiei cu artişti desăvârşiţi precum BB King, Buddy Guy, Jimmy Vaughan, sau Screaming J. Hawkings. Louis King va fi acompaniat de Eric Hofmans (chitară) și de doi artiști ai trupei Nightlosers, formula bine cunoscută pentru stilul Etno Romanian Blues: Claudiu Purcărin la tobe și Hanno Hoefer la chitară bass.


Festivalul de la Câmpina a ajuns să concureze cu alte mari festivaluri de gen din ţară, fiind organizat cu sprijinul Asociaţiei Culturale Euro Jazz-Rock şi al Consiliului Local, dar mai ales cu susţinerea financiară venită din partea unor sponsori tradiţionali.
La fel ca în fiecare an, la standul special amenajat veţi putea găsi CD-uri cu muzica interpretată de artiştii invitaţi.
Accesul la festival se face începând cu ora 19.00 pe bază de bilet (20 RON/ zi) sau abonament (50 RON/ trei zile). Acestea pot fi achiziţionate de la Club Live şi în prima zi de festival, de la intrare. 

Editorial. ANTI-CULTURA

De obicei nu scriu despre chestiuni locale, nu sînt suficient de informat în domeniu și aș risca să spun prostii sau chiar lucruri false. Despre subiectele de interes general informațiile sînt infinit mai multe și mai diverse și poți să-ți construiești o perspectivă mult mai apropiată de adevăr. De data asta, subiectul se pretează, chiar dacă e vorba de Ploiești și nu de Câmpina. Aflăm astfel că, în capitala minunatului nostru județ, Consiliul Local a decis eliminarea anticarilor din centru, din zona pietonală de lîngă părculețul Nichita Stănescu pentru a face în acel loc eufemistic numitele „spații de alimentație publică”. Pe românește crîșme. Ca și cum exact de asta ar duce lipsă orașul, mai ales în centru. Fenomenul ține de ura/ disprețul față de cultură al administrației noastre, de la cel mai înalt nivel pînă jos. Am scris în multe rînduri despre acest fenomen, nu mai repet analize și explicații. Administrațiile noastre urăsc două lucruri: copacii și cultura. Sînt nenumărate exemple. Spațiul acela de liniște din centrul orașului era (să las verbul la trecut?) unul din puținele locuri frumoase ale unui oraș urît. Și poluat groaznic. Plin de istorie, asta e altceva. Amestecul de tarabe de buchiniști, alături de florărese, o librărie (singura la 200.000 locuitori într-un centru universitar!!!), singurul chioșc unde mai găsești cîteva reviste culturale, părculețul cu șahiști și cîntec de păsări alcătuiau un perimetru de cîteva sute de metri pătrați care dădea farmec și intimitate și liniște locului, estompînd agitația urbană. Peste drum se află cinematograful mort și Galeriile de Artă ale UAPR care trăiesc și ele cu sabia lui Damocles deasupra capului, urmînd a fi mutate la cine știe ce periferie. Spațiul e mult prea central și profitabil financiar. În orașe mari din lume, infinit mai dezvoltate urbanistic decît ale noastre, se caută, dimpotrivă, sporirea cît se poate de mult a unor astfel de spații de verdeață, cultură și liniște. S-a ajuns pînă la conceptul de dez-asfaltare, adică redarea anumitor trasee stării lor „naturale”. Pămîntul cu iarbă. Pentru noi: betonul și ura împotriva cărții. Atît. 

Sursa foto: www.adevarul.ro
Să spunem drept: Ploieștiul este un oraș de-culturalizat! O spun asta și ca un elogiu adus acelora (nu puțini!) care chiar se străduiesc să facă ceva, o fac împotriva sistemului. M-am uitat pe o listă a orașelor după populație. Toate cele situate deasupra Ploieștiului, dar și vreo şapte dedesubt (n-am mai derulat) au reviste culturale de relevanță națională. Noi nu. Sibiul are pe jumătate populația Ploieștiului (nu mai zic de potențialul economic), dar știm toți ce formidabile evenimente culturale au loc acolo, nu numai celebrul festival de teatru. Într-un orășel cum e Bistrița are loc unul din cele mai importante festivaluri cu adevărat internaționale de Poezie. Cîteva exemple. La noi, Festivalul Nichita din iarnă e de un formalism care îi face să se rușineze și pe unii dintre participanți. Nu mă refer la ce fac instituțiile oficiale: teatrul, filarmonica, muzeele, biblioteca, pentru că aici nu scriu raport de analiză. Mă refer la lipsa de sînge cultural care să irige toate țesuturile sociale ale orașului. Asta nu înțeleg autoritățile, obsedate de un singur cuvînt: buget. Alt aspect: nu se simte din punct de vedere cultural că Ploieștiul este centru universitar. E și ăsta un aspect de discutat. Vorbesc aici de niște exemple locale, dar ideile, mentalitățile, sînt, din păcate cvasi-generale. Orașele noastre sînt administrate împotriva oamenilor. Mai bine zis sînt concepute doar pentru nevoile elementare: infrastructură, aprovizionare, utilități, spațiu de locuire. Spațiul comun, nevoile culturale ale omului nu au nicio prioritate pentru administrație. Exclud categoric în context concertele publice, ele nu sînt cultură, ci „opium pentru popor”, masiv bugetivor. Acolo unde nu se găsesc 4-5 mii de euro pentru finanțarea unei reviste, se plătesc cu zeci de mii vedete urlătoare sau miorlăitoare. Sînt rău? Sînt revoltat. În nu mai știu ce film din vremea comunismului, enormul și uitatul actor Vasile Nițulescu avea o replică rostită astfel de-ți rămînea neștearsă în memorie: ocupați gările! Nu știu de ce, parcă îl aud rostind ceva similar, adaptat la vremurile noastre: Alungați cărțile! Mda, cărțile sînt periculoase, sînt dușmanii cei mai subversivi ai sclaviei minților. Cu cît sînt mai vechi, cu atît mai periculoase. Pentru că vorbesc, indiferent de subiectul lor, de două lucruri pe care inginerii sociali de azi le vor extirpate definitiv din condiția umană: valoarea și memoria. Pentru că azi, de mici, copiii învață la școală că toate lucrurile și ființele sînt egale, că nu există decît timpul prezent și „fericirea” de acum. Au toate astea vreo legătură cu o decizie administrativă luată de minți limitate? Sigur că au. Sînt un semn al vremurilor. 
O precară și banală în fond oază de firesc în mijlocul unui oraș lipsit de identitate va dispărea. Cîți dintre cei ce vor bea o bere anul viitor pe vremea asta la una dintre aceste „terase” își vor aminti că aici se putea cumpăra un număr din Meridiane care îți lipsea din colecție? Nimeni! Atîta pagubă!
P.S. De ce nu am scris despre subiectul care arde țara în aceste zile? Pentru că nu am decît urlet și pentru că nu există cuvinte și enunțuri care să exprime toată revolta împotriva acestui stat criminal.
Christian CRĂCIUN

Horia Petrovanu: „România nu mai are puterea să se repare prea curând, nu mai are cu cine!”

Câmpina - secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (4)

Născut în anul 1974 într-o familie de oameni educaţi şi înstăriţi, cu simpatii monarhiste şi chiar prietenii în familia regală, Horia Petrovanu îşi trăieşte copilăria în comunism, adolescenţa, şi tinereţea în perioada de tranziţie post-revoluţionară a anilor ’90 şi, ulterior, începutul maturităţii încercând să-şi construiască o carieră profesională pe măsura spiritului său întreprinzător, în totală contradicţie cu meseria de bază, anume aceea de inginer energetician specializat în centrale nucleare. 
Anii 2000 aveau să-l poarte pe Horia Petrovanu ca într-un carusel, de la un faliment spectaculos, trei ani cumpliţi de muncă fizică în galeriile metroului londonez, departe de familie şi prieteni, până la revenirea pe linia de plutire şi un nou început în afaceri alături de oameni care nu l-au părăsit niciodată.
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, adeptat al filozofiei de viaţă „văzând şi făcând”, Horia Petrovanu priveşte în urmă cu detaşare şi ne vorbeşte despre deciziile sale inspirate ori mai puţin inspirate, despre idealism şi ignoranţă, despre oamenii şi vremurile care i-au marcat viaţa conturând simbolic imaginea generaţiei ce avea doar 16 ani în decembrie 1989.


- De unde se trage Horia Petrovanu? 
- Am fost câmpinean dintotdeauna. Sunt născut aici, atât eu, cât şi tatăl meu. Mama a venit din Bucureşti. Rădăcinile familiei noastre se trag din Austro-Ungaria şi Polonia, părinţii bunicilor ajungând în România pe vremea când au început exploatările petrolifere la Buşternari. Străbunicul a fost austro-ungar şi străbunica poloneză. S-au întâlnit în România şi au rămas în Câmpina. Chiar zilele trecute am postat pe Facebook o povestioară legată de acest subiect. A fost o perioadă bună pentru ei. Încă mai am acasă o fotografie în care apar trei vile la Sinaia, proprietatea străbunicilor, vilele Jacomin - ăsta era numele de familie - aflate în imediata vecinătate a Hotelului Internaţional de azi. Asta demonstrează că le-a mers bine şi că au făcut ceva avere pe aici. Ca o paranteză, în urmă cu 12 ani am făcut o cerere de revendicare a clădirilor, la Primăria Sinaia, dar din păcate nu m-am mai încadrat în termenul stabilit de lege şi am pierdut eventuala moştenire. Paradoxal, răspunsul la acea cerere a sosit abia acum, de curând, şi Primăria Sinaia îmi solicita, prin acea hârtie, un punct de vedere în termen de 30 de zile. O situaţie de tot râsul! Oricum nu mai avea niciun sens. 


În rest, atât străbunica, cât şi bunica, erau femei crescute la pension, cu studii superioare în medicină şi multe legături în societatea de elită a vremii. Cunoşteau două sau trei limbi străine şi aveau o relaţie de prietenie cu Regina Maria. Bunica mergea chiar pe motocicletă în tinereţe şi era destul de noncomformistă pentru epoca aceea. Părinţii mei au făcut facultatea în comunism, la Bucureşti şi au fost repartizaţi la fabrica Policolor, pentru ca ulterior să ajungă la IRUE Câmpina, acolo unde urma să merg şi eu, conform indicaţiilor primite în familie. În comunism era foarte important să urmezi exemplul familiei şi să le calci pe urme părinţilor. N-a fost să fie aşa! La rându-mi, am o familie frumoasă, cu doi copii care nu prea vor să trăiască în România. E destul de trist ca un copil de zece ani să îşi dorească aşa ceva. E drept că au văzut multe ţări evoluate, unde se trăieşte foarte bine şi poate de aici s-a născut şi ideea plecării. Cred că şi eu le-am indus, fără să vreau, dorinţa de a ajunge într-un loc în care să le fie mai bine. Studiile le-am făcut tot pe linia indicată de părinţi, mai ales de tata. El a terminat Energetica, astfel că a trebuit să merg la Liceul Energetic din Câmpina şi la facultatea de profil din Bucureşti, cu toate că îmi dorem altceva. Visam să ajung pădurar sau medic veterinar, pentru că îmi plac foarte mult animalele şi ador să trăiesc în natură.  
- Spune-mi câteva cuvinte despre copilăria trăită în comunism. Erai o fire răzvrătită?
- Eram destul de ascultător. Copilăria în vremea aceea avea nenumărate momente minunate, chiar dacă a fost o vreme când mergeam cu noaptea-n cap să ţinem rândul la pâine, lapte, mezeluri ori carne. Mergeam pe la cinci dimineaţa să înlocuiesc un membru din familie şi plecam acasă pe la 6,30 – 7,00 când, de obicei, venea bunica, pentru că eu trebuia să ajung la şcoală. Aşa făceau toţi colegii, prietenii şi vecinii mei. Era şi distractiv, pentru că ne întâlneam cu lanternele la colţ de stradă, ne alergam şi ne jucam pititea până în faţa magazinului, unde ne aştepta o coadă de oameni ori de sacoşe aliniate în ordinea listei întocmite de cu seară. Am legat multe prietenii la cozile acelea. De obicei mergeam la magazinul de Carne situat la intersecţia străzii Griviţei cu strada Castanilor. Pentru mine era ceva interesant să pleci noaptea de acasă. În rest, am avut o copilărie frumoasă, lipsită de griji. Părinţii mei au făcut totul să nu simt greutăţile vremurilor. Concediile cu familia le făceam, în majoritatea timpului, cu cortul, în special la Dunăre, unde mergeam la pescuit cu tata, sau la munte. De la el am deprins plăcerea de a sta cu undiţa în baltă, plăcere pe care încerc să o transmit mai departe copiilor mei. La un moment dat, am reuşit să facem şi concedii în Ungaria, Cehoslovacia şi RDG. Mergeam cu maşina noastră şi dormeam tot în cort. Imi amintesc ce probleme erau cu benzina şi că tata se împrumuta de la prieteni. Aveam multe canistre cu benzină de rezervă la noi, pentru că nu puteam să cumpărăm de la staţiile PECO, combustibilul era cartelat. Înainte să ieşim din ţară ascundeam canistrele în pădure, să le aveam la întoarcere. Era o adevărată aventură. La prima ieşire din tară, în Ungaria, stăteam şi ne minunam la magazinele pline de carne şi mezeluri, unde nu se înghesuia nimeni la coadă. Ne uitam ca proştii şi ne închipuiam că sunt din plastic, de decor. Bineînţeles că erau produse adevărate şi că ungurii erau mult mai avansaţi decât noi. Altfel, mi-am petrecut copilăria trecând prin tot ce însemna joacă ori joc la vremea aceea. Mergeam la gârlă, pe Piţigaia, pe toate dealurile şi prin pădurile din jurul oraşului, prin toate cartierele, atât vara, cât şi iarna. Plecam dimineaţa şi veneam seara, rupt de foame şi obosit la maxim. Uneori mâncam gogoşi de la gogoşeria Odor. Ţin minte că şi maistrul Rozini, cel care ne preda traforajul şi pirogravura în clasa a-V-a, mă trimitea după gogoşi la Odor. În general, mă întâlneam cu prietenii din cartier şi ne formam găştile noastre. Uneori ieşea cu scântei şi ajungeam acasă destul de jerpelit, dar am amintiri frumoase din vremea aia.
- Destul de mic fiind în perioada comunistă, probabil că n-ai simţit opresiunea Securităţii, instrumentul prin care regimul controla societatea. Totuşi, în familie, având în vedere fostele apropieri de Casa Regală şi statutul de oameni înstăriţi, n-au fost probleme? Existau discuţii contra regimului sau, mai degrabă, se instaurase teama şi membrii familiei se fereau să-şi exprime părerile?  
- Sincer, eram destul de flower-power în vremea aceea şi nu mă interesau astfel de lucruri. Chiar dacă se întâmplau, nu prea le dădeam importanţă. Totuşi, îmi amintesc că ascultau Europa Liberă. Tata, la parter, avea un aparat de radio Smena şi bunica, la etaj, unul Gloria. Ştiam, de la ei, că ascultatul unor astfel de emisiuni este interzis, dar mai mult nu mi se spunea. Prima întâmplare în urma căreia am înţeles că nu e de joacă cu astfel de chestiuni a fost atunci când familia a primit un pachet de la nişte rude, din străinătate, care conţinea şi ciocolăţele în formă de monedă, din alea de un dolar. M-am dus la şcoală şi am început să mă dau mare că noi avem dolari, fără să-mi dau seama de consecinţe. Nu vă spun ce discuţii am avut cu părinţii, care, speriaţi, îmi explicau că se poate face puşcărie pentru posesie de valută. Nu înţelegeam cu ce am greşit. În cele din urmă, totul s-a terminat cu bine. A doua întâmplare, care de data asta putea avea urmări serioase, a fost atunci când am spart, din greşeală, un tablou cu portretul lui Ceauşescu, la şcoală. Era chiar înaintea orei de CSP - Cunoştinţe Social Politice, unde o aveam profesoară pe doamna Văcaru, o femeie foarte rigidă. Ea a insistat să fiu exmatriculat, dar am avut noroc că nu aveam niciun fel de antecedente. În rest, mai ştiu că tata avea un cazan de ţuică la subsol şi distila borhotul de prune noaptea, într-un soi de ilegalitate, să nu-l ştie nimeni. Făcea 50 de litri de ţuică şi o ascundea prin casă. Au mai fost probleme cu încercarea regimului comunist de a naţionaliza casa în care stăteam, pe strada Castanilor, situată în vecinătatea CAR-ului pensionarilor, de azi. Casă mare, cu etaj şi arhitectură deosebită. Povestea asta o ştiu de la bunica. După 1945, statul naţionaliza toate casele construite în perioada interbelică de oamenii înstăriţi cu origini nesănătoase, spuneau ei. Aşa se face că au ajuns şi la noi şi au impus familiei mele, în primă fază, să primească chiriaşi. Era obligatoriu ca în fiecare cameră să locuiască cineva. Ulterior au vrut să o naţionalizeze, dar n-au reuşit. Bunica, între timp, s-a recăsătorit cu un tip din Bucureşti, Traian Prodan, care avea un frate în Comitetul Central. Aşa a păstrat casa construită de străbunicii mei în anul 1921. Din fericire, n-am prins acea perioadă grea. 
- Decembrie 1989. Copilul lipsit de griji din perioada comunistă ajunge în pragul adolescenţei şi în mijlocul unei mari schimbări a orânduirii sociale. Cum se vedea prăbuşirea comunismului din perspectiva tânărului de 16 ani?
- N-am realizat cu adevărat ce se întâmplă. Când a picat Ceaușescu, bunica mi-a cerut să îi aduc sticla cu vișinată, să sărbătorim. Zicea că nu ne mai întâlnim cu un astfel de moment. Eram în clasa a X-a, făceam pregătire la matematică cu Popescu și nu ne-a mai primit la orele deja stabilite, pentru că era interzis să mergem în grupuri pe stradă. Vedeam tot ce se întâmplă la televizor, cu familia, auzeam tot felul de lucruri despre evenimentele de la Câmpina, discutam cu prietenii și colegii, ne bucuram în naivitatea noastră, așa cum se bucura toată lumea, dar n-am participat în niciun fel. Nici la liceu, în următorii doi ani, nu s-a schimbat mare lucru. Singura aroganță, dacă se poate spune așa, a fost faptul că mi-am lăsat părul lung. 



Era o perioadă de relaxare în care am prins, într-un fel, gustul afacerilor. Cumpăram și vindeam diverse chestii aduse de afară și făceam ceva bani. La un moment dat, am fost și în Ungaria, la Mako, după marfă. Undeva lângă graniță. Mergeam cu trenul, într-o gașcă de prieteni mai mari, care mă protejau și nu îmi era teamă. Aduceam bluzițe, casetofoane cu orgă de lumini, video Orion și alte mărunțișuri. Rămâneam cu destui bani, pe care îi cheltuiam imediat. Nu țineam cont, eram mână largă, îi cinsteam pe toți, până la ultimul șfanț. Probabil că de atunci mi se trage, pentru că așa sunt și acum. Când am terminat liceul, în 1992, am stat trei luni la Londra, găzduit de rudele plecate acolo cu foarte mulți ani în urmă. A fost primul contact cu lumea occidentală, cu o altă civilizație. Sincer, n-am fost prea încântat. M-am întors în țară și mi-am continuat drumul stabilit de familie. Trebuia să ajung inginer şi să am un statut social respectabil.
- Spirit întreprinzător, absolventul promoției liceale 1992 merge să urmeze cursurile unei facultăți nedorite, impusă de părinții care își doreau un fiu cu diplomă de inginer energetician și un parcurs stabil în această carieră. Cum te-ai împăcat cu acest compromis?
- Până la urmă s-a dovedit că nu m-am împăcat. Am încercat să nu-i dezamăgesc pe părinți, mai ales pe tata. Era un tip destul de rigid și n-am avut curajul să-l înfrunt în acest sens. Îl iubeam prea mult și nu voiam să-l supăr cu chestia asta. Era bine intenționat, m-a învățat foarte multe lucruri frumoase, dar era un om fără pedagogie. Facultatea a fost o corvoadă pentru mine, pentru că nu-mi plăcea și trebuia să învăț lucruri față de care nu aveam nicio chemare. Drept dovadă am și repetat un an, pe fondul faptului că tata a murit, între timp. Cu toate astea, am rămas să termin facultatea – şase ani, în cazul meu - și n-am regretat perioada aceea, pentru că viața de student era foarte frumoasă. 


Aveam grupul nostru de rockeri și ne distram la maxim. Nu duceam lipsă de bani, pentru că mama vânduse o casă primită moștenire și mă susținea îndeajuns. Bineînțeles că uneori, cheltuind prea mult, rămâneam în pană de bani și eram nevoit să mai șterg parbrize la Bucur Obor, dar n-aveam o problemă că trebuia să muncesc. La fiecare sfârșit de săptămână mă întorceam acasă, la înțelegere cu nașul, în trenul de studenți navetiști, pentru ca lunea dimineață să plec cu sarsanalele pline cu mâncare gătită, făcută de mama. Îmi trăiam viața fără să mă implic în alte chestii sociale și politice așa cum mai făceau studenții în vremea aia, dar aveam o antipatie față de regimul Iliescu, despre care auzeam multe lucruri rele în familie. Bunica avea un grup de prieteni cu nostalgii din timpul perioadei interbelice, monarhiști, care nu înghițea regimul neocomunist iliescian. 
- Se poate spune că eşti un simpatizant al monarhiei?
- Am moștenit o anumită simpatie pentru monarhism și antipatie pentru comuniști. Față de ultimii n-am nicio îndoială. Faptul că toată familia mea, mă refer la străbunici și bunici, a fost monarhistă, a însemnat ceva în formarea și educația mea. Cel puțin așa simt. Nu sunt foarte atașat de istoria acelei perioade, dar o simt prezentă în amintirile mele, din spusele bunicilor. În plus, cu ceva timp în urmă, am găsit în podul casei și o serie de lucruri care mă apropie de acele timpuri. Multe medalii și distincții, diplome, costume de epocă, arbalete, ce au aparținut familiei mele. Bunica povestea chiar și de existența unui pistol și a douăzeci de cocoșei de aur, primul aruncat, de teamă, în gârlă și cei din urmă îngropați, vreme de 45 de ani, la rădăcina unui copac pe dealul Pițigaia. Știu bine când, în vremea copilăriei, bunica mergea, deseori, cu noi în drumeție pe dealul respectiv și inspecta locul acela. După ’89, a dezgropat aurul și a venit cu el acasă. Așa că am o istorie în spate. Fără să mă laud, pot să spun că familia mea a fost una destul de înstărită, cu principii, educație și un arbore genealogic început prin anul 1811. Dintre cele o sută de persoane găsite în arborele genealogic, doar două nu aveau studii superioare. Asta înseamnă că le-a cam plăcut cartea.  
- La sfârșitul anilor ’90, după șase ani de facultate, ca la medicină, îl regăsim pe inginerul Petrovanu gată să intre în producție și să-și construiască o carieră în industrie, așa cum visa tatăl său. Cum a fost în câmpul muncii?
- Am fost repartizat la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Eram printre puținii absolvenţi din țară care aveau această specializare. Am început activitatea și când intram în Centrală aveam asupra mea un dozimetru, aparat ce măsura nivelul de radiații. Cu toate că zona de lucru era foarte sigură, nu întotdeauna dozimetrul acela era pe zero. Cred că și acest aspect a concurat la faptul că am rămas angajat doar trei săptămâni. Nu mi-a plăcut nici orașul și nici faptul că toți cunoscuții mei trăiau la Câmpina și nu în marginea aia de lume, unde cea mai bună distracție era pescuitul pe Dunăre. Așa că am plecat fără regrete, cu gândul să mă întorc și să lucrez la IRUE, așa cum era planificat de tata. Surpriza a venit de la mama, destul de întreprinzătoare și ea - deși nu știu de unde avea înclinația asta, trăind în comunism -, care s-a gândit să investească o sumă de bani, rămasă din vânzarea unui imobil, într-o afacere. Prima opțiune, în anul 1999, a fost cumpărarea restaurantului Victoria, actualul Romal aflat în proprietatea familiei Alina și Romeo Negoiasă, dar nu erau bani suficienți. A doua opțiune a fost firma de cablu Astral, care avea sediul în spatele Complexului ABC, dar era destul de complicat de intrat în acel domeniu. Între timp, îmi cam venise timpul să fac armata, aceea postuniversitară de șase luni. Așa era atunci. Mă cam încurca perspectiva asta, mai ales și pentru faptul că eram îndrăgostit de actuala soție. Aveam variantele să amân, cumva, armata sau să încerc să scap de ea, definitiv, pe motive medicale. Prietenii mei dădeau șpagă 100 de dolari și o amânau pe capete. Eu am dat șpagă să fac armata și să scap. Am făcut stagiul militar la unitatea de Rachete din Câmpina. N-a fost ușor deloc. Era foarte frig în pădurea aceea și făceam gărzi de câte opt zile. Ne încălzeam cu lemne și munceam cu rândul la topor. A fost o experiență din care n-am rămas cu nimic, în afară de faptul că am dat peste mentalități încremenite în trecut cărora am învăţat să le fac față.  După armată am făcut o firmă, alături de mama și ne-am lansat în afaceri. 
- Așadar inginerul energetician renunță la meseria de bază, idealul tatălui, și se pliază pe spiritul întreprinzător al mamei. A fost o întâmplare sau mama a simţit ce e mai bine pentru fiul ei?
- Sincer, nu ştiu. Poate că mama a ştiut dintotdeauna că sunt un om căruia îi place libertatea de acţiune. Cert este că am început să fac afaceri alături de ea, folosind capitalul moştenit în familie. Prima afacere a fost legată de alambicul tatălui meu, vechiul cazan de tuică. Ne-am gândit să facem o băutură alcoolică din cartofi şi cereale organizând o distilerie în beciul casei. Aveam instalaţie de îmbuteliat şi timbre fiscale aplicate pe fiecare sticlă. Fabricam o băutura mai fină, care se adresa unui segment de piaţă cu venituri mai ridicate. N-a mers extraordinar, pentru că aveam concurenţă serioasă în Câmpina. Era fabrica lui Anastasescu, Mika Quatro şi mai era şi aceea lui Guran, Pasadena de la fostele clădiri Extrapan. Ei aveau o gamă de produse mult mai mare şi piaţă de desfacere. La nivel naţional ne loveam de marii producători cu bugete imense de publicitate. Nouă ne-au pus capac produsele Alexandrion, aflate pe aceleaşi segment de piaţă. Uşor, uşor am renunţat. Odată cu această primă afacere începeam să simt gustul libertăţii omului care patronează şi nu are şef. Din păcate, a fost un gust înşelător, pentru că patronajul unei firme însemnă mult mai mult decât liberatatea de mişcare şi decizie. Însemnă cunoştinţe de manageriat pe care nu le aveam şi asta s-a văzut mai târziu. Ulterior, am încercat mai multe tipuri de afaceri printre care ciupercărie, fier forjat, tâmplărie de pvc-aluminiu. De fiecare dată când îmi reuşea cât de cât o afacere renunţam repede, căutând altă provocare. Mă plictiseam. Poate şi pentru faptul că la niciuna dintre ele n-am performat. Mai simplu spus, cred că eram un slab manager. A nu se înţelege că ieşeam tot timpul în pierdere. Nu! Am avut şi perioade foarte bune. De exemplu, când făceam tâmplărie pvc. Aveam sute de clienţi şi mulţi angajaţi. Totă lumea era mulţumită şi aveam profit frumos până au început angajaţii să îşi facă propria afacere pe banii mei. Mergeau şi executau lucrări cu materialele şi sculele mele şi încasau în propriul buzunar. Aveam încredere în oameni şi s-a dovedit că am greşit. Pe fondul ăsta am renunţat la afaceri de tip industrial şi am continuat cu  imobiliarele. În anii 2007 - 2008 am prins o perioadă expansivă pentru acest tip de afaceri. Atunci am făcut câteva tranzacţii de pe urma cărora m-am ales cu mulţi bani, cam 200.000 de euro.  Având capital, am vrut să investesc într-o hală de 2000 mp, pe care să pot să o închiriez şi să trăiesc ca un rentier în restul vieţii. Cine nu îşi doreşte o astfel de afacere!? Nu îmi ajugeau banii şi încrezător m-am împrumutat la băci, prin intermediul socrilor mei, care au girat sumele de bani. În 2009 a venit criza imobiliară şi a urmat prăbuşirea. Terenurile cumpărate cu 200.000 de euro nu mai valorau nici 30.000 de euro şi nu mai aveam absolut nicio şansă să susţin rambursarea banilor împrumutaţi. Am fost nevoit să vând şi casa din strada Castanilor, lăsată moştenire de străbunici. Când îmi mergea bine am avut ofertă de 600.000 de euro, de la Tufan, dar până la urmă, presat de bănci, am obţinut doar 170.000 de euro. Începusem şi o altă afacere cu ambalaje de carton, alături de alţi prieteni, dar activitatea fiind la început nu puteam să îmi acopăr datoriile nici de acolo. Pierdusem aproape tot şi am hotărât să plec la muncă în străinătate. Nu puteam să-i las în necaz pe toţi cei care m-au ajutat la nevoie.
- Fostul inginer de centrală nucleară şi fostul patron, policalificat, se îndrepta din acel moment către munca de jos în străinătate. De neînchipuit pentru tânărul plin de speranţe de altădată....
- Da, aşa este. Din păcate, nu aveam altă cale. Am plecat la muncă în Anglia, la un prieten stabilit acolo de 14 ani. Ne cunoşteam din copilărie şi a avut bunăvoinţa să mă ajute în primele luni. A fost foarte important să-l am alături în acele momente, pentru că altfel e foarte greu să te descurci singur într-o lume nouă. Nu te învaţă nimeni ce trebuie să faci ori cum să rezolvi cu actele cerute de autorităţi. Am schimbat două sau trei servicii până am găsit ceva mai bun la o firmă englezească de construcţii, care lucra la metroul londonez. 


Munceam foarte mult, uneori între 12 şi 18 ore pe zi, pentru că aveam nevoie de bani şi proprietarii au prins încredere văzând că sunt serios. Era interesul meu să stau cât mai mult la serviciu şi să primesc mai mulţi bani, din moment ce aveam datorii de 140.000 de euro la bănci. Ajunsesem să cad din picioare de atâta muncă şi să mă sprijin de pereţii de la metrou, ca să nu alunec pe şine.  Am lucrat în acest ritm timp de trei ani, până am reuşit să acopăr toate datoriile. Veneam lunar acasă şi era extrem de frustrant să îmi părăsesc familia de fiecare dată. Îmi amintesc că la una dintre aceste veniri, unul dintre copii mi-a oferit toţi banii stânşi în puşculiţă, doar să nu mai plec. Nici nu vreau să mă gândesc prin ce am trecut! După trei ani, am venit acasă cu buzunarul gol, dar cu problema datoriilor rezolvată. Dacă aş putea să dau timpul înapoi mi-aş lua un asociat ca acela pe care îl am azi, la afacerea cu cartoane, un bun manager care n-ar fi pierdut nicio afacere. 


- Ai încasat o lecţie dură de la viaţă. Regreţi ceva?  
- Regretele nu-şi mai au rostul, pentru că ele nu pot schimba nimic din ceea ce a fost. Cred că am plătit preţul idealismului, al superficialităţii şi am învăţat din asta. Sunt un optimist incurabil care merge pe ideea văzând şi făcând, ceea ce nu e tocmai în regulă, dar îmi place să trăiesc clipa, să mă bucur de lucrurile mărunte şi de prieteni. La capitolul prieteni mă pot considera privilegiat. Suntem ca o familie. Am avut noroc din punctul ăsta de vedere. Da, am primit o lecţie dură de la viaţă, nu-mi mai doresc să fiu cel mai bogat din cimitir şi pe cât posibil vreau să trăiesc cât mai boem!
- Cum vezi România zilelor noastre, acum, în pragul aniversării a 30 de ani de la căderea comunismului? 
- Nu o văd tocmai bine. Sper, desigur, că se va redresa, dar nu se va întâmpla să fie, nu în următorii 20 de ani. Nu cred că se vor schimba multe lucruri, pentru că s-a făcut atât de mult rău, din 1990 până în prezent, încât avem nevoie de foarte mult timp pentru reparaţii. Am pierdut prea multe valori prin exodul oamenilor în străinătate şi nu numai. România nu mai are puterea să se repare prea curând, nu mai are cu cine. Am pierdul fondul uman necesar revigorării şi îl pierdem în continuare. Copiii mei vor să studieze în străinătate şi îi susţin, pentru că nu mai cred că o să le fie bine, prea curând, aici. Asta e problema.    
- Cum ţi se pare demersul publicaţiei noastre de a reconstitui o parte din experienţele de viaţă ale unor oameni şi totodată o perioadă însemnată din istoria recentă a societăţii în care trăim?
- Foarte interesant. Am citit cu interes precedentele interviuri şi cred că este foarte important să învăţăm din experienţele altora, să aflăm lucruri pe care nu le ştiam despre oamenii şi societatea câmpineană. Avem o şansă să cunoaştem atât greşelile trecutului, cât şi lucrurile bune care s-au făcut. Citesc cu plăcere tot ceea ce apare scris despre istoria oraşului, de pildă monografiile romanţate ale d-lui Ciupală sau vechile monografii semnate de Stoica Teodorescu şi Silviu Dan Cratochvil. Cred că peste o vreme şi ceea ce povestim noi azi va reprezenta o sursă de inspiraţie pentru generaţiile următoare, cu condiţia ca aceste mărturii să nu se piardă în timp. (F.F.)

Rectificare bugetară cu surprize

Preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Bogdan Toader, a venit la Câmpina să-şi convingă colegii PSD-işti să voteze bugetul

Joi, 25 iulie, şedinţa ordinară a Consiliului Local Câmpina s-a desfăşurat într-un mod cu totul inedit, având în vedere că după numai cinci minute de la ora începerii, şi-a făcut apariţia şi preşedintele CJ Prahova, PSD-istul Bogdan Toader, care a cerut permisiunea aleşilor locali să participe la dezbaterile proiectelor de hotărâre aflate pe ordinea de zi. Apariţia surprinzătoare a lui Toader a creat nedumerire în rândul aleşilor locali, mai ales în rândul celor de la PSD, care îşi dădeau coate şi se întrebau unii pe alţii cine l-a chemat şi în ce scop pe şeful lor de la Ploieşti. Motivul aveau să-l afle mai târziu, odată cu discuţiile pe marginea rectificării de buget, proiect susţinut de primarul Horia Tiseanu. Intervenind în discuţiile pe marginea acestui proiect, Bogdan Toader a lăsat să se înţeleagă că venise să susţină rectificarea bugetară şi să le trasmită astfel, în mod direct, colegilor săi de partid că trebuie să susţină proiectul propus de executiv şi majoritatea PNL-PMP. Ce l-a determinat pe Toader să folosească acest mod de convingere, lăsând la o parte repetatele conflicte pe tema bugetului local între cele două tabere (PNL – PMP şi PSD – ALDE), rămâne o enigmă, cu atât mai mult cu cât Câmpina nu este un oraş condus de PSD şi rectificarea nu a fost una de importanţă majoră. Unii susţin că Bogdan Toader ar fi fost chemat în ajutor de primarul Tiseanu, acesta negând însă chiar în timpul şedinţei acest lucru, în timp ce alţii susţin că viceprimarul Adrian Piţigoi ar fi pus la cale această vizită sau că Toader ar fi vrut să le dea un semnal de forţă facţiunilor rebele din organizaţia locală a PSD. 


Ulterior aprobării proiectului de rectificare bugetară, cu majoritate confortabilă de voturi, Toader a rămas până la sfârşitul şedinţei, participând inclusiv la discuţiile libere, moment în care a răspuns mai multor întrebări legate în principal de activitatea Hidro Prahova, de canalizările neterminate de atâţia ani de zile în Câmpina, de situaţia gropii ecologice de gunoi de la Băneşti şi de multe altele.

Un moment al iepocii: anihilarea bisericii din Castelul Iulia Hasdeu (1)

Se știe, încă de la prima descriere făcută de I.L. Caragiale, O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”, publicată în „Epoca” din 27 Iunie-1 Iulie 1897 și republicată în același an în volumul Notițe și fragmente literare, că B.P. Hasdeua ctitorit, în turnul central al Castelului-templu de la Câmpina, o biserică.”E un castel tare și totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, așa că fațada templului privește drept la răsărit. / Mi-ar fi cu neputință să fac o descriere completă a acestui locaș de înălțare sufletească, de mângâere, de credință, de rugăciune și inspirațiune.”, scria Caragiale. „Castelul-templu are două aripe cu câte un cat și un donjon central, înalt de optsprezece metri”. „Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rând, terase largi, împrejmuite toate cu stâlpi scurți de granit, acoperiți cu table de aceeași piatră, în stil druidic”.
„Ne suim pe terasa de la intrare și, alunecând amândoi [el și Hasdeu; O.O.] de o parte și de alta a lespezii care-și prezintă în față numai muchea, intrăm în vestibul. A doua ușe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, prezentând două oglinzi, cari, așezate paralel, reproduc una într-alta la nesfîrșit imaginea noastră. 
Simbolul puterii etern și infinit creatoare!
Pășim pragul, și ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniștit un stâlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dânsul se reazimă două scări de fier ușoare, cari sue la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stâlpului, împotriva ușii de intrare, e o scară, care sue la celelalte două. În rând cu galeria, deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod suținut de stâlpi subțiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn și colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumusețe a sculptorului [Rafaelo; O.O.] Casciani din Paris. Mântuitorul se ridică deasupra unor nouri, către cer, cu brațele deschise, cu privirea aplecată spre pământul pe care-l părăsește și pe care-l binecuvintează cu amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi; în mâini și în picioare se văd urmele cuielor, și pe frunte – ale ghimpilor. Divinul fiu se înalță cu fața către isvorul luminii, către răsărit. Din vârful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl privește, așteptându-l cu dragoste.
Domul e luminat de trei uși, răspunzând pe trei terase, și de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben și roșu. Dacă îngenunchi în fața figurii Mântuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteetoare de lumină, al cărei cadru îl înconjoară ca o aureolă.
În galeria circulară, îndărătul Mântuitorului și sub fereastra rotundă, stă bustul, asemenea colorat, al Iuliei Hasdeu, acoperit de un văl alb subțire. Ochii ei au o putere de privire extraordinară, din altă lume, o privire care nu fixează nici un punct material și care, pătrunzând obstacole imposibil de pătruns pentru noi, se adâncește nemăsurat în infinit, către un punct luminos, ce o uimește și o face fericită, către «Marele Centru».”
Și, „după ce mai privesc încă o dată minunata statuă a Mântuitorului și bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului.”
„În aripele de jos ale castelului avem, la dreapta și la stânga, câte două saloane, unul mare și altul mic; în fund, un altar, și în fundul altarului, un piano. Acustica bolții acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiza prin voința arhitectului. Un acord produce o rezonanță care umple întreg interiorul domului, deșteptând glasul adormit al golului…
De o parte și de alta a altarului, două încăperi pentru bibliotecă, unde se pot în bunăvoe odihni mii de volume înțelepte…
Fereastra altarului e roșie, iar ale celor două biblioteci, una verde și cealaltă albastră…”
„În fiecare colț, materia spune o idee”.
„Mi-aplec capul și mă închin înaintea Mântuitorului”. „Mântuitorul parcă-și apleacă de sus divinii ochi asupră-mi, binecuvîntându-mă cu amândouă mâinile rănite”.
Vizita lui Caragiale a avut loc la 25 Iunie 1897 – exact cu o săptămână înainte de 2 Iulie, când a avut loc inaugurarea Castelului, – ghid fiindu-i ilustrul amfitrion însuși. Care era și „savant, patriarh bătrân și tînăr artist”, „un isvor nesecat de învățături adânci”, îmbrățișând cu vigoare „experiențe și comunicări spiritiste, religiune, filosofie, arte frumoase”. Pelerinul își promite să se reîntoarcă „altădată cu mai mult timp și pe-ndelete la fermecătorul castel-templu”. (Cuvintele sunt subliniate de mine.)
Aducând un omagiu postum soției sale, în conferința O nevastă româncă în traiul pământesc, citită în Academia Română la 7 Martie 1903, B.P. Hasdeu spune cu gura lui:
„Cu câteva săptămâni înainte de vecinica plecare, când presimțea sfîrșitul său cel pământesc, nevasta îmi vorbi într-o seară:
– Noi ne-am hotărît de demult a dărui castelul nostru Academiei. Dar care îi va fi folosul material? căci proprietatea noastră nu aduce nici un venit, deși ne-a costat foarte mult. Tocmai la aceasta m-am gândit și eu. Turnul, care este o biserică, va rămânea inalterabil; restul însă, afară de dependințe, formează trei apartamente deosebite, fiecare apartament având câte trei frumoase odăi mobilate, nouă odăi peste tot, cu toate comoditățile pentru locuirea a trei familii. Câmpina fiind vestită ca stațiune climaterică, în fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta și cu copilașii, vor putea locui aicea fără a plăti chirie, odihnindu-se și întremându-se”. (subl. O.O.)
Ei bine, în epoca socialismului biruitor și a ateismului științific, s-a încercat ca biserica din Castelul Iulia Hasdeu să fie desființată. Mai întâi, după restaurarea din anii 1958-1964, partea superioară a turnului central, de sub postamentul Statuii Mântuitorului în sus, a fost acoperită, și faptul acesta a durat de la deschiderea din Aprilie 1965 a Muzeului Hasdeu, până după vizita de la 11 Mai 1967 a lui Nicolae Ceaușescu (a se vedea, în acest sens, articolul meu Era aniversarea lui B.P. Hasdeu pe lista CC?, din „Viața Românească”, 6, 2019, pp. 62-67; se găsește și pe net, în arhiva revistei). Apoi, în timpul restaurării începute în 1980 (neterminată), sub pretextul lucrărilor de pictură din partea superioară a aceluiași turn, aceeași statue a fost dată jos, cu intenția, tot mai vădită, apoi și explicită, de a nu mai fi urcată la locul ei.
Avatarurile acestei blasfemii sunt povestite în articolele care urmează.
Primul, intitulat Cum vreau eu, sau Hasdeu?, a fost cules și gata să apară în revista „Contemporanul”, în Septembrie 1987. De unde l-a scos, din șpalt, regretata Tamara Dobrin, vicepreședinta Ministerului Culturii (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cum se numea atunci). M-am încăpățânat și am riscat să-l susțin la Sesiunea științifică, ce a avut loc la Muzeul Literaturii Române din București, în Octombrie 1987, ca un corolar al reciclării noastre dintre 19 și 24 Octombrie acel an. L-a folosit D-na Tia Șerbănescu într-un articol din „România liberă”, respins și acela, cu adnotări (reținute de autoare), de aceeași Tamară Dobrin. (A se vedea articolul Critica restaurării Castelului IuliaHasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4, 2018, pp. 66-70).
Despre celelalte: Castelul Iulia Hasdeu sub asediul imposturii.Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13, Hasdeu creatorul, din „Literatorul”, 8 Mai 1992, pp. 10-11, Propuneri pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și altele, vom trăi și (le) vom vedea.



Cum vreau eu, sau Hasdeu? Pagini cenzurate


Restaurarea unui monument comportă uneori discuţii contradictorii, generate adesea nu atât din pricina profesiilor diferite ci, de înseşi concepţiile deosebite ale celor implicaţi direct în dificila, pasionanta şi palpitanta operaţie. Este, de la o vreme, casul castelului „Iulia Hasdeu”, principala clădire a ansamblului arhitectural creat de B.P. Hasdeu la Câmpina. Problemele cu care părţile se confruntă vizează în special două aspecte: în ce măsură se poate ajunge la o restaurare, apoi la o restabilire a aspectului original al clădirii sau, din alt unghi, până unde se pot întinde liberalităţile noastre asupra monumentului, şi cui i se încredinţează execuţia pentru o finalizare cât mai reuşită.
Cele două intervenţii asupra ansamblului Hasdeu, prima în 1958-1964 şi cea de-a doua începută în 1980, pun în evidenţă poziţia estetică adoptată de arhitecţi şi, pe de altă parte, încercarea de rezolvare a execuţiei numai cu forţe locale. Înainte de a vedea rezultatele acestor puncte de vedere, să spunem că ansamblul arhitectural se compunea din cinci clădiri, primele trei, Castelul „Iulia Hasdeu”, căsuţa portarului (în colţul drept, dinspre stradă, al incintei) şi bucătăria fiind construite în 1895-1896; „după 1900” – spune Dr. C.I. Istrati – Hasdeu „adaogă pe rând cele două căsuţe ce a mai zidit în dosul Castelului”.
Raţiunea care a determinat sporirea construcţiunilor cu încă două nu poate fi, în lipsa unor documente, decât presupusă. Una dintre cele două căsuţe, paralelă cu castelul şi plasată în spatele acestuia, cu camere încăpătoare – încât a putut adăposti în ele, în perioada răsboiului al doilea mondial, şcoala primară din cartierul Câmpiniţa – avea geamlâc ca şi casa natală de la Cristineşti, din judeţul Hotin, Basarabia. În ce detalii erau şi altele asemănările cu casa părintească nu putem şti, o fotografie cu o imagine întreagă a casei din Câmpina încă neavând, doar un colţ al ei figurând într’un instantaneu de petrecere câmpenească din deceniul al patrulea. Că această căsuţă, aşa-numită a Iuliei-soţia, va fi fost menită să completeze cu încă un apartament, cele două apartamente din aripile castelului, pentru ca astfel să poată fi găzduite concomitent familiile a trei membri ai Academiei, amînclina cu oarecare temei. Completarea cu încă o căsuţă (simetrică, faţă de căsuţa Iuliei, cu bucătăria), pare a indica o nevoe estetică de echilibrare a spaţiului în raport cu Castelul „Iulia Hasdeu”, poate chiar o estetică impusă de castelul însuşi. Şi, poate, o coborîre de la spaţiul sacru, sacerdotal, la spaţiul lumesc, terestru, unde se desfăşoară viaţa ca viaţă, şi o reversibilitate, de la moarte la înviere, la re-naşterea simbolizată de casa natală.
Elementele de arhitectură peisageră par să ne îndemne şi ele la o atare supoziţie. Întregul spaţiu construit în jurul castelului este un plâns, sugerat de coaja jupuită a pinilor, de brazii mioritici, de teii dulci sau sălbateci, de viţa de vie întinsă pe zidurile de piatră. Singuri nucii cu trunchiuri seculare au fost păstraţi în acest univers al disperării, din acelaşi motiv pentru care în jurul castelului (îndestulător şi funcţional pentru toate nevoile familiei) au fost implantate şi alte clădiri. Sigur că şi aici a decis structura optimistă a lui Hasdeu: dincolo de castelul cu aspect exterior sever, desprins parcă, cu tăeturi geometrice, dintr’un munte de piatră, dincolo de această caabă care îngheaţă privirea, continuă strălucitoarea lume a varului alb şi a viei ca vie şi a livezii cu pomi aromind felurite şi alese soiuri de fructe, micul eden al plantelor care dau roade.
Se poate dar să schimbăm ordinea termenilor şi să acceptăm că, doar după întregirea ansamblului, savantul se va fi gândit să aibă în ospeţie, în loc de două familii, trei. Adică, să ne apropiem mai mult de adevăr. Cum că, biruitoarea sa fire optimistă va fi impus atenuarea sbuciumului împietrit în Castel, cu liniştea – care a luat expresia estetică a căsuţelor albe, de curată arhitectură românească – determinând o mişcare sufletească mai vie, în spiritul inscripţiei galileene de pe lespedea de piatră a intrării principale: „e pur si muove”.
Ori, arhitectul, care nu era un profesionist oarecare, ajungând şi director al Institutului de Proiectări din Ploeşti, s’a făcut a ignora coeziunea ansamblului, demolând cele două căsuţe de după 1900 (bucătăria era ocupată de chiriaşii lăsaţi moştenire de Unitatea de Securitate, silită să se restrîngă în domeniul Dr.C.I. Istrati), pentru a pune mai bine în lumină castelul (singuratec), iar în parc a plantat arbori decorativi fără nici o legătură cu cei doborîţi de furtuni. Iar pentru ca treaba să fie mai cu temei şi principiul dumisale estetic să fie mai tare decât motivaţia estetică a lui Hasdeu, arhitectul n’a catadixit să facă nici fotografii şi nici relevee celor două clădiri, omiţând şi ridicarea topografică a amplasării în cadrul incintei.
Lucrurile n’au ieşit bine nici în privinţa decoraţiei interioare. În privinţa acesteia, arhitectul a prevăzut în proiect păstrarea decoraţiei originale, pe timpul lucrărilor indicându-se ca pereţii să fie acoperiţi cu pânză de sac, urmând ca apoi pictura, despre care tradiţia spune – fără însă să fi fost confirmată de vreun document – că ar fi fost făcută de Grigorescu şi de Sava Henţia (poate şi din împrejurarea că amândoi, prieteni cu Hasdeu, au locuit în vecinătate, unul în Câmpiniţa, pe aceeaşi stradă, şi celălalt având casă la Brebu), să fie restaurată. Restaurarea picturii murale cerea oarecari bani, ceea ce a deşteptat în beneficiar orgoliul lucrului „cu forţe locale” (parodie a devizei liberale „prin noi înşine!”) şi a lăţit ideea unor economii. Că aceste economii au fost făcute în paguba civilizaţiei române şi că de rezultatul banilor cheltuiţi pentru pictura locală s’a ales până la urmă praful, n’a mai pus nimeni la socoteală. Pictura şi decoraţia originală au fost răzuite – cu toată intervenţia (tardivă) a presei („nişte huligani”, spune meşterul) – în locul lor, zugravul (om talentat şi sufletist, dar neinstruit) realizând capodopera nouă şi în ulei a vieţii dumnealui (analiza de laborator a fragmentelor vechi a indicat tempera).
Unele din principiile anilor ’60 par să mai dăinue şi acum.
Ca şi predecesorul său, arhitectul a fost tentat să renunţe la încălzirea directă a turnului şi a încăperilor anexate lui, propunând deschiderea uşilor ce dau spre cele două camere laterale. Sistemul acesta de (ne)încălzire s’a dovedit însă, încă în condiţiile în care economisirea gazului metan nu se punea cu atâta acuitate, dezastruos, atât pentru încăpere, cât şi pentru grupurile de vizitatori.
Motivaţia renunţării la sobe ar fi de natură estetică: cele două sobe din turn, plasate de Hasdeu pe zidurile dintre camera de muzică şi cele două biblioteci, ar deranja, chipurile, ritmul arcadelor pe sub care se intră în cele trei încăperi, din anumite unghiuri sobele părând a intra parţial sub arcade. Dar numai din anumite unghiuri. (Oricum, prin amplasarea centrală a scării, spaţiul tot nu poate fi citit dintr’odată, el lăsându-se desvelit treptat, prin rotirea privitorului în jurul stâlpului scării, ceea ce modifică unghiurile şi corectează eventuala falsă impresie.) Argumentele conservării i-au determinat pe arhitect şi pe pictorul decorator – acesta din urmă interesat primul în păstrarea în bune condiţii a propriei picturi – să revină asupra renunţării la sobe, căutând însă pentru acestea alte locuri de amplasare. S’au propus două variante, avându-se de ales între cele două biblioteci şi camera de muzică.
Să trecem peste faptul că cele trei încăperi paralele, însumând la un loc, ca lăţime, diametrul turnului, au şi ele estetica lor şi să admitem variantele. În casul acesta, trebue să spunem că aplicarea oricăreia duce automat, dată fiind îngustimea spaţiului, la desfiinţarea destinaţiei iniţiale a încăperilor, ceea ce’l determină pe muzeograf să spună veto.
Ce argumente are muzeograful pentru păstrarea sobelor în locurile alese de Hasdeu?
Ca şi în casul celorlalte sobe, hornurile au fost zidite chiar în miezul zidului, deci odată cu construirea castelului, ceea ce probează că acolo le-a hărăzit să fie aşezate încă de la început, iar înnegrirea hornurilor cu funingine, ştiut fiind că la restaurarea precedentă gurile coşurilor au fost astupate, întărește convingerea că Hasdeu şi-a finalizat gândul iniţial.
Montarea sobelor în bibliotecă, pe lângă faptul că presupune modificarea scărilor culisante de acces la raft, rămase de la B.P. Hasdeu, sau folosirea parţială a lor, contravine şi normelor de conservare, împiedicând aşezarea cărţilor pe rafturi. Se anulează astfel orice încercare de reconstituire a acestor încăperi care, oricât ar fi muzeograful de lipsit de simţ estetic, au o valoare copleşitor mai mare decât arcadele prin care se pătrunde în ele. Să renunţe la bibliotecă, a cărei existenţă este definitorie pentru un savant de cultură enciclopedică, muzeografului i se pare inacceptabil.
Să vedem sobele în camera de muzică. Dar aici – se ştie din arhicunoscuta Vizită la Castelul „Iulia Hasdeu” a lui I.L. Caragiale – era „un piano... Un acord produce o rezonanţă care umple bogat întreg interiorul domului”. Ori, diminuarea spaţiului de aici, implică mutarea pianinei în altă parte şi, deci, renunţarea la camera de muzică. Dar muzica era una din artele iubite, atât în cercul, cât şi în casa lui Hasdeu. „Să afle dară teribila mea fiică – scria Hasdeu la 1/13 Ianuarie 1888, afectând iritarea – că la Revista nouă este un comitet muzical, compus din: Dimitrescu (Conservator în Viena), Voreas (Conservator de Paris), Pappasovici (idem), Sihleanu (Conservator de Neapole); afară de aceştia, Vrancea cântă din vioară ca un adevărat lăutar şi Paraschivescu cântă din flaut”. Sub cupola donjonului au răsunat acordurile Marioarei Raţiu, sora lui Ciprian Porumbescu, stabilită pentru un sfert de veac la Câmpina – unde preda lecţii de pian –, prietenă cu familia Hasdeu (ia dăruită de Iulia-soţia s’a întors din nou, prin donaţia nepoţilor Mărioarei, Nina şi dr. Ion Cionca, în castel), ca şi acordurile Aureliei Cionca-cea-dăruită-cu-păpuşa-Iuliei (păpuşă venită şi ea în castel, prin donaţia Marei, sora strălucitei pianiste; există şi o fotografie – publicată în presă încă de la începutul veacului – în care, pe terasa castelului, se recunosc B.P. Hasdeu, Aurelia şi Ion Cionca, părintele acesteia).
E preferabil oare să se renunţe la bibliotecă sau la camera de muzică şi la atâtea semnificaţii pe care le redeşteaptă în cei care intră în casa lui Hasdeu, numai pentru un discutabil principiu estetic ? Dar oare Hasdeu n’a avut şi el o estetică a lui şi oare această estetică – materializată în Castelul Iulia – să fie ea sub nivelul aceleia a arhitecţilor care au umplut cu şoproane centrul oraşului Câmpina ? În fond, toată această poveste cu estetica, în care arhitect şi pictor pun elocinţă, este pentru a da posibilitatea pictorului să’şi etaleze pictura pe toată suprafaţa turnului. Fiindcă, nu numai sobele deranjează, ci şi mobilele şi tablourile care erau în turn.
„De-a lungul peretelui rotund” – îşi amintea Eugeniu Speranţia – „erau douăsprezece scaune cu lemnul aurit”, cu medalioane reprezentând „pe câte unul din capii revoluţiei din 1848... Bălcescu... Alecsandri... Kogălniceanu... Eliade Rădulescu... C.A. Rosetti” (Amintiri din lumea literară, E.P.L., 1967, p. 27). Iniţial, arhitectul a avut bunăvoinţa să’şi imagineze o reconstituire a lor (originalele au dispărut), proiectul obţinând şi viza Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar, după intrarea în competiţie a pictorului, a bătut în retragere. Muzeograful se încăpăţînează însă să nu renunţe la „magica suflare a anului 1848”, cum o numea Hasdeu – care era şi se considera fiul ei: „generaţiunea de astăzi este fiia de trup şi de suflet a lui 1848” – şi să nu lase deoparte crezul politic manifest paşoptist hasdeean.
„Aici se mai găseau – îi relata Victor Bilciurescu ziaristului Leontin Iliescu – portretele lui B.P. Hasdeu de Mirea, Iulia în bibliotecă – prinsă de Maillart la Paris – şi Iulia pe catafalc, tot de Mirea” („Universul”, anul XLVIII, nr. 70, Joi 27 Martie 1930), primele două tablouri fiind păstrate şi azi în colecţiile muzeului.Cei care citesc articolul lui N.I. Apostolescu din „Literatură şi artă română”, Iulie-Septembrie 1907, republicat în Studii şi portrete literare, Editura Dacia, 1983, ajungând la „vestita pânză (portretul lui Hasdeu de Mirea)... socot că se găseşte şi acum în donjonul castelului de la Câmpina”. Dar, pas de mai pune ceva acum în turn!
Sabin Bălaşa, contactat pentru albastrul picturii sale consonând cu „domul albastru” (I.L. Caragiale) al castelului, ceruse să i se indice toate golurile de pe pereţi, pentru a evita vreo suprapunere peste pictura sa (numele său nu a fost acceptat, din raţiunea forţelor locale). Dan Strâmbu, cunoscut ca şi xilograf de negru (sub mâna lui, domul va fi acoperit cu auriu schlaffmetall), merge numai pe plinuri.
Cum se întâmplă, proiectul lui Dan Strâmbu – care a bătut proiectul schiţat chiar de mâna lui Hasdeu (presimţea oare acesta disputa de peste ani, când nota pe schiţă: „Cesidées sur lespanneaux de la tour de Câmpina, sont-ellespassibles ?”) – a stârnit un entusiasm aproape de euforie. Se vehiculează că Strâmbu îl reprezintă mai bine pe Hasdeu decât Hasdeu pe Hasdeu (Hasdeu ilustrase o idee evoluționistă: pe treapta rațională a materiei vii figurau marile civilisații ale lumii antice: India, Persia, Egiptul, Palestina, Grecia, între acestea fiind integrată și Tracia –  reprezentată prin Orfeu cântând din liră într-un peisaj muntos).
Chiar dacă pictura lui Dan Strâmbu ar fi mai valoroasă decât aceea din vremea lui Hasdeu, se cuvine oare – graficianul propunându-și să-și picteze satyrii goi începând de la cota dușumelei – să-l  isgonim din spațiul cel mai generos al castelului, aproape cu totul pe B.P. Hasdeu? Să ne trezim deodată, ajunși în impunătorul donjon, fără sobe, fără revoluționarii de la 1848, fără Hasdeu, fără Iulia, fără bibliotecă (sau, fără camera de muzică), numai cu Dan Strâmbu?
Iată de ce așteptăm, fie la redacție, fie pe adresa Muzeului „B.P. Hasdeu” din Câmpina (B-dul 23 August, nr. 199), părerea diferiților cititori și, eventual, materiale documentare de orice natură. S-ar lămuri, poate, dacă în camera cu portretele familiei erau opt medalioane – cum propune arhitectul – sau nouă, cum crede muzeograful, în stare să le și preciseze: Iulia Hasdeu (1869-1888), / Bogdan tatăl (1838-1907), Iulia mama (1840-1902), / Alexandru bunicul (1811-1872), Elisabeta bunica (1824-1848), Nicolae unchiul (1840-1860), / Tadeu străbunul (1769-1835), Valeria străbuna (1790-1860) și Boleslas moșul (1812-1886), gradele de rudenie fiind în raport de Iulia.
Încă ceva: în noul proiect de sistematizare a orașului Câmpina se prevede lărgirea bulevardului 23 August în zona Câmpinița și intrarea în incinta castelului cu 6 (șase) metri, ceea ce implică dărâmarea gardului din piatră și fier forjat rămas de la B.P. Hasdeu, dărâmarea căsuței portarului etc. Muzeograful este de părere că lărgirea se poate face pe latura pe care nu este nici un monument, și nu pe partea pe care se află Muzeul Hasdeu. Arhitecții spun însă că până se va ajunge cu lucrările în dreptul Muzeului va mai curge apă pe Prahova. Cu alte cuvinte, stați liniștiți, nu se îngroapă nimeni, groparii sunt în concediu !

(Articol publicat în revista „Verva”, I, nr. 1, Câmpina, Februarie 1990, pp. 6-5, şi nr. 2, Martie 1990, pp. 4-3, la rubrica Pagini cenzurate.)
 Octavian ONEA

Cronica de Artă plastică. STRUCTURI, PEISAJE, PORTRETE

Spirit creator complex, în dubla sa alcătuire tehnico-artistică, inginer tehnolog și profesor universitar în Petrol, și Artist plastic –  dl. Gheorghe ȚUȚUIANU (născut la 22 aprilie 1943 în Slobozia – Ialomița) ne onorează cu un succesiv decupaj din arta domniei sale, expus în două recente evenimente vernisate în foaierul Casei de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina; în 2018, la începutul lunii noiembrie, în 2019, la începutul lunii iulie.

Pașii din spațiul tehnologic – cercetător în Petrol și Gaze, cu un palmares remarcabil: 50 de teme de cercetare, 30 de comunicări științifice, 3 invenții, 80 de teme în cercetare și proiectare și 5 lucrări destinate mediului internațional, citat cu lucrări în Istoria Petrolului Românesc („Elite ale petrolului românesc”) – în sfera artisticului, i-a parcurs prin studiile urmate în București, în cadrul UNARTE, Facultatea de Arte plastice, profesor Cezar Atodiresei. În practica sa artistică, dl Gheorghe Țuțuianu îmbină / combină și magnifică acel transfer de la rigoare la poetic, folosind raționalul în expresia pe care artisticul i-o conferă – ingenios – spre a o face  durabilă prin Frumos. Dualitatea etic-estetic ne-o destăinuie distinsul expozant, într-un cv, astfel: „Am fost influențat, fără să copiez, de stilul și cromatica picturilor lui Theodor Pallady, practicant al indicațiilor tehnice din scrierile despre artă ale lui Nicolae Tonitza, admirator al stilului lui Petrașcu, Corneliu Baba, Ciucurencu, Henry Catargi etc”. (…) „Această aspirație a fost întreținută de faptul că în domeniul descoperirii și exploatării zăcămintelor de hidrocarburi, vizualul are o importanță specifică” (…) „experiență și îndemânare în crearea sau / și vizualizarea mentală a structurilor geologice situate sub scoarța terestră transpusă apoi în diverse forme / imagini”.


„STRUCTURILE” privite într-o zi de noiembrie trecut, redate în plan și în spațiu, au fost nu numai o transcendere de la tehnic către ideatic (din ediția 2018 a expoziției, a atras atenția un erudit A4 cu text și desene demonstrative, sub titulatura „Metamorfoze ideatice”), în formule geometrice ca individualități reprezentative, pulsatile tridimensional, reamintind viziuni arhitecturale evoluând de la meșterii Parthenonului, la armoniile fascinante ale lui Le Corbousier, în sinteze tangente la Brâncuși. De unde și capacitatea „Licențiatului în arte vizuale” care este – și convinge – dl Gheorghe Țuțuianu, prin simbioza dintre geometric – culoare – planeitate, rememorând– la rece – epoci ale gândirii și transpunerii  în edificii eterne, de la Piramide la Notre Dame.
Convertirea artistică – prodigioasă – către subiectivitatea înconjurătoare, precum PEISAJUL și PORTRETUL, dar și „turnul” tetraedrat, sau plan, ne-a revelat romanticul ascuns  în persoana dublu creativă Gheorghe Țuțuianu, în varietatea însumând versiuni ale „turnului” tetraedic, ce a jalonat suita de peisaje în alternanță cu suita de portrete – o calmă și reflexivă întoarcere a artistului în cotidian. Unul din peisaje a ocazionat o evocare ilustrului nostru pictor – observată și citită pe Facebook –,  valoroasă pagină a Amintirilor  respectabilului artist plastic: 


„În 1964 la Constanța era o plajă numită „Modern”, care există și azi. Eram un tânăr care a copilărit toate vacanțele la Constanța. Eram fascinat de plajele Constanței, „Trei papuci”, „Tataia”, sălbatice, frecventate numai de localnici, în care eram foarte prezent. Dar cea mai importantă era plaja „Modern” la care ajungeai nu coborând scările, ca în prezent, ci mergând pe multe cărări bătute de picior, printre care o vegetație care creștea sub soare dogorâtor și secetă prelungită. O altă cărare era pe lângă casele așezate în trepte, dincoace de biserica grecească, până la portul Tomis, o incintă îndiguită, existentă și azi. Așezat pe una dintre cărări, eu ca tânăr pictor amator, am pictat ceea ce se vedea atunci, partea dreaptă, privind spre mare, așa cum se vede în tabloul pe care îl expun, între altele, în expoziția din cadrul Festivalului de Arte (găzduit timp de 11 zile, începând cu 3  iulie 2019, de străvechea Casă de Cultură din str. Griviței nr. 95 – n. red.). Deși o pictură nu este considerată un document, totuși privitorul de astăzi poate să își facă o impresie asupra cum arăta atunci, în 1964, peisajul. Se observă Biserica Grecească, Geamia (ambele existând și astăzi), precum clădirea vechii amiralități din planul doi. (…) Țin mult la această pictură care amintește de vremea tinereții biologice și artistice”, într-o ambițioasă și fertilă prelungire prin ani!
Serghie Bucur

La SanConfind s-a desfăşurat primul curs de educaţie prenatală prin metoda Lamaze

(P) Zilele trecute, la Maternitatea SanConfind a început o nouă formă de educație medicală din domeniul specific de activitate al acestei structuri. Centrul Medical SanConfind nu este doar cel mai mare spital privat din Prahova, ci și unul dintre cei mai mari formatori de educație medicală (prenatală, natală și postnatală) din județ. În afară de cursurile de puericultură denumite generic „Școala viitorilor părinți” (sau „Școala Mamei”), eveniment devenit deja tradiție și realizat împreună cu Banca de celule stem Biogenis, Maternitatea SanConfind a dorit să vină în sprijinul femeilor ce se pregătesc să devină pentru prima dată mame și printr-o metodă relativ nouă și mai puțin practicată în România: metoda Lamaze. Nașterea prin metoda Lamaze este, în general, o naștere naturală, fără intervenție medicală și, pe cât posibil, fără medicamente de atenuare a durerii. Mămica va folosi în timpul nașterii o serie de metode și practici speciale de relaxare, concentrare și respirație numite tehnici Lamaze.


Totuși, metoda nu este doar o tehnică de respirație ce ajută parturienta pe parcursul nașterii naturale, ci și o întreagă filosofie a nașterii, construită și îmbunătățită în cei peste 50 de ani de cercetare și învățare din experiența femeilor care au dat naștere, fără probleme, unor pui de oameni sănătoși. Educația și practicile Lamaze sunt corelate și cu cele mai bune și mai recente informații medicale disponibile. 
 Această metodă, dezvoltată de obstetricianul francez Ferdinand Lamaze, este folosită în Statele Unite și în multe țări occidentale și nordice din Uniunea Europeană încă de la finele anilor 1950. În România metoda a pătruns ceva mai greu, după aproape o jumătate de secol. Cursurile Lamaze sunt printre cele mai frecventate cursuri de naștere. La început, erau axate pe folosirea celebrelor tehnici de respirație controlată (pentru ușurarea travaliului), dar, între timp, viziunea Lamaze s-a extins foarte mult. 
Cursul Lamaze este dedicat, în primul rând, mamelor care își doresc să nască natural, însă dacă, din diferite motive, gravida știe că urmează să nască prin cezariană, există și un curs de pregătire în acest sens. Într-o exprimare foarte succintă, metoda ajută femeile să învețe să reacționeze la durere în moduri care să le ajute travaliul și să le mărească, de asemenea, confortul. Totodată, scopul cursurilor Lamaze este de a oferi viitoarelor mămici siguranță și încredere în capacitatea lor de a da naștere unor copii sănătoși, precum și de a fi mame bune. Astfel, ele vor participa activ și vor lua decizii informate pe parcursul nașterii, vor trece mai ușor peste durere, vor avea o naștere normală și vor îngriji corect nou-născutul în perioada post-partum.
Deși filosofia nașterii prin metoda Lamaze afirmă că „nașterea este ceva normal, natural și sănătos“, și că „femeile au dreptul de a naște fără intervenții medicale de rutină“, în cursurile Lamaze nu se promovează interzicerea administrarii medicamentelor de ușurare a durerilor in timpul travaliului (anestezia epidurală etc).


 La mijlocul săptămânii trecute, Centrul Medical Sancofind, în colaborare cu Ionela Stoica, educator prenatal certificat Lamaze, a demarat o serie de cursuri dedicate gravidelor care vor naște la SanConfind, și nu numai, în timpul cărora acestea pot primi informații competente și valoroase despre travaliu, naștere și alăptare. Evenimentul cuprinde mai multe secțiuni: 
• O introducere a ceea ce înseamnă metoda Lamaze (filozofia metodei, rolul educatorului prenatal Lamaze);
• Travaliul: stadiile travaliului, măsuri de confort pe durata travaliului, exerciții și tehnici de respirație, rolul partenerului;
• Despre nașterea vaginală, nașterea prin operație de cezariană, NVDC (naștere vaginală după cezariană); 
• Importanța întârzierii tăierii cordonului ombilical imediat după naștere, a contactului ”piele pe piele”, a ”orei magice”;
• Inițierea alăptării.

Anestezia epidurală – beneficii și dezavantaje

Anestezia epidurală este cea mai folosită metodă de ameliorare a durerii în timpul travaliului. Mai mult de 50% dintre femeile gravide solicită anestezia epidurală înainte să nască. Acestea ar fi indicat să știe cât mai multe detalii despre opțiunile de calmare a durerii nu doar pentru a fi pregătite, ci și pentru a lua cele mai bune decizii legate de travaliu și naștere. Anestezia epidurală este o anestezie care blochează durerea în anumite zone ale corpului.
Beneficiile anesteziei epidurale: 
- Anestezia epidurală permite parturientei să se odihnească în cazul în care travaliul este prelungit;
- Prin diminuarea durerilor sau a disconfortului, experienta nașterii devine mai pozitivă;
- În mod normal, anestezia epidurală nu adoarme parturienta, ceea ce  îi permite acesteia să participe activ la naștere;
- Pentru că anestezia epidurala nu are ca efect adormirea viitoarei mame, durerea va fi acceptabilă în perioada recuperării. 
O anestezie epidurală poate ajuta femeia însărcinată să se odihnească, să se relaxeze, să se concentreze și îi va oferi puterea de a merge mai departe, ca participant activ în experiența nașterii.

Dezavantajele anesteziei epidurale:

- Anestezia epidurală poate determina scăderea bruscă a tensiunii arteriale. Din acest motiv tensiunea arterială va fi monitorizată pentru a se confirma faptul că atât la la mamă, cât și la copil ajunge un flux adecvat de sânge. Dacă există o scădere bruscă a tensiunii arteriale, poate fi necesară administrarea intravenoasă de fluide, medicamente si oxigen; 
- Pacienta trebuie să alterneze părțile pe care va sta întinsă și să se monitorizeze continuu frecvența cardiacă fetală. Poziția într-o parte poate determina încetinirea sau chiar oprirea travaliului;
- Pot fi experimentate următoarele efecte adverse: frisoane, tinitus, dureri de spate, durere atunci când este introdus acul, greață sau dificultăți la urinare;
- În cazul anesteziei epidurale pot fi necesare și alte intervenții suplimentare în timpul nașterii, utilizarea de oxitocină (pitocin), a forcepsului, a vacuum-extractorului sau poate fi necesară chiar operația de cezariană; 
- Câteva ore după naștere, jumătatea inferioară a corpului proaspetei mame poate fi amorțită.                      

23 iulie 2019

Cooperaţia Meşteşugărească câmpineană, după 30 de ani de la căderea comunismului

Cooperativa „Munca”, ce a fost şi ce a mai rămas


După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, aşa cum a fost el, cu bune şi cu rele. 
În ediţia de azi publicăm câteva file din istoria de 70 de ani a ceea ce a reprezentat Cooperativa Meşteşugărească „Munca”, înfiinţată la 1 decembrie 1949, actuala CITRAS - Societate Cooperativa Meşteşugărească Câmpina.
În anul 2002, Guvernul Adrian Năstase încerca să reglementeze cadrul legislativ al funcţionării cooperaţilor meşteşugăreşti printr-o ordonanţă de urgenţă. UCECOM-ul a reacţionat dur, acuzând guvernarea PSD că vrea să naţionalizeze patrimoniul meşteşugarilor. 
În cele ce urmează republicăm o anchetă jurnalistică realizată în anul 2002, pe care o completăm cu alte informaţii interesante obţinute în prezent ce ţin de istoricul cooperativei meşteşugăreşti câmpinene, dar şi de deznodământul acelei încercări de naţionalizare. 



Naţionalizarea cooperaţiilor meşteşugăreşti.
Ceea ce nici Ceauşescu nu a îndrăznit.

Scurtă cronologie a scandalului
Iulie 2002 – Ministerul pentru IMM și Cooperație se declară „bombardat” de plângeri din partea unor cooperatori privind o serie de nereguli din sistemul cooperației meșteșugărești. Singurul exemplu de fraudă citat de reprezentantul Guvernului este cel al unui spațiu tranzacționat în favoarea unei firme din Gorj. O altă neregulă menționată este aceea că filiala din Teleorman nu a mai avut adunări de 11 ani.
6 august 2002 – ministrul IMMC, Silvia Ciornei, dezvăluie pregătirea unei ordonanțe de urgență care să reglementeze sectorul cooperațiilor meșteșugărești. Se anunță cu această ocazie înființarea unui organism guvernamental de control, limitarea ponderii la capitalul societății, crearea Fondului național de promovare și dezvoltare a mișcării cooperatiste (în care vor fi vărsați bani din profitul societăților și din vânzări de patrimoniu).
10 – 15 august 2002 – UCECOM desfășoară adunări extraordinare pentru consultarea membrilor săi cu privire la această situație. Se emite o hotărâre prin care se solicită retragerea, până la data de 15 septembrie, a proiectului de ordonanță care nu reprezintă voința cooperatorilor. Pe de altă parte, Asociația Națională a Cooperației Meșteșugărești cere demisia ministrului Silvia Ciornei și se va constitui în parte civilă într-un proces împotriva Ministerului pentru IMM-uri.
21 august 2002 – sesizată în privința situației din România, Alianța Cooperatistă Internațională (având peste 760 de milioane de membri în 100 de state ale lumii) reacționează prompt. Președinția, Guvernul, Camera Deputaților, Senatul sunt atenționate prin comunicat oficial că în România, țară candidată la Uniunea Europeană, se încalcă principiile după care se conduce mișcarea cooperatistă. Comisia Europeană va emite în scurt timp un comunicat oficial pe această temă. Ivano Barberini, președintele ACI, își anunță vizita în România în cursul lunii septembrie.
23 august 2002 – Dan Radu Rușanu, președintele Comisiei de politică economică a Camerei Deputaților, alături de Dumitru Dângă, președintele UCECOM și Nicolae Gavrilă, președintele Centrocoop critică în cadrul unei conferințe de presă proiectul ordonanței de urgență privind organizarea și funcționarea cooperației. Cu această ocazie a fost în mod deosebit incriminată înființarea Consiliului Național al Cooperației, organism cu atribuții incompatibile cu statutul privat al cooperației meșteșugărești. În plus, acest instrument guvernamental va fi autorizat să elaboreze norme obligatorii pentru societățile cooperatiste, inclusiv în ceea ce privește înstrăinarea sau transferarea bunurilor mobile și imobile din proprietatea cooperatistă.


În afara marilor unități economice, mamuții industriei, în afara micilor SRL-uri, există persoane care își practică meseria mai mult sau mai puțin profitabil într-un cadru lejer, aproape independent. Este vorba de meșteșugari grupați în cooperații. Bunurile lor ar putea fi însă naționalizate forțat!

Micii independenți
Aproape tot ceea ce ne este necesar într-o zi obișnuită poate fi făcut sau reparat în atelierele răspândite în tot orașul. Confecții, încălțăminte, reparații... Persoanele care lucrează cu contract în aceste domenii au ateliere rămase în aceleași locuri, uneori de decenii, lucrează la domiciliu. Forma de asociere care îi grupa pe vremuri era cunoscută drept Cooperativa Munca. Statul nu se implică decât într-o mică măsură în activitatea acestui organism. Proprietatea aparține grupului.
Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești (UCECOM) asigura strângerea unui fond de rezervă. Din banii cooperațiilor s-au construit, s-au modernizat spațiile de lucru. Statul își primea, desigur, impozitele, dar nu se implica în desfășurarea acestei activități sau în conducerea acestor asociații.
Imediat după 1989, în ianuarie 1990, a fost elaborat Decretul Lege 66, rămas în vigoare până astăzi. Acest act normativ consfințește independența față de stat a asociațiilor cooperatiste (art. 2), funcționarea conform reglementărilor proprii precum și proprietatea, ocrotită de lege asupra bunurilor mobile și imobile (art. 21 și 23). Mai mult decât atât, statul sprijină activitatea organizațiilor de tip Cooperativa Munca prin acordarea/ vânzarea de spații.

Meșteșugari câmpineni
După 1991, în baza unor reglementări proprii ale UCECOM, s-a reorganizat sistemul cooperatist.
Fiecare asociație de acest tip urma să rămână cooperativă, să devină societate cooperatistă meșteșugărească sau să funcționeze ca o societate pe acțiuni. În Câmpina, a apărut astfel CITRAS, societate prestatoare de servicii. Patru ani mai târziu, în 1995, foștii cooperatiști care lucrau în complexul de la Salcie s-au grupat într-o nouă asociație, SOCOM ARTA.
Dacă înainte de 1989 în Câmpina lucrau în acest sistem aproximativ 600 de persoane, acum numărul lor s-a înjumătățit.
Patrimoniul pe care îl deținea pe vremuri Cooperativa Munca nu a fost voit înstrăinat. Spațiile de la parterul celor mai multe blocuri din centrul orașului și-au păstrat această destinație sau au fost închiriate de proprietari, cele două asociații cooperatiste. Două pierderi notabile a suferit patrimoniul Cooperativei în ultimul deceniu: clădirea care se află pe strada Castanilor, colț cu strada Griviței (reconstruită total după cutremurul din 1977 pe cheltuiala Cooperativei și câștigată de Spitalul Municipal după 1989) și fostul sediu al BankCoop (câștigată de fostul proprietar, Poșta). Un alt spațiu fără prea mare valoare imobiliară pierdut de asociațiile cooperatiste din Câmpina este un canton situat lângă DN1.


Se tulbură apele
Poate nu am vorbi despre asta acum, deși subiectul nu este de ignorat, dacă o inițiativă a Guvernului nu ar amenința să destabilizeze acest sector al vieții economice și așa destul de oropsit.
Astfel, activitatea cooperativelor meșteșugărești, netulburată mai bine de un deceniu nici de greve, nici de altfel de mișcări sindicale, este dintr-o dată supusă unor mari tensiuni. Oameni care până acum s-au obișnuit cu puțin, acum sunt revoltați și cer insistent să nu li se dea, ci să nu li se ia.

Mărturii
Paraschiva Matei și Ion Cosmineanu lucrează la Cooperativa Munca din 1962 și respectiv 1971. Ei au fost martorii transformărilor lente din acest sector. Au lucrat însă întotdeauna în atelierul lor, pe bani foarte puțini. Situația de acum nu îi sperie, mai greu decât foarte greu nu are cum să fie, îi revoltă. Supărarea lor se revarsă șuvoi.
„Toată averea este făcută din munca noastră. Lucrez la Cooperativa Munca din 1962 și știu asta. Complexul s-a făcut cu banii care ni se rețineau pe ştat și cu muncă voluntară”.
„După 1990 ne-am văzut de traiul nostru. Am luat bani și mulți și puțini. Statul acum se implică. Până acum de ce nu a făcut nimic? Când nu aveam ce să muncim nu ne-a întrebat nimeni cum ne este”.
„Da, până acum statul nu ne-a ajutat cu nimic. Nici acum nu ne ajută. Avantajul cu legea asta nouă este tot pentru cei care au bani”.
„Noi ne-am mulțumit cu banii ăia care sunt, mulți, puțini. Nu am cerut la nimeni nimic, nu am făcut grevă, ne-am văzut de treabă”.
„Problema cu legea asta este că poate oricine să lucreze în cadrul Cooperativei. Orice firmă poate deveni membru în cooperație. Asta nu se putea până acum. O să ne ia spațiile. Nu ne avantajează cu nimic”.
„Se spune că ne-am împuținat. Este adevărat, dar mulți dintre foștii cooperatori lucrează acum în condiții grele, pe la patroni, fără carte de muncă”.
„Statul lasă impresia că vrea să ne organizeze, dar de fapt vrea doar spațiile noastre, averea noastră. Noi ne-am gospodărit mereu singuri, din brumă noastră de bani”.
Ion Talangă, președintele SOCOM ARTA, se zbate să își mențină oamenii și afacerea pe linia de plutire. Proiectata ordonanță de guvern îl îngrijorează din multe motive. „Necazul cu acest act normativ este că ar trebui să plătim la stat încă 20% din profit (5% pentru formarea unui fond de rezervă, 5% pentru un fond național de promovare și dezvoltare și 10% din veniturile realizate în urma înstrăinării bunurilor). Nici cu acest Consiliu Național al Cooperației nu este în regulă. Este controlat de Guvern și în felul acesta și noi vom fi sub autoritatea Guvernului. Nici înainte de 1989 nu se întâmpla asta. Ne alegeam conducerea dintre cooperatori, se respecta statutul. Este periculos şi faptul că membru al cooperației poate deveni orice persoană juridică cu sediul în România”.
La sediul SOCOM ARTA din Câmpina se află un dosar destul de voluminos conținând copiile tuturor scrisorilor semnate de cei 58 de cooperatori de aici, trimise către Senat, Camera Deputaților, Președinție, Avocatul Poporului. Până acum a venit un singur răspuns, cel de la Avocatul Poporului care comunică faptul că nu se poate implica în această problemă.
Acolo unde nici Ceaușescu nu a îndrăznit să se amestece, Guvernul se implică nejustificat uitându-se cu jind la averea cooperației.
Sorina BUMBĂCEA
Anchetă publicată în ediţia din data de 10 septembrie 2002

    Scurt istoric al organizării Cooperativei „Munca” din perioada 1949 – 1985

    - text este reprodus integral din Cartea de Aur a cooperativei -

    „Cooperativa munca Câmpina este organizația socialistă obștească cu caracter economic care își desfășoară activitatea conform statutului model al cooperației meșteșugărești și a regulamentului de ordine interioară.
    Criteriul de organizare a cooperativei este: satisfacerea cerințelor populației cu prestări de servicii și bunuri de consum, în condițiile realizării unei eficiențe economice optime, fiind veriga de bază în structura organizatorică a cooperației meșteșugărești din Republica Socialistă România.
    Cooperativa Munca a luat ființă la data de 1 decembrie 1949 sub de numirea de cooperativa „6 Martie” cu activitate în ramura confecții, sub conducerea tov. Mărășoiu Gh. ca președinte, Ionescu Ion vicepreședinte și Nicolau Mircea contabil șef 
    În anul 1959 cooperativa „6 Martie” se unifică cu cooperativa „1 Mai” care avea activitatea în ramura încălțăminte și ia denumirea de cooperativa „Îmbrăcămintea”, președinte fiind tov. Vrînceanu Vasile, vicepreședinți tov. Mărășoiu Gh. și Ionescu Ion, iar contabil șef tov. Fierăstraieru Gh. Activitatea sa de bază a fost ramura îmbrăcăminte și încălțăminte.


    În anul 1962 a fost ales în funcția de președinte tov. Ghiaburcu Constantin.
    La data de 8 ianuarie 1963 cooperativa „Îmbrăcămintea” se unifică cu cooperativa „Higiena” luând denumirea de cooperativa „Munca” sub conducerea tov. Ghiaburcu Constantin președinte, ca vicepreședinți tov. Nica Ion și Guiu Stelian.
    În prezent cooperativa „Munca” își desfășoară activitatea având conducători pe tov. Ghiaburcu Constantin președinte, Negoiescu Dumitru vicepreședinte și Drăgan Constantin contabil șef.
    Activitatea de bază a cooperativei este ramura confecţii, îmbrăcăminte pentru bărbaţi, femei şi copii.
    În martie 1983 și a schimbat sediul din strada 23 August nr. 82 în strada Castanilor nr. 16.
    Măsura a fost dispusă ca urmare a demolării clădirii vechiului sediu amplasat în zona centrală a orașului Câmpina, care înflorește și se dezvoltă pe zi ce trece, fiind în plin proces de transformare, modernizare și sistematizare ca și celelalte orașe din patria noastră.
    Câmpina, străvechi oraș deschide ca o poartă carpatină drumurile și cărăruile montane care şepuiesc pe cea mai frumoasă zonă turistică a țării noastre, încântătoarea Vale a Prahovei.
    La conducerea Cooperativei Meșteșugărești „Munca” Câmpina care își desfășoară activitatea în orașele: Câmpina, Breaza și Băicoi se găsesc: Ec. Nicolae Cristian - în funcția de președinte, Filip Stela -  secretar al comitetului de partid, ing. Bengea Maria - vicepreședinte, Constantin Ghiaburcu - conducător tehnic și Constantin Drăgan - contabil șef, iar ca șefi de birou: Răducanu Eugenia – bir. Personal, Negoescu Dumitru – bir. plan, ing. Talangă Ion – bir. producție și Găman Valeriu – bir. aprovizionare și desfacere.
    Noul sediu a fost repartizat de către conducerea de partid și de stat a orașului Câmpina în frunte cu tov. Ec. Dumitrașcu Nicolae – prim-secretar și primarul orașului și ing. Ion Negrea - vicepreședinte, cât și cu acordul și sprijinul unanim al conducerii UJCM Prahova prin tov. Ec. Ion Fumea - președinte, tov. Ec. Vasile Iliescu - vicepreședinte, ing. Doina Herea - vicepreședinte și Elena Rădulescu - contabil șef.
    Renovarea și modernizarea sediului s-a făcut de harnicii cooperatori de la unitatea nr. 20 construcții din Breaza - condusă de subinginerul Viorel Fofiu, cu echipa lui Ion Ivan.
    Cooperativa s-a dezvoltat de la an la an, având în prezent un număr de 104 unități de prestări și producție - unde își desfășoară activitatea peste 1100 cooperatori, este o unitate mixtă încadrată la gradul III B.
    În fața conducerii și a cooperatorilor stau sarcini de mare răspundere; în anul 1983 indicatorul producția marfă din industria mică fiind de 126 milioane lei, reprezentând o creștere de 82,6% față de anul 1975.
    Pentru activitatea desfășurată pe anul 1982, colectivul cooperativei a primit Diploma de unitate evidențiată pe Uniunea Prahova, ca simbol al preţuirii efortului depus și a rezultatelor obținute în întrecerea socialistă, realizând și depășind toți indicatorii economico-financiari ai cincinalului 1981 - 1985.
    Suntem în colectiv puternic și hotărât să obținem noi și importante succese în viitor - spre binele întregului popor, a ne face o viață tot mai îmbelşugată și înfloritoare în scumpa noastră patrie - Republica Socialistă România”.

    „Azi, veniturile cooperativei le realizăm în cea mai mare parte din închirierea spaţiilor şi mai puţin din servicii”

    Despre ceea ce s-a întâmplat în cooperativa meşteşugărească câmpineană în cei 17 ani care au trecut de la publicarea anchetei jurnalistice semnate de Sorina Bumbăcea şi alte amănunte legate de istoricul şi activitatea postdecembristă a acestei bresle locale am aflat de la preşedintele CITRAS – Societate Cooperativa Meşteşugărească Câmpina, dl. Constantin Grosu, care ne-a declarat următoarele:

    Constantin Grosu
    „Fosta  Cooperativă Munca, actuala  CITRAS - Societate Cooperativă Meşteşugărească, a trecut prin multe transformări în ultimii 30 de ani, ajungând în prezent să fie una dintre puţinele cooperative din ţară care şi-au câştigat, prin hotărâri judecătoreşti definitive, întreg patrimoniul avut în perioada comunistă. Au fost ani grei de procese cu UJECOM-ul, care pretindea că spaţiile construite din banii noştri sunt în proprietatea lor. Ulterior am obţinut şi terenurile de sub clădiri, aproximativ 13.000 metri pătraţi. Cele mai mari suprafeţe le-am cumpărat de la administraţia publică locală câmpineană, pentru că aici avem şi cele mai multe suprafeţe construite, în mandatul domnului  Gheorghe Tudor şi de la Băicoi, o mică suprafaţă. Avem şi acolo un imobil. În prezent suntem afiliaţi, alături de alte 21 de cooperative, la UJECOM Prahova şi  la nivel naţional facem parte din UCECOM Bucureşti. 
    Recitind articolul publicat de gazeta dumneavoastră în anul 2002, vă pot spune că tot ceea ce scrie acolo este adevărat şi că mai sunt multe de adăugat în ceea ce priveşte istoria noastră. Încercarea Guvernului de a naţionaliza cooperaţia în 2002 a eşuat, iar problemele de atunci s-au rezolvat abia în 2005, odată cu modificarea legislaţiei cooperativelor meşteşugăreşti. 
    În anul 1990, cooperativele meşteşugăreşti au intrat şi ele într-un proces de reorganizare, s-au făcut alegeri şi Cooperativa Munca s-a transformat în CITRAS - confecţii, încălţăminte, reparaţii şi alte servicii - denumire aleasă de noul conducător validat prin votul tuturor membrilor cooperatori. Primul preşedinte postrevoluţionar a fost dl. Ion Talangă. Eu am ocupat funcţia de vicepreşedinte până în 1991, când am fost ales preşedinte. În 1995, pe fondul multor discuţii interne – era perioada în care toată lumea îşi dorea să deţină controlul, după modelul noilor societăţi private apărute – , cooperativa s-a scindat în două entităţi. Mai precis, o parte din cooperatori au dorit să-şi înfiinţeze o noua cooperativă şi nu ne-am putut opune. Aşa a apărut SOCOM ARTA. Eu am rămas la vechea cooperaţie şi am mers mai departe alături de cei mai mulţi din vechii mei colegi. Ca o paranteză, faţă de ceea ce a fost cândva Cooperativa Munca, mă refer la gama de servicii pe care o aveam, azi mai există foarte puţine, din păcate. Au dispărut  confecţiile, tricotajele, construcţiile şi au rămas frizeriile, cosmetica şi reparaţiile de încălţăminte. De exemplu, tricotajele le-am pierdut  în ’90, când cei de la Breaza, unde aveam secţia, ne-au luat spaţiile, pentru Arta Casnică. Atunci am renunţat şi la personalul de acolo. Confecţiile le-am pierdut de curând, pentru că lucrătorii au preferat să-şi facă firmă şi să  închirieze spaţiul. Legat de confecţii, îmi amintesc că înainte de 1989 făceam uniforme şcolare pentru toată ţara. Lucram în schimburi. Şi în construcţii făceam treabă bună. Clădirile reabilitate de echipele de la „Munca” mai există şi azi în Câmpina. Unul dintre cele mai importante şantiere le-am avut la Castelul Hasdeu. După cutremurul din 1977, clădirea a fost grav avariată şi a trebuit să o reconstruim din temelii, bucată cu bucată. Proiectul de restaurare a fost supervizat de cunoscutul arhitect Hoinărescu, care ne-a obligat să respectăm şi cele mai mici detalii. Lucrările au fost executate într-o perioadă foarte lungă, între anii 1978 – 1989. De mai multe ori au fost oprite din lipsa fondurilor. Ştiu că Primăria Câmpina ne plătea. Pictura de pe bolta Castelului este singurul detaliu care nu a fost restaurat în conformitate cu originalul. Dl. Octavian Onea răspundea de Muzeu în perioada aceea şi cred că vă poate oferi mai multe detalii. În rest, am rămas cu amintirile... 


    Azi, veniturile cooperativei le realizăm în cea mai mare parte din închirierea spaţiilor şi mai puţin din servicii. Cooperativa este condusă de un Consiliu de Administraţie, cu mandat de patru ani, din care fac parte oameni din toate compartimentele, inclusiv muncitori. Aşa a fost de la începuturile cooperaţiei, încă din vremea comunismului. Eram, într-un fel, privatizaţi şi atunci. Deciziile se iau de comun acord şi nu putem face nimic în afara acestor hotărări. De exemplu, dacă  vrem să vindem un spaţiu, trebuie să hotărâm în Consiliul de Administraţie şi să cerem avizele UJECOM Prahova şi UCECOM Bucureşti. O procedură foarte complicată. Nu putem să facem ce vrem, ca la un SRL, unde acţionarii hotărăsc singuri. În plus, odată ieşiţi la pensie, nu mai beneficiem de nimic în afară de părţile sociale depuse, care nu sunt purtătoare de dobândă. Adică plecăm acasă cu o sumă modestă, strânsă după ani de muncă. Eventual primim o mică sumă de bani, drept mulţumire. Patrimoniul rămâne celor în activitate şi tot aşa. Asta şi pentru faptul că Legea cooperaţiei meşteşugăreşti este foarte restrictivă, în comparaţie cu legile care reglementează alte entităţi similare. Aici vă dau exemplu fostele cooperaţii săteşti şi fostele ICSM-uri – coperaţiile de consum din oraşe, care au beneficiat, la un moment dat, de legi favorabile, astfel încât patrimoniile acestora au fost vândute ori privatizate fără probleme. Vă mai amintiţi că, prin anii ’90, vechii comercianţi primeau în locaţie de gestiune spaţiile în care lucrau şi ulterior aveau dreptul să le cumpere. Mulţi gestionari au cumpărat şi au vândut imediat, semn că în spatele lor erau oameni potenţi. Alţii au cumpărat şi au rezistat puţin în economia de tranziţie. Au dat faliment şi au fost nevoiţi să vândă, în cele din urmă. Un bun prilej pentru cei cu bani să le cumpere la preţuri bune. Întrebaţi-l pe dl. Sandu Octavian cum a fost la ICSM-ul din Câmpina!  Legea asta restrictivă  a noastră a venit pe fondul unui diferend  între Adrian Năstase şi preşedintele UCECOM, din anii 2000, care era şi vicepreşedinte la PSD. Dumitru Dângă îl chema. Nu se înţelegeau în partid şi a ieşit cu scântei. Una peste alta, vă spun că eu am făcut totul să ţin patrimoniul cooperaţiei  întreg  şi nu mi-am permis să trec peste hotărârile colegilor mei. Au fost multe presiuni asupra mea, dar n-am cedat niciodată şi am dormit liniştit cu capul pe pernă. Veneau diverşi să îmi propună afaceri, oameni cunoscuţi din oraş şi chiar de la nivel mai înalt. Am refuzat să intru în jocul lor. În prezent, cooperaţia stă bine, are bani de salarii, investeşte în modernizarea şi întreţinerea clădirilor, are rezerve financiare în conturi şi, în general, trăieşte fără probleme din ceea ce produce. Personal, mai am doi ani de mandat şi am de gând să-i duc la capăt cu demnitate”. 
    F.F.