27 august 2019

„În decembrie ’89 am văzut cu ochii mei lista scurtă a informatorilor Securităţii angajaţi la Uzina Neptun”

  • declară Iosif Mihăilescu, fost lider sindical la Uzina Neptun şi fost preşedinte al CNS Cartel-Alfa filiala Prahova

Câmpina - secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (6)


Născut în Câmpina în anul 1949, Iosif Mihăilescu îşi petrece copilăria şi tinereţea într-o perioadă de mari transformări în societatea românească, pe fondul instaurării regimului comunist. Urmează cursurile şcolii primare şi ale celei gimnaziale, pentru ca la vârsta de 16 ani să se scrie la şcoala profesională şi să intre ca ucenic la IRUE Câmpina, unde este şi angajat la primul său loc de muncă. Continuă studiile liceale la seral, după încheierea stagiului militar obligatoriu, munceşte pe şantier şi visează să ajungă actor sau regizor, atras fiind de arta dramatică. Încearcă, fără succes, să intre la Universitatea de Regie şi Teatru şi se reorientează la Universitatea Politehnică ale cărei studii le absolvă obţinând o diplomă de subinginer. În timpul facultăţii activează în trupele de teatru studenţeşti alături de mari actori şi regizori ai vremii. Rebel din fire, e nevoit să părăsească Casa de Cultură a Studenţilor, fiind dat afară de regizorul Cătălin Naum pentru că refuza să joace în montaje ce proslăveau Partidul Comunist. În 1978 este repartizat ca subinginer la Uzina Neptun din Câmpina, unde va activa mulţi ani, după 1990, ca lider de sindicat şi unde va rămâne până la ieşirea la pensie. În paralel cu activitatea din uzină, Iosif Mihăilescu se înscrie la trupa de teatru amatori de la Casa de Cultură din Câmpina şi activează mulţi ani sub îndrumarea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. În anii ’80, după construirea Casei Tineretului, înfiinţează o trupă de teatru în acest nou edificiu, unde activează în calitate de actor şi regizor, obţinând premii importante la Festivalul Naţional Cântarea României. 
În decembrie 1989, intră în posesia unui document important din arhiva Biroului Documente Secrete al Uzinei Neptun şi anume lista scurtă a informatorilor la Securitate angajaţi ai uzinei, moment în care înţelege cu adevărat dimensiunea aparatului represiv securist şi a reţelei de informatori.
Azi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Iosif Mihăilescu se numără printre puţinii oameni care acceptă să vorbească deschis despre această perioadă nefastă din istoria României, explicându-ne, printre altele, ce a însemnat poliţia politică, instrument al Securităţii comuniste şi ce fel de oameni făceau parte din reţeaua de informatori a acesteia.

Iosif Mihăilescu la vârsta de 40 de ani
- D-le Mihăilescu, după un parcurs tumultuos, aţi ales să trăiţi retras într-o adevărată oază de verdeaţă, în care vă bucuraţi de avantajele unei solitudini autoimpuse. Vă consideraţi împăcat cu ceea ce aţi realizat în viaţă?
- Am realizat multe şi nimic. După ieşirea la pensie mi-am găsit, într-un fel, liniştea aici la Băneşti, unde mă ocup de gospodărie, am grijă de mama şi meşteresc, uneori, la un Olcit bătrân pe care vreau să-l pun pe roate. Am deja 70 de ani şi nu îmi mai permit viaţa agitată din tinereţe, când jucam în piese de teatru şi mergeam la şcoală şi la serviciu aproape simultan.
- Frumoşii ani ai tinereţii!... Ce vă mai amintiţi din perioada aceea?
- Îmi amintesc că nu mi se părea nimic greu şi nici imposibil. Drept dovadă şi faptul că am început de jos şi am reuşit să ţin pasul cu dorinţele şi pasiunile mele, indiferent de vicisitudinile vremurilor. Nu mi s-a pus nimic pe tavă! Prin 1965 am terminat zece clase şi m-am înscris la şcoala profesională, după care am intrat ucenic la IRUE, unde am fost şi angajat. Ulterior, a trebuit să plec în armată, era obligatoriu stagiul militar, şi la întoarcere am cerut celor de la întreprindere o adeverinţă pentru înscrierea la liceu, la cursurile serale. Ghinionul a fost că aveam plete şi societatea în care trăiam nu accepta aşa ceva. Drept urmare, am fost chemat şi pus în discuţia comisiei ce trebuia să îmi elibereze adeverinţa, comisie din care făceau parte mai mulţi tovarăşi, printre care şi secretarul de partid. În afara faptului că aveam părul mare, nu prea existau motive să îmi reproşeze altceva, pentru că făceam treabă bună la locul de muncă. Am refuzat să mă tund şi am plecat trântind uşa. Întâmplarea aceea, cumulată cu faptul că, în general, aveam gura mare când venea vorba de nedreptăţi şi nu mă prea înghiţeau şefii, m-au determinat să cer transferul la Grupul de Şantiere 4 Câmpina, care ţinea de ICIM Braşov. Aveam 22 de ani, munceam pe şantier şi făceam liceul la seral. Prima încercare la facultate a fost la regie de teatru, pentru că îmi plăcea arta dramatică. Bineînţeles că, nepregătit fiind, am renunţat repede şi anul următor am mers la Politehnică, unde am intrat. În studenţie, gândul meu a rămas la teatru şi am găsit repede o soluţie să îmi urmez visul. Pe vremea aceea erau teatrele studenţeşti, care activau la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde am găsit un mare regizor, Cătălin Naum. Am învăţat multe de la el, dar şi acolo am avut o problemă, pentru că nu voiam să joc în montaje ce proslăveau partidul, aşa că m-a scos din distribuţie. A trebuit să plec la Teatrul Cotidian, condus de Florin Samoilă, unde am jucat în mai multe piese, unele chiar regizate de mine. Acolo am cunoscut actori importanţi cum ar fi Gheorghe Visu, Constantin Tiniţă şi mulţi alţii. Făceam ce îmi plăcea, pe lângă studiile tehnice în urma cărora aveam să ajung subinginer la Uzina Neptun, în anul 1978. 


- E lesne de observat că eraţi un rebel fără cauză în vremuri riscante. De unde izvora acest gen de disidenţă?
- Nu-mi plăcea să pup în cur partidul şi nici nu acceptam nedreptatea. Aveam gura mare şi mă susţinea şi nebunia tinereţii. Drept este că şi la maturitate am continuat pe drumul ăsta, atât în perioada comunistă, cât şi în postcomunism. Într-un fel, teatrul mi-a dat şansa să trăiesc momente în care mă simţeam mai detaşat de tot ceea ce mă nemulţumea. Aşa se explică şi faptul că după repartiţia la Uzina Neptun am continuat să joc, după orele de program, la trupa de teatru de la Casa de Cultură din Câmpina, sub conducerea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. Am pus în scenă, în premieră naţională, piesa „Micii farisei”, scrisă de grecul Dimitris Psatas, parcă. Îi aveam colegi de scenă pe Fane Iuga, Corina Drăgan, Radu Dragomir, Adrian Dochia, Dan Dochia, Doina Roşculeţ. Eram o trupă foarte serioasă, de mare calitate şi nu ne simţeam deloc amatori. 


După 1982 sau 1983 m-am mutat la Casa Tineretului şi am pus bazele unei alte trupe. Noul edificiu îl avea director pe George Piscan şi acesta îşi dorea să înfiinţeze şi acolo o trupă, în colaborare cu Teatrul de Stat din Ploieşti. Aşa l-am cunoscut pe regizorul şi actorul ploieştean Radu Dumitrescu, care a venit la repetiţii, a văzut ce fac şi m-a lăsat să pregătesc în continuare trupa, pentru că în afară de mine niciunul nu avea experienţa scenei. Până la urmă am fost nevoit, la  îndemnul lui Iustin Pipernea, omul care se ocupa de teatrul de amatori de la Casa de Cultură, să regizez eu două piese, teatru scurt, „Arvinte şi Pepelea” şi „Grotele din Salamanca”. Două piese cu caracter diferit, una românească şi alta străină, care au ieşit foarte bine la Festivalul Cântarea României, organizat la Câmpina, unde am primit locul doi pe ţară. Făceam totul din pasiune, fără să primesc ceva în schimb. Ba, mai mult, cheltuiam din propriul buzunar pentru decoruri şi costume. Înainte de 1989 m-am retras, pentru că nu îmi mai plăcea atmosfera. Eu munceam şi alţii trăgeau foloasele. În anii ’90 am mai pus în scenă, la Casa de Cultură, piesa „Doctor fără voie”, primită foarte bine de public, şi după aceea am renunţat. Nu ne ajuta nimeni şi m-am scârbit. 


- Poate fi pasiunea pentru teatru catalogată drept un soi de rezistenţă prin cultură în acele vremuri, mă refer la anii ’80, în care regimul dictatorial ceauşist era la apogeul său?
- Nu, eram prea mici pentru aşa ceva. Cine ne băga pe noi în seamă? Dincolo de faptul că ironizam, la brigada artistică, anumite aspecte din viaţa socială şi mai primeam observaţii de la culturnicii vremii, n-am avut alte ieşiri în decor. Nici nu prea aveam cum, din moment ce mulţi din grupurile pe care le frecventam erau informatorii Securităţii. Ştiam câţiva şi atunci, dar am aflat mult mai multe lucruri legate de activitatea şi numărul acestora după ’90. Unii trăiesc printre noi şi acum. Sunt destul de cunoscuţi şi nu vreau să le dau numele.
- Toată lumea se fereşte să vorbească de informatorii Securităţii şi mai ales de influenţa nefastă a activităţii lor în societatea ceauşistă. Au trecut treizeci de ani de la căderea comunismului şi încă ne e teamă să deschidem acest dulap în care zac scheletele turnătorilor. Oare de ce?
- Cine n-a trăit acele vremuri, oribile din punctul ăsta de vedere, nu are cum să înţeleagă fenomenul. Informatorii Securităţii făceau parte din aparatul represiv construit de comunişti pentru a ţine poporul în mână, sub toate formele. Securitatea era instrumentul partidului, poliţia politică de care mai auzim, sporadic, şi în zilele noastre. Când te căuta Miliţia şi mai ales Securitatea era de rău! Pentru a putea deţine controlul în societate, Securitatea racola sute de oameni din absolut toate domeniile de activitate. Nu cred că exista loc în care să nu pătrundă ochii şi urechile securiştilor, informatori de toate categoriile. Pe unii îi angajau cu simbrie, pe alţii îi şantajau pe diverse teme şi mai erau cei care turnau din proprie iniţiativă, pentru că aşa se simţeau importanţi. Ca să înţelegeţi, de exemplu, dacă o femeie oarecare era prinsă că a făcut avort – avortul fiind interzis prin lege –, avea două alternative: să meargă la puşcărie ori să îşi toarne la Securitate prietenii, cunoscuţii şi chiar familia, după caz. De cele mai multe ori, cei în cauză preferau, evident, să devină informatori. Cei racolaţi şi plătiţi aveau alt statut şi nu se ocupau de găinării. Erau trimişi să asculte în cercuri mai importante. De obicei făceau parte din acele cercuri oameni pe care îi considerai prieteni de o viaţă, alături de care te distrai la tine în casă sau în concedii cu familia. Vorbeai vrute şi nevrute, înjurai regimul, pe Leana ori pe nea Nicu şi ulterior te trezeai cu Securitatea la uşă. Odată intrat în colimator, viaţa ta căpăta un alt curs. Am cunoscut mulţi oameni care au avut dosare grele de pe urma acestor turnători. Cei care turnau din proprie iniţiativă, fără să fie racolaţi, o făceau din invidie sau mai ştiu eu din ce motiv minor. În principiu, erau colegi de muncă care te invitau la o bere, după orele de program, şi scoteau de la tine te miri ce nemulţumire legată de sistem, de condiţiile în care trăieşti. A doua zi mergeau şi turnau la Securitate. Mi s-a întâmplat şi mie, pe vremea când lucram la Uzina Neptun. Am avut noroc cu cel de la Biroul Documente Secrete din uzină, Mihai Oprescu – fost securist ce a primit trei cizme în fund şi a fost retrogradat la BDS Neptun – care mă simpatiza şi a reuşit să liniştească apele. Eram gură mare şi vorbeam împotriva regimului. Nu mă feream deloc şi s-a găsit unul să mă toarne. Ştiu cine, persoană cunoscută din Neptun! În urma acestui incident, am rămas prieten cu cel de la BDS şi în decembrie ’89 mi-a arătat lista scurtă a informatorilor din uzină. Am văzut cu ochii mei zeci de nume la care nu mă aşteptam, multe dintre ele cu rezonanţă în viaţa publică postdecembristă. Unii au ajuns chiar primari în democraţie. După ’90 aveam să aflu, tot de la Oprescu, într-o seară la şpriţ, că lista întreagă a informatorilor de la uzină cuprindea sute de nume şi asta în condiţiile în care aceasta avea aproximativ 3700 de angajaţi. În concluzie, se poate spune că mai mult de 10% din angajaţii Uzinei Neptun turnau la Securitate. Pare de domeniul fanteziei, dar ăsta este adevărul. Informatorii erau mult mai periculoşi decât securiştii, pentru că nu le cunoşteai identitatea şi era practic imposibil să te fereşti. De unii ştiam cu toţii, pentru că erau plini de ei şi se deconspirau singuri prin comportament şi printr-un nivel de trai peste medie. Îi vedeai la un moment dat, după ce intrau în sistem, cu televizoare color, cu ţigări şi băuturi fine, cu numere scurte la maşini şi alte mărfuri pe care nu le putea procura oricine. Tot după ’90 am avut curiozitatea să îmi citesc dosarul de la Securitate. Am găsit acolo multe poveşti turnate de cunoscuţii mei, printre care şi de un bun prieten. Nu îmi venea să cred ce povestea omul despre mine în acele rapoarte. Nu m-am lăsat până n-a recunoscut măgăria. Într-o zi l-am pus de faţă cu ofiţerul de Securitate care răspundea de el şi n-a mai avut ce să facă. Cu toate astea, suntem prieteni şi azi. În afară de prieteni, mă mai turna şi unul de la UTC, şef pe oraş. Devenisem periculos când am organizat trupele de teatru la Casa Tineretului. De asta cred că a divulga numele turnătorilor la Securitate este o chestiune destul de delicată. Eu ştiu multe specimene de acest soi şi poate că într-o zi o să le deconspir identitatea. La vârsta mea nu prea mai am ce pierde.  
- Şi totuşi, nu credeţi că a sosit timpul să vorbim deschis despre această tipologie umană născută în comunism care încă face mult rău societăţii? N-ar trebui să ştim câţi foşti turnători la Securitate mai există azi în politică ori în administraţie şi câţi alţii dintre ei s-au îmbogăţit, după ’90, prin toate formele de şantaj şi trafic de influenţă?
- E cam târziu. Asta trebuia să se întâmple imediat după lovitura de stat din decembrie ’89. Atunci era mare nevoie să susţinem până la sacrificiu Proclamaţia de la Timişoara şi mai ales punctul 8, care propunea ca legea electorală să interzică dreptul la candidatură foştilor activişti comunişti şi foştilor ofiţeri de Securitate. Poate aveam o șansă să mai scăpăm de comuniștii și securiștii care au otrăvit democrația până în zilele noastre. Privind în urmă cu mintea de acum îmi dau seama că ar fi fost practic imposibil să oprim această hemoragie. Păi, să ne gândim doar la faptul că Uzina Neptun avea 300 de informatori, oameni care aparțineau sistemului. Să mai adăugăm alte sute din întreg orașul și alte mii de oameni cu funcții politice și administrative dobândite în regimul comunist. Să înmulțim rezultatul cu numărul localităților din țară și vom observa de ce s-a produs restaurația comunistă în România și de ce Iliescu a câștigat atunci alegerile prezidențiale cu 80% din voturi. România nu putea merge pe altă cale în momentul acela. România era sufocată de activiști comuniști, securiști, turnători și tot soiul de oameni crescuți la sânul Rusiei bolșevice. Aștia au moștenit democrația și tot ei o pângăresc și azi. Eu mi-am dat seama ce se întâmplă încă din ianuarie ’90, când am participat, alături de alți colegi, la manifestațiile partidelor istorice din București și am fost martor la represiunile ordonate de Iliescu. Când ne-am întors la uzină, după acele manifestații, am avut de furcă cu salariații, care ne huiduiau și nu ne scoteau din țărăniști împuțiți și trădători de țară. Toți țineau cu Iliescu și Roman. Bineînțeles că erau puși de cei cărora le stăteam în gât, de anumiți șefi de secții, care în 22 decembrie 1989 îi înjurau pe muncitori și le interziceau să iasă în stradă la demonstrații. Mă țineau minte că le-am subminat autoritatea. Vă dați seama ce fel de democrație  era în România anilor ’90! În plus, cred că au avut grijă securiștii să facă în așa fel încât să dispară toate dosarele ce cuprindeau listele cu informatori. Am mai spus, eu am avut lista scurtă de la Neptun în mână și știu clar că toate BDS-urile din uzine aveau asemenea liste. Unde au dispărut, nu se știe! Sau mai bine zis nu vrem să se știe. Așa că, în prezent, este aproape imposibil de făcut un astfel de inventar. Oricum, mare parte din informatorii de ieri se regăsesc în multe funcții cheie în prezent. Asta este foarte clar. Şi mai este o chestiune pe care puţină lume o înţelege: Securitatea a fost copilul care şi-a devorat părinţii: creată de Partidul Comunist, până la urmă s-a dovedit a fi călăul PCR.


Monitorizat ani la rând de Securitate pentru că vorbea nepermis de mult la adresa regimului ceauşist, Iosif Mihăilescu a avut un rol destul de important în evenimentele din decembrie 1989, atunci când s-a implicat activ în organizarea noilor structuri democratice la nivel de uzină şi la nivel de oraş. Despre aceste lucruri, dar şi despre privatizarea Uzinei Neptun şi activitatea sindicală a personajului nostru vom vorbi în partea a doua a interviului, pe care o vom publica săptămâna viitoare. (F.F.)

Editorial: CE ALEGEM (2)

Parcă niciodată oferta electorală nu a fost mai dezesperant de săracă! Mai întîi, mă surprinde bucuria anti-pesedeilor care sînt siguri că, prin numirea doamnei Dăncilă, partidul s-a sinucis. Dimpotrivă: a ales „un om dintre noi, ca noi, pentru noi” (cam așa suna un slogan, nu?). Vreau să spun că doamna corespunde atît de bine structurii mentale (scuze de cuvînt!), morale, psihologice a unei majorități considerabile a votanților care chiar o admiră pentru „simplitatea” ei (scenele văzute în vizitele de lucru sau la congresul de nominalizare sînt autentice), încît succesul e ca și garantat. Țara merită un asemenea președinte și un asemenea partid conducător! Cea mai gravă carență a șahului nostru politic este însă lipsa completă a unei forțe conservatoare, de dreapta, credibile, care să echilibreze jocul. Pe stînga este aglomerație mare, pînă la extremism, firește netaxat. PSD este un partid-stat, care nu are propriu-zis nevoie de o doctrină, nici măcar social-democrația, de care 90% dintre parlamentarii partidului pariez că habar nu au, singura lui doctrină fiind populismul și jefuirea resurselor naționale în interes propriu. Alianța USR-Plus (cînd vom renunța la fantasma asta cu salvarea nației, de la frontul salvării naționale încoace, o grămadă de „smurdiști” politici se îngrămădesc la căpătîiul nostru, vor să salveze nația. Poate că ea nu vrea și nu merită să fie salvată) este, dimpotrivă, sufocată de tot felul de teorii de import (oamenii ei de imagine lansează aproape zilnic cîte una), dar total ruptă de realitatea de la firul ierbii la care ar trebui aplicate aceste teorii. Imitarea papagalicească a ideilor macroniene sau a mantrelor ideologice post-umaniste nu ține loc de politică și ar însemna, franc spus, un dezastru pentru o țară subdezvoltată (îmi venea să zic „eminamente agrară”, pentru că asta este, ca mentalitate, în bună măsură). Sînt un adept fanatic al deplinei noastre alinieri la valorile europene, cum se spune tot papagalicește, dar cu atenție vigilentă la buclucașul cum. Pentru că nu oricum poate avea loc această asimilare. PMP a dat lovitura de imagine, nominalizîndu-l pentru prezidențiale pe Theodor Paleologu, om de dreapta într-adevăr, dar partidul e mic și construirea epocii post-Băsescu dificilă. Liberalii rămîn singurul partid cu infrastructura suficient de bine articulată pentru a exercita puterea. Cu condiția unei „schimbări la față” radicale a partidului, despre care am scris în episodul trecut. Cînd un senator PNL acuză privilegiile bugetarilor, așa, la grămadă, ignorînd că un profesor cu vechime și grade are un salariu mai mic decît portarul de la primăria dnei Firea, atunci ceva e defect în gîndire.



Mă întorc la ideea de la care am pornit acest text: lipsa unei forțe politice conservatoare puternice. Avem personalități remarcabile de această orientare, dar nu s-a coagulat niciun partid. Una dintre explicații este și aceea că toate diviziunile stîngii (inclusiv ale societății civile, naturaliter de această orientare) s-au coalizat instinctiv cînd dreapta a părut că își construiește o identitate. Referendumul pentru familie a fost un caz școală. Nu-i vorbă, pe plan mondial asistăm la un fenomen ciudat, după ce politicile socialiste și-au arătat limitele și au dus la marea criză, mișcările conservatoare au propus personalități „ciudate” mai peste tot, din America în Ungaria, din Italia în Anglia sau Polonia, nu mai zic de America de Sud. Timorate de salvele socialiste, mișcările conservatoare sînt în regres. Cu atît mai mult la noi, unde tradiția unei gîndiri de acest tip s-a pierdut de mult și nu a putut fi reconstruită după 1989. Este un tip de gîndire la care aderă cîțiva intelectuali, fără priză la public. Să fim sinceri: populația electorală românească este decis anti-intelectuală. Nu doar din cauza carențelor catastrofale din sistemul de învățămînt (exact de aceea întreținute cu grijă), ci mai ales datorită campaniilor imunde din presă care au făcut din intelectuali trădători ai neamului, vînduți, sorosiști, turnători la Secu șamd. Adică exact ceea ce spune partidul care a clocit-o pe d-na Dăncilă. Ea nu e o întîmplare nefericită, un accident al istoriei, ci un efect inevitabil a ultimilor 30 de ani, ba și a celor 45 dinainte. E o culme, o apoteoză a prostiei și ticăloșiei (recentele numiri în guvern ne pun în gardă că prostia în funcții publice nu e niciodată inocentă). Urmăriți cu atenție presa românească: de îndată ce o idee, o personalitate de dreapta tind să-și facă auzită vocea sînt supuse unui tir imparabil. Care cuprinde toate stereotipurile bine încetățenite de decenii cum ar fi dreapta = extrema dreaptă, stînga = antifascism, capitalism = exploatare. Concluzie? ..........................................................................................................
Christian CRĂCIUN

Bătaie ca în „7 păcate” la clubul de noapte FH din Câmpina

Un tânăr de 37 de ani a fost grav rănit şi a avut nevoie de îngrijiri medicale de urgenţă

În noaptea de 16 spre 17 august, clubul de noapte FH din Câmpina s-a transformat într-o adevărată arenă de luptă între două grupuri de câmpineni care au ales, în mod nefericit, să-şi petreacă timpul liber în aceeaşi incintă, la o oră înaintată din noapte. Scandalul ar fi pornit de la unul dintre ei, un individ deosebit de agresiv, de etnie romă, care pe fondul consumului exagerat de băuturi alcoolice s-ar fi simţit lezat de aşa-zisa atitudine nepotrivită a altui tânăr din celălalt grup care sărbătoarea, fără să deranjeze pe cineva, botezul copilului unuia dintre ei. Pe fondul acestui conflict mocnit şi a intervenţiei proprietarului clubului, care a făcut apel la calm, agresorii au sărit la bătaie distrugând tot ceea ce le-a ieşit în cale, mai ceva ca în celebrul western „7 păcate”. 


Despre acest incident care s-a încheiat cu rănirea gravă a unui tânăr în vârstă de 37 de ani şi cu multe alte feţe tumefiate de pumni şi picioare, am aflat amănunte de la Laurenţiu Pârşan (foto), proprietarul clubului FH: 


„Lucrez de peste 20 de ani în acest domeniu şi vă mărturisesc că n-am văzut aşa ceva în viaţa mea. De când am preluat clubul, în urmă cu un an şi jumătate, nu s-a mai întâmplat să avem astfel de probleme. Totul s-a petrecut foarte repede şi cu o agresivitate ieşită din comun. În noaptea respectivă am avut două grupuri mai mari de clienţi, unii care sărbătoreau botezul unui copil alături de Alin Negoiasă, grup format din oameni de toată isprava, pe care îi cunosc, şi alţii care au venit deja băuţi, cu sămânţă de scandal, nişte indivizi de etnie romă de prin cartierul Mogador din câte am înţeles. La un moment dat, unul dintre tinerii din grupul lui Negoiasă a venit să-mi spună că altul, din grupul vecin, îi face semne obscene şi-l înjură, deranjând astfel atmosfera. Am mers la respectivul să-l rog să înceteze şi să-l calmez, însă reacţia lui a fost să-mi dea un pumn în faţă şi să-l atace pe băiatul meu, care a sărit să mă apere. Ulterior am intrat în bar şi am sunat la Bidepa, care a venit după 25 de minute, la terminarea conflictului şi la Poliţie. În acest timp, grupul agresorilor a tăbărât pe cei de la masa lui Alin Negoiasă, luându-i la pumni şi picioare în mod sălbatic. Totul s-a petrecut fulgerător, fără să am timp de reacţie. Cel mai afectat din toată povestea a ieşit Alin, care a trebuit să meargă la spital pentru îngrijiri medicale de urgenţă. Înţeleg că acum este mai bine şi îi doresc sănătate. Ceilalţi ne-am ales cu contuzii mai uşoare şi cu feţe tumefiate. Derbedeii ăia au fugit imediat după altercaţie, dar avem toate înregistrările video şi poliţia cercetează cazul. Sper să se facă dreptate cât mai curând. Îmi pare foarte rău de ceea ce s-a întâmplat şi pe viitor vom lua măsuri mult mai drastice, să nu se mai întâmple astfel de incidente. De când am venit aici mă chinui să dau o altă faţă acestui loc şi să-i conving pe clienţi că suntem un club respectabil”.

În ajunul Zilei Limbii Române, MARATONUL POETAȘTRILOR la Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati”

Sala Bibliotecii „Dr. C. I. Istrati” a Câmpinei a rezonat sâmbătă, 24 august, între orele 11.00 și 15.00, în tonalitatea majoră a POEZIEI, căreia i-au dat plusul de culoare cântecele folk și epigrama. Acțiunea se înscrie în proiectul permanent al instituției, sub genericul „Lecturi publice”.  

Gazdele
Directoarea Bibliotecii, poeta și traducătoarea Liliana Ene, împreună cu grupul colaboratoarelor sale, au primit invitații încă de pe la ora 10 și jumătate, oferindu-le un spațiu generos, comod, și răcoros, fiecare scaun având câte un exemplar al publicațiilor apărute sub egida Societății Scriitorilor Prahoveni, „Urmuz” (nr. 5-6 / 2019) și „Revista Noună” nr. 2 / 2019, redactate electronic – de 16 ani! - de poetul și publicistul Florin Dochia. Moderatori ai evenimentului, au fost Liliana Ene și Florin Dochia. Întreaga echipă s-a remarcat prin eleganța și afectivitatea oferite sui-generis oaspeților, ediția 2019 fiind, pe cât de silențios-variată, pe atât de selectă.


Prezențe de marcă
Evenimentul a reunit vreo 35 de poete și poeți, dominante fiind primele, în atmosfera de Carte – pe care venerabila Bibliotecă – la aproape 70 de ani – o întreține cu sfințenie. Au înnobilat-o personalități cu prestigiu literar, critic și publicistic intrate de mulți ani în istoria areopagului de pe străvechiul Bulevard al Culturii:  Mioara Bahna, Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Firiță Carp, în companie de zile mari: Diana Trandafir, Mircea Teculescu, Ana Hâncu, Ioana Sandu, Valeriu Valegvi, Maria Nicolai, Emanoil Toma, Maria Dobrescu, Ion Rădoi, Blanca Trandafir, Dan Precup, Elena Oprea, și pitorescul Sașa. Umorului său tonifiant, gustat de asistență, i-a atașat suculența muzicii folk doamna Liana Cosma – veritabilă trubadură în intimitatea instituției ce poartă numele doctorului în Chimie Constantin I. Istrati – om de știință și politician român în egală măsură de patriot. „Pe mal” (malul și astăzi al râului Prahova), adică pe artera denumită „bulevardul Culturii”, în impozanta clădire a Bibliotecii Câmpinei, Limba Română a fost rostită în mulțime de metafore și „figuri de stil”, împrospătată de autoarele și autorii care s-au reunit aici, dacă nu mă înșel, în al 7-lea an de competiție succesivă (primul Maraton s-a ținut la Ploiești, în Casa muzeală a lui Nichita Stănescu, în iulie sau august 2012, pornit și moderat de neobositul Florin Dochia).


O carte bilingvă
Scriam în „Informaţia Prahovei” (nr. 4237) din 5-11 iulie anul curent, despre disprețul Primăriei din Pietroșița, față de scriitoarea Ana Hâncu, care solicitase sponsorizarea unei cărți a ei, pentru ca editarea să devină, din contra, un act de solidară mândrie din partea a doi editori din Turcia, de la Istanbul, carte pe care, în prezența acestora, Ana a lansat-o cu izbândă la Bookfest-ul 2019, din 28 mai-3 iunie. 


Ei bine, bravura celor doi literatori turci e de laudă: în vreme ce Anei i se tipărește, în turco-română, pe banii lor, la Istanbul, cartea de proză scurtă (apărută și lansată la editura Scrisul Românesc) „O soacră trăznită”, cu titlul agreat de editori, „Amfora cu vise” (180 pagini), care se va lansa la ediția anului acesta, la GAUDEAMUS, Târgul de Carte din noiembrie, scriitoarea din Ploiești este inclusă în Antologia de versuri ȘIIR EVRENI – UNIVERSUL POEZIEI, alături cu alți 48 de poeți din România, scoasă, bilingv, de domnii Osman Bozkurt și Hasan Ornek. Despre această lucrare, de o condiție tipografică exemplară, „a dat startul maratonului poetic”, vorbind, criticul și eseistul Christian Crăciun. 

 „Maratoniști în… cursă”
Citez din cărțile câtorva  maratoniști, unele avute de mine (A), altele, nu (B). 
Coca Popescu: „Mă judeci și mă pedepsești,/ Îmi răscolești cu vorbe ascuțite trupul./ Din el te-ai rupt,/ Dar astăzi nu gândești/ Și ți-ai uitat trecutul./ Îți mângâiam cu sufletul tremurând pașii,/ Te îmbrățișam cu visele cele mai frumoase/ Ți-aș fi dat din viața mea să ai/ Mai multe bucurii,/ Copila mea cu păr bălai./ Chiar dacă vreau, tot nu se poate./ Doar Dumnezeu le dă pe toate!” – („Îți mângâiam pașii” din volumul „O noapte și câțiva pași” (A). Emanoil Toma: „El nu avea nume./ Când se născu/ Părinții vrură să îi pună un nume,/ Dar fiecare părea să atârne/ Prea greu asupra lui,/ Astfel că, de teamă/ Să nu-l strivească cumva,/ Îl lăsară fără./ Crescut, încercă să se adune/ Sub un nume./ Când se visă prima dată frumos/ Îi fu frică/ Și se trezi” – („Fără nume”, din „Vultur răspândit” (B). Maria Dobrescu: „atârnați de sfori/ așteptând izgonirea din rai/ ne atingem doar cu umărul/ respirăm cu inima/ până/ când singurătățile noastre/ devin un șarpe alb// apoi/ ne pierdem tinerețea prin alte povești/ încolăcind în tăcere” – („lichidări” din „Gânduri în cușcă” (A). Mircea Teculescu: „ea/ nu stătea/ prea bine/ în corpul ei;/probabil/ că îl aștepta/ pe el:/ să o distreze,/ să o șocheze,/ să o pozeze,/ să o viseze,/ să o așeze/ astfel încât,/ țintuită,/ cuprinsă bine de el,/ să poată fi,/ în sfârșit,/ ea” – („posibil”, din „Venus de februarie” (A). Maria Nicolai: „Toate morțile devin necesare/ Mai devreme sau mai târziu,/ Pământul își face toaleta de doliu,/ Iar cimitirul se înalță impunător/ Ca un țăran în haine de sărbătoare./ Peisajul este pârjolit de bocetele groparilor/ fără cazmale/ Și de femeia în alb care trage clopotul/ Până când îi dă sângele/ În mijlocul cimitirului omul necesar/ Citește de pe o copertă ruptă de Evanghelie/ Versete din Apocalipsă” – („Apocopă” din „Femei în leasing” (A). Florin Dochia: „m-am mutat în patul pentru insomnii/ și visez la trupul tău cu umbrele adânci.// aș construi o colivie de îngeri/ chiar pe genunchii tăi.// odihnește-ți lumina din privire/ că încă există și îmi zâmbește șăgalnic./ viața nu-ți va oferi nimic altceva definitiv” – („tickets to nowhere” din „Noptalgii” (A). Daniela Achim Harabagiu – cu poema al cărei titlu retoric a stârnit interes: „Ce-or mai avea de spus poeții?” din volumul „O altă dimensiune a sentimentelor” (A, ecou din Nichita Stănescu!): „Ce-or mai avea de spus poeții,/ Când toate s-au zis și toate s-au scris?/ Chiar așa de treabă nu se iau,/ Și de asta, nici seamă nu-și dau?// Și toate au fost spuse/ Și toate au fost cântate,/ Natură, istorii, iubiri, amăgiri,/ Ploi, veri, primăveri, ierni și ninsori!// Și scris-au la vreme și toamne/ Povești despre regi, regate și doamne,/ Toate au fost aranjate din strună/ Și toate au fost întâmplate sub lună// Tu însă, cititorule observă clar/ Cuvintele poetului i-au fost date-n dar,/ Ce vrea cu ardoare să spună, el scrie,/ Și-a lui slovă rămâne în veci mărturie!” P.S. Tania, vlăstarul de 8 ani al poetei, a citit câteva versuri, sporind emoția sălii! 


Diana Trandafir: „Santinelă pe cer/ porumbelul lovit de intercity/ a căzut răpus pe calea ferată/ încă își leagănă capul/ în ritmul roților de tren/ aripa chircită ca un braț negru/ mă cheamă să-i văd pieptul/ deschis/ de unde se scurg/ picătură cu picătură clipele/ alături se întinde câmpul/ cu floarea soarelui/ sub cerul cu norii cenușii// și liniște” – („Frică” din „Translucide”) (B). 
Au mai declamat în limba română, din cărțile lor (B), și: Ioana Sandu, Ioan Dragu, Valeriu Valegvi, Elena Oprea, Ion Rădoi, Luiza Calap, Dan Precup. 
Punctez finalul cu Ștefan Alexandru, pitorescul rondelist și epigramist Sașa, cu un „Cântec de verde” din „Cântece de lăutar pribeag”: „M-au jefuit fără cruțare/ De zâmbetul înscris pe buze,/ Medaliile militare/ Ale paradelor obtuze.// Fanfarele în marș mecanic,/ Spoind cu notele eroi,/ Au pus ștampila lor, balcanic,/ Pe partitura de noroi.// La ospitaliera cruce/ Mă-nchin, cerându-i noapte blândă,/ Toate-nălțările, caduce,/ Pe margine, mai stau la pândă,// Nu mai sunt sigur dacă mâine/ Metafore vor curge, albe,/ Sau zei pizmași, pentru o pâine,/ Mi-or strânge penele în salbe.// Acesta-i cântecul meu verde,/ Cu iz de arderi decedate,/ Acolo unde se va pierde/ Eternitatea din păcate”.
Serghie BUCUR
Foto: Facebook/ Coca Popescu

Un moment al iepocii: anihilarea bisericii din Castelul Iulia Hasdeu (4)

În numerele precedente am re-publicat articolul Cumvreau eu, sau Hasdeu?, scos din revista „Contemporanul” de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987; Castelul Iulia Hasdeu subasediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13; şi Hasdeu creatorul, apărut în „Literatorul”, II, nr. 19, la 8 Mai 1992, pp. 10-11. Astăzi aduc, iubite cetitoriu, comunicarea Propuneri pentru reconstituirea temei creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, susținută la Muzeul din Botoșani în noiembrie 1993 și tipărită în Anuarul acestuia, „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402. Voi continua cu B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și cu altele. Vom trăi și (le) vom vedea.  

Propuneri pentru reconstituirea Temei Creatorului
din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina


Înainte de a descrie tema picturii din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu şi de a intra, deci, în fondul discuţiei, credem că nu este de prisos să facem un excurs pe terenul relaţiilor lui B. P. Hasdeu cu arta plastică. El va fi benefic, pentru a vedea dacă tratamentul aplicat până acum creaţiei sale plastice a avut o oarecare justificare a negaţiei. Căci, din punctul de vedere muzeografic, adică (implicit) patrimonial, creaţia lui Hasdeu trebuia păstrată, indiferent de valoarea sa artistică.
Să observăm mai întâi că, în familia sa, artele au fost cultivate până la profesie. Astfel, Tadeu Petriceicu Hasdeu, bunicul său, „dessinait trèsgentiment et s'essaya même aux portraits à l'huile. Un peu musicien aussi, il jouait de la flûte”, adică „zugrăvea şi cânta din flaut”. Fiul cel mare al lui Tadeu, tot Tadeu, „jouait très bien du violon” – cânta foarte bine la vioară – după cum ne spune nepotul său.
Fratele lui Bogdan, Nicolae, născut la 1840, a fost pictor: „răposatul meu frate Nicolae, pictor, mort la 1860, în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului”.
Pusă adesea lângă Nicolae, datorită vârstei asemănătoare la care s-a stins din viaţă, Iulia Hasdeu a avut aptitudini deosebite pentru muzică şi pentru pictură. Ea a luat întâi lecţii de acuarelă cu August-Clément Jacques Herst– care afirma despre ea că avea „un mare geniu pentru pictură”. Apoi a luat lecţii de pictură în ulei, o vreme cu acelaşi Herst, după care cu Diogène Ulysse Maillart (fostul coleg al lui Nicolae Grigorescu şi C. I. Stăncescu în atelierul lui Sébastien Cornu). B. P. Hasdeu a încurajat-o constant şi în această direcţie: „Cum mai merge cu acuarelele?”, „Aştept cu nerăbdare să văz pânzele cele cu ulei ale d-şoarei Iulia Hasdeu”, „căci Lilicuţa (nume de alint, O.O.), în adevăr, pentru pictură, ca şi pentru literatură, are o vocaţiune pronunţată”.
În ce-l privește pe B. P. Hasdeu însuși, numeroase surse ni-l arată ca pe un erudit și în domeniul artelor plastice. Trimis, în anul 1861, de Ministerul de Culte și Instrucţiune publică într-o călătorie de studii în Polonia, la Lemberg, însoţit de pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare, el urma să-l povăţuiască pe acesta cu preţioasele sale cunoştinţe, ştiindu-i pe plasticienii români care lucraseră în vechime în această ţară. El cântă în versuri „Madonele lui Rafaele” şi îşi închipui Un tablou flamand, comparându-şi poesia cu aspra pictură a lui Caravaggio.
Astfel că nu este de mirare că, după înfiinţarea Şcoalei de Belle Arte din Bucureşti, B. P. Hasdeu devine

SOCERAM investeşte într-o fabrică de producere BCA

COMUNICAT DE PRESĂ

Producătorul de materiale de construcţii Soceram SA construieşte o nouă fabrică pentru producerea de BCA, amplasată în localitatea Cordun, judeţul Neamţ.


Investiţia este realizată în proporţie de 90%. Capacitatea de producţie a unităţii va fi de 300.000 mc/ an cu posibilitatea de extindere la 450.000 mc/ an.
Valoarea investiţiei de la Cordun se ridică la 20 milioane euro.
Utilajele şi echipamentele utilizate în cadrul procesului de fabricaţie BCA au fost achiziţionate de la furnizorul Wehrhahn GmbH Germania.
Se estimează că noua fabrică va fi pusă în funcţiune în luna aprilie 2020.

În combinație cu gimnastica medicală, benzile kinesiologice ameliorează afecțiunile sistemului musculo-scheletal

(P) La Baza de Tratament SanConfind se folosesc cele mai noi și mai eficiente metode pentru recuperarea medicală a pacienților (sportivi de performanță și nu numai). Pentru leziuni ale sistemului musculo-scheletal, urmare a unor accidentari petrecute în cadrul practicării unor activități sportive sau casnice, ori pur si simplu pentru simptome inflamatorii, pacientului i se pot aplica benzi kinesiologice de catre un kinetoterapaeut specializat. În corectura curburilor maladive ale coloanei vertebrale, medicul de specialitate de la SanConfind poate recomanda folosirea benzilor kinesiologice, acestea având efecte benefice în acest sens numai atunci când intră în combinație perfectă cu exercițiile fizice bine programate și executate. 


În folosirea acestor proceduri aportul gimnasticii medicale nu este deloc de neglijat. Benzile kinesiologice tonifiază musculatura, însă nu este recomandată aplicarea în sine a bandajului fără a combina tratamentul cu exerciții fizice (de tonifiere musculară). Mai mult, bandajările kinesiologice pot fi folosite pentru a relaxa un mușchi sau un angrenaj muscular. Tehnica bandajelor kinesiologice ajută în rupturile musculare, o bandajare aplicată robust, cu rol de ușurare a sarcinii de pe mușchiul afectat, putând într-adevăr grăbi vindecarea unei rupturi musculare. Aplicarea benzilor se recomandă și copiilor. Cei mici se pot bucura de aceleași efecte benefice ale tratamentelor ce implică benzile kinesiologice, singurul aspect sensibil fiind pielea lor, mai ușor iritabilă. În cazul copiilor, sensibilitatea lor la adezivul hipoalergenic al benzilor se poate testa prin aplicarea lor pe piele o scurtă perioadă de timp.

La SanConfind poți scăpa de negii inestetici

(P) La cabinetul Dermato-Venerologie, unul dintre primele înființate în cadrul Ambulatoriului de specialitate al Centrului Medical SanConfind, poți scăpa ușor de negii inestetici grație crioterapiei cu azot lichid. Aceasta este o metodă terapeutică frecvent utilizată pentru tratarea  diverselor leziuni benigne si maligne ale pielii. Mecanismul distrugerii în crioterapie îl constituie necroza ce rezultă în urma congelării și decongelării celulelor. Efectele adverse ale crioterapiei sunt de obicei minore și de scurtă durată. Congelarea rapidă și dezghețarea lentă maximizează distrugerea țesuturilor celulelor epiteliale și este cel mai rapid tratament pentru afecțiunile maligne. Astfel, negii pot dispărea printr-o simplă procedură realizată în cabinetul respectiv de către medicul primar Răzvan Bucur, unul dintre cei mai buni specialiști din județul Prahova în domeniul dermatologiei și al bolilor venerice. Procedura constă în aplicarea unor cantități mici de azot lichid pe diferite zone ale pielii. Azotul lichid este extrem de rece și îngheață orice țesut viu cu care vine in contact. Tratamentul acționează prin înghețarea și, apoi, autoeliminarea formațiunilor nedorite de pe piele. 


Crioterapia cu azot lichid este indicată în mai multe afecțiuni: veruci vulgare – pe față, mâini, picioare; negi și veruci genitale; excrescențe ale pielii (acrocordoane, papiloame, angioame); mici leziuni cărnoase pe piele – formațiuni tumorale benigne și maligne; pete ale pielii corpului cauzate de soare; keratoze actinice şi keratoze seboreice.
Procedura de crioterapie cu azot lichid durează, de obicei, câteva zeci de secunde pentru fiecare leziune. Este o metodă de tratament care presupune un oarecare disconfort, însă nu doare. Dispozitivul folosit este un flacon presurizat cu vârfuri de aplicare de diferite forme și dimensiuni, în funcție de suprafața și profunzimea leziunii, pentru a nu leza țesutul sănătos din jur. Avantajele crioterapiei cu azot lichid constau, în primul rând, în rapiditatea metodei și ușurința de aplicare - în medie, 30 de secunde pentru o leziune. Nu necesită anestezie, pansamente, suturi și se evită apariția sângerărilor sau a rănilor deschise, a infecțiilor, precum și a cicatricilor. Azotul este singurul gaz rece cu efecte terapeutice. În stare lichidă, se găsește la o temperatură extrem de joasă (-196 grade Celsius), astfel încât, aplicat pe piele, în zona respectivă se ajunge la - 40 - 50 de grade, temperatură suficientă pentru a distruge leziunea tratată.  

20 august 2019

Prea puţin cunoscută şi apreciată în Câmpina natală şi în România, pianista Alina Bercu a cucerit lumea

Născută în Câmpina, la data de 9 februarie 1990, la două luni după căderea regimului comunist, pianista Alina Bercu își petrece copilăria în orașul natal până la vârsta de de 9 ani, atunci când viața îi deschide calea magică a muzicii şi începutul unei cariere de excepție. 
În anul 1997 atinge pentru prima dată clapele pianului, instrumentul care îi va schimba definitiv viața, la cursurile profesoarei Magdalena Toma, în clădirea fostei Case a Pionierului. Mulți ani mai târziu, Alina Bercu recunoștea mâna destinului declarând: „am ajuns să studiez pianul dintr-o mare întâmplare, bazată pe inspirația de moment a mamei”.
 În anul 1999, la îndemnul Magdalenei Toma, părinții Alinei hotărăsc să meargă mai departe și să își susțină copilul la alt nivel de performanță muzicală, în Brașov, sub bagheta renumitei profesoare Stela Drăgulin. La vârsta de 9 ani, Alina Bercu părăsește Câmpina și se mută, împreună cu mama ei, la Brașov, din dorința de a studia pianul în cadrul Universității Transilvania – Facultatea de Muzică.
Referitor la acest moment de cotitură din viața Alinei, profesoara Stela Drăgulin declara în revista Formula  AS, cinci ani mai târziu, atunci când eleva sa câștiga marele premiu și medalia de aur - secțiunile „solo” și „concerto” la concursul World Piano Competition, Cincinnati – Ohio (SUA), următoarele: „Țin minte că era într-o duminică și am acceptat s-o văd pe Alina doar pentru că mă rugase o cunoștință. Și, Doamne, ce surpriză! Fata venise cu un repertoriu cel puțin amuzant - Ceata lui Pițigoi, Călărețul sălbatic, Țăranul vesel. De-abia dacă nimerea ceva note, pe ici, pe colo... Dar erau așa hotărâte, și ea, și mama ei, că am decis să o iau pe Alina la ore, o dată pe săptămână, când făcea naveta de la Câmpina la Brașov. Sigur, nu era nici pe departe de-ajuns, dar eu nu prea insistam la mai mult, pentru că nu vedeam cine știe ce viitor în ea. Dar mama Alinei nu s-a dat nicicum bătută, a decis că fetița ei merită o șansă adevărată, așa că s-au mutat la Brașov. Ei bine, când am văzut că se îngroașă gluma, am zis că uităm tot ce-am făcut până acum, tot amatorismul, și ne apucăm de pian la modul profesionist!” 
Providențiala întâlnire dintre profesor și elev avea să îi aducă Alinei Bercu șapte ani grei de muncă și rezultate pe măsură, tânăra pianistă recunoscând la rândul ei, într-o recentă declarație oferită site-ului românia-muzical.ro, că îi datorează enorm profesoarei din Brașov: „Doamna Stela Drăgulin rămâne una dintre persoanele cele mai importante din viața mea. (...) Este foarte exigentă, foarte strictă, dar asta te ajută pe tine să înveți ce înseamnă să fii disciplinat, să-ți organizezi timpul și gândurile. (...) Datorită dumneaei am avut multe concerte în perioada aceea. Practic am crescut pe scenă în toți acești ani, ceea ce este un lux, aș putea spune, pentru că observ foarte mulți pianiști, din toată lumea, care cântă foarte rar, chiar și la maturitate, când au șansa de a urca mai des pe scenă. (...) Nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare și să îi multumesc doamnei Drăgulin pentru toată susținerea și toată încrederea. Sunt unul dintre puținii norocoși din România, poate chiar din lume, care au avut șansa să crească, ca om și ca artist, pe scenă”.
În anul 2006, la numai 16 ani, pianista a fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Wiemar (Germania) și a urmat în paralel învătământul  liceal, până în 2009, la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov. Își începe studiile universitare sub îndrumarea profesorului Grigory Gruzman la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar (Germania), iar din 2011 a fost admisă la cursurile de masterat ale prof. Wolfgang Manz de la Universitatea de Muzica din Nürnberg. În acelaşi timp studiază şi muzica de cameră la Universitatea de Muzică din Frankfurt am Main, la clasa prof. Michael Sanderling şi prof. Angelika Merkle. 
A participat la cursurile de măiestrie artistică susţinute de Lory Wallfisch, Rudolf Buchbinder, Leslie Howard, Robert Levin, Andras Schiff, Ana Chumachenco, Wen-Sinn Yang, Werner Bärtschi, Menahem Pressler şi Karl-Heinz Kämmerling.
Alina Bercu are deja o carieră concertistică impresionantă, susţinând numeroase recitaluri şi concerte pe renumite scene din Europa, America şi Asia: Carnegie Hall - New York, Théâtre de Vevey, Tonhalle – Zürich, Glocke – Bremen, Prinzregententheater – München, Tonhalle – Düsseldorf, Musikhalle – Hamburg, Teatrul Teo Otto  – Remscheid, Auditorium – Roma, Sala Palatului şi Ateneul Roman – Bucureşti,  aflându-se sub bagheta unor mari maeştri: Sergiu Comissiona (SUA), Misha Katz (Franta), Clemens Schuldt, Romely Pfund, Robert Stehli (Germania), Jan Stulen, Theo Wolters (Olanda), Paolo Arrivabeni (Italia), John Wesley Strickler (SUA), Cristian Mandeal, Ilarion Ionescu Galaţi, Horia Andreescu, Emil Simon, Vlad Conta ş.a.
În 2009 a înregistrat, alături de renumitul violonist Ilian Garnet, CD-ul „Schubert - Ysaye - Brahms” (casa de discuri „Fuga Libera” – Bruxelles), disc premiat cu „Cle d’Or” în Franţa şi „Golden Label” în Belgia.
Alina Bercu este laureata mai multor concursuri internaţionale precum: „Steinway & Sons” (Germania), „The World Piano Competition” (USA), „Clara Haskil” (Elveţia), „Premio Trio di Trieste” (Italia), „ZF Musikpreis” şi „Concursul European de Pian” (Germania).
Încă de la o vârstă fragedă a realizat transmisiuni directe la diverse posturi Radio şi TV: NBC-SUA, Eurovision, Telepace - Italia, METRO TV - Indonezia şi TVR Cultural, precum şi înregistrări pentru Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române. 
Începând cu luna mai 2018, Alina Bercu este profesor asistent la Universitatea de Muzica „Franz Liszt” din Weimar, Germania. 
Chiar dacă trăiește și muncește în Germania, are dublă cetățenie și concertează pe toate marile scene din lume, Alina Bercu nu uită că este câmpineancă și se întoarce în orașul natal ori de câte ori are posibilitatea. Anul acesta a fost prezentă, în calitate de spectator, la cea de-a IX a ediție a Festivalului de Jazz-Rock organizat la Câmpina și a avut amabilitatea să acorde un interviu publicației noastre.


- Mircea Eliade susținea cu tărie că destinul fiecăruia dintre noi stă scris undeva, într-o carte magică și că oricât am încerca să-l schimbăm nu vom reuși. Crezi în destin? 
- Sigur că da. Cred că fiecare om are anumite momente predestinate în viață. Destinul, din punctul meu de vedere, trebuie combinat cu multă voință, disciplină și muncă. Fără aceste ingrediente e mai greu să răzbești. Dacă destinul îți hărăzește să ajungi din punctul A în punctul B, este foarte important cum se întâmplă asta și dacă ești pregătit să faci față provocărilor. 
- „Am ajuns să studiez pianul dintr-o foarte mare întâmplare” – ai declarat recent. Să fi fost doar o întâmplare ori să fi avut dreptate Eliade?
- Greu de spus. Cert este că mama, după mai multe încercări, a fost nevoită să aleagă cursul de pian pentru că profesoara de desen nu era de găsit la fosta Casă a Pionerilor. Poate că n-a fost întâmplător faptul că a dat peste doamna Magdalena Toma, care a avut un rol foarte important în acel moment de început și ulterior, până am plecat la Brașov. Mi-au plăcut pianul și profesoara din prima clipă. Sincer, nu m-am gândit niciodată ce se putea întâmpla dacă atunci mergeam la cursul de pictură și nu ajungeam în fața pianului. A fost o șansă neașteptată care cred că poate fi pusă pe seama destinului.

Alături de Magdalena Toma, cea care i-a prezentat
pianul pentru prima dată
- Muzica te-a despărţit, încă din copilărie, de orașul natal, de familie, de colegi și prieteni. Îţi mai aminteşti anii petrecuți în Câmpina, școala, amicii de joacă? 
- Din ziua în care am mers la cursul de pian, eram în clasa a I-a, au mai trecut doi ani și am plecat la Brașov. Părinții mei au remarcat că îmi place foarte mult să cânt și au hotărât să mă îndrepte către performanță, la recomandarea d-nei Magdalena Toma, care a crezut în mine și căreia îi mulțumesc pentru asta. În prezent, d-na Toma locuiește în Arad și ținem legătura. Vine la concertele mele din țară. N-aș putea să spun că am foarte multe amintiri legate de acea perioadă petrecută în Câmpina. La începutul clasei a III- a eram deja la Brașov cu mama. Tatăl meu a rămas aici. Cu toate astea, îmi amintesc de grădiniță, era undeva lângă Cinematograf, azi sediul unui partid, de zilele de primăvară în care culegeam ghiocei cu colegii, de faptul că iarna era multă zăpadă, de cartierul Câmpinița, unde am și locuit o vreme și aveam prieteni de joacă, de clădirea veche a Şcolii nr. 2, unde am învățat doi ani, de d-na învățătoare Ileana Stan, de bunicii mei, de mirosul gogoșilor proaspete, de sifonărie și de altele. Am avut o copilărie frumoasă și normală alături de familia mea. Câmpina a rămas în sufletul meu, dovadă și faptul că mă întorc frecvent aici, să îmi văd prietenii și mai ales părinții, care acum locuiesc la Brebu. Mă simt bine acasă și mă consider câmpineancă. 
- În toamna anului 1999 te stabileai împreună cu mama la Brașov pentru a studia pianul la Facultatea de Muzică a Universității Transilvania, sub îndrumarea profesoarei Stela Drăgulin. Un pas ce avea să se dovedească foarte important în formarea ca muzician și totodată o misiune grea pentru un copil de 9 ani. Cum a fost?
- Am trecut într-o altă etapă. Recunosc că a fost destul de dificil, pentru că d-na Drăgulin era foarte exigentă și trebuia să muncesc foarte mult. M-am acomodat repede cu noile cerințe, îmi plăcea, și în toți anii aceia am învățat foarte mult repertoriu, tehnici de interpretare, modul în care trebuie să mă concentrez, lucruri pe care le folosesc din plin azi. Erau multe ore de muncă în fiecare zi, între șase și opt ore pe care le petreceam în fața pianului. Am acumulat mult volum și asta mă ajută foarte mult în prezent.
În paralel, mergeam și la școală, atunci când nu aveam concerte. Profesorii mă înțelegeau, dar și eu mă străduiam să obțin rezultate bune. Nu veneam cu scuze, chiar dacă aveam motive serioase. Drept dovadă, la examenul de capacitate am luat note bune și am intrat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, la clasa de sțiințe sociale, acolo unde mi-am dorit. Drept e că am fost ultima intrată  în acea clasă, dar cu medie bună - 9,27, din câte îmi amintesc. Am învățat printre picături și am scăpat de matematica nesuferită. În anii petrecuți la Brașov am pus bazele a ceea ce sunt azi.

La pian, supravegheată atent de profesoara Stela Drăgulin
- Asta înseamnă seriozitate și autodisciplină, abilităţi înnăscute sau insuflate de cineva?
- Nu știu exact. Părinții mei nu m-au obligat niciodată să fac ceva anume. Totul a venit de la mine. Mi-a plăcut să studiez, să citesc și să îmi fac temele cât se poate de serios. Îmi place literatura și am rămas cu deprinderea cititului. Acasă citesc foarte mult și oriunde plec am o carte la mine. Este modul meu de evadare din cotidian. 
- Așa stând lucrurile, nu e de mirare că la vârsta de 14 ani concertai pe marile scene ale Americii și obţineai premii importante. Se năștea o stea. Cum a fost în SUA? 
- A fost un moment frumos. În anul 2004 m-am înscris la concursul World Piano Competition, din Cincinnati – Ohio și am câștigat marele premiu și medalia dea aur la secțiunile „solo” și „concerto”. Nu mi-a venit să cred! Trăiam ceva special, pentru că erau primele mari premii obținute. Drept bonus, am primit și un concert la New York. America este fascinantă! După acest concurs, m-am întors în America concertând în mai multe state, într-un fel de turneu organizat de d-na Drăgulin. Ultima dată am ajuns acolo anul trecut când, în urma unui recital, susținut acum doi ani în Texas, am rămas în relații foarte bune cu organizatorii, care m-au invitat într-un proiect unde a trebuit să cânt în 11 recitaluri, timp de cinci zile, în locuri mai puțin obișnuite. Un ritm infernal! Scopul turneului a fost promovarea muzicii clasice în rândul publicului mai puțin avizat. Mi-a plăcut foarte mult ideea, chiar dacă nu e ușor să cânți afară, la temperaturi de 35 de grade. A ieșit foarte bine și m-am bucurat că oamenilor le-a plăcut ceea ce vedeau și auzeau.

2004. Word Piano Competition (SUA).
- În anul 2006, la vârsta de 16 ani, elevă a Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov, ai fost admisă la Universitatea de Muzică „Franz Listz” din Weimar – Germania, unul dintre cele mai mari centre muzicale europene. A fost greu de luat decizia de a părăsi România?
- În România nu prea mai aveam ce să învăț, dar n-a fost o decizie uşoară, ci una corectă. Am plecat în Germania într-un program special de tineri studenţi, la clasa profesorului Grigory Gruzman. După șase luni am dat examen și am devenit student normal, continuând și studiile liceale în țară. Aveam derogare de la Ministerul Învățământului de la București și mă prezentam doar de două ori pe semestru, pentru teze și încheierea situației școlare. Trebuia să termin liceul și să obțin diploma de bacalaureat. N-a fost deloc ușor până am terminat, în anul 2009. În Germania am avut ce învăța de la Grigory Gruzman, un om excepțional, la care am vrut să ajung de la început. Acolo este alt nivel de instruire și alte modalități de aprofundare a studiului. Sunt îndeplinite toate condițiile necesare performanței. Din punct de vedere financiar, am avut șansa să obțin o bursă de la un club Rotary din Elveția și să obțin, în continuare, venituri din concerte. S-au legat lucrurile într-un mod fericit. 
- Dintr-un motiv sau altul, vârfurile culturii românești, indiferent de epocă, au ales să studieze, să își construiască o carieră și să trăiască în afara țării. Te simți atrasă de acest gen de dizidență care ne reamintește în permanență că suntem o cultură mică?
- Nu cred că cineva pleacă din țară pentru că este iarba mai verde în Germania, Olanda, Anglia ori Franța. Pleacă pentru că acolo sunt condiții mai bune, de studiu, de muncă, de trai. Vorbesc des pe această temă cu prietenii mei din zona artelor și de fiecare dată ne ajung din urmă regretele, pentru că nu avem și la noi acasă condiții ca acolo sau cel puțin apropiate. Când spun asta mă refer la tot sistemul românesc. Eu nu susțin ideea că suntem o cultură mică. Avem un izvor nesecat de talente și mulți oameni de calitate. În schimb, nu îmi place, absolut deloc, faptul că trebuie să plecăm și să ne realizăm în altă parte și nici faptul că nu suntem apreciați şi susţinuţi în țara noastră. De exemplu, îmi este destul de greu să cânt în țară, pentru că am nevoie de foarte multe la un concert: un pian bun, un tehnician care să se îngrijească de instrument, o sală adecvată și multe altele.
- În paralel cu studiul la Weimar ai susţinut multe concerte și ai obţinut premii importante. Care dintre ele îţi este cel mai drag?
- N-aș putea să spun că am preferințe. Premiile au venit când mă așteptam mai puțin. Unul dintre cele mai importante concursuri la care am participat a fost „Clara Haskil”, în Elveția, în anul 2007. Este în top cinci concursuri la nivel mondial, competiție înscrisă și recunoscută de Federația Mondială a Concursurilor Internaționale de Muzică. Acolo am fost laureată și am rămas cu amintiri de neșters. Aveam 17 ani, studiam de un an în Germania și intram, la acea vreme, în concert cu 80 dintre cei mai buni pianiști din lume, majoritatea mult mai experimentați. N-am avut nicio emoție, pentru că știam foarte bine ce am de făcut. După prima etapă am rămas 15 în concurs, în seminală șase și în finală trei. Am câștigat fără să mă aștept absolut deloc. Nu pot să spun că un premiu sau altul îmi este drag, pentru că fiecare a venit în momente diferite, după ani de muncă și fiecare reprezintă o parte din viața mea. În urma tuturor concursurilor am învățat ceva, mi s-au deschis alte uși și tocmai de aceea nu pot să fac un clasament. 
- Afişezi o siguranţă de sine incredibilă pentru o persoană atât de tânără ce ajunge să concerteze în prezența a mii de oameni pe scenele lumii. Cum faci faţă trăirilor fireşti, emoţiilor care ne copleşesc pe majoritatea dintre noi în astfel de situaţii? 
- În ce mă priveşte, pot să vă spun că înainte de concert sunt atât de concentrată la ceea ce am de făcut încât nu simt nicio emoție care să mă disturbe. Nu contează că sunt în fața a două mii sau a trei mii de oameni, într-o sală ori că acel concert se transmite în toată lumea, pentru că intru în zona mea de liniște interioară, unde mă simt în siguranță. Asta vine și pe fondul studiului aprofundat, a sutelor de ore de pregătire. Sunt sigură pe orice mișcare făcută și pe toate tipurile de memorie. Mă simt ca un avion cu sute de sisteme, care nu se prăbușește dacă unul dintre ele cedează. Nu mi s-a întâmplat niciodată să greșesc de așa natură încât să părăsesc scena. 
- În anul 2009, la numai 19 ani, înregistrai CD-ul „Shubert-Ysaye-Brahms”, alături de renumitul violonist Ilian Gârneţ, disc ce avea să primească premii foarte mari. Cât de important a fost acest moment în cariera ta?
- A fost o colaborare foarte importantă cu violonistul Ilian Gârneţ din Republica Moldova, care în vara acelui an a câştigat locul trei la Concursul Internaţional „Regina Elisabeta” din Bruxelles şi premiul publicului. Acesta este Everestul concursurilor de muzică din lume! Ulterior, casa de discuri „Fuga Liberă” din Bruxelles l-a finanţat pe Ilian şi acesta a ales să înregistreze un disc alături de mine, la propunerea dirijorului Mişa Kaltz, care a considerat că ne potrivim foarte bine. Şi n-a greşit! Discul a fost vândut în toată lumea şi am avut zeci de concerte de promovare în Belgia. Surpriza colaborării a venit atunci când discul a fost distins cu două premii foarte importante şi anume „Golden Label”din Benelux şi „Cle d’Or”din Franţa. Nu ne aşteptam la această onoare şi a fost o mare bucurie. Indirect am atins şi această performanţă în cariera mea. 
- După atâţia ani de studiu intens ai simţit vreodată nevoia de a lua o pauză?
- Nici vorbă. Când ajungi într-o asemenea horă trebuie să joci până la capăt. În anul 2011 m-am înscris la cursurile de Masterat în cadrul Universităţii de Muzică din Nurnberg. După şase luni am hotărât să le întrerup, pentru a trece mai repede la nivelul maxim existent în sistemul muzical german - „concert examen”. Este un nivel de studiu care se adresează performerilor şi am făcut doi ani. În paralel, am mai terminat un master de muzică de cameră la Franktfurt. La nivel academic am absolvit tot ceea ce se putea în Germania. Din anul 2018, sunt profesor asistent la Universitatea de Muzică „Franz Liszt” din Weimar.


- Există un echilibru între timpul dedicat muzicii, cultului muncii, perfecţionării şi timpul dedicat vieţii personale? 
- Sigur că tot acest stil de viaţă are nevoie de momente de relaxare, cu prietenii, cu familia. Ceea ce mă ajută să fac faţă volumului de activităţi este faptul că îmi place foarte mult să alerg. Cel mai mult am parcurs 25 de km. În urmă cu doi ani m-am înscris la o şcoală de alergători amatori. O dată pe săptămână ne antrenăm într-o grupă, oameni de toate vârstele, învăţând să alergăm pe diferite distanţe. Instructorii sunt antrenori profesionişti. La început îmi doream să ajung la performanţa de 5 km alergaţi, dar nu îi dădeam nicio şansă cursului. Apoi m-am înscris, la insistenţele unor colegi de şcoală, chiar la o ştafetă internaţională de 8 + 17 km. Aşa am ajuns să alerg 25 de km fără oprire, după opt luni de antrenament. Alergatul îmi face foarte bine, din toate punctele de vedere şi este modul de relaxare ideal.  În general sunt o persoană introvertită şi mă simt bine cu gândurile mele în momentele de alergare. În afară de asta îmi place să călătoresc, atunci când programul îmi permite, să mă întâlnesc cu prietenii şi familia în ţară şi să citesc. Locuiesc în Düsseldorf, am dublă cetăţenie şi mă bucur că este aşa. Dacă n-ar fi existat posibilitatea păstrării dublei cetăţenii, nu renunţam niciodată la cea română în favoarea celei germane. N-am un motiv anume, aşa simt.

Alina Bercu, într-un concert susţinut la Ateneul Român
- Născută într-o ţară ai cărei cetăţeni au rămas, în proporţie însemnată, tributari unor vechi metehne comuniste, în ultimii 20 de ani ai construit, pas cu pas, o carieră remarcabilă. Cum se vede România din lumea în care trăieşti?
- E destul de complicat să vă răspund, pentru că eu vin des în România, ştiu tot ce se întâmplă şi îmi vine greu să fiu obiectivă. Observ că s-au schimbat multe lucruri în bine. De exemplu, Câmpina de azi nu mai seamănă cu cea de acum zece ani. Oamenii au iniţiativă şi curaj, încearcă să ţină pasul cu vremurile şi asta aduce progres. Ajung mai mereu la Festivalul de Jazz Rock, pentru că îmi place ceea ce reuşeşte să facă Liviu Briciu, cu mari eforturi. Important este ca în fiecare oraş, localitate din ţară, să existe oameni care vor să schimbe lucrurile. Numai aşa România va arăta altfel în viitor. Sunt cam naţionalistă şi cred că dacă poţi să îţi iubeşti ţara, trebuie să o faci. Eu am încredere că oamenii buni vor schimba fiecare loc în care trăiesc şi toate aceste mici schimbări vor aduce o altă faţă ţării noastre. 
(F.F.)

Editorial: CE ALEGEM (1)

Nu „pe cine alegem?”. De obicei facem confuzie între cele două întrebări. Politica noastră este, s-a spus de mult, intens personalizată, contează omul și mai deloc programul, principiile. Cei mai în vîrstă își amintesc de succesul fulminant al lui Petre Roman în anii ’90, pur și simplu pentru că era un bărbat bine, care arăta și vorbea cu totul altfel decît activiștii troglodiți cu care oamenii erau învățați. Iar Coposu era huiduit pentru că era bătrîn și urît. Nu s-au schimbat lucrurile de acum 30 de ani. Analfabetismul civic al românilor îl depășește cu mult pe cel literal. Nu există diferență decît de grad și formă între cei care votează găleata de plastic și sticla de ulei sau pentru că îi sperie primarul că dacă-l aleg pe celălalt, ăla le taie ajutorul social (plaga care explică înapoierea României), și „sofisticații” care-ți demonstrează că nu ai pe cine alege, că toți sînt la fel, că X e manevrat de nu știu care servicii și Y de Soros etc. Și la televiziuni se discută, firește, despre candidatul cutare sau cutare. 


Dar ce alegem, de fapt? Cineva se va fi mirînd de simplitatea răspunsului: un președinte... Dar dificultatea de aici începe: ce fel de președinte? Mandatul d-lui Johannis a fost catastrofal prin lipsa de reacție, reacții tardive, neargumentate sau prost argumentate. În lupta cu un PSD deținînd toate pîrghiile puterii, el a reușit să despoaie funcția prezidențială de orice prestanță, lăsînd-o doar o funcție decorativă. Că ne place sau nu, președintele cel mai adecvat la structura politică și etno-psihologică a unui popor foarte greu de guvernat a fost Băsescu, în primul său mandat cel puțin. Omul dispus să lupte cu orice preț și care a reușit să construiască niște instituții pe care nici măcar PSD în guvernarea aceasta nu a reușit să le distrugă complet. Cel mai cumplit coșmar ar fi o republică parlamentară, la felul cum arată astăzi (și nici cel viitor nu va fi mult diferit) parlamentul nostru. România are nevoie de un președinte puternic, care să echilibreze derapajele instituționale care, cum vedem zilnic, la noi sînt regula, nu excepția. Și dl. Președinte mai are un handicap: PNL-ul. Partid la fel de nereformat (și nereformabil?) ca și PSD-ul, murdărit de lungi complicități cu acesta. Niciodată dl. Președinte nu a vorbit public despre asta. Dacă PNL va cîștiga, prin dl. Johannis, prezidențialele și la anul va avea un scor precum cel de la europene și la parlamentare, atunci va avea o sarcină aproape imposibilă. Să lupte cu moștenirea populistă și contraselecția temeinic sădite în societate de PSD. Nici președintele, nici partidul nu par pregătite doctrinar și politic pentru o asemenea bătălie, pentru reforme de profunzime care se fac împotriva intereselor imediate ale votantului. Programul, dacă ar fi fost, trebuia arătat de acum. Dau un singur exemplu: are vreun partid (PNL în speță) curaj să propună reforma administrativă, reducerea sistemului falimentar cu 42 de județe la vreo 20 de regiuni administrative? Ar fi o reformă radicală înspre modernizarea autentică a României. Rareș Bogdan e un fel de Antonescu gata doar de spectacol ieftin. Dincolo, pentru prima oară în 30 de ani, urmașii lui Ceaușescu nu au un candidat credibil la prezidențiale. D-na Dăncilă e o glumă proastă, cea mai sinistră pe care istoria a făcut-o României. Cei care văd însă în asta, optimiști, prăbușirea PSD-ului sînt, cred, în mare eroare. Distrugerea țării este atît de profundă încît puterea care se va institui după viitorul ciclu de alegeri este condamnată de pe acum. Și vă asigur că PSD-ul o va devora cu poftă de șacal din opoziție, distrîndu-se. Poate fi dl. Barna președinte? Aștept momentul cînd în librării se vor vinde „la pachet” legat cu fundiță două volume. Unul cu erorile de exprimare ale d-nei Dăncilă, altul cu declarațiile aiuritoare ale d-lui Barna. Chiar nu are niciun consilier (se spune că alianța dumnealor e plină de oameni super specializați) care să-i spună că e imoral și contraproductiv să tot instrumentalizezi electoral tragedia de la Caracal? Despre care toți politicienii (și chiar media) se cuvine să tacă. Care e diferența morală atunci între domnia sa și, să zic, Codrin Ștefănescu? Sînt în acest partid cîțiva oameni de mare calitate, ei sînt însă în umbră. Pe alături se gudură dl. Tăriceanu, disperat că ar putea rămîne în afara jocului, capabil de orice compromis, dar punînd condiții ca și cum ar fi liderul unui partid de peste 20%. La fel, dl. Ponta care, însă, vrea să reintre în joc, fără să dea însă niciun semn că s-ar fi maturizat și ar fi depășit nivelul glumițelor de autobază, avînd și el un partid de strînsură din ce fugiră de pe la alții, fără consistență și fără program, căutînd unul din marile partide de care să agațe pentru intrarea în parlament. Restul candidaților ține de pitorescul oricărei campanii electorale, nu numai de la noi. Păcălici. Carența fundamentală a sistemului nostru politic este lipsa unui mare partid conservator, de dreapta, sistemul este într-o rînă. Iar societatea civilă? Ce-ar fi să se mobilizeze de pe acum pentru a impune parlamentul de 300, hotărît de popor la un vechi referendum?
Christian CRĂCIUN

Istorii uitate despre politica câmpineană a anilor ’90: MOARTEA UNUI PARTID POLITIC

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina.

În ediţia de astăzi vă prezentăm un interviu publicat de gazeta noastră în urmă cu 17 ani, care scoate în evidenţă elemente interesante din culisele politicii locale, judeţene şi naţionale ale anilor ’90, respectiv naşterea şi dispariţia ApR – Partidul Alianţa pentru România, înfiinţat în anul 1997.
Condus din 1997 până în 2002 (când a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal) de Teodor Meleşcanu la nivel naţional, de Corneliu Anastase şi Adrian Moroianu la nivel judeţean, de Enache Dragomir şi Virgil Guran la nivel local, ApR a fost un partid de nişă în rândurile căruia au activat la vremea aceea mulţi dintre cei care se regăsesc şi azi în politică, atât pe partea dreapta, cât şi pe cea stângă a eşichierului politic.


_________________________________________
Înfruntările din arena politică au cunoscut și apariții meteorice. Au existat partide puternice o vreme, care au propulsat personalități, dar care au dispărut apoi.  Alianța pentru România (ApR) este cel mai bun exemplu în acest sens. Motivele care au determinat atât ascensiunea acestei formațiuni, cât și dispariția ei,  merită încă discutate. Cu atât mai mult cu cât ApR a lăsat în viața politică urme care nu pot fi ignorate.
Dragomir Enache este unul dintre actorii importanți ai scenei politice prahovene din ultimii ani. Despre crezul său politic nu vom spune multe,nici despre modelele pe care le a urmat. Atâta doar că reporterul a observat în biroul său de la IRA, unde este mecanic şef, trei fotografii reprezentându-i pe Emil Constantinescu, Nicolae Cerveni şi Teodor Meleșcanu.

- De ce credeți că astăzi, în lumea politică de la noi, politicienii renunță ușor la apartenența față de un partid? 
- Politica este la începuturi în România.  Adevarata politică se va face după ce oamenii își vor lămuri puțin ideile, sentimentele politice. Eu, personal, m-am aliniat la gruparea de dreapta a politicii românești. Am început la PNLCD. Dl. Cerveni - ne obliga să-i spunem Nicu Cerveni - era un tip deosebit de  plăcut, cu o gândire deosebit de  fermă. Am notele lui referitoare la oligarhia financiară în care prevedea, de acum câțiva ani, ceea ce se întâmplă azi în România.
La vremea respectivă, politica românească era de stânga, aliniată ostășește în această direcție. Dar, pentru că am avut parte de libertatea aceasta,  după întâmplarea din decembrie ‘89, mi-am zis că locul meu este la PNLCD, dacă vreau să schimb ceva. Am fost contactat de Adrian Moroianu și am avut norocul să lucrez într-o echipă deosebit de bună, de plăcută. Nicio activitate nu se poate face bine în absența spiritului de echipă și a încrederii. Atunci am mers pe linia asta, pe partitura PNLCD, cu rezultate foarte bune în prima campanie.
- Cum se prezenta mișcarea liberală atunci?
- În toată această perioadă, dl.Nicolae Cerveni a susținut cu tărie că trebuie să se realizeze unirea tuturor liberalilor. La vremea aceea, când singurul care nu era de acord era Câmpeanu, la Ploiești, la sediul PNL, s-au întâlnit Patriciu, Quintus şi Preda, actualul vicepreședinte al liberalilor prahoveni. Am discutat și până la urmă s-a format Partidul Liberal prin unificarea PL ’93 cu PNLCD, în 1996, înainte de alegeri. Pe parcurs, PL a trecut la PNL și noi, de la Prahova, care am rămas PNLCD și nu am fost de acord cu această aderare, am intrat în 1997 în ApR.
În noul partid lucram cu dl. Moroianu, care era un organizator de excepție, avea o minte „aritmetică”. Cu creionul în mână, cu hărțile în față, a creat o organizație foarte bine pusă la punct. Județul era împărțit în 10 - 12 sectoare. Oamenii cu care lucram erau și ei aleși pe sprânceană; era o plăcere să ne întâlnim o dată pe săptămână la Ploiești. Totul funcționa foarte bine, ca un aparat bine reglat.

Liderul local al ApR, Dragomir Enache, alături de Adrian Moroianu, liderul judeţean

- Ce a însemnat munca de partid între campaniile electorale?
- În primul rând ne-am pus problema să menținem fiecare activitate în parte. Odată treburile împărțite, conform unei ierarhii bine stabilite, fiecăruia îi reveneau anumite sarcini. Eu eram vicepreședinte zonal. Trebuia să știu foarte clar care este starea organizațiilor din zona respectivă, cum pot fi acestea îmbunătățite și care sunt problemele. După ce am câștigat alegerile și Adrian Moroianu a devenit deputat, aveam un program bine stabilit de audiențe în teritoriu, lucru care acum se face la Câmpina, nu știu ce se întâmplă la Breaza, la Valea Doftanei... După alegerile din 1996, noi mergeam în cele 14 localități de la Valea Doftanei la Măgureni și țineam audiențe sâmbăta în fiecare dintre aceste localități. La primărie, niciodată la sediul partidului. Acesta era și crezul meu personal: odată ce ajunsesem consilier județean, nu mai eram al partidului, eram al tuturor oamenilor de pe stradă. Și încercam să-i ajut pe acei oameni de pe stradă, măcar la atât să se rezume „activitatea” politică. Altfel, acum nu mai știe nimeni să facă politică, nici nu sunt școli. Se mai taie câte o panglică la vreo inaugurare, se mai strâng oamenii să spună «trăiască domnul Adrian Năstase», dar asta nu este politică.
Deputatul Moroianu își propunea să ajungă în fiecare din cele 100 de localități ale județului însoțit de un expert guvernamental care acum este vicepreședinte al Consiliului Județean, Gabriel Hornoiu. Eu mai aveam un avantaj, mă cam cunoaște lumea. De fapt, Câmpina avea o poziție interesantă, care s-a dovedit a fi o șansă pentru politicienii din zonă: cel puțin atunci, când funcționa economia ca o mare morișcă, aici veneau oameni de la Valea Doftanei până la marginea cealaltă a județului.

Parte din staff-ul de conducere al ApR Câmpina. De la stânga la dreapta:
Gheorghe Iatan şi William Brânză (stând jos), Horaţiu Zăgan şi Virgil Guran (în picioare)

- Cât de importantă este imaginea liderilor pentru succesul unui partid?
- Este esențială, mai importantă decât doctrina. Țin minte că la PNLCD, echipele au fost formate din oameni recunoscuți, cu credibilitate. Chiar nea Nicu Cerveni ne spunea să nu venim cu vreunul la el care să fie cunoscut că iese din cârciumi ţinându-se de gard și să ne arate lumea cu degetul: «uite-l, bă, ăsta-i de la PNL!». Și după asta ne-am și ghidat. O primă imagine a mea despre liberali este de pe vremea când aveau ei o formație veche numită Frăția. I-am văzut într-o poză, formau un grup aparte, eleganți, frumoși, înalți, reprezentau Liberalii! Era o chestiune de rasă pe vremea aceea și asta am încercat să conservăm.
- ApR și-a urmărit electoratul, și-a socotit potențialele voturi?
- La audiențele despre care vă vorbeam, noi am putut să luăm pulsul fiecărei localități, să știm mereu ce se întâmplă acolo, ce probleme sunt. Faptul că după fuziunea PNL - ApR noi am reușit să ducem la PNL mulți oameni importanți, asta ne-a demonstrat că ne-am urmărit oamenii. De la bun început am avut 250.000 de membri. Acceptând că un procent oarecare din acești oameni au fost făcuți membri cu forța, nici nu știu cum ar fi posibil, dar să zicem, tot rămân foarte mulți care au venit la noi din convingere. Analizam fiecare membru în parte, vedeam cum poate să ne fie de folos, dacă este om serios... În anumite localități, de pildă la Brebu, știam de la început câți ne vor vota, pe fiecare stradă. După alegeri am făcut socoteala. A fost o urmărire din asta inginerească, aritmetică cum spunea Moroianu, care ne-a şi dus în final la câştig. Poate că nu toata lumea îl cunoştea pe Meleşcanu, nu toată lumea cunoştea doctrina. Din punctul meu de vedere, sunt două chestiuni diferite: statutul, doctrina făcute la Bucureşti, acolo „sus” şi capacitatea organizaţională din teritoriu. Dacă ai parte de o echipă formată din oameni pragmatici, poţi să realizezi o structură care nu dă greş. Ordinea extraordinară în care lucram ne-a dat posibilitatea să ştim că vom fi a doua putere politică în Prahova.

Teodor Meleşcanu, candidat la alegerile prezidenţiale din partea ApR,
 în vizită  la o fabrică din Câmpina
-Dincolo de orgoliul local, spuneţi-ne, vă rog, cât de importantă era filiala prahoveana a ApR pe plan naţional? 
- Noi, prahovenii, aveam o mare influență în ApR. Mai ales prin faptul că președintele nostru, [Corneliu – n.r.] Anastase, a fost un tip foarte dur, fusese director la „1 Mai”, cu mii de oameni în subordine. El a reușit să ne dea o foarte bună lecție de organizare. În plus, el a fost cel mai apropiat om de Meleșcanu. În felul acesta a iradiat în toată țara mersul lucrărilor din Prahova și așa am ajuns pe locul trei în țară. Păcat că sa ajuns aici... Dacă rămâneam fără alianță, am fi fost acum în locul PUR-ului. Dar... poate e mai bine așa.
- Cum vă explicați atunci insuccesul înregistrat de ApR la alegerile generale?
- Așa cum noi am câștigat foarte bine alegerile locale, tot așa au fost pierdute alegerile generale, de cei foarte apropiați de președintele Meleșcanu. Acolo au fost oameni cu interese extrem de mari, afirmație pe care o pot demonstra cu fapte. Tincă este acum ambasador... De fapt, toți cei care i-au fost apropiați lui Meleșcanu și-au schimbat acum direcția. O mare parte s-au dus direct la PDSR. De aici putem trage concluzia că PDSR a avut oamenii la noi, pentru că asta e politica românească.
- Pe urmă, ApR a fost cea care şi-a căutat aliați sau s-a lăsat curtată de alte partide?
- Imediat după marele eșec de la alegerile generale ne-am pus întrebarea ce ne facem. Ne strângeam săptămânal la Ploiești vreo 20 de oameni și discutam. Mulți ziceau să rămână ApE, alții să trecem la PDSR sau la PUR. Singurul care a zis atunci PNL eu am fost. Au început negocieri. De la bun început, însă, președintele nostru de la filiala Prahova nu a fost convins că vrea această fuziune. Prin urmare, protocolul pe care l-a propus și cu care s-a prezentat la primele runde de negocieri era total inacceptabil de către cei care urmau să ne fie parteneri. Voia toate locurile de președinți, de vicepreședinți, iar PNL-ul abia ar fi rămas cu câte un asemenea post pe ici, pe colo. Cert este că după raportul de forțe rezultat în urma alegerilor locale ei nu aveau niciun consilier. În mod normal, noi trebuia să preluăm conducerea, dar trebuia să fim diplomați, să lăsăm ușa puțin deschisă. Un prim rezultat al acestor negocieri a fost faptul că s-a propus în biroul județean să se treacă la PD. Cu această ocazie voi afirma adevărul gol-goluţ: toată lumea asta adus la PD, eu, cu întreaga organizație câmpineană și nu numai, cu toată zona de la Valea Doftanei la Măgureni, am rămas în așteptare. Între timp, discutam cu președintele de la Prahova, cu Dobrescu, ca eu să mă mut la liberali. Pe urmă au început să tergiverseze lucrurile, să se stratifice. La un moment dat, din cauza problemelor ivite, am apelat la avocatul Ion Rotaru, fost candidat la deputăție, să vedem cum reușim să facem totuși această fuziune. Cu toate că s-au scris multe protocoale, ar merita scris chiar un serial pe tema asta, până la urmă nu s-a respectat nimic.
- Unul dintre punctele importante discutate de președinții celor două formațiuni politice a fost situația creată la Câmpina. Cum s-au rezolvat problemele?
- Aici, până la congresul care urmă să valideze fuziunea, s-au făcut alegeri în organizația locală a PNL. S-a creat astfel o situație împotriva legii. Orice obiect în litigiu trebuie să rămână neschimbat. Toată lumea avea câte ceva în raniță, câte ceva de negociat, doar la Câmpina totul era aranjat. Asta a și stricat ulterior viața politică de la noi. La Ploiești s-au deplasat special, din cauza organizației câmpinene, Cataramă, Meleșcanu, Patriciu, pentru a rezolva problemele. Oricum, nici protocolul semnat atunci nu s-a respectat. Negocierile începute prin decembrie continuă și astăzi, cel puțin aici la Câmpina.

ROMUL REMUS MICU:
„Am candidat din partea ApR fiindcă am fost convins că cetăţenii Câmpinei vor aprecia nu partidul din care fac parte, ci omul, gospodarul”

Una dintre piesele importante ale acestui subiect a fost, la momentul respectiv (și rămâne şi acum, pentru claritatea imaginii), implicarea, atitudinea fostului primar Romul Remus Micu. Solicitat să comenteze nu numai situația ApR, dar și întregul său demers politic, domnia sa a declarat:


„ApR a apărut și a prins la început foarte mulți alegători care nu erau mulțumiți nici de rezultatele Convenției și nici de perioada 1990 - 1996 de guvernarea PDSR-ului. 
Alegătorii nu erau și nu sunt interesați de doctrină, ci de loialitatea conducătorilor politici față de cetățenii României, acțiunile acestora trebuind să conducă la îmbunătățirea calității vieții, să creeze locuri de muncă și să reducă sărăcia. ApR a creat la început, ca partid nou, o alternativă, fiindcă nu participase la guvernare. Faptul că își propusese să realizeze o politică social-liberală - ulterior a fuzionat cu liberalii - presupunea că va realiza atât creștere economică, dar și transfer de bogăție prin mijloace şi instrumente adecvate către cei săraci. 
Succesul inițial a început să se disipeze în perioada alegerilor, fiindcă liderii nu au reuşit să se adreseze unui segment de alegători, iar programele și carisma lor a fost afectată de anumite dezvăluiri mai mult sau mai puțin fondate privind activitatea acestor lideri.
Am candidat din partea ApR fiindcă am fost convins că cetățenii Câmpinei vor aprecia nu partidul din care fac parte, ci omul, gospodarul care şi-a dedicat activitatea în mod loial comunității câmpinene. Trebuie să menționez că patru partide mari îmi propuseseră să candidez din partea lor, fiind convinse că rezultatele, faptele, munca mea sunt apreciate de cetățeni și voi fi reaales.
Faptul că am ales ApR era pentru mine ca și cum ar fi fost independent. De altfel, mult timp am și dorit să candidez ca independent, fiindcă sunt convins că un primar trebuie să fie un bun manager și mai puțin om politic. Ceea ce m-a uimit a fost faptul că pentru a mă obstrucționa pe mine s-au aliat partidele de dreapta și de stânga. Unele au cheltuit sume mari și au reușit în acest mod să obțină votul majorității, dar și pe fondul nemulțumirii față de guvernarea care exista și pe care eu o reprezentasem pe plan local. De altfel, am și declarat atunci că dacă voi fi reaales, cetățenii vor avea de câștigat, iar eu de pierdut, iar dacă nu sunt ales, voi avea eu de câștigat și poate comunitatea câmpineană de pierdut. Personal, sunt mulțumit că lucrurile s-au întâmplat așa.
Ulterior, am intrat în PSD fără a urmări, așa cum se obișnuiește și cum s-a și scris, anumite interese. De altfel, nu am cerut nimic niciunui partid și nu mi s-a dat nimic, fiindcă dacă aveam ceva de cerut intram în PSD înainte de alegerile locale. Orientarea mea a pornit de la ideea că există în PSD o echipă pregătită la nivel guvernamental care ar putea face mai mult pentru națiune și pentru fiecare om în parte. Timpul va decide dacă am făcut bine sau rău”.
Sorina BUMBĂCEA
Articol apărut în ediţia din  24 septembrie 2002