19 martie 2019

În urmă cu cinci decenii, hoţii pătrundeau în Institutul de Petrol și Gaze prin catacombele de sub Bulevardul Culturii

Pe versantul care coboară spre DN1, situat în vecinătatea Bulevardului Culturii, trecătorii pot descoperi, la distanță de aproape 100 de metri una de cealaltă, două vechi uși metalice înțepenite în uitare și rugină, montate parcă în vremuri de mult apuse. Ușile sunt bine integrate în peisajul ambiental plin de tufișe și copăcei, fiind mascate vegetal atât de bine, încât o privire neatentă și superficială nici nu le remarcă. 


Catacombele copilăriei

Câmpinenii care și-au trăit copilăria neatinsă de era digitalizării își  aduc aminte de ele, fără nicio îndoială. Cei care au copilărit mai aproape de zilele noastre, țintuiți în fața calculatoarelor sau a laptopurilor, cu ochii pironiți în tablete sau smartphone-uri, habar nu au de ele. Probabil, din punctul lor de vedere, judecând după standardele copilăriei moderne, s-ar părea că nu au pierdut nimic. Însă eu sunt de altă părere. Fiindcă adrenalina generată de jocurile IT prin realități virtuale nu se compară cu cea resimțită pe propria piele, prin experiențe senzoriale și psihice trăite aievea de copiii generației mele, care mai găseau uneori, prin anii 1960, aceste uși deschise. În acea perioadă, regizorul englez Alfred Hitchcock era deja celebru prin filmele sale de suspans. Dar ce simțeau copiii care aveau „norocul” să găsească ușile de fier deschise, atunci când pășeau cu mult curaj prin coridoarele subterane lungi (ni se părea nouă), întunecate și dătătoare de fiori reci pe șira spinării, era de-a dreptul de domeniul filmelor horror interzise cu desăvârșire minorilor și cardiacilor. Însă de fiecare dată, cei mai temerari tovarăși ai mei din copilărie, cei care își luau inima în dinți și mergeau cu mâinile întinse și tremurânde, cu pași înceți și șovăielnici, prin bezna catacombelor, nu parcurgeau decât distanțe scurte, de 20-30 de metri, după care făceau rapid calea întoarsă la cel mai mic zgomot. După o pauză de două-trei ceasuri, răstimp în care se linișteau cu jocurile nevinovate ale copilăriei, încercau din nou, dar noua aventură nu le îmbogățea „recordul”, astfel că, după aproape un minut, ieșeau iarăși val-vârtej afară, invocând tot felul de motive care să spele rușinea fugii, dintre care cel mai des folosit era: „Băăăi, se auzeau niște voci, sigur mai e cineva înăuntru!”


Catacombele hoților

Nu m-am numărat printre curajoșii care au intrat în catacombe, dar recent, am fost contactat telefonic de un pensionar care a lucrat mulți ani în cadrul Institutului, o persoană demnă de toată încrederea, care a ținut să ne dea declarații sub protecția anonimatului. Acesta mi-a mărturisit că, pe la sfârșitul anilor 1960, mai mulți hoți au pătruns în Institut prin catacombele de sub Bulevardul Culturii, care dădeau într-o magazie aflată la subsolul clădirii ICPT. Mărturisirile lui m-au făcut să zâmbesc amar și plin de nostalgie. Căci după o jumătate de veac, eram în stare să-mi reconsider poziția față de tovarășii mei de altădată, de joacă și de copilărie, pe care îi consideram, atunci, „mai curajoși decât mine, dar nu prea curajoși”, de vreme ce nu rezistau nici un minut în catacombe, ieșind afară val-vârtej, înspăimântați de vocile și șoaptele din negura plină de ecouri terifiante ce răzbăteau din galerii subterane. Din spusele acestui pensionar cumsecade, am înțeles că temerarii copilăriei mele, cei care intrau uneori în catacombe prin cele două uși metalice pomenite mai devreme, ieșeau după numai câteva zeci de secunde nu pentru că li se părea că aud voci (așa cum îi judecam eu), ci din cauză că acele voci erau chiar reale, iar nu rodul imaginației lor bolnave de spaimă. Iar reevaluarea curajoșilor mei tovarăși din copilărie are la bază faptul, mărturisit de pensionar cu mâna pe inimă, că acum câteva decenii, în repetate rânduri, mai mulți hoți au pătruns în Institutul de Petrol și Gaze din Câmpina (devenit ulterior ICPT), de unde au sustras, din cele câteva birouri „vizitate”, covoare, scaune și diverse mici obiecte de mobilier. 


Catacombele Astrei Române

La început, au fost trei catacombe construite de societatea Astra Română înainte de Primul Război Mondial, pentru a se putea evacua sau adăposti, în caz de război sau calamități naturale, personalul care lucra în clădirea Direcției Tehnice (Institutul de mai târziu). Una a fost colmatată sau zidită (nu se știe prea bine ce s-a întâmplat cu ea), dar două galerii subterane au rămas funcționale, fiind realizate astfel încât să se termine pe la jumătatea terasei bulevardului Elisabeta, ce va fi amenajat, două decenii mai târziu, de către vestitul primar al Câmpinei de odinioară, Victor Rădulescu. Ieșirea din cele două catacombe se făcea prin ușile metalice pomenite, iar în capătul opus, cel dinspre Institut, aceste două catacombe se uneau într-un singur tunel, care se termina printr-o scară metalică în spirală, înaltă de vreo 10 metri, la capătul de sus al acesteia existând o ușă metalică de dimensiuni mai reduse prin care se putea ajunge la subsolul clădirii Direcției Tehnice a Astrei Române. 


Furturi ca în filme

După descoperirea furturilor, conducerea Institutului de la acea vreme a luat măsuri și toate ușile de la capetele catacombelor au fost foarte bine ferecate, curmându-se astfel toate hoțiile. Despre întreaga tărășenia, interlocutorul meu mi-a declarat următoarele: „Catacombele se termină printr-o ușă metalică ce dă într-o magazie de la subsolul clădirii Institutului. Acum o jumătate de veac, se pare că în mai multe rânduri, prin această ușiță au intrat niște hoți care au furat covoare și scaune, piese de mobilier din câteva birouri. De câteva ori, oamenii care lucrau la subsol au simțit miros de fum, dar nu știam de unde vine. Hoții se stabiliseră în încăperile betonate construite odată cu catacombele pentru a adăposti personalul de la Astra Română în caz de bombardamente de război sau de cutremur. După ce ieșeai din subsolul clădirii prin această ușiță metalică, se putea coborî pe o scară metalică în spirală, foarte lungă, care fusese amenajată lângă turela conică de beton din partea stângă a intrării în Institut. La baza scării metalice spiralate se face un culoar cu două camere de-o parte și de alta a tunelului, având paturi din beton.  Dacă îmi aduc bine aminte erau mai multe galerii, ca acelea din mine, având de-a lungul lor  camere laterale betonate, în care se găseau mese și paturi din beton. Camerele erau mari, țin minte că acest lucru mi-a atras atenția. Conducerea Astra, care avea în această clădire Direcția Tehnică, nu s-a mulțumit să facă doar adăposturi betonate la subsol, ci și tuneluri prin care personalul să poată fi evacuat spre lunca Prahovei. După depistarea furturilor, conducerea Institutului a decis alcătuirea unei comisii care să coboare în adăposturile subterane și să cerceteze mai bine toate catacombele. Din acea comisie am făcut și eu parte. Știam de adăpostul subteran, dar până atunci nu coborâsem niciodată în el. Catacombele fuseseră cercetate cândva de către cei de la Apărarea antiaeriană, dar noi nu fuseserăm informați despre ce se găsea acolo. În mai multe încăperi am găsit ce furaseră hoții din Institut. Nu uit nici azi ce am văzut acolo. A fost ceva impresionant”, ne-a declarat pensionarul, un fidel cititor al publicației noastre. 
Adrian BRAD  

Editorial. UN METRU DE DEMOCRAȚIE

Un metru de autostradă nu este, evident, o autostradă. După cum, un metru de democrație nu este o democrație. Toată lumea e nemulțumită că nu avem autostrăzi. Mult mai puțină că nu avem democrație (cam cîte autostrăzi, adică pe bucăți și cu disfuncționalități). Ba dimpotrivă, fiind ceva ce nu se poate pipăi, oamenii s-au mulțumit, cînd li s-a spus, după 1989, că, gata, sîntem o democrație! Sau, mă rog, una originală cum teoretiza dl. Iliescu. Mai mult, împlinirea cîtorva obiective social-statale de primă importanță: pluripartitism, regim parlamentar, aderarea la UE și NATO, libera circulație a oamenilor, libertatea de opinie, presă de diferite orientări ... au creat impresia că problema e rezolvată. Oamenii au răsuflat ușurați: măcar pe-asta am bifat-o, bine măcar că avem democrație! Fals! Democrația noastră este tot atît de iluzorie ca și metrul de autostradă. În primul rînd pentru că democrația nu se reduce la vot. Ea cuprinde multe, multe alte ingrediente. Faptul că ne-am ales un parlament nu înseamnă mai mult decît primul pas al democrației. Unul dintre aceste ingrediente este 1. libertatea. Pe care, din multe pricini, nu o avem. Singura libertate este aceea de a pleca din țară. În strînsă legătură se află 2. responsabilitatea (individuală și instituțională), la fel de puțină ca și autostrăzile. În loc să strigăm ca zevzecii: „vrem spitale, nu catedrale!” sau „vrem autostrăzi!”, mai bine strigam „vrem responsabilitate!”. Am fi avut atunci, paradoxal, și spitale și catedrale și autostrăzi și școli civilizate. Apoi, 3. Educația. Într-o țară în care există Antena 3 și România Tv, în care mare parte din populație este prizoniera informațiilor de aici (vezi pnct.1), în care infractori fac agenda publică sau fac parte din structuri de conducere la toate nivelurile, nu putem vorbi despre democrație. 


Totala lipsă de educație spirituală, morală, civică se traduce în viața cotidiană printr-o carență gravă a gîndirii democratice. Nici nu prea avem nevoie de chestia asta, o fiță occidentală, un lux care nu ni se potrivește, rezum declarația unui ilustru istoric și academician. Apropo: dacă luăm la bani mărunți discursul PSD din ultimii doi ani, nu numai atacul obsedant la adresa justiției iese în evidență, asociat, discursul antieuropean (o noutate, de neînchipuit acum cîțiva ani, chiar din partea PSD). Chiar sâmbătă, Dragnea îndemna fățiș organele de control să lase firmele românești și să se îndrepte numai asupra celor străine. Adăugăm criticile la adresa instituțiilor europene și reprezentanților lor, dar și la adresa Băncii Naționale și băncilor străine, Armatei și Serviciilor secrete, intelectualilor pro-occidentali (implicit anti PSD, nu există ceva mixt), ambasadelor străine care ne urechiesc pe bună dreptate (vechea doctrină ceaușistă a „neamestecului în treburili interne”), firmelor străine șamd. Scăderile de viziune ale politicienilor din Vest nu au nicio relevanță pentru ce se întîmplă în România, noi nu sîntem Polonia, nici Ungaria, capitalul nostru de imagine externă este Zero. Și tot ce face echipa lui Dragnea este să ne îndepărteze și de metrul acela de democrație, îndreptîndu-ne spre un regim de tip putinian. Ideea este că forma de protest a nano-autostrăzii a avut un neașteptat succes datorită ineditului ei. Nu cred că aceasta e calea de a urni lucrurile. Deși, deși. Cel puțin două lucruri sînt de observat: 1. Raportul enorm dintre insignifianța gestului și răspunsurile oficiale grandioase care i s-au dat arată în ce măsură acest fapt mărunt poate fi o scînteie declanșatoare de coerență socială. 2. Faptul că s-au solidarizat mulți oameni din zone tradițional controlate de către stat, ale micilor întreprinzători, cei care sînt hărțuiți de zecile de organisme de control ale statului abuziv. Cu patronii lor în frunte. Asta arată un grad de exasperare care ar trebui să-i pună serios pe gînduri pe cei cîțiva pesedei lucizi. Unde or fi ăia! 
Acum, să nu credeți că din partea cealaltă metrul e mai lung. Avem o opoziție pentru care imitarea papagalicească a unor mode (nu se face deosebirea dintre modele pasagere și esență) euro-americane, fără nicio analiză sau cunoaștere a mediului local în care ele ar trebui transplantate, pare singurul lor punct din program. Un program inteligent de cultivare a memoriei, cum zice dl. Caramitru, da! Dar n-ar trebui început prin analiza modului total insuficient și fals în care e privit comunismul în manualele de istorie? Aici discuția e complicată și nu-și are locul acum. Oricum, intenția liderului USR cu „muzee ale luptei anticomuniste” este puțin infantilă, ineficientă și inutilă. Nu ar fi mai bun un lobby temeinic pe lîngă Ministerul Învățămîntului (măcar de intensitatea celui de promovare a educației pornografice) pentru un curs obligatoriu în liceu despre istoria comunismului? Pînă una alta, discursul stîngii postmoderne românești nu poate combate stînga atavic dictatorială, primitiv ciomăgașă a lui Dragnea, Rădulescu, Carmen Dan, Codrin Ștefănescu și ceilalți. Și noi?

Christian CRĂCIUN

Câmpina se pregătește pentru un proiect grandios, unic în Prahova: „4 all seasons Seva”

Recent, omul de afaceri câmpinean Florin Abagiu, care deține societatea FilSam și Hotel Seva, a făcut publice intențiile sale privind realizarea pe locul fostei Baze Fibec, pe care a achiziționat-o cu puțin timp în urmă, a unui complex sportiv și de agrement. Acesta, cel puțin din imaginile materialelor de promovare, îți taie respirația, purtându-te cu gândul spre filmele SF. La evenimentul de prezentare a acestui proiect deosebit au participat edilii orașului și mai mulți consilieri municipali, alături de care s-au aflat și câțiva reprezentanți ai unor instituții bancare. Proiectul este realizat de arhitectul Dragoș Epure, cel care se ocupă și de modernizarea portului St. Tropez de pe Riviera Franceză. 


Denumit „4 all seasons Seva”, investiția te poartă în viitor, și nu într-un viitor foarte apropiat. Valoarea totală a proiectului este de șapte milioane de euro, din care cinci milioane reprezintă fonduri UE, restul fiind asigurat de firma Seva și de câteva bănci. Chiar dacă este o investiție a companiei Seva, proiectul acesta nemaiîntâlnit în județul Prahova are un nou brand în care, pe lângă denumirea companiei-mamă, sunt incluse bine cunoscute procedee de marketing occidental. În final, complexul „4 all seasons Seva” va conține un resort de lux și un complex sportiv de excepție, iar într-o enumerare a principalelor dotări putem aminti: un hotel de 5 stele cu o capacitate de aproape 60 locuri; două restaurante (unul panoramic, la ultimul nivel al viitorului hotel, iar celălalt cu produse eco din zona Câmpina); săli de evenimente; un mic teren de golf pentru începători înconjurat de o pistă de alergare, totul împrejmuit cu o plasă iluminată feeric; un centru spa, o piscină semiolimpică și o sală polivalentă amenajate la subsol; un teren de tenis și un teren de minifotbal, care pe timpul iernii ar urma să devină patinoar, sub toate aceste ultime dotări fiind proiectată o parcare subterană. Cu acest proiect european spectaculos și de mare atractivitate, Câmpina, cu siguranță, s-ar putea înscrie în mod strălucit pe harta turistică a României, alături de clasicele muzee memoriale dedicate lui B.P. Hasdeu și genialei sale fiice, precum și pictorului național Nicolae Grigorescu. 



„După ce am preluat Baza Fibec, ne-am gândit că trebuie să facem aici altceva. Zona este prea frumoasă și cu prea mult  potențial turistic, ca să nu profităm de aceste avantaje (lacul Curiacul de lângă noi, parcul Istrati de peste drum), și să nu îi dedicăm locului acestuia minunat un proiect pe măsură. Am avut experiența hotelului Seva, un hotel mai micuț, dar atractiv, realizat după plăcerea noastră, fără multă arhitectură, care atrage an de an mulți turiști, iar în perioadele de vară nu mai are locuri libere. Dacă vom ști noi, câmpinenii, oamenii de afaceri cu putere financiară și administrația publică locală, să ne poziționăm cu toate atuurile deținute de Câmpina pe harta turistică a României, atunci sunt sigur că vom putea atrage mulți dintre bucureștenii care, la întoarcerea lor din weekendul petrecut pe Valea Prahovei, vor afla că avem un oraș cu multe atracții turistice. În acest fel, vor avea numai de câștigat, întrucât nu vor mai fi obligați să parcurgă drumul spre București în atâtea ore. Important este să realizăm câteva proiecte turistice de mare valoare și bine interconectate, pentru a fi cât mai atractive, proiectele mici și numeroase nefiind rentabile. Arhitectul nostru are acum niște proiecte grandioase în Nisa, fiind foarte cunoscut în Franța. Am profitat și de axa de investiții europene care acordă finanțări pentru realizarea unor hoteluri de cinci stele. Cu Primăria putem colabora în sensul în care municipalitatea ar putea moderniza și extinde zona de agrement reprezentată de Lacul Curiacul, din imediata vecinătate, ar putea realiza noi zone de agrement în parcul Istrati de peste drum ș.a. În două luni de zile urmează să depunem actele pentru a merge la concursul de proiecte. Este o sumă importantă alocată la nivel de țară, care va fi împărțită pe diferite proiecte. Avem în pregătire și un alt proiect deosebit de atractiv din punct de vedere turistic, dar acesta fiind într-o fază incipientă, nu pot să vorbesc despre el. Și el va fi realizat cu fonduri europene, sau, de ce nu, cu fonduri de investiții din România. Pentru că, dați-mi voie să vă spun, în opinia mea, la ora actuală bani sunt pe piață – în bănci, în fonduri de investiții. Important este să ai proiecte valoroase și atractive, pentru care sigur se vor găsi surse de finanțare”, ne-a declarat Florin Abagiu, care se evidențiază ca fiind, în prezent, unul dintre cei mai activi și mai curajoși investitori locali din domeniul turismului.
Adrian BRAD

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.12: Casa Ion Socolescu

Nu ne dezlipim nici săptămâna aceasta de strada Griviței, una dintre bătrânele artere ale urbei. După clădirile din partea ei sudică (episoadele 4 și 11) sau cea nordică (ep. 5), azi vine rândul sectorului său median. Casa de care-i vorba acum, de la nr. 71 (foto), e cunoscută de vechii câmpineni drept proprietatea celebrului primar și deputat interbelic Victor Rădulescu. Însă nimeni nu mai știa cine și când a construit-o, până la cercetările subsemnatului.


Pe colțul cu vechiul Bulevard (numit pe la 1900 Carol I, cum am mai arătat cu alt prilej) se afla în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea o mare grădină, de peste jumătate de hectar, a unui anume Nicolae Polizu. Mare parte din ea a ajuns apoi în proprietatea comerciantului Ion S. Socolescu și a soției sale Ecaterina. Acest Socolescu (căruia n-am reușit încă să-i aflu originile, dacă avea sau nu legătură cu celebra familie de arhitecți) se născuse înainte de unirea Principatelor, și pe la 1885 avea în Câmpina un debit de tutun. Doi ani mai târziu îl găsim participant la licitația pentru iluminarea străzilor cu gaz lampant, iar între anii 1891-1896 a fost și casier-perceptor al comunei. Avea tot felul de afaceri cu produse petroliere, la un moment dat fiind și amendat pentru contrabandă cu cerezină.  A prosperat rapid: pe la 1900 ajunsese printre negustorii de vază ai orașului, după ce își construise casa de care ne ocupăm, cu ieșire la strada Griviței. Din vechea grădină Polizu – obținută și prin căsătorie, se pare – avea să înstrăineze apoi loturi (la 1905 scotea la licitație jumătatea ei vestică). 


Am găsit în arhive autorizația de construcție a casei, cu șase camere și un antreu, eliberată în octombrie 1898 de primarul Niță Angelescu, dar și dovada că în același an s-a ridicat casa. Ea se păstrează destul de bine și în prezent, decorația fațadei și feroneria ușii principale cu marchiză trădând influențe art-deco; la interior se remarcă salonul cu coloane, tavanele decorate și sobele de teracotă. Jumătatea albă din spate, deși pare adăugată, într-un alt stil (rezultat al posibilelor renovări postbelice), totuși e făcută odată cu restul casei (poate cu excepția ultimei camere), etajarea ei având loc până la 1912. Locuința principală era la stradă, în partea din spate fiind dependințe.
În anul 1906, fiica lui Socolescu, Ana (născută la Câmpina, în vârstă de 18 ani) se mărita cu funcționarul Victor Rădulescu, de 24 ani - câmpinean și el, dintr-o familie tot de comercianți, pe atunci deja orfan de ambii părinți. Tânăra familie a locuit o vreme la părinții miresei, care însă, din câte se pare, mai aveau proprietăți în oraș. Poate că aici li s-a născut primul copil, Nicolae (1907); au mai avut apoi și o fată Lucia (n.1911), însă probabil se mutaseră în altă parte, din moment ce în anul 1912, Ion Socolescu oferea primăriei clădirea. Aceasta avea acum 10 camere (prin etajarea corpului din spate) și pe terenul aferent, de 800mp, se mai aflau o remiză de trăsuri, un grajd pentru șase cai și o cameră de vizitiu. Pentru toate acestea, Ion Socolescu (care între timp fusese și primarul orașului pentru scurte perioade, în anii 1904 și 1907) cerea 30.000 lei. Probabil oferta sa nu a fost acceptată, și apoi casa a rămas fiicei și ginerelui Victor Rădulescu, tânăr avocat ce ajunsese deja în 1911 ajutor de primar.
Bănuiala mea este că familia Socolescu a avut o altă locuință chiar alături, pe colțul cu Bulevardul (unde mult mai târziu, în 1942, pielarul Ion Anghelescu avea să ridice vila impunătoare ce-a fost în deceniile comuniste sediu de bancă). Cert e că atât bătrânul Ion Socolescu, cât și fiii săi Gheorghe (ajuns producător de cherestea) și Nicolae, precum și ginerele Rădulescu (politician liberal în ascensiune) aveau domiciliul pe Bd. Elisabeta în anul 1920. Între timp, în anii 1916-1918, casele Socolescu-Rădulescu găzduiseră trupe germane de ocupație.


După război casa de pe Griviței a devenit cel mai probabil locuința principală a lui Victor Rădulescu (foto medalion), primar al orașului în anii 1926-1928 și deputat în anii ‘30, liderul incontestabil al liberalilor câmpineni dintre războaie. Despre el s-a mai scris și vorbit adesea, fiind cel mai cunoscut primar din istoria Câmpinei, în egală măsură respectat și controversat. A trăit până la 1939; crucea sa funerară este de departe cea mai groasă din tot cimitirul central.


La apogeul carierei sale politice (1937) deputatul a construit, pe numele soției Ana, o superbă vilă cu subsol și etaj în fundul curții, pe locul vechilor grajduri ale socrului său. Făcută în stil neoromânesc, după proiectul marelui arhitect Toma T. Socolescu (dar ignorată până azi de toate lucrările ce tratează opera sa), clădirea s-a păstrat aproape nealterată și este o adevărată bijuterie. Ea reclamă însă o urgentă restaurare și conservare, putând ajunge una dintre atracțiile arhitectonice ale Câmpinei. Multe au încremenit aici aproape neatinse: fațada placată cu piatră a garajului, foișorul cu stâlpi de lemn încrustați și tavan casetat, acoperișul cu olane, coloana cu capitel sculptat în piatră, burlanele de fontă cu decorații, feroneria ușilor și ferestrelor, tâmplăria de lemn originară (inclusiv obloanele-jaluzele), iar la interior un tavan cu grinzi aparente din lemn și două sobe de teracotă din epocă. Materialele de calitate, împreună cu volumetria clădirii și liniile designului său, își dau mâna pentru a ne demonstra bunul-gust ce-l aveau pe atunci puternicii zilei.



Cât despre soarta ulterioară a locului, el a împărtășit destinul deja cunoscut al unor astfel de clădiri. Rămase în proprietatea Anei Rădulescu după moartea soțului, casele au traversat războiul în bune condiții, dar apoi au intrat bineînțeles în vizorul autorităților comuniste, care au adus aici treptat diverse familii de ingineri, funcționari, dar mai ales vechi ilegaliști, activiști de partid, nomenclaturiști sau chiar organizații ale sistemului (Securitatea, ARLUS, UTM, Ocolul Silvic). Încă din timpul războiului, văduva deputatului închiriase etajul casei vechi, iar apoi l-a adus și pe fratele său Nicolae, cu familia – probabil cu speranța de a mai stăvili năvala vremurilor și a păstra cât mai mult în familie căminul copilăriei și tinereții lor. N-am reușit să aflu care a fost destinul doamnei Ana Rădulescu, dar ne putem închipui cât va fi avut de suferit după 1948, ca vechi „exploatator burghez”, fiică de primar și soție de deputat/primar din „vechea orânduire”. A mai trăit în Câmpina, sub noul regim, trei decenii, mai mult ca sigur nu foarte luminoase. Dacă la început a fost lăsată să locuiască la etajul vilei noi, nu știu ce s-a mai întâmplat cu dânsa din anii ‘50. Dintre copiii săi, urmași a avut doar fiica, Lucia Maria „Coca” Gheorghiu (căsătorită cu doctorul Dimitrie Gheorghiu, care a lăsat orașului altă bijuterie arhitecturală, proiectată de același T.T. Socolescu); un fiu al Luciei, Vladimir Gheorghiu, se pare că încă trăiește peste ocean.
După 1989, numai curtea și vila nouă au fost retrocedate urmașilor, care le-au revândut apoi, iar pentru casa veche a fostului primar Ion Socolescu (împărțită între timp în trei apartamente) au fost despăgubiți. Dintre cei ce-au locuit-o în ultimele decenii, menționez pe inginerul Marcel Preda, care a lucrat și la primărie, contribuind la demolarea centrului vechi al orașului după cutremurul din 1977.
Mădălin-Cristian Focșa 
Centrul de Informare Turistică
Tel. 0722560566
Fotografii: M. Focșa, Albert Weisz. 
Mulțumiri d-lui Codruț Constantinescu pentru contribuţia adusă la cercetare, precum și proprietarilor pentru amabilitate: Adriana Alexiu / prof. Mariana Preda

Episodul 11, despre Baia „Steaua Română”, poate fi citit AICI

OGLINDA - 20 DE ANI. Remember 2002: Victime ale regimului comunist la Câmpina

Continuăm să prezentăm retrospectiva câtorva dintre cele mai importante evenimente sociale, culturale, sportive reflectate în paginile publicaţiei noastre în decursul ultimilor 20 de ani de activitate, pe care ziarul "Oglinda de azi" i-a împlinit la data de 8 martie. Prilej de aduceri aminte şi, de ce nu, de comparaţie cu prezentul. 
În facsimil, unul din episoadele în care se fac dezvăluiri cutremurătoare despre abuzurile comise de regimul comunist şi de către Securitate la Câmpina, într-un serial publicat în anul 2002. 



PATRU ANI LA „OGLINDA”

Gazetăria este „o boală care se ia”, în măsura în care, cu pasiunea ei, te naști. Migăloasă, luminată de idealuri și vanitoase glorificări, dar mai presus, responsabilă!, substanța și impulsurile ei „condamnă” pe acela care o îmbrățișează, la a se însoți cu ea până la moarte! Pilda supremă ne-o oferă, de la o generație la alta, Mihai Eminescu! Din epoca dintre războaie și până azi, grație volumelor de jurnalism din OPERELE pe care, cu prețul luminii ochilor lor, ni le-au lăsat Perpessicius, Paul Cornea, Șerban Cioculescu și Dumitru Vatamaniuc, exemplara gazetărie eminesciană  este și va fi cel mai autentic și mai profesionist model. Pe meridianele celor aproape două veacuri de luptă cu vorba scrisă, Presa românească a pătruns în conștiința lumii,cu Gheorghe Asachi și monumentalul  „Luceafăr” coborât în cămăruțele jurnalelor epocii sale, încheind infernalul periplu sub frontispiciul ziarului TIMPUL.
Glasul cuvântului tipărit s-a insinuat și pe meleagurile prahovene, cu ardoare, reunind spirite îndrăgind verbul limbii natale, în chipul responsabil cel mai cu putință, dominate de fascinația aventurii prin  universul cuvântului scris. O echipă precum aceea alcătuită din condeie ludice, atrase în imperiul ideilor și al atitudinilor pro- și contra-, înnoită pe durata anilor străbătuți împreună, și-a adunat ambițiile și a pornit „motoarele” cotidianului OGLINDA CÂMPINEI, după ce parcursese două epoci gazetărești intrate deja în Istoria Presei românești post-decembriste: PUBLIC, 25 aprilie 1991 – 8 septembrie 1992, la Florești și Băicoi, și JURNALUL de PRAHOVA, 8 septembrie 1992 – 15 februarie 1999,la Câmpina și Ploiești, via Florești-Băicoi. Plecată pe drumul în binele localnicilor, OGLINDAcâmpinenilor a ieșit pe piața  orașului sub redacția: Florin Frățilă - director,  Serghie Bucur - redactor șef,  Tiberiu Stanciu și Mircea Teculescu redactori, Adrian Moldoveanu – Difuzare, casetă tehnică apărută începând cu ediția nr. 5 din vineri 12 martie 1999. 
Ca un făcut, ce ne-a lăsat îndurerați anii următori, cotidianul – „Mic dar rău” – OGLINDA Câmpinei anunța moartea directorului ei de onoare, scriitorul și jurnalistul Vlad Mușatescu, în ediția sa din 8 martie 1999,anterior, directorul de onoare al Jurnalului de Prahova.
Detaliu esențial: cotidianul apărea doar cu paginile 1 și 12 despre Câmpina și viața locuitorilor ei, adesea și a acelora din așezările adiacente, mijlocul fiind asigurat de redactorii OGLINDEI lui Dan Diaconescu, fondatorul ei, tipărit și difuzat în București. Editorialiștii de Câmpina au semnat alternativ opiniile lor în rubrica „Oglinda zilei văzută de…”: Florin Frățilă, Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Emanoil Toma, Serghie Bucur.
Problematica din ce în ce mai febrilă și diversă, a impus sporirea colectivului redacțional, iar aria de investigare și de reflectare a vieții de o complexitate sufocantă, a impus repede OGLINDA Câmpinei în conștiința publică. În ritmurile ascendent dinamice au apărut oameni de Cultură, de Istorie, de Știință, cărora, pentru a le oferi spațiu publicistic, OGLINDA noastră a întemeiat, pe de o parte, Cafeneaua Literar-Artistică „Vlad Mușatescu”, pe de alta, prima ei foaie de promovare a celor mai reușite creații scrise, începând cu suplimentul „Vinerea literară și artistică” și, concomitent, cu BABILON-CAFEE – reuniunigăzduite o vreme – consistentă – de dl Mocanu, proprietarul restaurantului LA DOI TEI, aflat  pe strada Mihail Kogălniceanu. În ordinea deja intrată în arhiva OGLINDA, am continuat cu alte suplimente culturale: GRIFONUL și respectiv ȘUETA. Centrul de greutate al Cafenelei s-a mutat la Casa de Cultură „Geo Bogza”, primit și tratat cu un devotament aidoma acelui al predecesorului său, de neuitatul Costică Radu. Alte două suplimente de Cultură au apărut datorită exuberantului poet și eseist Nicolae Cristian Oprescu, intitulat PAPYRUS, celălalt, scris la fel, în întregime, de exigentul  cercetător și publicist, avocatul Ion T. Șovăială, mai întâi PAGINI LITERARE, apoi CÂMPINA ARTISTICĂ, LITERARĂ și ISTORICĂ. Abundența  întregea fenomenul publicistic cultural, îmbogățit de suplimentul unui alt săptămânal local, intitulat REVISTA NOUĂ, pe atunci redactor șef  al ambelor publicații, poetul Florin Dochia. Supliment care, din 13 februarie 2004, când Cafeneaua Vlad Mușatescu a devenit Cercul Literar Geo Bogza,  avea să prindă forma și conținutul lunarului REVISTA NOUĂ, seria a IV-a, susținută financiar la început, de sponsorii prof. Emanoil Toma, la vremea aceea directorul școlii gimnaziale „Ion Câmpineanu”, pentru ca,  după primele 10 ediții, Consiliul Local, la solicitarea prof. dr. Constantin Trandafir, pe atunci directorul revistei și a lui Florin Dochia, redactor șef, de 15 ani admirabilul ei tehnoredactor, să aloce an de an un fond bănesc special pentru tipărirea tirajului – ajuns și la 500 de exemplare. Scrierile certificate pentru apariție în suplimentele de Cultură ale OGLINDEI CÂMPINEI (pe care am părăsit-o  la 25 ianuarie 2002, și la ceva timp începea OGLINDA de AZI),  s-au mutat, riguros alese valoric, în paginilede început ale noii serii - a IV-a–succesoarea REVISTEI NOI, întemeiată de Bogdan Petriceicu Hasdeu la 15 decembrie 1887.

„OGLINDA” REGĂSITĂ
„Ieri, S(ever), Adrian (Moldoveanu) și T(iberiu S(tanciu) au venit la mine să începem OGLINDA CÂMPINEI. Am refuzat. Astăzi însă sunt pus – de ei – redactorul șef al foiței provinciale începute acum 4 ani de Marian Marinescu. În sediul APR din Câmpina punem la cale primul număr ce va apărea  (S. a încheiat contractul cu D. Diaconescu) luni 8 martie. Ni s-au dat două pagini, pe care le machetez pe baza textelor întocmite de T(iberiu) S(tanciu). (…) Regula, deocamdată, e să ducă macheta S. duminică la prânz”. Notițe din Agenda nr. 15, data, Vineri / 5 II 1999. Luni / 8 martie 1999, din aceeași Agendă. „A apărut nr. 1 al OGLINDEI CÂMPINEI! Adrian (Moldoveanu) și S(ever Frățilă) oarecum prinși de emoția momentului / E  ora 11 și 20 și-i găsesc cu gazeta la subțioară ieșind la drum, din redacția provizorie pe str. 1 Mai, în casa APR. Arată binișor și cu multe greșeli, litere lipsă: Mărturitorul în loc de Mărturisitorul, La Calendarul ediției, greșeala mea, îmi arată dactilograma Adrian. Îndată trecem la nr. 2. La ora 14 ½ S(ever) și Adrian merg la fax și transmit machetele paginilor 1 și 12, plus materialele”. Abnegația, uneori disperată (pasiunea publicistică ne devora) forța, pe de-o parte, o cât mai rapidă prestanță a noului ziar – cotidian – în conștiința redactorilor, pe de alta, într-a cititorilor. O secvență cu aceeași dată: „Formidabil acest Tiberiu Stanciu, aleargă și scrie enorm, aprins, pătimaș/ Să nu fie nevoie de mașina de scris, transcrie articolele cu litere de tipar, majuscule și mănâncă atât câți bani are în buzunar, de obicei nu mai mulți de-o bere…”
Redacția se lărgește, amicii se înmulțesc, gazetari și gazetărițe asaltează să fie primiți pentru acest cotidian „mic și rău”.  În septembrie 1999 OGLINDA Câmpinei are o echipă stufoasă: Florin Severius Frățilă, Serghie Bucur, Gabriel Mihalache, Elena Păun, Constantin Trandafir, Florentina Comăniță,  Christian Crăciun, Daniel Brătianu, Mircea Teculescu, Victor Sterom, Nicolae Neacșu, Tiberiu Stanciu, Adrian Moldoveanu şi George Bîlgă. 
În aprilie 2000 se adaugă Emanoil Toma, Roxana Crețu, Mihaela Ion, Alina Tudorache. În iulie 2001, când avem 12 pagini ale noastre și apar noile suplimente de cultură  GRIFONUL, ȘUETA care publică textele promovate în Cafeneaua „Vlad Mușatescu”, echipa sporește cu noi semnatari: Sorina Bumbăcea, Laurențiu Chițu, E. Sandu, Alexandra Perpelea, Arabela Peneș, Mihai Săvoaia, iar în ianuarie 2002 intră în focul jurnalistic și Mihaela Giubernea, Mary Soare, Raluca Gheorghe, Ion T. Șovăială, R. R. Micu, C. Staicu, Traian Trufin, Ofelia F. Haranguş, G. Neacșu și Alina Popescu. Viața devine trepidantă, adesea se iscă controverse, șeful ne pretinde, ne felicită, ne ia de urechi – știrile și reportajele, interviurile și anchetele devin modus-ul vivendi al redacției, zilnic prin oraș, după subiecte, adesea și dincolo de hotarele lui: Telega, Bobolia, Poiana, Breaza, Florești, Băicoi, Bordeni, Bănești… Vulcanul social fierbe, politicienii se bat pentru ideile și aspirațiile lor, minciunile lovesc în adevărurile greu scăpate din chingile ipocriziilor, ale luptei „care pe care”, Țărăniștii fac mare tărăboi împotriva urmașilor lui Ceaușescu, acum înlocuit de Iliescu, la indigo, taberele se arată cu degetul una pe alta, omul de rând apelează și la noi, scandalurile și abuzurile sporesc geometric, nu mai cuprindem tematica, cerem mai tot mai multe pagini, OGLINDA reflectă ardent și plurivalent starea locuitorilor Câmpinei și din împrejurimi…
Câmpina fierbea. Titlurile se bat pentru prima pagină: „Azi, 11 ore orașul nu are apă!”, „Policlinica se înnoiește pe banii săi”, „Festivalul Crăciunului”, „Fabrica de prăjini pentru pompare” (înnoire la fostele A.C.C), „Ion Bălu scrie o carte a complexelor psihologice”, „Jurământul la Școala de Poliție „Vasile Lascăr”, „Explodează prețurile la curentul electric, carne și pâine”, „O crimă premeditată!”, „Banchet la Poiana”, „De peste trei decenii sunt în legătură cu lumea!” (interviu cu radiotelegrafistul Gheorghe Luță), „Viceprimarul Horia Tiseanu se simte „vizat personal” de insinuările cotidianului nostru”, „Lupta anti-corupție este o perdea pentru a masca sărăcirea populației”, „Directorul general al CPGC, Ovidiu Chiriac, și-a dat demisia!” 
Prin definiție Culturală, Câmpina este remarcată, de OGLINDA din 30 ianuarie 2002, datorită unui eveniment cu reverberații elocvent emblematice: „PROFESORII ȘI SCRIITORII ION BĂLU ȘI CONSTANTIN TRANDAFIR AU PRIMIT DIPLOME DE EXCELENȚĂ”! Vivat OGLINDA!!!
Serghie BUCUR

Doctorița de copii de la Policlinica SanConfind

(P) Cabinetul de pediatrie din cadrul Policlinicii SanConfind funcţionează în clădirea denumită „Casa cu lei” de pe Bulevardul Carol I. Cabinetul are o mare adresabilitate, zeci de copii fiind trataţi aici zilnic, cu dragoste şi profesionalism, de către medicul primar pediatru Simona Brânzea. Absolventă a Universității de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș, cu o experiență de peste 10 ani, doamna doctor este un medic dedicat nobilei sale meserii şi iubit de toţi copiii care îi trec pragul cabinetului. Şi nici nu e de mirare acest lucru, întrucât copiii percep instantaneu cu sufletul, înainte de orice percepţie senzorială, binele care li se pregăteşte. Şi nici nu se poate altfel, deoarece micuţii simt imediat (din felul cum li se vorbeşte, din modul în care sunt trataţi, din privirile doamnei doctor), că sunt cei mai importanţi din micul univers al încăperii cabinetului, atât de importanți, încât până și răceala metalică a stetoscopului dispare brusc sub ochii mari şi calzi ai purtătoarei acestui instrument care le mângâie de-a dreptul călduţ pielea. Şi parcă nici injecţiile nu mai dor, căci şi durerea se ruşinează să dea ochi cu doctoriţa de copii. Iar îngrijirea plină de afecţiune ce i-o acordă femeia cu costum alb și zâmbet matern, care îl palpează pe toate părţile cu atingeri de catifea, îngrijirea aceasta binefăcătoare şi dulce ca mierea îl face pe orice copil să se simtă în siguranţă, să creadă cu tărie că durerile care l-au adus în acest cabinet lecuitor nu vor mai dura mult, că afecţiunea lui va sfârşi curând, ca prin minune, precum sfârşeşte iarna cea friguroasă la începutul primăverii. 

Relații contractuale cu CAS

Cabinetul oferă consultații contra cost (80 de lei consultația) sau subvenționate de Casa de Asigurări de Sănătate, cu care medicul titular este în relații contractuale. Aici pot primi servicii medicale toți minorii, adică toți copiii şi tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani. Cazurile tratate sunt diverse – de la afecțiuni ale tractului respirator până la afecțiuni ale aparatului digestiv și genito-urinar. În ultima perioadă au primat infecțiile acute ale căilor respiratorii superioare. Serviciile medicale efectuate sunt și ele diversificate: aerosoli, aspirare secreții, mici tratamente, PEV. De asemenea, se efectuează analize de laborator, precum și investigații de tip Rx, CT, RMN, ecografii abdominale și de sold – în regim de urgență sau cu programare. Totodată se oferă consultații în vederea vaccinărilor de pe schema obligatorie a Ministerului Sănătății, precum și vaccinări opționale (ROTARIX, VARILIX).


Sfaturi pentru mame

„Puiul de om” este, în termeni medicali, nou-născut (până la 30 de zile), după care devine sugar (până la un an), apoi copil mic, copil mare etc. ”Mamele care au născut recent ar trebui consiliate cu privire la igiena nou-născutului, în legătură cu regimul igieno-dietetic sau cu diverse măsuri de prevenție etc. Regimul alimentar al lăuzei este strict, cu evitarea grăsimilor, prăjelilor, condimentelor. De asemenea, lactatele trebuie evitate sau consumate în cantități cât mai mici, deoarece ele produc  colici bebelușului, din cauza unor substanțe care nu pot fi procesate la nivelul abdomenului acestuia. Nou-născutul nu trebuie să stea la temperaturi ridicate, ci în spații cu 21-22 de grade Celsius, deci nu se face căldură excesivă în camera sa. Mai sunt și excepții. Doar cu 30 de minute înainte și după băița nou-născutului, în camera sa temperatura trebuie să fie ceva mai mare,  de 24-25 de grade. Pentru cădițele care nu au termometru încorporat, apa trebuie să fie călduță, în acest sens putând fi testată cu cotul de către mamă. Copilul trebuie să fie scos la soare din primele zile, dar timpul în care este păstrat în aer liber crește gradual. Nu ai voie să îl ții prea mult afară și, desigur, se evită frigul, vântul, ploaia. Copilul nu se înfofolește, în camera sa fiind, ci se îmbracă lejer, cât mai lejer, cam cum este și părintele îmbrăcat în casă. Recomandată este îmbrăcămintea din bumbac. Se evită lâna și puful, pentru că provoacă alergii (pe unele combinezoane este aplicat puf). Avem mare grijă cu ce spălăm pielea copilașului, în primele săptămâni sunt recomandate produse hipoalergene. Dacă în spital nou-născutul este spălat cu apă distilată, odată ajuns acasă, mama îl spală cu apă normală. Nu trebuie să speli prea des copilul, să-l ții ca pe un bibelou. Nu trebuie să cădem în partea cealaltă, a spălărilor excesive, pentru că nicio extremă nu este bună. Este de ajuns o baie generală pe zi, în perioadele călduroase, iar în anotimpul rece spălăm capul nou-născutului o zi da, o zi nu, dar restul corpului în mod normal, adică zilnic. După ce bebelușul a murdărit pampersul din necesități fiziologice, se spală la funduleț cu apă și săpun, fără a se folosi șervețele umede, deoarece acestea irită. Folosim șervețelele umede doar dacă suntem cu copilul într-un loc unde nu îl putem spăla. Mama trebuie să aibă grijă ca bebelușul să râgâie după ce a mâncat, pentru a elimina gazele, evitându-se astfel apariția colicilor”, ne-a declarat doamna doctor.