08 ianuarie 2019

CÂMPINA LA ANIVERSARE. Reconstituiri geografice din negura vremurilor; a dispărut sau nu satul Curiacul?

Data atestării documentare a localității noastre mă face să amân încă o săptămână reluarea serialului meu „Câmpina centenară – construcții de azi existente și acum un veac”. Când vine vorba de 8 ianuarie 1503, nu te mai poți rezuma la ultimul veac sau la Belle Époque, și imaginația se duce mult înapoi, în vremurile enigmatice ale târgului de pe Drumul Brașovului, ale vămii și comerțului care au dat identitate Câmpinei, timp de veacuri. Ba chiar, dacă vorbim de anul atestării, ne gândim la Câmpina ca la un simplu sat – poate chiar primul sat apărut în valea superioară a Prahovei, în timpuri imemoriale. Despre acea epocă vreau să scriu în cele ce urmează.
Sediul vămii de pe drumul Brașovului probabil n-a fost chiar de la început la Câmpina: vama e pomenită aici abia în vremea lui Grigore Ghica, atunci când apare prima oară și târgul – deci la peste două veacuri de la prima menționare a vămii Prahovei. Totuși din vechime locul era unul cheie, pentru că aici era punctul unde drumul ce cobora pe valea Prahovei se bifurca: ramura principală mergea către Târgșor (veche reședință domnească și cel mai probabil întâiul loc al vămii Prahovei), însă o ramură secundară ducea la Filipești-Târg (localitate atestată imediat după Câmpina) și mai departe la Târgoviște - capitala epocii. Așadar Câmpina e foarte posibil să fi fost răscruce de drumuri comerciale dinainte de a deveni sediul vămii, sau în orice caz dinainte de a deveni târg.
Interesant e că cele două drumuri s-au păstrat până în epoca modernă și contemporană; bifurcația lor era în vechime – dacă e să credem vechile hărți – undeva pe câmpul gol din sudul platoului Câmpinei (zona supermarketurilor de azi). Apoi, în epoca modernă (fie la croirea șoselei pe la 1848-49, fie chiar mai înainte de Regulamentele Organice), bifurcația a fost coborîtă undeva în zona actualului pasaj suprateran de acces din DN1, fiind apoi din nou urcată pe platou (la retușarea traseului șoselei, după războiul de Independență) - în zona abatorului din Slobozia, unde a rămas alte câteva decenii. O porțiune considerabilă din actuala stradă În Luncă folosește defapt vechiul drum al Filipeștilor, pe care s-a circulat dinspre Câmpina (cel puțin pietonal) până la dezafectarea punții de acces direct către Bobolia, prin anii ’70. Cine trece prin șantierul din lunca Prahovei aflat în dreptul pasajului suspendat, poate ajunge și azi la un vad bun de trecere a râului, folosit de mașini mari și căruțe, unde s-a aflat acea punte. Pe acolo a trecut timp de secole vechiul drum medieval al Filipeștilor; urmașul său - DJ101P - este obligat în prezent să urce din Bobolia paralel cu Prahova și calea ferată, până la podul din Poiana.
Defapt, străvechiul nod rutier dintre cele două drumuri medievale s-a aflat nu în satul / târgul Câmpina, ci în afara lui, la nord de confluența Prahova-Doftana, acolo unde abia în secolul al XVIII-lea s-a înfiripat o așezare: satul Slobozia. Astfel că timp de secole întregi, de oriunde-ai fi venit (fie Târgșor, fie Filipești, fie Brașov), pentru a urca pe platoul Câmpinei trebuia mai întâi să treci prin vad un râu – căci și dinspre nord, drumul era obligat, venind prin Breaza, să treacă Prahova ca s-ajungă la Câmpina. Astfel era apărată natural Câmpina în urmă cu cinci veacuri, pe vremea domnitorului Radu cel Mare, când negustorii ei îi duceau prima dată numele în burgul săsesc al Brașovului, unde se scria „Kympena” în catastife.

FOTO: Extras din Harta Fligely, cu realitatea din anii 1856-57;
în cercul mare se vede cătunul Câmpinița,
iar în cercul mic este lacul Curiacu
Sursa: www.mapire.eu


Însă nu despre satul Câmpina vreau să amintesc în continuare, ci despre un alt sat, din câte se afirmă dispărut de mult, ce a existat în acele epoci pe aici pe la noi, chiar în spațiul dintre Prahova și Doftana. Atestat documentar în anul 1624, satul Curiacul apare ultima oară pomenit în documente prin 1729, cu prilejul hotărniciei care consfințește alipirea moșiei sale la cea a târgului Câmpina. Mai multe documente din acest interval îl menționează, pomenind chiar boieri ce locuiau acolo. În epoca noastră s-a scris pe alocuri despre el, începând cu istoricul Stoica Teodorescu, ce-l pomenește în celebra monografie din perioada interbelică (pentru că apărea în documentele boierilor Câmpineni, găsite de el în arhiva familiei princiare Știrbey - și din nefericire dispărute între timp) și terminând cu localnicul emigrat Theodor Zank-Chiriacopol, ce i-a dedicat o carte întreagă prin anii ’90: pitoreasca lucrare „Curiacul: monografia romanțată a Câmpiniței”. Dar nici Stoica Teodorescu, nici dl. Zank și nici prof. Gheorghe Modoianu (autor al unui recent articol ce analizează toponimul), nu au intuit corect - îndrăznesc să spun - amplasarea satului dispărut. Primul a fost indus în eroare de faptul că unele dintre documente atestă că satului Curiacul i se mai zicea și „Câmpinița”. Aici Stoica Teodorescu s-a grăbit să facă legătura cu zona știută pe atunci – ca și acum, dealtfel – drept Câmpinița, cartierul nordic al orașului Câmpina. Și astfel a tras concluzia că satul Curiacul va fi fost undeva pe platoul cu parcul Istrati, la sudul căruia se și găsea lacul omonim; transformarea oiconimului în hidronim era prea puternică pentru a mai naște alte întrebări, și astfel localizarea a fost pecetluită.
Și totuși chiar în epoca autorului mai exista în apropiere o altă localitate numită Câmpinița ! Într-adevăr zona de case de pe platoul nordic al orașului purta acest nume, dar același nume îl purta și un sat aflat peste pârâul Câmpinița, jos, în lunca Prahovei, ce ținea de ...comuna Cornu ! Ba chiar în nomenclatorul localităților din anul 1889, oiconimul Câmpinița apărea paralel, de două ori: odată ca sat al comunei rurale Cornu, și încă odată drept cătun al comunei urbane Câmpina. Oficial, cătunul Câmpinița de pe teritoriul comunei urbane Câmpina mai fusese menționat și anterior ca atare (1872, 1887), însă apoi (cel mai probabil prin 1892-94) i-a fost înlocuit numele – poate tocmai pentru a face diferența – cu cel de Măcelaru, ce-i venea de la denumirea barierei nordice a orașului, aflată pe proprietatea cuiva cu acel nume. Locuitorii au continuat totuși să folosească numele mai familiar „Câmpinița”, astfel că în perioada interbelică denumirea Măcelaru a ieșit din uz, mai ales că prin legea din 1930 cătunul a fost înglobat în oraș.
În schimb, de cealaltă parte a pârâului, regăsim permanent satul Câmpinița în componența comunei Cornu, de la înființarea comunelor pe vremea lui Cuza și până la instaurarea comunismului, când odată cu reforma din 1950, este înglobat satului Cornu de Jos. Acest sat, ce apăruse în primele hărți mai detaliate, dinaintea Unirii Principatelor, se afla de-a lungul vechiului drum al Brașovului, și nu era altceva decât zona îndeobște cunoscută azi drept „Lunca Cornului”, într-adevăr înglobată satului Cornu de Jos, reședința comunei vecine. Se pune așadar întrebarea, pe bună dreptate: de ce n-ar fi tocmai acest sat urmașul satului Curiacu-Câmpinița de până la 1729 ? 
În orice caz, datorită confuziei dintre cele două Câmpinițe a apărut de-a lungul vremii, chiar în rândul specialiștilor, ideea eronată cum că platoul Câmpinița (cartierul de azi) ar fi aparținut o perioadă comunei Cornu (!) Nimic mai fals, pentru că limitele comunelor au urmat în multe locuri, la crearea lor în 1864, limitele moșiilor, iar în cazul Câmpinei planurile vechi ale moșiei arată clar limita cu moșia Cornu pe firul pârâului Câmpinița.
Și totuși, putem încerca să reconstituim locul vechiului sat Curiacu ? Singurul care a avut această curiozitate până acum, a fost dl. Zank-Chiriacopol. Dar dânsul a scris – cu mult talent dealtfel – o carte în care informația istorică se împletește cu fantezia; curioșii o pot răsfoi la Biblioteca Municipală, și vor realiza că povestea de acolo, imaginată de autor, sună a legendă și nu are niciun fundament documentar. Oferind și dânsul credit celor două cărți monografice ale orașului, apărute deja până atunci, dl. Zank a identificat satul din documentele medievale cu cartierul său natal din secolul XX (numit oficial așa abia pe timpul lui Carol I, după cum am văzut), omițând și dânsul să ia în calcul cătunul Câmpinița de Cornu (care era mai vechi cu cel puțin două decenii, din ce am arătat). Astfel că a imaginat o întreagă odisee a întemeierii progresive a satului Curiacu, cu trei vetre consecutive, ce au migrat dinspre dealul Voila către zona celor două lacuri ale târgului. La o analiză atentă însă, am concluzionat - abia anul acesta, venindu-mi ideea să descifrez mai bine detaliile măsurătorilor de la hotărnicia din 1729 - că moșia satului Curiacu nu se afla nicidecum spre partea nordică, deluroasă, a Câmpinei, ci mai degrabă spre firul râului Prahova !
Să punem așadar cap la cap documentele. La pag. 151 a monografiei din 1924, e publicat fragmentul de document din 1645, emis de marele Matei Basarab, unde este menționat întâia dată numele „Câmpinița”:   „... să fie satul Curiacul, din jud. Prahova, ce se cheamă Câmpinița, tot satul cu tot hotarul, din hotar şi până’n hotar şi semnele să se ştie: din Prahova mare, până’n hotarul Câmpinei până’n casa Bărdăresei și pe coada lacului din satul Câmpina cea mare...” Chiar și numai cu acest document, și avem deja indicii că satul Curiacu se afla între râul Prahova și hotarul Câmpinei – deci implicit la răsărit de târg.
Dar apoi vine hotărnicia moșiei, din anul 1729 (documentul 16, pag.158-159 în Monografie), în care se descrie modul cum a fost măsurată lățimea moșiei, în trei locuri diferite, după obiceiul timpului. Știm din planurile de secol XIX că moșia se întindea mult în lungime pe direcția nord-sud, fiind limitată la răsărit de apa Doftanei și la apus de cele ale Prahovei și afluentului Câmpinița, mergând spre munte până la Vârful Frumos (deal împădurit, înalt de peste 1000m, aflat azi în dreptul barajului Paltinu). Ei bine, boierii hotarnici de la 1729 au măsurat – se înțelege din context – lățimea acestei întinderi, pe direcție aproximativ est-vest, în următoarele locuri: „la câmpul moșiei, despre Bănești” (așadar undeva prin zona Slobozia), apoi „la mijlocul moșiei, pîn siliștea târgului” (undeva prin zona mediană a orașului de azi) și în sfârșit „la capul moșiei de munte, unde se cheamă Șotrile” (cel mai probabil prin zona satului Șotrile de azi). Distanțele în cele trei locuri erau de 691 stânjeni (echivalent cu 1356m) / 1550 stânjeni (3041m) / 1700 stânjeni (3335m). Dacă am face niște aprecieri pe hartă, vom vedea că distanțele corespund foarte bine doar în ultimul caz, unde distanța Câmpinița - Doftana variază între 3,2 și 3,8 km, marjă în care se încadrează perfect lățimea măsurată în anul 1729. În schimb, în primele două cazuri, oricum ai măsura, distanța dintre Prahova și Doftana e sensibil mai mare decât cea găsită de hotarnici. Iar reperele date nu te lasă să variezi prea mult: pentru măsurătoarea mediană, capătul ei de pe apa Doftanei fusese fixat „din sus de fântânele cu păcurile” – iar acestea se aflau mai sus de fosta rampă de gunoi din Păcuri (cum ne arată planul moșiei din 1860). Aici e momentul să punctăm că toate trei lățimile au fost măsurate „din hotarul Curiacului și până-n apa Doftanei”, în care au fost puse cele trei pietre de hotar; nu scrie nimic de apa Prahovei în tot documentul.
Ce concluzie tragem așadar de aici ? Dacă și pe la Slobozia, și în centru dar și pe la Șotrile, hotarul moșiei Câmpina avea la apus „hotarul Curiacului”, atunci devine foarte clar că moșia acelui sat mărginea moșia târgului nostru către vest, practic pe toată latitudinea ei. Iar dacă la nord, distanța ne lasă să presupunem că limita se afla pe cursul Câmpiniței, în schimb la mijloc și la sud devine foarte clar că limita nu ajungea până la râul Prahova, ci probabil doar până la marginea terasei. Asta se potrivește de minune cu ceea ce spunea hrisovul din 1645, că moșia Curiacului se întindea din Prahova și până la „coada lacului” din Câmpina – fie că va fi fost vorba de lacul Bisericii de azi, fie de lacul Curiacului. Dealtfel, dacă se urmărește muchia terasei dinspre Prahova, vedem că ea face în zona lacurilor un „golf” ce intră adânc în oraș către lacul Bisericii.
Așadar, reiese că moșia satului Curiacu era defapt o fâșie de versant și luncă, un teren mai jos, aflat între firul Prahovei și muchia terasei Câmpina – cel puțin atât cât ținea aceasta. Mai spre nord, rămâne o enigmă de ce apare tot „hotarul Curiacului” la vest de zona Șotrile a moșiei Câmpina; ar fi hazardat să venim cu ipoteze, având în vedere că satul Cornu e aproape la fel de vechi ca și Câmpina, având și el moșia lui. Prin urmare, în arealul pomenit trebuie căutată fosta vatră a satului Curiacu-Câmpinița; și de ce nu s-ar lega de cătunul Câmpinița din Lunca Cornului – singura vatră locuită de care știm, în acest areal ? Numele lacului Curiacu nu ar fi în acest caz un impediment, pentru că se afla oricum pe moșia acelui sat, și poate chiar locuitorii Câmpinei – care erau mai aproape de lac – l-au numit așa, fiind proprietatea sătenilor din Curiacu. Evident, e doar o ipoteză; nu eliminăm posibilitatea ca satul Curiacu să fi fost în realitate undeva în bazinul acestui lac sau în lunca Prahovei.
Viitorul va aduce lămuriri, prin cercetarea documentelor vechi din secolele XVII-XVIII – mai ales că n-au fost publicate până azi decât cele de până la jumătatea veacului al XVII-lea. În orice caz, de azi înainte nu va mai fi atât de sigur că satul Curiacu a dispărut ! Există și opțiunea ca el să-și fi prelungit existența până la noi, sub numele Câmpinița, azi Lunca Cornului.
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566, 
e-mail: madalin.focsa@gmail.com

Editorial. DESPRE SPERANȚĂ

Crima (cuvîntul nu e prea greu) pe care „actualii” o comit împotriva poporului român nu ține în primul rînd nici de discreditarea ideii de justiție, nici de promovarea sfruntată a incompetenței, analfabetismului și a corupției, nici de abolirea meritocrației înlocuită de carnetul de partid, nici de haosul pe care-l introduc în economie (și care, ca un tzunami după cutremur, își va arăta efectul distrugător abia cîțiva ani mai încolo), nici de vulgarizarea absolută a vieții publice (uitați-vă ce replici își dau parlamentarii)... Ea constă în abolirea speranței.
Anul trecut, pe vremea asta, oamenii de bine încă mai credeau că 2018 va aduce căderea regimului Dragnea. Nu s-a întîmplat așa, dimpotrivă, la bilanțul de acum constatăm că ei au ieșit întăriți, au distrus și ideea de protest prin represiunea din 10 august, au reușit în bună măsură să-și impună legile pe domeniul justiției, și-au numit oameni unde au vrut, și-au asigurat sprijinul unei bune părți a populației (nu numai „bătrîni și pensionari și teleormăneni”, să nu ne iluzionăm luîndu-ne după statistici făcute din pixul computerului, au încă un sprijin popular imbatabil) prin măriri bruște de venituri, pe cînd societatea civilă a amorțit aproape cu totul. Nu prea avem curajul să o spunem cu voce tare: cine va vrea  să înfrîngă, politic, PSD-ul va trebui să ia decizii și să spună lucruri foarte puțin populare în urechile electoratului, direct cuplate la stomac. Va fi o luptă nu doar împotriva unui partid politic, ci împotriva unei bune părți a poporului. Și „ei” știu asta, de aceea ne rînjesc obraznic și sfidător de pe toate ecranele.


Nu există, cred, la această oră în Europa un popor mai depresiv, mai lipsit de încredere în viitor decît al nostru. După cum nu există țară europeană cu o imagine mai proastă în presa internațională. Totul pare definitiv îngropat, scapă cine poate, fie plecînd „afară”, în valuri, fie adaptîndu-se la sistem, pe principul „mie să-mi fie bine, la naiba cu ceilalți”. Numai prezentul contează, niciun gînd despre viitor, acum să fie bine și punct. Ceea ce se numește, cu un termen vădit neștiințific, dar, cred eu, foarte exact cocalarizarea poporului român. Culmea este că, scriind despre această depresie generalizată, nu faci decît să o sporești. Cerc vicios perfect! Și totuși, cum scăpăm din acest cerc de cretă sau de fier? Cred că numind boala, am numit deja și leacul. Leacul este speranța activă. Coagularea oamenilor și a inițiativelor care nu s-au lăsat contaminați de deprimismul general. Inițiative aparent utopice, precum Vă vedem din Sibiu, cele două doamne care au construit un spital, atîtea cazuri de oameni care-și fac datoria simplu la locul lor, atîtea alte inițative civice, arată că putem funcționa, și încă bine, și fără ei. Împotriva lor. Situația seamănă, psihologic, enorm cu cea din anul 1989. Și atunci, cine își mai amintește, nimeni nu mai credea  ăla mai moare vreodată.

Avem nevoie de speranță. Și de educație, de foarte multă educație. Despre asta îmi propun să scriu anul ăsta îndeosebi. Oricît de sumbru vor urma vremurile, cu cît se vor întuneca zările, cu atîta străluce mai tare chibritul speranței. Și mai departe. Prostia și nesimțirea proclamate în media ca virtuți ne pot intimida. Nu ai reacție la ele, pentru că singura reacție normală e sfatul dat de un mare duhovnic unei doamne care-i spovedise o ispită: zi-i hai siktir! Dar noi nu sîntem duhovnici și nu poți combate injuria (și oamenii ăștia sînt o injurie perpetuă, în carne, oase, și costume, la adresa bunului simț minimal) cu injurie. Aici e 1-0 pentru ei. Reacția e simplă în teorie: politețe, refuzul șpăgii, educație, cultul lucrului bine făcut, atenția la aproapele. Judecarea oamenilor după comportament și nu după marca mașinii. Închiderea a 90% din posturile de televiziune și radio (y compris cele de stat, mai insidios dăunătoare) care distrug structura morală. Sigur, e o exagerare didactică în ce spun, dar e o soluție... Singura. Pentru că nu ne putem imagina că aceste agenții ale răului și destrămării civice se vor schimba peste noapte în vectori ai culturii. Anul 2018 a fost, teoretic, anul unirii. Acum, după ce a trecut, vedem că ar fi trebuit să fie și unul al continuității. Iar continuitate nu există în afara dimensiunii spirituale, căci numai spiritul durează. Aici zac speranța și toate premizele ei.
Christian CRĂCIUN

Parcul de la Soldat, noul blestem al investiţiilor publice câmpinene

Noul an vine cu un nou blestem al investiţiilor publice realizate de Primăria Câmpina în ultimele două decenii: Parcul de la Soldat. Ea, investiţia  parcă blestemată, se adaugă unui lung şir de mari investiţii din domeniul municipiului care au fost realizate cu întârzieri din domeniul absurdului, motivate cu argumente de neînţeles, pe care nu le mai amintim, ca să nu vă întristăm la început de an. Însă inventarul investiţiilor cu întârzieri blestemate este bine să îl facem: Şcoala Centrală, Sala de sport a Colegiului “Nicolae Grigorescu”, Piaţa Agroalimentară (hala acoperită), pasajul rutier suprateran de la DN1, bazinul de înot didactic de la Petrol, corpul C2 al Pieţei Centrale, canalizările realizate prin programul european gestionat de Hidro Prahova, iar lista ar putea fi mai lungă, dacă am adăuga şi investiţiile mai mici. Modernizarea Parcului de la Soldat nu este o lucrare mică, şi nici de mic interes. Această investiţie aşteptată de toată lumea trebuia să fie gata la sfârşitul lunii august 2018, dar probabil va fi gata la sfârşitul răbdării noastre, undeva, prin primăvara acestui an, dacă nu chiar prin vară, târziu, într-un final de august ce va fi explicat ca nefiind chiar îndepărtat. Ca să se împlinească anul şi sorocul. Lucrul bun e la nouă luni, se spune în folclor. De ce nu ar fi şi mai bun la 12 luni? Mai ales că nu este vorba despre un pui de om, ci despre un pui de investiţie publică de la Câmpina, care nu s-a zămislit la vremea lui, la patru luni, aşa cum îi era sortit prin sorocul contractului, şi nici de Ziua României nu a văzut lumina zilei. Adică taman de ziua Centenarului Marii Uniri, atunci când edilii oraşului se pregăteau să-l moşească pentru a se arăta poporului câmpinean din strălucirea unei noi realizări edilitare, puiul de investiţie s-a încăpăţânat să rămână tot la stadiul de făt nenăscut, făcând pe mortul în burta municipalităţii, din cauza unui hăndrălău de constructor de la ţară, prost crescut și dotat, semiimpotent şi cu sămânţa bolnavă în momentele lui auguste de semipotenţă. Edilii oraşului au susţinut în plenul  Consiliului Local că lucrările au fost realizate în proporție de 85%, dar pe teren lucrurile par a sta diferit, în sensul că ar fi mai mult de 15% lucrări restante. Şi chiar de-ar fi cum zic diriguitorii Câmpinei, tot nu se poate spune că, astăzi, parcul nu are o imagine total dezolantă, adică dezolantă 100%. Ca să nu ne mai ascundem după procente sau procentenare neizbutite.


Termene peste termene, amânări după amânări

Investiţia a început pe 24 aprilie 2018. Constructorii au invocat vremea nefavorabilă, faptul că luna iulie din anul trecut a fost aproape în întregime cu ploi, uitând însă de perioada mai-iunie, când trimiteau zilnic pe acest şantier doi-trei muncitori amărâți, fără chemare și dotare, cu vajnica misiune de a sparge vechiul covor asfaltic şi de a-l înlătura. Reamintim cititorilor noştri că firma constructoare, Construct Edil SRL din comuna Câmpineanca, județul Vrancea, care a câştigat licitaţia, a promis că o va realiza în patru luni şi cu costuri totale de 1,4 milioane de lei. Practic, nu era vorba de o modernizare în sens strict a Parcului de la Soldat, ci de un alt parc, total schimbat, cu o altă dispunere a aleilor şi a spaţiilor verzi, cu fântâni arteziene, arcade umbroase, o scenă de spectacole în aer liber, cu o nouă înfățișare. Trăim în România, aşa că nu ne aşteptam să fie respectat termenul finalizării investiţiei: 24 august 2018. Probabil, nu se așteptau nici cei din conducerea Primăriei, care, la cererea constructorului (solicitare bazată pe ploile din luna iulie şi pe tupeul propriu din toate lunile), au acordat un nou termen de finalizare: 13 septembrie. Nici acest termen nu a fost respectat, deoarece s-a ajuns la modificarea proiectului şi la suplimentarea devizului cu 200.000 de lei. Şi, bineînţeles, la un nou termen: 25 octombrie 2018. Un termen-băltoacă, deci peste care s-a sărit rapid, ca peste o băltoacă. Apoi, constructorul s-a jurat pe toate lopeţile şi târnăcoapele din dotare că la 20 noiembrie 2018 primarul va putea tăia panglica. Şi cei din fruntea municipalităţii l-au crezut, fiindcă firma executantă părea predestinată a face lucrări în Câmpina, venind tocmai din Câmpineanca. Or, se ştie, orice câmpineancă ţine cu Câmpina. Însă constructorul părea că are, în continuare, dureri în coada lopeţii, chiar dacă cei din Primărie îi percepeau penalităţi de întârziere. Care cică astăzi s-ar ridica la fabuloasa sumă de 40.000 de lei. Ceea ce reprezintă circa 3% din cât au de primit constructorii. “Un fleac, ne-aţi ciuruit… cu un fleac”, par  a spune cei din Câmpineanca. 


Edilii au pus presiune, dar degeaba

V-aţi prins, nici acest termen, 20 noiembrie 2018, nu a fost respectat. Dar pentru că se apropia Ziua Naţională, edilii au început să pună presiune mare pe constructor. Iar acesta, ca o oală sub presiune, a început să şuiere şi să transpire mai abitir, prin mulţimea hei-rupistă de muncitori aduşi în grabă să facă treabă. Şi uite aşa, cu toate că graba şi treaba nu fac casă bună, au fost trimise la Câmpina echipe de 12-15 muncitori, care le-au înlocuit pe cele cu doi-trei trepăduşi, cu care fuseserăm obişnuiţi. Edilii noştri au crezut (probabil, până în ultimul moment), că se vor putea prezenta în faţa câmpinenilor, la marele Centenar, cu aceleaşi vechi discursuri prezentate însă de pe o izbândă nouă. Însă dorinţa lor arzătoare, aceea de a organiza în noul parc manifestările dedicate Zilei Naționale a României, nu a avut sorţi de izbândă, chiar dacă, în ultimele zile din noiembrie, s-a lucrat şi pe ploaie, şi pe întuneric, şi pe frig. Cu toate controalele şi presiunile celor din Primărie, nu s-a reușit finalizarea lucrărilor, astfel că legislativul local a fost obligat să suplimenteze cu 10.000 lei suma alocată iniţial pentru manifestările de 1 Decembrie. Cu aceşti bani, executivul local a adus o scenă pe care s-au desfăşurat o parte din spectacolele artistice pregătite pentru sărbătoarea Centenarului Marii Uniri. Locul de desfăşurare al manifestărilor din ziua în care România modernă a împlinit 100 de ani a semănat cu un peisaj de război, deoarece, lângă scena de pe care oficialităţile municipiului au vorbit despre părinţii României întregite, se afla o investiţie publică în întregime neîntregită. Cum ar veni, plină de gropi şi valuri de pământ, cu alei neterminate, bănci răsturnate, arbuști plantați de mântuială, spaţii nebetonate sau unele betonate, dar nefinisate… Ce mai: lucru de Câmpineanca… pentru binele Câmpinei. Fruntaşii urbei parcă au vrut să ne amintească de faptul că Marea Unire s-a realizat la sfârşitul Marelui Război. În primele zile ale lunii decembrie 2018, s-a lucrat tot intens, chiar şi la temperaturi negative, dar tot degeaba. Pentru că s-a lucrat pe ger, mai multe pavele au crăpat. Ulterior, au fost înlocuite, dar important este că s-a dovedit calitatea lucrării realizate de cei din Câmpineanca pentru Câmpina. După o vreme, presiunea administraţiei s-a redus la un fâs nevolnic, fapt care a făcut ca avântul constructorului să se piardă în vântul iernii abătute peste un domeniu public pustiit de indolenţă, incompetenţă, nesimţire şi prostie, mai sărac cu o investiţie ce ar fi putut schimba faţa tumefiată a Centrului Civic. 


Final de an, cu edili resemnaţi

La ultima ședință a Consiliului Local din anul precedent, în decembrie 2018, edilii oraşului au părut resemnaţi în faţa sorţii şi a firmei de construcţii care şi-a bătut joc de Câmpina şi de banii câmpinenilor. Consilierii municipali au fost informaţi că lucrările au fost realizate în proporție de 85% şi că penalitățile de întârziere sunt percepute în continuare și au ajuns, în ziua respectivă, conform afirmaţiei viceprimarului Câmpinei, la aproximativ 37.000 lei. La ședința cu pricina, primarul Horia Tiseanu a propus, în cadrul rectificării bugetare, reducerea de la 1.682.000 lei la 1.400.000 lei a sumei alocate modernizării Parcului de la Soldat, o reducere corespunzătoare procentului de realizare a lucrărilor în 2018, de numai 85%, diferența de 15 unităţi procentuale urmând a fi realizată și plătită în 2019. „La Parcul de la Soldat mai avem de lucrat. Investiția nu se finalizează în 2018. Din păcate, nu se reușește finalizarea lucrărilor în 2018, firma mai are de realizat acolo cam 15% din lucrări și de aceea propun diminuarea sumei pentru această investiție”, a declarat primarul Horia Tiseanu. La insistențele consilierului Daniel Ioniță, președintele ALDE Câmpina, viceprimarul Adrian Pițigoi a explicat, la rândul său, stadiul investiției pe care câmpinenii o așteaptă cu mult interes, dar care, se pare, după explicațiile liniștite ale edililor din ședința cu pricina, nu mai este o mare prioritate pentru administrația locală. Dacă noul parc nu a fost gata pentru manifestările Centenarului Marii Uniri, sigur va fi gata în 2019, nu mai contează în ce lună, pare a fi mesajul ce s-ar putea subînțelege din vorbele primilor doi demnitari ai orașului. „Un contract este în vigoare până la terminarea garanției. Toate termenele de execuție sunt depășite. Aplicăm penalități în continuare, și cred că astăzi valoarea lor se ridică la 37.000 lei. Am văzut că s-a scris și în presă, și au fost discuții, că s-a lucrat și în condiții dificile. S-a lucrat conform legii, cu aprobarea dirigintelui de șantier și a proiectantului. Am auzit discuții că betonul s-a turnat cu crăpături. Cu aditivi speciali, se poate turna beton pînă la 0 grade Celsius. Atâta timp cât s-a lucrat legal, cu aprobările celor abilitați de lege, lucrările au evoluat, fiind oprite de vreme. Când vor fi reluate lucrările, nu știu. Poate în ianuarie, poate în februarie, poate în martie, când vremea o va permite. Atenție, trebuie să știți că penalitățile vor curge până în momentul recepției acestei lucrări. Până la recepția investiției se pot întâmpla multe. Nefiind terminată lucrarea, în urma unor infiltrații, se poate ridica granitul peste iarnă, de exemplu.  Orice neconformitate va fi refăcută. Dintr-un punct de vedere, poate că este bine că trece o iarnă peste un șatier neterminat,  pentru că vom vedea și noi efectele și tot ce nu este în regulă va fi refăcut. Din situațiile de lucrări pe care ni le va prezenta constructorul, eliminăm neconformitățile și penalitățile, și vom plăti doar diferenșa rezultată”, au fost precizările viceprimarului Adrian Pițigoi. La insistențele consilierului Daniel Ioniță, care a amintit de faptul că s-au plantat în parc și flori pe vreme rea, administratorul public Remus Bădulescu a susținut că nu este vorba despre flori, ci despre arbuști rezistenți, precum tuia și alte soiuri de acest fel. ”Sunt arbuști de tundră”, a intervenit, hâtru, consilierul Dragomir Enache, peste care au trecut cele mai multe ierni. O acțiune în instanță împotriva constructorului este exclusă, fiindcă în acest fel s-ar bloca investiția cel puțin doi ani, ceea ce nu este în avantajul orașului și al locuitorilor săi. Poate că legislația din domeniul achizițiilor publice ar trebui îmbunătățită, fiindcă actualele proceduri favorizează constructorii de rea-credință, care promit pe SEAP că vor face lucrări de calitate la prețuri minime, când, de fapt, realitatea este cu totul alta.
Adrian BRAD

Războiul juridic al salariaţilor Pieţei Centrale atinge și municipalitatea

În iunie 2018, salariații Serviciului Public de Administrare și Exploatare a Pieței Centrale Câmpina au chemat în judecată angajatorul pentru drepturi bănești care, consideră reclamanții, li se cuvin conform prevederilor Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Aceștia susțin că au fost văduviți pe nedrept de anumite majorări salariale ce trebuiau aplicate de la 1 iulie 2017, prin neîncadrarea lor corespunzătoare în grilele de salarizare prevăzute de amintita lege. La termenul din septembrie 2018, conducerea Serviciului Public Piața Centrală a formulat cerere de chemare în garanție atât a Consiliului Local, cât și a Primăriei Câmpina, prin primarul municipiului.  Acțiunea conducerii Serviciului este întemeiată, deoarece salariații au dat în judecată conducerea Pieței, dar încadrarea solicitată o poate aproba doar Consiliul Local, punerea ei în aplicare fiind de competența Primăriei. 


Piața Centrală Câmpina se numără printre instituțiile publice care nu s-au bucurat de majorările salariale substanțiale, aprobate de la 1 iulie 2017 de Consiliul Local. Conform juriștilor din Primăria Câmpina, angajații Servicului Public al Pieței Centrale au fost încadrați la categoria ”alte familii ocupaționale”, și nu la familia ”administrație”, așa cum scrie în legea respectivă că trebuie încadrate toate serviciile publice din subordinea consiliilor locale. Deși la în cadrul multor unități administrative-teritoriale din România s-a procedat la o încadrare mai largă a instituțiilor din subordinea consiliilor locale în familia ”administrație”, la Câmpina juriștii executivului local au decis că legea trebuie interpretată invers decât vor salariații Pieței Centrale. De fapt, nu doar salariații Pieței Centrale sunt nemulțumiți. La Câmpina, doar angajații Primăriei și cei ai Poliției Locale au beneficiat de majorarea substanțială a salariilor începând cu 1 iulie 2017. Toate celelalte instituții și servicii (Muzeul Hasdeu, Biblioteca Municipală, Serviciul Public al Pieței Centrale, Clubul Sportiv Câmpina, Casa de Cultură, Casa Tineretului, Creșa Municipală, Centrul Social) au fost încadrate pe alte grile de salarizare, iar angajații au beneficiat de majorarea de 25% de la 1 ianuarie 2018, care, în realitate, a fost de câteva procente, având în vedere trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, prevăzută de către actuala coaliție de guvernare PSD – ALDE ca un praf aruncat în ochii electoratului credul. Deși Ministerul Muncii a trimis un răspuns care pare favorabil salariaților Pieței Centrale, juriștii Primăriei au refuzat constant reîncadrarea acestora. 
Șeful Serviciului Juridic din Primărie, Iulian Anton, a susținut în plenul Consiliului Local, că Piața Centrală este un serviciu public în subordinea Consiliului Local, dar se autofinanțează (își asigură salariile angajaților), și de aceea situația sa trebuie reglementată conform unei anexe a Legii nr. 153/2017, care nu prevede majorările salariale solicitate de reclamanți. La ultima ședință a aleșilor din anul trecut, a participat și directorul Pieței Centrale, care a ținut să clarifice unele neînțelegeri: ” Aș vrea să vă aduc la cunoștință că Serviciul Public nu a acționat în instanță Consiliul Local, așa cum eronat s-a înțeles. Având în vedere că există o hotărâre a Consiliului Local, adoptată ca urmare a unor propuneri din partea Primăriei, este normal ca noi să chemăm în garanție atât Primăria, cât și Consiliul Local. În cazul în care instanța va admite acțiunea salariaților, va trebui emisă o hotărâre a Consiliului Local pentru salarizare. Chiar astăzi am avut termen în acest proces și instanța a admis cererea noastră de chemare în garanție, a respins excepțiile invocate de Primărie și Consiliul Local și a desemnat un expert pentru realizarea unei expertize pe normare – salarizare, pe baza căreia Tribunalul va decide cine are dreptate”, i-a informat pe consilieri Marian Nistor
Adrian BRAD

CÂMPINENI DE O CLIPĂ

Dacă azi continuă să existe povestea cu numărul maxim de intelectuali la mia de locuitori ai Câmpinei, teorie controversată ascuțit, vârsta istorică a municipiului ne dezvăluie – cu dovezi indubitabile – celebritatea pe care i-au gravat-o pentru totdeauna mari oameni ai Culturii și ai Științei, emblematică fiind trinitatea Hasdeu – Istrati – Grigorescu. Pantheonul dominat de acești corifei onorează venerabila Câmpină, la ziua ei de naștere, atestată documentar acum 516 ani, moment în care acestora veghetorii de conștiință îi adăugă câmpineni de-o clipă – acea clipă din existența lor trecătoare, precum le-a fost scrisă soarta. Iată-i:

Anton RAKY (1868-1943). Dintr-o veche familie de meșteșugari austrieci, lăcătuș apoi inginer, în 1894 a folosit forajul prin bătaia cu macara, ajungând să foreze 340 de metri. La 8 august 1895 fondează, la Strassbourg, „Societatea Internațională de Foraj A. G.”. 


Cu trecerea timpului instalează primele sonde de petrol și inventează tehnologii de exploatare, concesionează platforme de foraj în Rusia (Maicop și Baku), în România, la Moreni și Câmpina, înființează societatea „Regatul Român” – „Astra Română” de mai târziu. Locuiește cu familia pe Bulevard, vizavi de ”Electrica” de azi, în vila proprie, iar pentru adus prăjinile și țevile din schela Drăgăneasa, cu care trase de boi, construiește podul numit azi „Podu lu Rache”, Un incendiu relatat de ADEVĂRUL era descris astfel: „Aseară la 5, în timpul erupției, o prăjină a fost aruncată  în podul sondei, producând o scânteie, care a  aprins gazele. Sunt 9 victime, 2 sondori morți și mai mulți arși, printre care, Anton Raky, Walter Lind și avocatul Pauker”.

Gheorghe DANGA (1905-1959). Absolvent de Conservator în 1929 și al Academiei Comerciale în 1943. Compozitor și dirijor de coruri ale societăților „I.O.R,”, „Steaua Română”, „Muntenia,”, ”Radiodifuziunea Română”, cronicar în „Contimporanul”, „Viața Uzinei 23 August”, a colaborat la concertele vocal-simfonice Radio, alături de George Georgescu, Rogalski, Silvestri, interpretând Simfonia a IX-a de Beethoven. 


A cules și prelucrat folclor autohton, albanez tătăresc, macedonean. Între 1934 și 1941 lucrează la „Astra Română” Câmpina, unde conduce corurile „Lira Petroliștilor” și „ValeaPrahovei”. Profesor de Muzică în câteva școli din Câmpina, autorul unor lucrări corale nemuritoare: „Sârba în căruță”, „Sârba fetelor”, „Ca la Breaza”, „Leliță din Prahova”, „Cimpoiereasa”, „Marșul petroliștilor”.

Elvira GODEANU (1904-1991) „Am cunoscut-o în casa doamnei Olimpia (Pia) Crăciun, prin anii 80. Familia sa venise din Ardeal, aici, unde tatăl ei, Ion Crăciun înființase prima librărie-anticariat. Vizavi de casa pictorului Grigorescu au ridicat o vilă în stilul Castelului regal din Balcic – unde regina Maria și principesa Ileana veneau cu mare plăcere în vizită, în costume naționale românești. 


Distinsă, înaltă, păstra pe chip urmele marii sale frumuseți. Mi-a dăruit – povestește dl Ciupală – un material semnat de Alexandru Kirițescu, intitulat „Elvira Godeanu artistă și femeie”, însoțit de o dedicație măgulitoare: „Profesorului Alin Ciupală, iubitor de Teatru, cu admirație pentru aceste nobile sentimente – 4 mai 1986, Câmpina”. În ciuda zvonurilor degradante, colportate de Ana Pauker, pe ideea că dânsa ar ava relații sentimentale cu Gheorghiu Dej, Elvira Godeanu a fost soția devotată și iubitoare a inginerului arhitect Emil Prager – constructorul primei fabrici de pneuri din România, la Florești, „Banloc B. Goodrich” și tot la Florești, a Uzinei Electrice.

Mircea MARIN (1916-2007). Originar din Bucovina, e avocat în Câmpina. Urmează Dreptul și Filozofia în București. Apropiat al lui Radu Beligan, o voce uimitoare. Luat în război, ajunge cu frontul până la Odessa, intră în luptele din stepa Kalmukă și în acele de la Cotul Donului. Devine ofițer de legătură între armatele române și germane, dar cade prizonier și este închis la monstruoasa Lublianka. 


Un an de infern inimaginabil, anchetatorii NKVD renunță la represalii și în includ într-un convoi de prizonieri trimiși – trei zile și nopți de ger și foame – în lagărele din Siberia. Aici i-a văzut pe Ana Pauker, Vasile Luca și Constantin Pârvulescu – lideri comuniști refugiați în URSS, veniți să îndemne pe români să se înscrie în divizia „Tudor Vladimirescu”. După repatriere, Mircea Martin reia avocatura și aderă la Mișcarea de Rezistență. E arestat și închis la Tecuci, Gherla și la Canal, unde îl cunoaște pe Alecu Paleologu. Întors la Câmpina, se căsătorește, dar pică în patima jocului de cărți – unde se spun vrute și nevrute și bancuri politice. Adus la un proces în public, la Casa de Cultură a orașului, regretă cu voce tare că n-a reușit să distrugă bolșevismul, pe unde a trecut. Dezamăgit de neocomunismul evident de după revoluție, își vizitează prieteni din Franța, Elveția și Germania. (Mai multe amănunte puteţi citi AICI). 

Liliana ȚICĂU (1930-1999). Actriță de film și teatru, tatăl ei având doctoratul la Facultatea de Medicină din Paris. Botezată de primarul Câmpinei, Victor Rădulescu. Pierde tatăl în bombardamentul din 1944 și este protejata actriței Tanți Cocea, cu care se înrudea. 


Școala nr. 2 și Liceul „Julia Hasdeu” o au ca elevă. Face parte din organizația „Străjeria”, întemeiată de regele Carol al II-lea. În 1948 intră la Institutul de Teatru „Caragiale”, 1948-1952. Se remarcă în dramatizarea „Jurnalului Annei Frank”. Două căsătorii, cu Benedict Dabija și George Ciprian. 1987 – pensionată, revine la casa părintească din Câmpina, își revede prietenele. O amintire mereu tulburătoare: rolul din piesa „Rinocierii”, a lui Eugen Ionesco, jucată la Paris, spectacol, după care dramaturgul a invitat la el acasă întreaga echipă, pe Liliana felicitând-o entuziasmat pentru jocul ei.

Constantin MARINESCU (1908-1941). Căsătorit, în 1937, cu domnișoara Georgeta, fiica lui Ștefan Molnar, localnic de câteva generații. Unicul lor copil, Rodica. Devenit locotenent, în plin război, e trimis în Moldova, soția și fiica îl urmează. În Regimentul 32 Mircea, luptă la Dalnic, unde cade spulberat de un obuz. Primind învoirea să îl aducă acasă, văduva obține înhumarea lui în Cimitirul eroilor din Câmpina, unde își doarme somnul de veci. 

Nicolae MANOLESCU (n.1939). A locuit 10 ani în Câmpina. În 1956 o cunoaște pe Adriana Carp cu care se căsătorește. În 1962, George Ivașcu îl cheamă ca redactor șef la ”Contemporanul”, unde avea o rubrică de critică literară. 


În 6 iunie 1965 i se naște fiul, Andrei. În 1968 se stabilește în București, după 1990 devine lider politic, al Partidului Alianței Civice, câștigând, la alegeri, primăriile din Ploiești, Câmpina, Sinaia și Comarnic. Este președintele Uniunii Scriitorilor din România.

Aurel NESTOR (1901 - 1992). Al doilea director al liceului „Barbu Știrbey”. Născut la Tecuci. Licența, în 1942, cu teza „Influența lui Alecsandri asupra elevilor”. A dorit catedră la Liceul din Deva, unde a vrut să îi învețe pe românii ardeleni maghiarizați cu forța,  limba română. 


S-a remarcat în zilele rebeliunii, când i-a scăpat de la ani grei de închisoare pe elevii Langa Machedon, Balea și Dragomir, care se baricadaseră în sediul Primăriei, solidari cu rebelii, impunându-se cu calm și curaj, în apărarea lor. Pentru că fusese membru PNȚ, la schimbarea regimului a fost demis și înlocuit cu Constantin Drăgulescu, cumnat cu Ștefan Voitec, fiind cu greu primit să aibă o catedră la școala primară din Cornu. (Mai multe amănunte puteţi citi AICI). 
Serghie BUCUR

Suflet ales, Felicia Turosu s-a urcat la Ceruri ca să îi învețe pe îngeri tainele matematicii

În după-amiaza zilei de 25 decembrie 2018, chiar în sfânta zi a Nașterii Mântuitorului, din mijlocul câmpinenilor s-a desprins încă un înger: sufletul profesoarei Felicia Turosu, directoarea Școlii Gimnaziale „Alexandru Ioan Cuza”, s-a ridicat la Ceruri ca să îi învețe pe îngeri tainele matematicii. E doar o presupunere a noastră, desigur, dar în care credem cu tărie, mai ales cunoscând-o pe cea care ne-a părăsit fulgerător, și al cărei nume putea fi folosit la orice definiție a binelui pe această lume. O lume tot mai plină de rău și de rele. 


Moartea profesoarei Felicia Turosu a fost regretată de toți cei care au cunoscut-o în timpul vieții. Pentru că a fost un om pentru toți oamenii, chiar și pentru cei mai puțin omenoși. Toți cei care au cunoscut-o, mai mult sau mai puțin, au simțit-o ca pe o persoană extrem de pozitivă, tot timpul cu zâmbetul pe buze și cu o inimă nețărmurită. O ființă de excepție, care a dăruit semenilor săi, pe tot parcursul vieții, numai gânduri bune. Care a dăruit mai mult decât a primit. Dumnezeu a luat-o la El, am putea spune, nu pentru că în Rai sunt prea puțini profesori de matematică, ci pentru a arăta, probabil, sfinților și îngerilor că și printre pământeni sunt oameni luminoși și buni, cu vieți atât de frumoase, cu suflete atât de curate, cu inimi atât de generoase și de calde, încât pot fi considerați ca niște îngeri ai Pământului, îngeri neridicați la Ceruri, întrucât moartea nu le-a despărțit sufletul de corp. 
Felicia Turosu a fost o a doua mamă pentru toți elevii săi, a fost o soră pentru toate cadrele didactice din școala pe care a condus-o cu abnegație și pricepere, mulți ani. Un prieten adevărat pentru toți cei care îi cereau ajutorul. În familia sa a fost o mamă și o soție model, înger pământean protector pentru cei doi copii ai săi, fiică plină de dragoste pentru bătrâna sa mamă, răvășită de durere, care și-a îngropat în 17 ani ambii copii. Bătrâna sa mamă care a sperat, până în ultima clipă, până când a fost bătut în cuie capacul sicriului, că Felicia este într-o moarte clinică din care ar putea să se trezească la viață. Bunul Dumnezeu i-a hărăzit această moarte nu pentru a îndolia inimile tuturor celor care au cunoscut-o, ci pentru a o primi în armata îngerilor Săi. Dumnezeu să o aibă în pază.

La apogeul vieții de familie și profesionale, Jenica Tabacu „a plecat” la Julia Hasdeu

Moto: „Castelul JULIA HASDEU, locul  care te face să te gândești că există «tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte»” (Jenica Tabacu)

În a doua zi a Crăciunului 2018, miercuri / 26 Decembrie, orele 11, o lume întreagă – zdrobită de durere – a pășit în urma sicriului în care a fost dus la locul de veci trupul neînsuflețit al  eminentei hasdeologe Jenica TABACU, directoarea Castelului Muzeu „Julia Hasdeu”, a cărei  ilustră viață intelectuală și-a curmat-o vineri 21 Undrea, într-un exces de voință supra-omenească!


Trăznetul
Ajunul  sfântului Crăciun 2018 părea unul de toată tradiția, care pulsa de elanurile întâmpinării Nașterii lui Iisus Hristos, în euforia împodobirii brazilor cu jucării, dulciuri și luminații, și a colindelor pretutindeni stăpâne. Nimănui nu i-ar fi trecut prin gând că, vineri 21 Decembrie, undeva, în locuința proprie, la porunca incontrolabilă a Destinului, ființa nespus de umană a Doamnei Jenica Tabacu se prăvălea în neantul morții de nimic și de nimeni măcar bănuit! Seara s-a apropiat de clepsidră cu iuțeala fulgerului negru al lui Hades! Erau aproape 8 ceasuri și jumătate când  dr. Christian Crăciun mă sună pe mobil și-mi anunță cruzimea întâmplată… Sentimentul,  instantaneu și afară din cale de revoltător, generat de incredibila veste, trăznea firea omenească, cu absurdul ei paroxistic… „Cum așa? Să moară Jenica Tabacu - un OM împlinit profesional și familial, o impecabilă lideră a vieții muzeistice prahovene, ctitora Castelului Julia Hasdeu și a epocii științifice și culturale Hasdeu, a anilor 1998-2018, strălucita continuatoare a epocii hasdeene a istoricului Octavian Onea?”„De ce? Cu ce va fi greșit, să părăsească propria operă științifică și istorică, emblematicul Castel Julia Hasdeu – adus de Dânsa la standardul european, celebru pe continent și pe planetă?” „Cum să plece din viața asta,  laborioasa și  sclipitoarea – aidoma Juliei Hasdeu – Jenica Tabacu, tocmai când desăvârșise și redase valoarea reală a Castelului, a Operei savantului Bogdan Petriceicu Hasdeu și a nefericitei sale urmașe, Julia Hasdeu, tocmai când magnifica lor diriguitoare, Jenica Tabacu, împlinise diamantina vârstă de 50 de ani?!” 


Foto: Facebook/ Editura Saeculum I.O.
Istorie și Poezie
Sâmbătă, 10 noiembrie 2018 – reuniune fastă, memorabilă, sub cupola Castelului. Înfăptuitoare – Jenica Tabacu. La orele anunțate pe Facebook și prin programe-invitații, 11 a.m., trestia profund gânditoare Jenica Tabacu moderează o dublă ceremonie: lansarea Albumului – operă bibliografică unică, precum este autoarea înseși a lucrării – „Castelul Julia Hasdeu. 


Simboluri de citit în piatră”, capodoperă a cercetătoarei asidue Jenica Tabacu și a editurii Age Art, ediția a II-a, apoi lansarea volumului de poezie „A fi”, al junei debutante Maria Daniela Postelnicu, urmată de prezentarea academicului volum PELEȘUL, SIMBOLUL REGALITĂȚII, de eminentul istoric și publicist prof. Alin Daniel Ciupală. Prezentarea Albumului se ridică la înălţimea tuturor evenimentelor impecabil concepute, regizate și puse în mișcare de înnăscuta Hasdeologă  Jenica Tabacu. 


Povestea Albumului este, la peste un veac de vreme de la zidirea lui, una parcă din caietele de proză și teatru ale Juliei Hasdeu! Coperta este ecranul temporal, cu impozantul bastion al Castelului, de sub ale cărei temelii, aidoma eternei nopți spiritiste în care trinitatea Hasdeilor sălășluiește, de unde chipurile lor privesc tăcute în posteritate… Glasul tenoral al vorbitoarei – firav crin în proiecția sorții -  are  timbrul melancolic, sensibil ostenit de truda celor 20 de ani în care fragila sa ființă a fost absorbită  de hasdeitate. Aprecierile amical-critice ale invitaților Florin Dochia și Romeo Aurelian Ilie, despre debutul poetic amintit, au precedat sonoritățile – de harpă tristă – ale glasului Jenicăi Tabacu, în accentele majestuos șoptite despre Castelul legendar și Albumul scris de Domnia-Sa, despre ctitorirea edificiului cu trei turnuri medievale de pe Câmpinița, schițat într-un excerpt din Eugeniu Speranția: „Castelul Julia Hasdeu este o imensă carte, ca un imens poem de genul celor ale lui Dante sau Milton”, mai încolo specialista în Hasdeologie privind prin ochii nădejdii – nefericit rămasă doar o dorință – ”… ceea ce trebuie să se facă, măcar de acum încolo, este a se reconstitui simbolurile creatorului inițiat în știința lor”, adică Hasdeu! Tradus în engleză, franceză și germană, Albumul – oferit gratis acelora care au onorat invitația Jenicăi Tabacu – va purta prin secole singura referință – amplu și doct studiu despre „Mausoleul familial” care de 120 de ani este Castelul „Magului de la Câmpina”.

Cuvinte lăcrimând
Scriitorul Florin Dochia posta pe Facebook, în seara lui 22 decembrie, portretul nobilei defuncte: „În vara acestui an, Jenica Tabacu a împlinit 50 de ani de viață și 20 de ani de când se află la conducerea Muzeului Memorial „B. P. Hasdeu”. Aici, la muzeu, se află munca și sufletul Jenicăi Tabacu, pasiunea ei extraordinară pentru meseria pe care o avea, pentru viața și opera Hasdeilor. Aici, la Castel, Jenica Tabacu a ars ca o flacără și a făcut din acest muzeu cea mai importantă instituție de cultură a Câmpinei. Era cercetător științific, doctor în Filologie, un om dedicat muncii sale, un om care se implica trup și suflet în evenimentele pe care le organiza la Castel, un om care nu lăsa nimic la voia întâmplării. Un om inteligent, talentat și puternic”.
În același spațiu virtual, Ana Moroșanu Magdin, apropiată a dispărutei noastre: „Nu pot să cred că s-a stins din viață un om atât de minunat, un român adevărat, o mână de om care s-a luptat ca Muzeul Julia Hasdeu de la Câmpina să existe și să existe nu oricum! A dus mari lupte ca spiritul Hasdeean să nu moară”! Apoteoză în aeternum; „Nu pot să mai am alte cuvinte în acest moment, dar nici nu puteam să nu spun nimic! Am iubit-o, am respectat-o, am admirat-o pentru toată munca depusă, pentru toată colaborarea noastră frumoasă, prin care își dorea să promovăm activitatea Domniei-Sale de la Muzeul Julia Hasdeu! Sunt fericită că nu i-am spus niciodată Nu! Grea zi! Cât de scurtă este viața asta!”

Spiritismul
… Rămâne cel mai senzațional fenomen în viața Castelului de la Câmpina și a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu care, din clipa tragicei dispariții a dr. Jenica Tabacu, a trecut – în percepția publică – asupra distinsei dispărute, o proximă cauză care i-ar fi scurtat existența biologică. Curioșii, imaginativii se întreabă sau presupun că ilustra directoare a Castelului ar fi practicat ea însăși acest procedeu ocult. Sugestia au fabulat-o mai toți reporterii în din transmisiile televizate în tonalității de supra-senzațional. Nimeni n-are însă probe, dovezi. Efortul psihosomatic în care Doamna Jenica Tabacu s-a risipit timp de două decenii, între cercetare, conducerea Castelului și grijile curente, și numeroasele evenimente ivite în activitățile sale cotidiene,  sigur că  i-a marcat cu asprime viața. 

Certitudini
Bibliografia generală din care Jenica Tabacu s-a inspirat și a tradus pentru susținerea întregului eșafod istoric și documentar al studiului AMURGUL DEMIURGULUI, publicată la editura Saeculum Vizual în 2007, numără 26 de volume – editate de Academia Română, scrise de mediumii lui Hasdeu (Cosmovici, Arbore, Speranția) și de Mircea Eliade – în franceză și engleză.  


Despre magia aceasta, iată un eșantion sugestiv din capitolul „Elemente biografice hasdeene în manuscrisele spiritiste”,  paginile 77-127: „În prologul cărții SIC CIGITO savantul menționa faptul că primul mesaj însemnat pe foaie de mâna lui, într-o stare care nu era nici somn, nici veghe, „era scris și iscălit cu slova fiicei mele”. Pe acest document găsim întrebările lui B.P.Hasdeu, care dezvăluie dorința  sa imensă de a cunoaște cum îi este acolo: „Ești bine?!, „Ești la fel de veselă?” Răspunsurile au calitatea de a-l consola: „Dragă tată, te rog să vii mai repede, căci mă vei vedea fericită”! Devorat de această dorință, Hasdeu i-a cerut chimistului dr. C.I. Istrati „să-i recomande pe cineva care să-l învețe despre fotografie, dornic a face „cu deosebire fotografii spiritiste”, voință împlinită de fotograful Ioan Petricu – „licențiat în  științe fizice” și redactor la REVISTA NOUĂ. În următorul capitol, „Cercul spiritist al lui B. P. Hasdeu”, paginile 128-154, autoarea relevă lumea cu care Hasdeu s-a înconjurat pentru a vorbi cu Julia, în oficierea acestor ședințe ascunse de ochii lumii. Iată galeria spiritiștilor - mediumii Magului retras între zidurile Castelului: Vasile Cosmovici,  Zamfir C. Arbore, Theodor D. Speranția – redactori la REVISTA NOUĂ, C. Ghionis, secretarul redacției, Victor Crăsescu, George I. Kernbach alias Gheorghe din Moldova, vremelnic: compozitorul George Stephănescu, astronomul Bernard Vermont și dr. C. I. Istrati. Pe parcurs au fost și Ioan P. Serbulescu, Ioan Spirescu, tată și fiul, Nicolae Vermont, Eugeniu Voinescu, Episcopul Argeșului, Ghenadie, Haralamb G. Lecca, Nicole G. Rădulescu-Niger, avocatul Constantin M. Ciocazan și Julia – soția lui Hasdeu.„Mediumul este cel care asigură spiritului dezîncarnat suportul fizic pentru a se manifesta”.
Studios dincolo de el însuși, absorbit de Spiritism și tainele lui, „Savantul era abonat la „REVUE SPIRITE” jurnal bi-lunar de studii psihologice fondat de teoreticianul și marele experimentator al spiritismului, Allan Kardec; îi citise pe Hare, Dale Owen, William Crookes, Russel Wallace, Zolner, Aksakov, Du Prel, Paul Gibier și pe alții”.

Castelul în 1999
La un an după ce începe oficial să lucreze în slujba memoriei Hasdeilor, Jenica Tabacu publică în revista CITADELA LITERARĂ, „supliment periodic al revistei de cultură Citadela – Cerașu – Prahova” anul  I nr. 5 număr dedicat Iuliei Hasdeu – 14 noiembrie 1999”, articolul „Castelul Iulia Hasdeu”. Elocința și pasiunea au fost totdeauna trăsăturile de temelie ale profesionalismului Jenicăi Tabacu! Le-am remarcat – coloane ale nobleței Sale – și în textul acesta, din care îmi îngădui o relevantă suită de adagiuri: „Într-una din cugetările sale testamentare, Hasdeu nota: „În ziua morții Juliei Hasdeu a murit și tatăl său”! Din părinți și din moși, el moștenea trei iubiri: „patria, știința, femeia”! „Ședințele spiritiste aveau loc în apartamentul familiei”, niciodată însă în camera unde Julia și-a trăit agonia, la sediul redacției „Revista Nouă”, în biroul de lucru al savantului, de la Arhive, în cavoul scriitoarei, la chimistul C. I. Istrati, în Castel…” Aceste „Ședințe erau uneori dublate de cele fotografice. Se întocmea un proces verbal” – Un exemplu: „Astăzi, 10 / 22 decembrie 1893, 9 ore seara, subsemnații întruniți în ședință spiritistă la d. Hasdeu, am procedat la controlarea fotografiilor spiritiste nocturne. Dintr-o cutie neîncepută de placă Smith 9 x 21 pe care am văzut cu toții că este intactă, d. dr. Istrati în camera obscură cu d. Hasdeu au scos două plăci și le-au așezat în mod juxtapus în casetă. Apoi tot Istrati a așezat caseta la aparat și a legat întreg aparatul cu sfoară astfel încât să nu se poată mișca nici capacul obiectivului, nici scoate caseta fără a deslega sau tăia sfoara. În urmă, d. dr. Istrati a aplicat sigiliul d-sale pe capetele sfoarei. Aparatul va rămâne închis astfel până vinerea viitoare. (SS) Hasdeu, Dr. C I Istrati, D. V. Vermont, Ioan P. Serbulescu, Filip Marin, Ioan Nenițescu. În vinerea următoare se examinau atent sforile și pecetea, se tăiau apoi și se scotea caseta în camera de lucru a savantului, aflată în obscuritate. Se dezvolta placa, folosindu-se hidrochinonul, se fixa apoi, cuhiposulfit de sodiu. După fixare, se constatau mai bine definite impresiunile, figurile luminoase. Clișeul era examinat de toți asistenții, după aceea era încredințat lui Hasdeu spre a-l pune în baia de apă, usca și reproduce pe hârtie”.


Moștenirea J.T.
Caracter tenace, lucid și responsabil față de Țara ei natală, după o existență zbuciumată, o alta publicistică – la Jurnalul de Prahova – , întemeierea și păstrarea familiei, epoca urmării și absolvirii studiilor superioare, doctoratura, răstimp în care a muncit exemplar în ascensiunea profesională pentru carieră muzeistică, Jenica Tabacu lasă Culturii naționale și universale Castelul Julia Hasdeu la parametrii prestigiului mondial, proba devotamentului său pentru Memoria Hasdeilor, proiectul comemorării ample, în romanticul parc al Castelului, în fiecare 2 iulie al anului, a Juliilor lui Hasdeu, Julia – fiica și Julia – soția, ajuns în 2018 – tocmai când Dânsa „a plecat” la Julia HASDEU –, la a 24-a ediție în vara nefastului an al morții sale, precum  și un raft de cărți originale și în traducere, din care, cu o nespusă bucurie, mi-a dăruit „Amurgul Demiurgului”, „Ideile și faptele lui Bogdan Petriceicu Hasdeu”, „Julia Hasdeu, Epistole către tatăl său, B. P. Hasdeu”, „Julie Hasdeu, Ouvre poetique / Opera poetică” și „B. P. Hasdeu – Julia Hasdeu, O corespondență pentru eternitate”, tipărite de editurile Saeculum Vizual și respectiv Vestala. Cine îi va eterniza memoria prin a-i descrie viața și opera va înfăptui actul de recunoaștere a marii Jenica TABACU – hasdeologa de renume planetar!
Serghie BUCUR