15 ianuarie 2019

Casa Speranței – așezământul în care prind viață visurile copiilor abandonați

Măicuţele Congregaţiei „Surorile Sfântului Iosif din Aosta” au venit la Câmpina în anii '90, după 15 ani de misionariat în Madagascar

Din 2001, în Câmpina, pe strada Nicolae Bălcescu, la numărul 3G, funcționează un centru social pentru îngrijirea copiilor abandonați sau defavorizați din diverse alte motive. Este cea mai mare instituție socială privată de acest fel din Câmpina și printre cele mai mari din județul nostru, dacă nu chiar cea mai importantă din întreg ținutul Prahovei.  Nu vorbim despre o instituție de stat, ci despre una privată, administrată de o organizație neguvernamentală, Asociația „Casa Speranței” Câmpina, rod al muncii câtorva măicuțe catolice din Congregaţia „Surorile Sfântului Iosif din Aosta”, care au venit din Italia în România, la începutul anilor 1990, ca să realizeze o nobilă misiune: aceea de a sluji interesele unor comunități din țara noastră, ce se deschidea spre lume după multe decenii de comunism. „Surorile Sfântului Iosif din Aosta” este o congregație religioasă de drept pontifical (catolică), înființată în 1650, în Franța, la Puy-en-Velay, de Jean-Pierre Médaille, preot iezuit. Surorile se dedică instruirii și educației creștine a copiilor și tinerilor, îngrijirii persoanelor în vârstă și bolnave, precum și apostolatului misionar. Congregația este prezentă astăzi în multe țări din lume, unde măicuțele sunt trimise pentru a deveni „semințe generatoare de comuniune, prin slujirea umilă și simplă a tuturor, în primul rând a celor mai slabi”. 

Câmpina – un loc ales
Pentru misiunea lor, surorile au ales comunitatea locuitorilor dintre Prahova și Doftana, un loc care s-a dovedit încă o dată binecuvântat de Dumnezeu nu doar prin geografia protectoare ce i-a fost hărăzită (fără inundații și furtuni, cu multe zile însorite), ci și prin calitatea oamenilor care populează zona; localnici sau oameni veniți din zări mai mult sau mai puțin îndepărtate. Măicuțele sosite tocmai din Italia, după ce au analizat neajunsurile populației locale, au decis că cei mai neajutorați sunt minorii abandonați sau marginalizați și au decis înființarea unui centru de protecție și îngrijire a minorilor. 
Sora Marisa, una dintre co-fondatoarele asociației, ne-a declarat următoarele: „În 1993, șefele noastre din Italia au decis să deschidem o misiune în România. Prin urmare, am fost mutate din Madagascar, după 15 ani de misionariat în Madagascar, și am decis să ne stabilim în Câmpina și să ne dedicăm cauzei minorilor abandonați, fiindcă aceștia nu au putut face nicio alegere, ei au ajuns în dificultate nu din cauza unei opțiuni proprii. Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, cu toții suntem copiii lui Dumnezeu, dar cei mai mici sunt și cei mai nevinovați, și merită toată grija noastră”. 


La început, „Casa Speranței” a funcționat într-o casă bătrânească, situată pe strada George Barițiu. Primii doi copii au fost luați de pe stradă și dați în îngrijire măicuțelor, în același an, 1993, al începutului misiunii. Erau copii proveniți dintr-o familie destrămată, care nu putea să mai aibă grijă de ei. La scurt timp, numărul minorilor dați în plasament Asociației „Casa Speranței” de către Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Prahova a crescut rapid, astfel că, după câțiva ani, măicuțele aveau în îngrijire zeci de minori din diferite localități prahovene. Printre ei, chiar nou-născuți de câteva zile. „O parte dintre aceşti copii pe care îi îngrijim sunt părăsiţi, iar o parte sunt din familii foarte sărace. Sunt copii sănătoşi, foarte inteligenţi, care merg la şcoală. Noi suntem o comunitate de cinci măicuţe, congregaţia a construit casa, apoi cei din conducerea ei ne-au zis: Descurcaţi-vă!”, își aduce aminte sora Marisa.  După cinci ani, cu fonduri trimise din Italia, în 1998, s-a început construirea actualului centru social. Clădirea inițială - cu multe dormitoare, bucătărie, săli de mese - a fost gata în martie 2001. La inaugurarea centrului pentru copii a participat IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de București, păstorul romano-catolicilor din Muntenia, Oltenia și Dobrogea, dar și o mulțime de oficialități de la Ploiești și din Câmpina. În noul imobil, măicuțele s-au mutat cu cei 30 de copii pe care îi aveau în grijă la acel moment. Apoi, fiindcă legislația în domeniu a suferit modificări, Casa Speranței, care a reprezentat, de-a lungul anilor, casa multor zeci de copii aflați în dificultate, a fost extinsă cu anexele prevăzute de lege: săli de studiu, sală de sport etc. 


Dezvoltare cu fonduri europene
Printr-un proiect derulat cu fonduri ale Uniunii Europene, complexul de la Casa Speranței s-a extins considerabil prin modernizarea unui imobil situat în imediata vecinătate. În mai 2014, s-a încheiat proiectul european  „Dezvoltarea Centrului Social al Asociaţiei Casa Speranţei – Câmpina”, care a avut o valoare totală de aproximativ 3,3 milioane lei, din care 85% au fost fonduri europene nerambursabile (peste 2,2 milioane lei), 13% contribuţie de la bugetul de stat (336.000 lei) şi 2% contribuţia Asociaţiei „Casa Speranţei” (circa 52.000 lei). Proiectul s-a derulat pe o perioadă de 18 luni şi a constat în modernizarea completă a unui corp de clădire, cu peste 300 metri pătrați de spaţii noi pentru activităţile centrului. Acest corp de clădire este dotat cu aproape 50 de panouri fotovoltaice pentru producerea apei calde, iar reţelele sale de utilități au fost complet reabilitate şi suplimentate. Toate spațiile clădirii au fost dotate corespunzător cu  mobilier adecvat, aparatură casnică, materiale educaţionale, sportive şi echipamente IT. De acest nou corp de clădire al Asociaţiei „Casa Speranţei” vor beneficia băieții mai mari (cu vârste între 13 și 18 ani), iar în clădirea de la stradă, cea inaugurată în 2001, sunt găzduiți copiii mici și fetele cu vârste mai mari. 




Copii îngrijiți cu multă dragoste
„Când am venit în misiune, în toamna lui 1993, împreună cu alte două surori, am văzut zăpada după 15 ani, răstimp în care, cum v-am spus, am fost în misiune în Madagascar. O lună de zile ne-am întâlnit cu oameni din oraș, cu multe mame din familii dezorganizate, dar nu numai, și am hotărât să punem bazele unei asociații de protecție a copiilor. Pe toți copiii pe care i-am avut în plasament i-am îngrijit cu toată dragostea. Am avut copii care nici nu puteau să vorbească, dar care astăzi sunt de nerecunoscut: sociabili, cu ochii senini, inteligenți, adaptați să facă față relațiilor cu semenii lor. Îmi aduc aminte că am avut o fetiță tare drăguță și simpatică, pe care am îngrijit-o părintește. Poate mai bine decât părinții ei, care nu aveau posibilități financiare corespunzătoare. În urma unei operații nereușite din cauza unor complicații grave, i-a fost amputat un picior, la câteva luni. La noi a ajuns când avea vreo șase luni. La început, am ajutat-o să meargă, ținând-o de subțiori. Desigur, era un mers în salturi. După o vreme, Odeta, să-i zicem așa, urca singură scările, ajutându-se de coate și de singurul ei membru inferior. Am dus-o la un mare spital de ortopedie din Italia, la Bologna, unde a fost îngrijită foarte bine. I-a fost pusă o proteză performantă, de mare calitate, cu care, încet-încet, a putut să meargă normal, ca orice copil obișnuit. Din șase în șase luni pleca la Bologna, ca să i se schimbe proteza în funcție de creșterea copilei. O vedeam că era tare bucuroasă fiindcă putea merge, bucurie pe care ne-o transmitea și nouă. În ciuda dizabilității sale fizice, Odeta a făcut înot, pentru că în plăcea foarte mult acest sport, obținând chiar rezultate bune la competiții naționale. Când era în apă nu îți dădeai seama că are doar un singur picior, așa de bine înota. Pentru că proteza o dădea jos atunci când intra în apă. Apoi, fata a fost luată în plasament de o familie din Italia. Astăzi are 18 ani și de fiecare dată când vine în România ne vizitează și ne mărturisește că nu va uita niciodată cât de bine am îngrijit-o”, ne povestește sora Marisa. 
Odeta nu este singura sportivă de excelență care s-a ridicat dintre copiii de la Casa Speranței. Cazul ei este impresionant, pentru că și problema ei de sănătate este impresionantă, ca și faptul că își folosea în apă singurul ei picior precum își folosește sirena coada pentru a înota. Odeta a fost mica sirenă de la Casa Speranței.  „Eu am venit, tot din Madagascar, la câteva luni după deschiderea centrului nou, de pe strada Nicolae Bălcescu”, ne mărturisește sora Françoise, cea de-a doua interlocutoare a mea, care a ținut să precizeze: „În prezent, avem copii cu vârste cuprinse între 3 ani și 17 ani și jumătate. Noi avem grijă de ei până la 18 ani, dar înainte de împlinirea majoratului, facem demersuri pentru a le găsi o slujbă și o locuință decentă. Dacă urmează studiile la o facultate, îi ținem până la 26 de ani. Toate surorile ne sfătuim și luăm împreună hotărâri în orice problemă. O soră se ocupă cu protecția minorilor în relația cu autoritățile, o altă soră se ocupă de copiii mici, alta de fetele mari, alta de băieții mari. Însă deciziile le luăm împreună, în unanimitate. Întotdeauna, în Casa Speranței rămân două-trei surori, nu părăsim niciodată toate această clădire. Minorii de care avem grijă îi împărțim după gen și după vârstă. Avem educatoare care îi ajută să își facă temele, dar avem și două profesoare, de matematică și de limba română, care vin periodic să facă pregătire cu ei, adică nu temele primite la școală, ci lucruri mai dificile, care să îi pregătească pentru viitoarele examene”.  



Campioni naționali la judo
Așa cum Odeta a excelat în natație, și alți copii au obținut performanțe sportive, în special la judo. Acum câțiva ani, Marius Iordache, un antrenor de judo, lucra cu copiii de la Casa Speranței aproape zilnic. „Pentru un oraş mic, cum e Câmpina, sunt rezultate extraordinare. Avem campioni naţionali, vicecampioni naţionali, la individual sau pe echipe. Avem medaliaţi la multe competiţii prin ţară, dar este şi un copil medaliat la un campionat european. Lucrăm mult, facem antrenamente de cinci, şase ori pe săptămână, în funcţie de competiţiile la care trebuie să ne prezentăm”, a declarat presei, la acea vreme, antrenorul de judo Marius Iordache. Erau vremuri când marea familie numită Casa Speranței din Câmpina dădea multe speranțe în judo-ul românesc. 


Un copil neplănuit nu este o greșeală, este un destin
Mulți copii din acest așezământ își cunosc familiile naturale, care vin să îi viziteze câteodată. Cea mai mare dintre fete mi-a mărturisit că nu îi poartă pică mamei sale, fiindcă a abandonat-o la maternitate, pentru că „n-o fi avut bani să mă crească, ce era să facă, săraca!”.  Speranța le înnobilează sufletele copiilor de la Casa Speranței. Toți minorii sunt bine îngrijiți și educați, dar niciodată răsfățați. „Un copil neplănuit nu este o greșeală, este un destin”, stă scris într-o postare pe pagina de Facebook a Asociației. În fiecare zi de plasament, surorile au grijă să le făurească minorilor un destin sănătos. Bazat pe morală, bună educație, dragoste de semeni și de Dumnezeu. „Noi vrem să îi învățăm pe minorii noștri să se descurce singuri în viață. De aceea, îi transportăm la și de la școală doar pe copiii mici. Cei mai mari trebuie să se descurce singuri, le cumpărăm abonamente și se duc singuri la școală. Tot în ideea de a-i învăța să își făurească singuri un destin, să se obișnuiască de mici cu realitățile și greutățile vieții, nu i-am dat pe toți la aceeași școală generală, ci la mai multe școli din mai multe localități aflate în jurul Câmpinei. Astfel, vrem să îi integrăm mai bine în societate, să îi învățăm să socializeze în condiții diferite, nu toți în aceleași condiții și în același mediu școlar. În acest fel, fiecare își va dezvolta mai bine personalitatea”, conchide sora Marisa. 
Sigur, Casa Speranței nu este acasă. Dar este o casă a dragostei pe care acești minori nu au găsit-o la părinții lor biologici, ci la măicuțele din congregația amintită, precum și la personalul de serviciu, care are un comportament fără cusur în relațiile cu acești minori. Pe fețele senine ale minorilor, în special ale celor mai mari, poate că se mai așterne uneori, pentru scurt timp, nostalgia, dar speranța că viața lor are încă un sens le strălucește în ochi, transformându-le „ferestrele sufletului” în nişte stele pline de lumini în fiecare zi. Speranța că nu sunt singuri pe lume, că sufletele lor nu se vor rătăci niciodată, la căldura celor din marea familie care trăiește frumos în casa de pe strada Nicolae Bălcescu, nr. 3G, din Câmpina. În Casa Speranței…
Adrian BRAD

Editorial. 2 x 2

Titlul de azi trebuie citit fie ca la școală: „doi ori doi”, fie, mai în ton cu conținutul următor, „doi contra doi”. Mă refer la ceea ce s-a petrecut în seara zilei de 10 ianuarie la Ateneu, cu ocazia ceremoniei de preluare oficială a președinției UE. Spre stupefacția oricărui om de bun simț, au fost văzuți în sală cel puțin doi inși cu condamnări penale executate: cei doi Adrian (Năstase & Severin). Copilașul d-nei Dăncilă & soața dumisale nu știe nimeni în ce calitate erau acolo. Că nu era spectacol de binefacere. Dl. Pleșu, un excelent ministru de externe și unul dintre oamenii care ne  fac o imagine excelentă în străinătate, nu a fost invitat, și nici după ce a fost amintit de dl. Donald Tusk niciun canal media nu s-a gîndit să-l sune ca să-i ceară o părere. L-au sunat pe Dukadam. Țară de fotbaliști. Țară în care radioul actualități are zeci de ore săptămînal despre inexistentul nostru fotbal, dar nu a dat o singură știre despre moartea unuia din marii poeți ai României. Să nu uităm că legendarul portar este un susținător vocal al PSD-ului. Qed. În vremea asta, afară, în viscol, protestau unul din marii pianiști ai țării, Dan Grigore, și unul din marii noștri filosofi: Mihai Șora. Alături de mulți alții cu adevărat europeni. (În alte poze i-am văzut pe Andrei Oișteanu și Nicolae Prelipceanu). Penalii înăuntru, oamenii de cultură în viscol.


Iată, despărțite de cîțiva metri, cele două Românii. Ireconciliabile. Și care nu trebuie să se concilieze, dincolo de fadele îndemnuri la „unitate”. Nu unitate ne trebuie, ci curățenie morală. Oare cîți au sesizat că discursul, atît de admirat și de îmbibat de cultură, al lui Donald Tusk a fost, de fapt, adresat celor de afară, cu îndemnul de a apăra libertatea? E lucrul cel mai îmbucurător la acest început de an. Prin contrast, ați numărat de cîte ori a apărut cuvîntul eu în discursul doamnei prim ministru? Ca o încercare de (auto)sugestie asupra propriei importanțe. Interesant este că majoritatea comentariilor din media citeau declarațiile președintelui Juncker ca un îndemn de „a pune batista pe țambal”, adică a nu mai insista cu anticorupția, justiția și alte „nimicuri” de acest gen, cel puțin în viitoarele șase luni. „Pentru liniștea noastră”. Eu cred că e exact dimpotrivă: de ce să nu abandoneze „ei” toată această campanie anti justiție care ne ține blocați de doi ani? Să dăm un exemplu: Tudorel Toader a afirmat că 188 de infractori eliberați mai devreme în baza legii regimului compensatoriu au comis noi fapte cu violență: crime, tentative de crimă, violuri, tâlhării. Întreb și eu: cine răspunde, cine plătește daune, morale și materiale, victimelor acestor acte criminale? Dl. Toader? Dl. Dragnea? Dl. Codrin? Că de plîns despre condițiile deținuților tot aud la PSD. Și cît costă noile anchete, procesele, cercetările penale? Ne plîngem că tribunalele sînt supraîncărcate, iată cum le-am făcut brusc darul a încă 200 de dosare (și cîte vor mai apărea!) care nu ar fi apărut dacă strălucita gîndire juridică pesedistă nu ar fi ținut morțiș să-i elibereze.
Să nu ne iluzionăm, că văd un entuziasm general, că discursul în limba română a d-lui Tusk (o lecție de civilizație și de diplomație, de contrapus țoapei anglo fonatoare Tăriceanu) va contribui cu un singur gram la ameliorarea imaginii noastre externe. Aceasta nu se poate îmbunătăți decît schimbînd polaritatea: cei care merită să fie în interiorul Ateneului, să fie acolo, ceilalți afară. Apropo de Ateneu… Senzația mea este că atmosfera a fost puțin cam înghesuită. Splendida sală este pentru altfel de acțiuni și de oameni. Nu sînt inițiat în chestiuni de protocol diplomatic, dar bănuiesc că înalții oaspeți au evitat sala mare a Parlamentului (singura pe măsura evenimentului) din motive de neutralitate în lupta dintre „palate”. Dar asta ne arată, și aici voiam să ajung, încă o dată că Bucureștiul nu are sală polivalentă care să poată fi folosită și cu asemenea prilejuri, ca și o mare sală de concerte. Oraș bezmetic și trist. Foarte trist. Doar primarii săi au fost mereu excesiv de volubili.
În sfîrșit, subiectul principal al serii de joi (la urma urmei formale, oricît au încercat jurnaliștii să o gonfleze, greul a început de fapt abia vineri), despre care a scris abundent și presa internațională (și deloc de bine, firește) a fost marea absență. Chipul celui fugit cu cîteva zile înainte. Mă întreb, că tot se joacă dl. Greblă și alții cu vorbele grele, dacă a nu fi prezent la cel mai important eveniment politic din ultimul sfert de secol nu este un act de înaltă trădare? Păi dl. Dragnea este înalt demnitar al statului român, în slujba acestui stat. În această calitate, el nu avea voie să-și ia concediu în asemenea circumstanțe, nefiind vorba de un fapt de forță majoră. Fuga lui (dar dacă i-a fost cerută de înalții demnitari europeni, ca să nu fie obligați să se afișeze cu un condamnat penal? - în țările lor nu ar fi fost iertați de presă și de alegători pentru asta) ne-a scufundat în penibil, indiferent care este explicația. Anul politic a început deci prin această decisă separare. Doi contra doi. Asta e ceva de bine. Se va vedea foarte clar pe cine alegem.
Christian CRĂCIUN

Salonul Internațional de Artă Fotografică Câmpina - România, la a treia ediție

Sâmbăta trecută, la Sala Mică a Casei de Cultură ”Geo Bogza”, s-a desfășurat ediția 2018 a Salonului Internațional de Artă Fotografică Câmpina, al cărui director, Răzvan Băleanu, este cunoscut din ce în ce mai mult câmpinenilor prin aceste manifestări culturale pe care le organizează atât de bine și care duc numele orașului nostru în întreaga lume. Datorită lui, la Câmpina se mai organizează anual un al doilea salon internațional de fotografie: Onyx. Salonul fotografic Campina este în vizibilă creștere de popularitate și de valoare, de la an la an. El se desfășoară la început de an, dar pentru fotografii trimise și jurizate în anul precedent. Anul trecut, la ediția a doua, au participat 562 de autori din 62 de țări, cu 7157 de lucrări. Datorită numărului de participanți, având în vedere numărul țărilor participante și al lucrărilor primite, ediția Campina 2017 a devenit cel mai mare Salon Internațional de Artă Fotografică realizat vreodată în România. Anul acesta (deci pentru ediția 2018, care privește fotografii din anul 2018), 624 de artiști fotografi din 68 de țări de pe toate continentele au trimis 8.109 lucrări la Campina International Exhibition of Photography, ceea ce consolidează poziția Câmpinei pe harta mondială a fotografiei, dovedind și de această dată că suntem un tradițional punct de întâlnire al marilor artiști fotografi din întreaga lume. 


Vernisajul a avut două elemente de bază. Primul l-a constituit o proiecție video ilustrată muzical a fotografiilor premiate, precum și o selectie a fotografiilor acceptate. Al doilea l-a reprezentat o expoziție conținând o selecție a fotografiilor premiate. La această ediție a salonului foto a fost prezent și unul dintre câștigătorii concursului, Feridun Kismet, din Turcia. Juriul a fost același ca și în edițiile precedente: Jakab Tibor din Târgu Mureș, dr. Teodor Radu Pantea din Oradea și Mircea Anghel din Craiova, alături de care s-a aflat, bineânțeles, și Răzvan Băleanu. Toți patru, prin munca lor plină de abnegație, au reușit să selecteze în expozitie și să premieze cele mai bune lucrări.  Încă de acum un an, pentru a promova numele Câmpinei și mai bine peste hotare, asociația Campina Photographic Exhibitions Society a introdus un sistem de distincții fotografice care să fie oferite participanților ce obțin acceptari în saloanele organizate de Răzvan Băleanu. Anul acesta, în premieră, au fost acordate două premii speciale: „Cel mai bun autor” - Arnaldo Paolo Che (Hong Kong) și „Cel mai bun fotoclub” - Shangtuf Image & Art Club din China. Printre cei câțiva fotografi români care au trimis lucrări, s-a aflat și și un câmpinean, Mircea Scorțeanu, care a participat cu o fotografie realizată în Câmpina și intitulată „Nu cedăm”. Mircea Scorțeanu a participat și anul trecut cu o fotografie apreciată de juriu. 


„Mă bucur să văd că sala este aproape plină, că sunt aici mulți câmpineni iubitori de artă fotografică. Fotografia este făcută, în fond, pentru a fi privită, descoperită. Astăzi vernisăm ce-a de-a treia ediție a Salonului Internațional de Artă Fotografică Câmpina. În mod tradițional, avem parte de aceleași patronaje: înaltul patronaj al Societății Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografiei și al Image Colleague Society International. Ediția din 2018 a fost una specială pentru că am avut o participare spectaculos de mare. Nu am sperat niciodată să reunim atât de mulți fotografi, să primit atât de multe fotografii - 8.109 fotografii de la 624 de fotografi, artiști fotografi consacrați, unii dintre ei nume foarte mari în arta fotografică mondială. Aș vrea să vă spun că Societatea Americană de Fotografie patronează undeva la 500 de expoziții în toată lumea, expoziții similare cu a noastră, la care participă, în medie, 200 de fotografi. Iar noi am reușit să adunăm 624 la această a treia ediție la cele cinci secțiuni - color open, monochrome open, travel, photojournalism și nature. Și la edițiile precedente am avut un număr record de participanți, dar de această dată este un număr cu adevărat foarte mare, care ne clasează printre primele saloane internaționale din lume. Numărul mare de fotografii primite ne-a obligat și la o muncă extraordinară. Mai întâi, pregătirea fotografiilor pentru jurizare, pe categorii, apoi jurizarea propriu-zisă. Societatea Americană de Fotografie impune să acceptăm 40% din fotografiile primite, iar din 8.109 lucrări să selectezi 40% a fost foarte dificil. Asta în condițiile în care aproape 90% au fost lucrări de top. După selectarea fotografiilor a venit următoarea etapă - premiile, unde a fost din nou foarte greu. Au fost sute de fotografii eligibile pentru a fi premiate și în cele din urmă am ales 133 de fotografii care au fost premiate. Sunt lucrări de excepție. Aș vrea să le mulțumesc tuturor participanților pentru încredere și juriului pentru munca depusă”, a declarat Răzvan Băleanu, la începutul evenimentului. Directorul și sufletul salonului s-a născut la Câmpina, dar lucrează de mai mulți ani în București, ocupând poziții importante în stafful tehnic al mai multor televiziuni de notorietate.
 Pe website-ul asociației organizatoare (www.campinaexhibitions.net) oricine poate viziona toate fotografiile acceptate si premiate de la această editie, dar și de la edițiile trecute, precum și alte informații interesante despre cele două Saloane Internaționale de Artă Fotografică realizate anual în municipiul câmpinean, ONYX și CAMPINA, fondate și conduse de Răzvan Băleanu, care s-au dovedit a fi un succes încă de la primele ediții, concentrând toată elita artei fotografice mondiale în orașul nostru și stabilind recorduri consecutive privind calitatea artistică a fotografiilor, dar și privind numărul participanților.
Adrian BRAD

Pe 8 ianuarie 2019, CÂMPINA A SĂRBĂTORIT ANUL SĂU DE EXISTENŢĂ 516

Sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură „Geo Bogza” a Câmpinei a găzduit marți, 8 ianuarie 2019, ceremonia aniversării anului 516 de existență atestată documentar, în prezența unui public numeros, cu participarea autorității locale oficiale și a unor remarcabili oameni de știință și cultură.

Atmosfera               
Al 516-lea an de ființare a Câmpinei l-au marcat gazdele cu o expoziție de artă plastică a doamnei Manuela Toderaș, în foayerul Casei, și o alta, în sala festivă,  cu 44 de portrete ale unor mari oameni de cultură din România și Basarabia, semnate de graficianul Octavian Onea. S-a adăugat vernisării lor expoziția cu personaje care, în viziunea autorilor ei, d-na Alexandra Ioniță și dl. Alin Daniel Ciupală, s-au impus în istoria localității, prin a fi locuit aici și a fi marcat viața venerabilei urbe  în diverse epoci. Începând cu ora 13.00, publicul – de toate vârstele, atașat mereu Zilei istorice a Câmpinei – a ascultat Imnul localității, după care a vorbit dl. Horia Laurențiu Tiseanu, primarul municipiului. Acesta a schițat profilul societății câmpinene, social și economic. Cunoscută în majoritatea aspectelor, grație materialelor publicate de ziarul OGLINDA de AZI, incursiunea domnului Tiseanu a cuprins și minutul de reculegere în memoria dr. Jenica Tabacu, fostă directoare a Muzeului „B. P. Hasdeu”. A urmat un film proiectat pe ecranul sălii, panorame ale Câmpinei de până în 1989 și de după 1990. Asistența a aplaudat apoi scurtul elogiu adus localității de dl.  Ionuț Adrian Pițigoi, viceprimar.


Intelectualul – blazonul Câmpinei
Invitat de onoare al evenimentului, dr. Christian Crăciun a abordat aniversarea prin acea mereu citată afirmație conform căreia se atribuie acestui municipiu faptul că ar fi orașul  cu  „cei mai mulți intelectuali la mia de locuitori”.  „Sunt aici în sală oameni care ar putea să vă povestească istoria fiecărei case din Câmpina, cât țiței se prelucra în 1937 ș.a.m.d. Eu nu am cercetat aceste lucruri și atunci m-am hotărât să cercetez mai îndeaproape o frază bine știută. Mărturisesc că am crezut multă vreme că e vorba de o legendă urbană, de o auto-flatare localistă și nu știu dacă există vreo cercetare sociologică, demografică serioasă care să dea autenticitate acestei fraze. Dar am realizat că, până la urmă, nu despre asta este vorba – despre această ștampilă – de fapt despre viitorul și nu despre trecutul Câmpinei. Despre locul central al intelectualului în coagularea oricărei comunități, fraza amintită își are originea în vremea când în Câmpina existau nu numai profesori, juriști, medici, preoți, ofițeri, negustori, dar și o intelectualitate tehnică; ingineri, cercetători, tehnicieni, chimiști, iar datorită frumuseților zonei, aici și-au stabilit reședința numeroși pictori, scriitori, librari. Acest tablou vrea să sugereze ce trebuie să redevină Câmpina – un centru cultural în care să se petreacă evenimente de importanță națională. Asta, spre binele comunității locale, care nu va avea decât de câștigat atât din punct de vedere moral cât și material. Ca să citez o butadă celebră: «Cultura costă, dar incultura costă infinit mai mult!»”


Recunoașteri
Agenda evenimentului a rezervat publicului alte clipe plăcute, de-a lungul lor primarul Tiseanu oferind Medalia Centenarului României Mari altor personalități ale Câmpinei. Printre acestea au primit onoranta Medalie scriitorul Florin Dochia și artiștii plastici Lidia Nicolae și Mihai Boroiu.

Istorie negru pe alb
Dl. prof. dr. Gheorghe Râncu a prezentat, succint, în calitatea de președinte al Societății de Științe Istorice Câmpina, ANUARUL ei, ajuns la ediția nr. 9/ 2018, publicație în care semnează cercetători de incontestabilă valoare – nume consacrate: Alin Daniel Ciupală – „Scriitori români pe fronturile Marelui Război 1916-1918”, „Un câmpinean, erou de război: locotenentul Constantin R. Marinescu”, „2 Iulie – Sărbătoarea Câmpinei, prilej de întâlnire cu concetățeanul nostru Bogdan Petriceicu Hasdeu”, „Câmpina a mai pierdut un medic apreciat – medicul săracilor”; Gheorghe Râncu – „Război după război. Conflictul româno-maghiar din 1919”; Petru Moga – „Juliu Popper – conferențiar la Buenos Aires în 1877”; Marius Zaharia – „Câmpina în anii premergători Războiului pentru Întregire Națională”; Mădălina Dinu-Pătrașcu – „Fenomenul Pitești”; Elena Vasile – „Poziția generalului Charles de Gaulle față de Războiul rece”; Victoria Vâlcu – „Prima școală publică din Câmpina la împlinirea a 20 de ani de când și-a luat numele „Ion Câmpineanu”. Li se alătură Gheorghe Bîlgă, Mădălin-Cristian Focșa, Eliza Furdui, Maria-Cristina Ilincuța, Marcel Vlădescu, Mihail Dinu-Pătrașcu, Gheorghe Miu, Ștefana Pascu-Nica, Alexandru Popescu, Ion Tamaș, Alexandru Cristian Marin și Gheorghe Stanciu.

Scena – culori și sunete
Agenda sărbătoririi celor 516 ani de existență istorică a invitat, în seara aceleiași zile, un public și mai numeros, în sala de spectacole a Casei de Cultură „Geo Bogza”, la rampa căreia au evoluat, aproape două ore, exuberanții „Muzicii Tinerilor”, glisând armonios-zgomotoși în ritmurile la modă: pop, folk, rap și rock. Printre vedetele serii au electrizat publicul  Laurențiu Postolache, alias Lorenzo, trupa „Umbre Albe” cu faimosul ei solist Ștefan Balaș, apoi și-au etalat valențele interpretative Naomi Prie, Rareș Zăvoianu și Ana Maria Alexandru. 

Un remember
Prezentul ne face prizonierii lui, rupându-ne adesea de Trecutul căruia, peste vremuri, îi spunem Istorie. Istoria Câmpinei au scris-o printre atâția, de la Stoica Teodorescu încoace, și avocatul Ion T. Șovăială. În amintirea lui transcriu câteva din datele de seamă care jalonează în aeternum cele cinci veacuri și ceva străbătute până azi. 8 ianuarie 1503 – consemnarea unui negustor câmpinean în Cetatea Brașovului constituie prima atestare documentară a localității cunoscută până în prezent („De asemenea, Mansul de Kympena a avut 425 livre de ceară și a plătit 1 florin și 54 de aspri”). 1697 – cea dintâi atestare scrisă a petrolului câmpinean. 1810 – Câmpina are 485 de locuitori. 1840 – vama de la Câmpina este  mutată la Breaza. 1864 – târgul Câmpina devine oraș, urmare decretului domnitorului Alexandru Ioan I Cuza. 1879 – inaugurarea liniei ferate Ploiești-Predeal. 1886 – prima fabrică-atelierul mecanic al lui FredericWitthe. 1893 – Hasdeu începe ridicarea Castelului Julia Hasdeu. 1904 – este întemeiată prima Școală de maiștri sondori din lume, în fosta casă Gogu Ștefănescu, azi, sediul Primăriei. 13 septembrie 1913 – Aurel Vlaicu se prăbușește cu avionul său la Bănești. 1916-1918, împăratul Wilhelm al II-lea vizitează schela de petrol de la Câmpina. 1919 – se înființează liceul de băieți „Barbu Știrbey”; 1923 – idem liceul „Julia Hasdeu”. 1970 – ia ființă Institutul de Cercetări pentru Petrol și Gaze, în fostul Laborator de Cercetări Științifice de pe Bulevard. La 24 noiembrie 1994 Câmpina avea 41.499 locuitori, 110.475 km străzi, 10 grădinițe, 8 școli generale, 5 licee, 132 medici și 377 cadre medii sanitare. Este declarată Municipiu, conform prevederilor legii 104 din același an”.

Serghie BUCUR 

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.7: Casa-prăvălie Nicolescu („La Zăcătoare”)

Înflorirea comerțului în Vechiul Regat s-a suprapus la Câmpina și peste dinamismul dat de activitatea industrială. Furnicarul cosmopolit care ajunsese orașul nostru, aflat și pe ruta de comunicație dintre capitală și Austro-Ungaria (via reședința regală de vară), nu putea să nu atragă ca un burete atât mână de lucru din împrejurimi, cât și inteligență, oameni cu inițiativă antreprenorială. A fost și cazul familiei de negustori despre care voi vorbi în continuare, atrasă de excelentul vad de afaceri al impetuoasei Câmpine, tocmai din târgușorul Slănicului.
Frații Nicolescu au lăsat, în al doilea deceniu al veacului XX, casa părintească din piața Slănicului, unde își porniseră deja o afacere negustorească de familie, pentru a veni – pe rând – în orașul ispititor de peste dealuri. Tatăl lor, Nicolae al lui Voicu Coman, unul dintre ultimii cărăuși de sare, era un om de vază al mahalalei Precista din partea sudică a Slănicului, epitrop al bisericii de acolo. S-a însurat după ce luptase în Războiul de Independență și a făcut patru băieți și patru fete până a intrat în veacul trecut. În școala primară sau în armată, băieților li s-a născocit un nume de familie derivat din prenumele tatălui. După începuturile negustorești de la casa părintească (o cârciumă numită pitoresc „La Zăcătoare”), cei mai mari frați au ajuns, pe rând, la Câmpina. Primul a fost Gheorghe Nicolescu (1884-1969), care a venit aici în vara lui 1912, deschizându-și o prăvălie de „coloniale” lângă biserica de la Lac – a adus cu el și firma, de la ea trăgându-și apoi porecla. După el a venit următorul frate, Ioan (1886-1969), și o vreme cei doi au locuit împreună, întâi cu chirie.


Când Războiul de Întregire stătea să-nceapă, Gheorghe și-a construit, peste drum de prima prăvălie, o clădire mai spațioasă, cu salon mare la stradă pentru magazin și cârciumă, având intrare pe colț, și alte două încăperi. Clădirea a rămas până azi în picioare, fiind extinsă după război în spate cu alte spații, inclusiv un salon unde se puteau organiza baluri, nunți, botezuri. Cei doi frați își aduseseră între timp și trei surori, care aveau să se mărite aici (Nița – căsătorită Chircă, Linica – Teodosiu și Lixandra – Anghelache), precum și un frate mai mic, Constantin (1900-1987). 
Făcându-și repede un rost, Gheorghe (care se însurase în 1914) s-a mutat în centrul orașului după război, unde a deschis în anul 1921 un restaurant de succes („Terasa Niculescu”, aflată mai jos de Casa Poporului). Se spune că acolo a adus-o să cânte chiar și pe celebra Josephine Baker, atunci când a venit în România. Prin 1920-1925, el a vândut treptat casa de pe strada cimitirului fratelui său Ioan.
Prin anii ’20 și fratele cel mic crescuse, așa că de-acum era la Câmpina un adevărat clan negustoresc Nicolescu, cei trei fiind porecliți uneori „Zăcătoarea Mare” (Gheorghe), „Zăcătoarea Mijlocie” (Ioan) și „Zăcătoarea Mică” (Constantin). Al patrulea frate, Dumitru, rămăsese cu afacerea de la Slănic. Mai mult, cei trei au înzestrat-o pe sora lor Lixandra, ajutându-și cumnatul, pe Costică Anghelache, să cumpere o casă nouă cu etaj și vad bun, unde acesta a ținut la rândul său un restaurant apreciat, pe malul Lacului Bisericii („La isvorul barcagiului”). Ioan Nicolescu rămăsese așadar, prin 1930, singurul proprietar al prăvăliei „La Zăcătoare” și devenise un negustor cu mare prestigiu (epitrop al bisericii de la Lac – are numele gravat pe clopot, membru în diverse consilii de administrație, și chiar consilier local pe vremea primarului liberal Rădulescu); avea trei fiice (v. foto), așa că pentru viitorul familiei a construit alături o nouă casă, în anul 1935. Era o epocă de înflorire și bunăstare, cu familii extinse, petreceri și vizite, o viață oglindită în aerul fotografiilor de epocă făcute în studioul Olteanu, o lume așezată, elegantă, reprezentativă pentru ceea ce a fost Câmpina odinioară.


Lui Gheorghe, afacerea cu restaurantul din centru i-a mers foarte bine până la marea criză economică din 1929-1933, când a trebuit să vândă localul (cumpărase o cantitate mare de vinuri spaniole, contractând un împrumut bancar). Însă terasa i-a păstrat numele, dispărând abia după cutremurul din 1940. Gheorghe Nicolescu a revenit pe strada cimitirului, însă mai departe de fratele său Ioan, la nr. 43, unde a locuit până la moarte; casa aparține și azi urmașilor. A mai avut și un mare teren lângă Judecătorie, pe care voia să ridice un cinematograf, sau să-l parceleze pentru locuințe, dar odată cu războiul planurile i s-au năruit și spațiul a devenit o pacoste pentru el.



Trei generații în anii ’30: în picioare sus, Ioan și C-tin Nicolescu,
apoi cumnatul lor, C-tin Anghelache; în centru, mama lor Tinca din Slănic; 

în rochie deschisă la culoare, sora lor, Lixandra (Drina) Anghelache.
După război, viețile fraților Nicolescu s-au schimbat, averile din comerț nefiind pe placul comuniștilor. Prăvălia lui Ioan a fost naționalizată, locuind cu chirie acolo diverse familii (printre care Saiu, Mihăilă sau Burbea), iar spațiile sale au fost folosite pentru sală de așteptare a haltei Câmpinița sau pentru un dispensar medical. Familia (inclusiv două dintre fiicele sale, fiecare cu familia ei) a reușit totuși să rămână alături, înghesuită în casa interbelică; despre acei ani a mai povestit în paginile ziarului și prof. Alin Ciupală (vezi ediţia din 1 noiembrie 2016).

Foto: Google Maps
După 1989, casa veche din str. Bobâlna 2B, singurul martor centenar al istoriei neamului „Zăcătoare”, a fost retrocedată către un nepot al lui Ioan Nicolescu, economistul Dan Roșculeț, care locuiește alături, în casa interbelică ridicată de bunicul său, pe care a renovat-o exemplar.

(Sursa imaginilor de epocă: colecţiile Mădălin Focşa şi familia Salcu).
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566, e-mail: madalin.focsa@gmail.com




Episodul 6, despre casa Tocescu, poate fi citit AICI

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. MEMORIILE GENERALULUI BERTHELOT

La 19 septembrie 1916, viața generalului Berthelot, care conducea un grup de divizii franceze aflate în refacere pe frontul din nordul Franței, lângă Soissons, avea să se schimbe pentru totdeauna, căci un telefon primit de la superiorul său avea să-l scoată din anonimatul în care se zbătea în cadrul ierarhiei militare franceze, destul de stufoasă și atunci, având să-l arunce în cealaltă parte a contintentului. Berthelot fusese desemnat să conducă Misiunea Militară Franceză de pe frontul românesc. Berthelot a scris foarte mult despre evenimentele în care a fost implicat, însă cititorul român, pe bună dreptate, este interesat de rolul său cheie pe care l-a jucat pe frontul românesc. Fericită și inspirată este intercalarea de către editorul cărții [1], istoricul american Glenn E. Torrey, între notațiile sale mai oficiale, a scrisorilor trimise cu mare regularitate, în Franța, cumnatei sale, în care Berthelot este mult mai uman si coroziv. 


Venit în România la jumătatea lui octombrie 1916, generalul Berthelot și-a luat rolul în serios imediat, într-o primă fază analizând situația fronturilor unde era dispusă Armata Română, unul uriaș având în vedere că acoperea aproape toate frontierele Vechiul Regat (mai puțin granița cu Imperiul Țarist). Berthelot a făcut prima inspecția adevărată în Prahova: „2 noiembrie. Merg astăzi să văd valea superioară a Prahovei. Plecare la ora 8, prin Ploiești, Câmpina, Comarnic. Sosire la Sinaia la ora 11, pe o ceață deasă, unde sunt întâmpinat de generalul Văitoianu (...) Trupele sunt epuizate, întrucât sunt permanent expuse, și efectivele lor sunt foarte reduse. Mergem împreună la postul de comandă, instalat într-o uzină, la intrarea în Bușteni [probabil fosta fabrică de hârtie, recent demolată pentru a se ridică un hypermarket-n.m]. În acest moment se dau lupte în Azuga, dar controlăm încă ambii versanți ai văii, iar atâta vreme cât cele două flancuri sunt păstrate, inamicului îi e imposibil să înainteze”.

Berthelot la Câmpina, 1919.
Sursa: Facebook/ Istorie Românească în Fotografii
Treptat, din octombrie 1916 până în primăvară anului 1917, Misiunea Franceză a căpătat amploare fiind formată din 430 de ofiţeri şi 1.500 de subofiţeri şi soldaţi, acoperind toate armele (inclusiv aviatori sau tehnicieni), adminsitrând chiar și un spital militar unde de altfel personalul francez a cunoscut și pierderi umane datorită contractării febrei recurente sau tifosului exantematic ce făceau ravagii în rândul trupelor, dar și al populației civile din Moldova suprapopulată. Berthelot își exercita simțul critic dezvoltat, chiar și pe propria noastră piele. „Oriunde în România, parcă ne aflăm într-un colț din Franța, pentru că se vorbește franceză în mod curent. Nu există niciun orășel, cât de mic, unde să nu găseșți pe cineva care să te înțeleagă și care să-ți răspundă (...) Toată lumea bună a trăit mai multă vreme la Paris sau Nisa; viața le părea ușoară și înțeleg că sunt surprinși că războiul le cere asemenea eforturi. În sfârșit, sunt foarte vorbăreți și este greu să-i faci să păstreze un secret. Altfel, sunt absolut fermecători”.
Însemnările sale sunt încontinuu critice la adresa rușilor care s-au remarcat într-o primă fază pe frontul românesc doar prin retrageri. În ianuarie și februarie 1917, Berthelot chiar a întreprins două lungi călătorii în Rusia, aflată în prag de descompunere, la Statul Major Imperial Țarist (STAVKA) pentru a pleda cauzele Armatei Române și ale Guvernului Român, supus presiunii ruse pentru a deplasa marile unități române în sudul Rusiei, idee cu care Berthelot nu era deloc de acord. Virulenţa lui a fost și taxată de un înalt ofițer rus: „Dar sunteți mai român decât românii”, o remarcă ce i-a plăcut lui Berthelot și pe care tot o repetă. „În Rusia se face simțită o adevărată neliniște politică care ar putea foarte bine să conducă la o criză, chiar mai repede decât am crede”, scria generalul francez acasă. Numai decidenții ruși nu-și dădeau seama că stăteau pe un vulcan. În mai 1917, generalul francez a întreprins o a treia călătorie oficială în Rusia, prima în noile condiții revoluționare, cu același obiectiv precum în celalalte: încercarea de a convinge noile autorități să sprijine România și, mai ales, Armata Română refăcută, dar care avea nevoie disperată de armament, muniție și hrană, care toate tranzitau imensul spațiu cuprins de spasmele revoluționar-anarhice rusești. La 4 mai 1917, el scria că s-a instalat în Palatul de Iarnă, de unde observa cu curiozitate situația din oraș, capitala Rusiei: „Noi și numeroase manifestații în stradă: discuții, pumni și lovituri de bastoane, trecerea camioanelor pline cu soldați înarmați, care fac ca dezordinea să crească, drapele smulse și călcate în picioare, un adevărat dezastru!” Pe măsură ce situația din Rusia se degrada și atitudinea lui față de ruși devine din ce în ce mai critică, nu doar datorită condițiilor imposibile pe care le impunea României, dar și pentru că prăbușirea Frontului Oriental a eliberat sute de mii de militari germani care puteau (și au fost) folosiți în nordul Franței.
Sfârșitul anului 1917 este marcat de Bertehlot în memorii sau corespondență de menționarea situației tensionate dintre românii liberi și agitatorii bolșevici, care riscau să distrugă fragilul echilibru din Moldova. Însă descompunerea imensei armate țariste nu avea cum să nu afecteze frontul românesc, care era compus nu numai din cel din sud, de la Mărășești-Nămoloasa-Galați, dar se întindea pe crestele Carpaților Orientali și urca înspre Bucovina (pe care rușii o abandoanseră în urmă ofensivei ratate Brusilov din vara lui 1917) și de aici spre nord. Tot ceea ce puteau face autoritățile române, depășite de evenimente, era să mențină cât de cât ordinea, arestând trupele bolșevizate, dezarmându-le sau facilitându-le tranzitul spre Rusia prin Basarabia. Peste tot, acestea erau predispuse la jafuri, crime și violenţe. Berthelot se lega de iluzia constiturii unor forțe armate în sudul fostului Imperiul Țarist, care să continue lupta împotriva forțelor Puterilor Centrale, alături de cele 15 divizii române, în ideea de a menține pe front cât mai multe trupe germane. Se agăța de iluzia regimentelor cehe, sârbe sau a forțelor armate ale Ucrainei naționaliste, toate niște himere, căci nu puteau face față forțelor combinate germano-austro-ungare. Pe 31 decembrie 1917 notează: „Ultima zi a acestui an este încă și mai puțin strălucită decât ultima din 1916, pentru că veștile de pe front sunt în continuare proaste. Indisciplina domnește peste tot și rușii părăsesc complet tranșeele. Va trebui să le ordonăm cumva retragerea, altfel nu vor lăsa decât ruine peste tot pe unde vor trece”.
Berthelot nu era prea fericit de intrarea trupelor române în Basarabia în ideea de a nu-i antagoniza și mai mult pe ruși, chiar dacă recunoaște caracterul românesc al provinciei și faptul că fusese preluată de ruși utilizând forță. Descrie în detaliu evenimentele tulburi de la începutul anului 1918 care au dus la semnarea Păcii de la București. Evident că nu-i conveneau tratativele de pace și ar fi preferat ca România să reziste, argumentul său fiind făptul că germanii oricum retrăseseră de pe front câteva divizii, dar și artileria grea, trimise pe frontul din Italia sau din nordul Franței (de unde însă puteau fi la fel de repede rechemate). Se remarcă optimismul de fier al lui Berthelot, care la 9 martie 1918, în ajunul plecării personalului Misiunii spre Franța prin Rusia, declara unei delegații parlamentare române, condusă de Nicolae Iorga: „Orice ar fi, războiul nu este încheiat. Acolo, pe frontul occidental, noi îl vom duce până la capăt. Iar acest capăt este, poate, mai puțin îndepărtat decât se crede. În acest moment armătura germană este numai o fațadă în spatele căreia nu se mai află nimic. La prima crăpătură, totul se va prăbuși. De aceea, nu va spun adio, ci la revedere!” Cele cinci trenuri ale Misiunii Franceze au traversat Basarabia, unde militarii români le-au dat onorul, spre Odesa, unde era haos, comitetul revoluționar bolșevic părăsind marele port în fața iminentei intrări a germanilor. Totuși, bolșevicii nu au fost prea dușmănoși, probabil fiind fericiți să scape de francezi. Garniturile erau înarmate cu două mitraliere, fiecare militar francez având arma din dotare și o mie de cartușe. În plus, fiecare tren avea un trezorier care avea câțiva saci cu ruble pentru a-i mitui pe revoluționari și pentru a cumpără hrană proaspătă. Ajungând la Moscova, Berthelot s-a plimbat prin Moscova, unde ar fi primit și oferta lui Troțki de a rămâne în Rusia, pentru a organiza Armata Roșie, propunere pe care Berthelot a refuzat-o cu indignare. La sfârșitul lunii martie, convoaiele au ajuns la Murmansk, de unde militarii francezi au fost transporaţi cu navele spre Newcastle, în Anglia, ajungând în portul francez Le Havre la 7 mai 1918.
Mai puțin sau deloc cunoscută este cea de a două misiune pe care Clemanceau i-a încredințat-o lui Berthelot în octombrie 1918 (nici nu se întorsese bine). Berthelot s-a aflat în subordinea generalului Franchet D’Esperey (cu care nu s-a înțeles deloc, criticându-l de nenumărate ori), care îi luase locul ineficientului general Sarrail la comanda armatelor Antantei din Grecia de Nord, ducând în septembrie 1918 la scoaterea Bulgariei din război, în urma unei ofensive susținute. Berthelot a luat trenul prin Italia (profitând să viziteze Roma), iar de la Taranto s-a îmbarcat pe o navă de război franceză care l-a dus la Salonic, de unde Berthelot făcea planuri de intrare în acțiune și de resuscitare a României. În acest sens a fost organizată și o legătură aeriană cu Iașiul, iar Berthelot își pregătea discursurile triumfătoare. Într-un fel, era o revanșă în stil mare față de plecarea precipitată care avusese loc în primăvară. Pentru puțin timp și-a stabilit cartierul general la (Veliko) Târnovo, fiindu-i trecute în subordine diviziile franceze. La 11 noiembrie 1918, Dunărea a fost traversată de trupele franceze la Nicopole și Șistov, ocupând Turnu Măgurele și Giurgiu, în fața unei rezistențe germane reduse. Mackensen se pregătea să părăsească în viteză România spre Ungaria și Germania. Avea să fie arestat în Ungaria împreună cu întreaga sa armată. Ajuns la Giurgiu, Berthelot a fost primit cu ovații de populația românească. Atitudinea sa pro-românească a fost hotărâtoare și într-o altă privința: bulgarii nu dădeau semne că s-ar retrage din Dobrogea, chiar dacă ceruseră armistițiul, fiind o țară învinsă. Berthelot le-a înaintat un ultimatum prin care să părăsească întreaga Dobroge până la 3 decembrie. „Dacă nu, îi vom forța cu lovituri de tun”. Descrie cu lux de amănunte cumnatei sale intrarea în București și paradă militară de la 1 decembrie 1918, când s-a aflat la dreapta regelui. Din notațiile sale se poate remarca satisfacția de a fi asemeni unui vicerege napoleonian, având o rază de acțiune, teoretică mai degrabă uriașă (sudul Rusiei, Odesa, Dobrogea, Ungaria) chiar dacă forțe militare foarte modeste. La 15 decembrie, Berthelot a intrat triumfător, în fruntea unui regiment francez și în Iași, continuând vizitele de observare la Timișoara și Arad, în Banatul disputat acum atât de sârbi cât și de români. Apoi a urcat spre Oradea, Satu Mare, Cluj, Aiud Albă Iulia, Sibiu peste tot întâmpinat cu ovații și flori de populația românească, cu speranță de oficialitățile maghiare („oamenii ăștia încă nu realizează faptul că au fost bătuți” îi scrie el cumnatei sale la 3 ianuarie 1919).
Rândurile scrise în 1919 denotă preocupararea din ce în ce mai mare față de războiul civil din Rusia. Francezii contau și pe sprijinul militar românesc pentru a interveni în Ucraina, ceea ce nu s-a mai întâmplat având în vedere că forțele românești nu puteau fi dispersate în atâtea locuri (Transilvania, Dobrogea, nordul Bucovinei, Basarabia unde asigurau paza și protecția împotriva bandelor bolșevice). Francezii ocupaseră Odesa, pe care Berthelot a vizitat-o și se afla în legătură cu Denikin, care începuse lupta împotriva lui Lenin, dar avea nevoie de ajutor francez.  Însă și trupele franceze au început să fie contaminate de virusul bolșevic, fiind și sătule de război (în 1919). Berthelot a fost rechemat în Franța în a doua jumătate a anului 1919, fiind numit guvernatorul Metzului, reluat de la germani și comandant suprem al Lorenei, implicându-se în reintegrarea acestei provincii în Republica Franceză. În 1922 a devenit guvernatorul Strasbourgului. A menținut până la moartea sa, care a survenit în 1931, legături foarte apropiate cu cea de-a doua sa patrie, România. Care l-a onorat, numindu-l membru al Academiei Române, oferindu-i și o moșie în Transilvania în satul hunedorean Fărcădin, care a adoptat și menținut numele său până astăzi, fiind considerată o curiozitate de către francezi. În testament, a donat moșia Academiei pentru a se institui burse pentru tinerii ofițeri români care doreau să studieze în Franța. Berthelot a fost îngropat la Nervieux, toate ziarele din România marcând, cu mare tristețe, evenimentul.
Codruţ CONSTANTINESCU


[1] Memorii si corespondenta 1916-1919 Editura Militara, București, 2018

Acţiuni de voluntariat în sprijinul copiilor de la şcoala din Şotrile ce provin din medii defavorizate

La sfârşitul anului trecut, mai exact în perioada 17-21 decembrie 2018, la Grădiniţa cu Program Normal structură a Şcolii Gimnaziale din comuna Şotrile, s-au desfăşurat activităţi de voluntariat în cadrul proiectului „Implică-te şi tu, fii voluntar” derulat de Şcoala Gimnazială Şotrile în parteneriat cu Şcoala Gimnazială Centrală din Câmpina. 



Prin aceste activităţi s-a dorit implicarea unor preşcolari de pe raza comunei Şotrile care provin din medii defavorizate. Astfel, s-a urmărit ca aceştia să beneficieze de rechizite, cărţi şi mijloace didactice necesare unei bune desfăşurări a activităţilor educative. Elevii şi părinţii de la clasele I B şi a II-a C de la Şcoala Gimnazială Centrală au donat celor mici un televizor LCD şi un videoproiector. De asemenea, aceştia au pregătit preşcolarilor de la Grădiniţa din Şotrile şi mici daruri cu ocazia serbării de Crăciun. Activităţile de voluntariat au fost coordonate de o echipă formată din: prof. Maria Dobrescu de la Şcoala Gimnazială din Şotrile şi de prof. înv. Primar Laura Iordache şi Marieta Necula de la Şcoala Centrală din Câmpina. 


Tot în această perioadă, Asociaţia MasterPeace Ro, care a făcut parte din proiectul „Scrisori pentu Moș Crăciun”, alături de școlile partenere și beneficiarii direcți ai asociației, cu ajutorul Federației Volum și BRD Group Societe General, a oferit cadouri unor copii greu încercaţi de soartă de la Şcoala Şotrile. Zâmbetele și fericirea din ochii copiilor au fost răsplata acestui gest. „Astfel de activităţi au un rol important în viaţa copiilor, deoarece îi învaţă să fie mai buni, să înţeleagă mai bine nevoile celor din jur, să fie solidari şi să lupte pentru o lume mai bună. Prezenţa în număr mare a elevilor şi părinţilor voluntari este o dovadă că voluntariatul câştigă teren pe zi ce trece. Trebuie doar să-ţi doreşti să fii voluntar”, ne-a declarat prof. Maria Dobrescu.