14 mai 2019

Industria câmpineană după 30 de ani de la căderea comunismului: IRA CÂMPINA - DECĂDERE, FALIMENT, RUINĂ

Oare ce-or mai face marile uzine câmpinene de altădată? - s-ar putea întreba cineva. Care uzine? - l-aș întreba, la rândul meu, pe nostalgicul curios. Schimbul acesta anecdotic de idei-interogații cu parfum de umor negru mă duce cu gândul la un banc sec care circula prin copilăria mea, un banc cu Nikita Hrușciov, fostul lider sovietic. Se zicea în acest banc cum că Nikita Hrușciov, într-una din vizitele sale de lucru, a ajuns la un colhoz prăpădit și i-a întrebat pe cei care lucrau acolo: „Cum o duceți, frați țărani? E totul bine?”. „Biiine”, glumiră țăranii. Așa că, mai în glumă, tot mai în glumă, aș putea spune și eu, ca țăranii din bancul cu pricina, că marile întreprinderi câmpinene de acum trei decenii o duc bine. Vorba lui Nea Iancu Caragiale: „Sunt admirabile, dar lipsesc cu desăvârșire.” Lasă că orășelul nostru era cunoscut în trecut, acum 30 de ani, ca localitatea cu cei mai mulți intelectuali la mia de locuitori, cu cele mai multe autoturisme la mia de locuitori, cu cele mai multe zile senine dintr-un an ș.a. Fala așezării dintre Prahova și Doftana era că avea odinioară o producție industrială a cărei valoare depășea un miliard de lei, ceea ce însemna că, în această privință, mica și viguroasa Câmpină era egala unor județe (ce-i drept, mai puțin dezvoltate: Covasna, Vaslui). 
Până în 1989, Câmpina era cel mai industrializat oraș din țară (dintre cele de aceeași mărime, se înțelege). În primul an al perioadei postdecembriste, orașul (care nici măcar nu era municipiu, pe vremea aceea) avea o populație de 40.000 de locuitori și tot atâția angajați care lucrau în diferite domenii, nu neapărat economice. Cum venea de se putea întâmpla acest lucru, aparent paradoxal? Explicația este simplă: foarte multă forță de muncă era asigurată din comunele înconjurătoare. Apoi, au venit evenimentele din decembrie 1989 și am trecut la economia de piață, încercând diferite modele economice (suedez, francez, japonez), fără să ne reușească niciunul. Singurul model de dezvoltare economică reușit pe meleagurile dintre Carpați și Mare a fost cel neaoș, românesc, adică cel cu șmecherii, dar fără management performant, cel cu furtișaguri, dar fără planuri de dezvoltare durabilă asumate prin voința politică a tuturor partidelor, adică fără planuri de viitor pentru un orizont de timp îndepărtat. Un capitalism cu marile companii de stat căpușate de mici companii ale noilor patroni, foști directori, sau ale nomenclaturii comuniste de gradul 2, cu falimentarea firmelor de stat și vinderea activelor acestora pe bani mulți și nevăzuți, dispăruți în buzunare la fel de invizibile, cu privatizări dubioase în care statul român era întotdeauna pierzător.


Începem astăzi un serial în care dorim să vă informăm despre soarta marilor fabrici și uzine ale Câmpinei de altădată. Ce au fost și ce au ajuns. Am avut la 1989 șapte întreprinderi de rang republican, dintre care astăzi mai funcționează doar două. Dintre acestea, una merge bine, iar cealaltă satisfăcător. 
În numărul de azi al publicației noastre, analizăm situația uzinei de reparații auto IRA. Am stat de vorbă cu doi dintre foștii angajați ai companiei: ing. Ion Mircea (care a condus Biroul Personal) și ing. Dragomir Enache (până în 2005, șef al compartimentului Mecano-Energetic). 

Muncitori ai Întreprinderii Reparaţii Auto Câmpina (anii 80)
Foto: Facebook/ Tureac Ciprian

Începutul poveștii IRA
Întreprinderea de Reparații Auto a luat ființă în prima zi a anului 1961. Mai corect spus, secția IRA a început să funcționeze la data menționată, întrucât, la începuturile sale, IRA era o anexă a Uzinei Poiana Câmpina. La scurt timp, a devenit de sine stătătoare. A fost una dintre cele șapte uzine de rang republican ale orașului nostru și cea mai mare întreprindere de reparații auto din țară. IRA Câmpina deținea cel mai performant atelier Service Auto și o stație ITP foarte bine dotată. În structura uzinei funcționau ateliere specializate de cromaj, radiatoare, acumulatori, tâmplărie, SDV, electrică auto, tapițerie etc. La Atelierul Strungărie se muncea în trei schimburi. 


În uzina de la Câmpina se realizau reparații capitale la numeroase tipuri de mașini, românești, dar și din import: autovehicule ROMAN; autospeciale pentru instalații petroliere IC5, F50; autobetoniere ROMAN 19AB4; automacarale KRAZ de 16 tone; autovehicule din import: TATRA, KRAZ, BELAZ, KAMAZ ș.a. La realizarea reparațiilor auto ROMAN se foloseau subansamble noi sau refabricate după dorința clientului. De asemenea, reparațiile generale de subansamble auto se făceau pentru motoare (autovehiculele ROMAN, tractoare U650 și D110, autoturisme DACIA 1300, 1400; autovehicule TATRA, KRAZ, MAZ, BELAZ, IMAZ), pentru cutii de viteze (ROMAN, TATRA, KRAZ, BELAZ, KAMAZ), punți-spate (pentru marca ROMAN), cabine (pentru tractoare și autovehicule ROMAN ș.a.). Termenul de garanție pentru reparații: 100 de zile calendaristice sau 10.000 km. 


În 1990, IRA Câmpina era numărul 1 în reparații auto din România. Avea o suprafață de producție de 110.000 mp și aproximativ 1500 de salariați. Firma avea toate dotările corespunzătoare pentru a realiza servicii și produse la calitatea oferită de firmele constructoare. După Revoluție, vechea conducere „comunistă” a fost înlocuită cu una  „capitalistă”, care s-a dovedit a fi incapabilă să dezvolte uzina în condițiile unei economii de piață cu o concurență sălbatică și mentalități și mai sălbatice. În perioada 1991 – 1994, a funcționat sub denumirea COSERTRANS, după care a revenit la vechea denumire. 

La conducere nouă, incompetență nouă
După Revoluția din Decembrie (sau lovitură de stat ori ce-o fi fost), s-a pus problema numirii unei noi conduceri la IRA Câmpina. S-au format două echipe manageriale care au fost analizate de forurile tutelare. Una dintre echipe era condusă de fostul director Gheorghe Popa, iar cealaltă de fostul director-adjunct Ion Toma. Ultima a beneficiat de sprijinul prefectului de la acea vreme, fiind susținută și de familia influentului politician ploieștean Mircea Cosma, încă de pe atunci influent, viitorul președinte al PSD Prahova și al Consiliului Județean Prahova. Soția acestuia chiar a deținut acțiuni la această întreprindere.  A câștigat echipa lui Ion Toma. Noua conducere a uzinei a venit și cu o nouă incompetență. Cât de bun manager a fost Ion Toma s-a văzut chiar și numai din faptul că a schimbat denumirea uzinei, sub care IRA Câmpina era  cunoscută în toată țara și peste hotare, cu una care nu spunea nimic: Cosertrans. În primii ani ai capitalismului românesc, când concurența în economie devenea tot mai acerbă, schimbarea denumirii uzinei, fapt care a aruncat compania într-un con de umbră, s-a dovedit a fi una dintre marile greșeli ale noii conduceri de la IRA Câmpina. Din păcate. Și tot din păcate, ea nu a fost nici singura și nici cea mai mare greșeală a managerului Ion Toma, care a condus discreționar uzina, fără să asculte de părerile celor care nu erau de acord cu managementul său.
„Directorul Ion Toma a condus uzina cum l-a tăiat capul. Și nu l-a tăiat deloc bine. A condus mereu cum a vrut și fără să asculte de nimeni, de aceia care ar fi putut să îi dea sfaturi bune. Era când despotic, când grijuliu, dar numai în aparență, la problemele muncitorilor angajați. Conducea cu o mână pe umărul muncitorului, căinându-l, dar cu cealaltă învârtind tot felul de afaceri în interes personal și în dauna întreprinderii. Nu a dorit să reprofileze, măcar parțial, activitatea uzinei, nici să găsească noi piețe de desfacere pentru produsele firmei, continuând să lucreze cu Ministerul Petrolului, ulterior cu Regia Autonomă Petrom, cel mai mare beneficiar al serviciilor IRA Câmpina. A vândut aproape o treime din suprafața incintei în care funcționa uzina (peste 32.000 de metri pătrați, cu o deschidere de 102 metri la Bulevardul Carol I) companiei Kaufland, pentru care IRA a încasat aproximativ 3,2 milioane de euro.

Ateliere şi hale, demolate pentru a face loc supermarketului Kaufland 

Însă nici această sumă importantă nu s-a folosit pentru modernizarea uzinei și revigorarea ei. A fost un management care s-a dovedit a fi, de la început și pînă la sfârșit, defectuos și păgubos.  Eu am plecat la Ploiești prin 2005, dar declinul uzinei a început mult mai devreme, pe la mijlocul anilor 1990. Îl țin minte și acum pe vestitul țigan Ferdinand, mare om de afaceri și mare colaborator al firmei, cu diplomatul în mâini, împărțind bani în stânga și în dreapta pentru a ne vinde nouă produsele reparate, chipurile, de firma lui. Erau, de fapt, subansamble casate de IRA, pe care le cumpăra de la noi la prețuri de fier vechi, le ducea la atelierul său, le curăța de pământ, le dădeau două ciocane și le mai punea câteva șuruburi, după care le grunduia, le vopsea și le vindea uzinei IRA sub formă de subansamble noi. Ăsta era capitalismul românesc pe la începutul anilor 1990, un capitalism sălbatic în care acumularea de capital autohton se făcea prin orice mijloace, care mai de care mai perverse”, ne mărturisește Dragomir Enache.

O privatizare nereușită
IRA, la fel ca și alte întreprinderi câmpinene, s-a privatizat prin metoda MEBO, prin care angajații IRA au cumpărat acțiuni devenind  proprietari ai companiei. Prin MEBO nu s-au realizat prea multe privatizări de succes, întrucât trecerea activelor firmei în proprietatea salariaților înseamnă, practic, trecerea uzinei în mâna directorului, care deține cele mai multe acțiuni. Directorul respectiv, prin cumpărări ulterioare de acțiuni de la diverși, poate ajunge rapid la pachetul majoritar de acțiuni. Iar de aici, numai caracterul și capacitatea managerială a directorului sunt cele care pot ridica uzina sau, dimpotrivă, o pot arunca în faliment. 
„S-a făcut un regulament prin care s-au realizat criteriile după care puteai cumpăra mai multe acțiuni: cei cu vechimea mai mare, cei cu studii superioare, cu funcții de conducere etc. A fost o privatizare nereușită. Uzina nu a mers bine decât o mică perioadă. Doar într-un singur an am luat dividende de pe urma acestor acțiuni. După Revoluție, în fiecare an primeam tot mai puține mașini la reparat. Noi eram la mâna Ministerului Petrolului, care ne cumpăra aproape toată producția. Dacă în trecut reparam într-o zi 12 autoROMAN și un autodiesel greu, în ultimii ani nu mai reușeam să reparăm decât un autoROMAN pe zi”, ne spune al doilea interlocutor.

Management defectuos 
După o vreme, cei din Petrol au început să își facă atelierele lor și nu mai trimiteau mașini la reparat, la IRA Câmpina. Uzinele ROMAN și TRACTORUL din Brașov erau alți beneficiari cărora nu le-a priit capitalismul românesc, din motive care nu țin de buna-credință. Atunci când cele două uzine au început și ele să decadă, ele nu au mai trimis comenzi către IRA Câmpina.
„Părerea mea este că nu am fost deștepți ca să ne reprofilăm. Aici, desigur, vina este a conducerii, a directorului Toma, care a continuat să lucreze în special pentru Petrol. Singura diversificare notabilă a fost atunci când am început să confecționăm tonete din tablă, pentru micii comercianți. Dar nu a fost o afacere de pe urma căreia să te dezvolți. Câștigurile nu erau mari. IRA a avut din nefericire un management extrem de defectuos. Cu dotările noastre, cu meseriașii pe care i-am avut (gândiți-vă că, imediat după Revoluție, nu erau mecanici auto în domeniul privat), cu parcul auto pe care l-a avut, IRA Câmpina putea ajunge departe. În țară, până în 1990, erau 10 companii IRA, iar dintre toate cea de la Câmpina era cea mai mare. De prin 1994, a început declinul și conducerea a fost obligată să recurgă la mai multe restructurări de personal și concedieri colective. Au fost vreo cinci-șase valuri de concedieri colective. După ce am intrat în criză, am început să vindem din activele firmei, dar redresarea tot nu s-a produs. Nici acum nu îmi dau seama cum de nu s-a reușit menținerea pe linia de plutire a IRA Câmpina, chiar după ce s-au vândut o mulțime de active pentru care s-au primit multe milioane de euro. Astfel, am vândut terenurile de pe strada Sălaj, peste drum de Poarta 2 a uzinei, acolo unde depozitam mașinile reparate, Căminul de nefamiliști, Cantina, blocurile cu locuințe de serviciu, terenul pe care funcționează azi Complexul Kaufland etc. Am vândut multe și pe prețuri de nimic, cum ar fi uriașele cantități de fontă cu care erau placate pardoselile secțiilor de reparații auto. Decăderea IRA s-a terminat, așa cum era de așteptat, prin intrarea uzinei în insolvență. Reorganizarea judiciară nu a dat rezultate, drept pentru care firma a intrat în faliment, în 2012, atunci când pe porțile ei au plecat ultimii 180 de salariați. Spre comparație, în vremurile sale cele mai strălucite, IRA avea aproape 3000 de angajați. Părerea mea este că nici în procedurile de reorganizare judiciară nu s-a vrut deloc salvarea uzinei”, ne-a declarat Ion Mircea.
Adrian BRAD


Foto: Facebook/ Mircea Scorţeanu


Cronica unui faliment anunţat

Pentru a întregi tabloul acestui caz de colaps industrial post-revoluţionar câmpinean, publicăm pasaje din articolul „Cronica unui faliment anunţat”, apărut în ediţia din data de 22 octombrie 2013, pasaje care scot în evidenţă aspecte interesante şi totodată importante legate de acest faliment, inclusiv punctul de vedere susţinut de directorul Ion Toma la acea vreme.


Începutul declinului
În primii ani de după Revoluţie, IRA avea peste 2000 de angajaţi, pentru ca, la sfârşitul anului trecut, numărul lor să scadă la 157. Cu excepţia a 15 angajaţi ce au mai rămas un timp pentru a păzi şi conserva activele societăţii, ceilalţi au fost disponibilizaţi în luna februarie 2013. Începând cu 1 ianuarie 2008, IRA s-a aflat într-un program de reorganizare judiciară, conform prevederilor Legii insolvenţei, program ce urma să se întindă pe câţiva ani. Cu toate că mulţi muncitori s-au declarat nemulţumiţi de felul cum a fost condusă societatea, managerul general Ion Toma consideră că a făcut tot ce-a putut, declarându-ne, în februarie 2013, că uzina avea toate şansele să se redreseze, dar nu s-a vrut acest lucru “de către cei de sus”. În septembrie 2012, după ce reorganizarea judiciară - prima etapă a insolvenţei -, a eşuat, societatea a fost declarată în faliment, urmând a intra în a doua etapă a insolvenţei: lichidarea. 

Ion Toma
Ion Toma ne-a declarat, în februarie 2013, că, în opinia sa, declararea acestui faliment a fost un abuz: „Eu nu contest falimentul, ci modul abuziv în care a fost tratată societatea înaintea acestui faliment. În sensul că nu s-a ţinut cont de criza economică mondială şi nu am fost lăsaţi să vindem din activele societăţii. Parcă înadins s-a vrut să ajungem în faliment. Am intrat în reorganizare judiciară, procedura generalizată, în ianuarie 2008. Sumele care au fost prinse în programul de reorganizare, adică datoriile uzinei, se ridicau la 33,3 milioane lei, din care 11 milioane erau datorii efective, iar restul de 22,6 milioane, datorii accesorii (penalitaţi, majorări, dobânzi). Planul de reorganizare a fost îndeplinit în proporţie de 97%, în ceea ce priveşte datoriile de bază, şi 29,7%, privind datoriile accesorii, care erau de două ori mai mari decât debitele. Ulterior, a început criza economică globală, dar nu s-a ţinut cont de această realitate. În condiţiile crizei mondiale, planul de reorganizare nu a mai putut fi realizat, însă eu consider că nici nu s-a vrut acest lucru de către factorii de decizie. Afirm acest lucru, întrucât eu nu am fost lăsat de principalul creditor, ANAF( practic, singurul), să vând din activele societăţii. Dacă am fi reuşit să vindem unele active, eu cred că IRA ar fi putut fi salvată. În 2011, am avut două cereri pentru cumpărarea unor active (clădiri, terenuri), măsură care era prinsă în planul de reorganizare. Legea insolvenţei, procedura generalizată, prevede că lichidarea unei societăţi înseamnă derularea contractelor până la epuizarea lor. Am avut cinci contracte mari cu OMV şi firma J.Christof E&P Services, în valoare anuală de aproximativ 12.000.000 lei. Deşi la încheierea lor, ele aveau o anumită valoare, aceasta a scăzut din cauza crizei generale, pentru că fiecare şi-a reparat strictul necesar. Culmea este că şi în continuare am contracte cu aceşti beneficiari, plus alţii din domeniul construcţiilor metalice şi reparaţii, până în 2014. Nu există în ţară o altă uzină ca IRA, cu asemenea potenţă în reparaţii de camioane, cu atâtea acreditări în cele mai diverse domenii de reparaţii. În prezent, aşa cum puteţi simţi din frigul în care stăm aici, până şi contractele de utilităţi au fost sistate. Trebuie schimbată Legea falimentului, pentru că nu se poate ca reorganizarea unor societăţi ca IRA să se întindă doar pe patru ani. Dacă în aceşti patru ani criza a fost legiferată, de ce nu s-a prelungit acest program de reorganizare? Este inadmisibil să avem azi o datorie de 16 milioane de lei, la o valoare a activelor nete contabile ale societăţii de 26 milioane lei, şi să fim lichidaţi pe motiv că nu se pot plăti datoriile. Între 2008 şi 2012, IRA a plătiti nouă milioane euro la bugetul consolidat al statului”.

Milioanele primite de la Kaufland puteau redresa uzina
Nemulţumirile managerului păreau atunci a fi întemeiate, dar un mare semn de întrebare ridică insuficienţa acoperirii datoriilor prin milioanele de euro primite de la Kaufland. Se ştie că IRA a vândut către Kaufland România o mare suprafaţă de teren, unde retailerul german a înălţat un hipermarket. Aici trebuie să facem precizarea că societatea falimentară este situată la marginea municipiului, iar imediat după începerea programului de reorganizare, în prima jumătate a anului 2008 (înaintea izbucnirii crizei imobiliare), IRA a reuşit să vândă societăţii Kaufland România aproape jumătate din terenul pe care îl deţinea, circa 35.000 mp, cu un preţ foarte bun, aproape 220 de euro/mp. În condiţiile în care prin centrul oraşului şi cartierul rezidenţial Muscel, la vremea aceea, terenurile se vindeau cu 150 euro/mp. Dintr-un calcul simplu reiese că de la Kaufland s-au primit, în urma vânzării amintite, circa 7,5 milioane euro, iar debitele totale ale firmei se ridicau la 8 milioane euro. În rest, printre acuzele şi supărările managerului, am citit dorinţa unor potentaţi ai momentului de a pune mâna pe cele 50.000 mp de teren deţinut, la vremea aceea, de către IRA Câmpina. Să fie oare aceasta cauza falimentului IRA?

Salariile compensatorii – marea victorie a disponibilizaţilor
În această falimentare cu cântec a societăţii IRA, cei mai mari perdanţi au fost cei aproape 160 de angajaţi care au ajuns şomeri. Administratorul judiciar nu a dorit să le dea salariile compensatorii prevăzute într-un act adiţional la contractual colectiv de muncă. În 15 februarie, la şedinţa creditorilor nu a fost aprobată acordarea de salarii compensatorii către angajaţii IRA, votul decisiv fiind cel al ANAF, principalul creditor. În cele din urmă, sindicatul întreprinderii a reuşit să angajeze un foarte bun avocat specializat în procedurile insolvenţei, care a reuşit să câştige, pe calea unor acţiuni în instanţă, salariile compensatorii pentru angajaţii disponibilizaţi. “Să-i dea Dumnezeu sănătate avocatului nostru, că dacă nu era el, nu obţineam în instanţă salariile compensatorii. Dacă tot am ajuns şomeri, măcar acest drept al nostru câştigat să mai compenseze, cât de cât, intrarea în şomaj. Mai ales că printre disponibilizaţi sunt oameni depăşiţi de vârstă, 60-70% dintre ei având peste 50 de ani, iar aceştia cu greu îşi vor mai găsi un loc de muncă.”, ne mărturiseşte Dan Manea, liderul fostului sindicat al societăţii. Recent, avocatul celor 155 de disponibilizaţi a câştigat şi recursul formulat de lichidatorul judiciar, iar salariile compensatorii (între patru şi opt salarii, în funcţie de vechime), în cuantum de 1,8 milioane de lei, au fost înscrise la masa credală, în tabelul consolidat. Ele se vor plăti cu prioritate, înaintea altor datorii.

Activele IRA, cumpărate cu 6,5 milioane de lei
Pentru a se putea plăti datoriile uzinei către stat, bugetul municipiului şi creditorii privaţi, datorii care, împreună cu salariile compensatorii, se ridică la peste 35 de milioane de lei, activele societăţii au fost scoase la licitaţie. La primele licitaţii nu s-a prezentat nimeni, fapt care a scăzut considerabil preţul de pornire a licitaţiei. Este filmul cunoscut al multor licitaţii din România ultimilor ani. E aproape ca o licitaţie cu dedicaţie, ca o şmecherie cu ghivent numai bună să se pupe, printr-un sărut înfiletat, cu interesele licitatorului apărut în ultimul moment, ca un salvator al falimentarei societăţi. La a treia strigare, ultima pâna la negocierea directă, a apărut, în sfârşit, un cumpărător, firma CSR Bucureşti a omului de afaceri Radu Călin, patronul echipei de fotbal Fortuna. Radu Călin este cel care, în 2012, a cumpărat stadionul Poiana Câmpina, dar şi câteva active ale uzinei Petroutilaj, ajunsă şi ea în faliment. CSR a cumpărat activele IRA (51.000 metri pătraţi teren şi peste 13.000 metri pătraţi suprafaţă construită), cu circa 6,5 milioane de lei. Precizăm că activele societăţii au fost evaluate toate la circa 11 milioane lei evaluate de către lichidatorul judiciar Euroinsol Consulting SRL Ploieşti. (A.N.)


După 2013 şi până în prezent nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ în curtea fostei Întreprinderi de Reparaţii Auto. Poate doar înfiinţarea şi desfiinţarea unui club de noapte, născut din câte se pare din amiciţia noului proprietar, Radu Călin cu Alin Moldoveanu, primarul comunei Poiana Câmpina, la iniţiativa celui din urmă, care cert este că s-a şi ocupat de organizarea deschiderii oficiale a stabilimentului Club IRA.

Editorial. „LA MIJLOC DE RĂU ȘI BUN”

Gîndindu-mă să scriu despre campania electorală în curs (despre cele două campanii, de fapt, pentru că avem și referendum), mi-a venit în minte acest vers din Ion Barbu care mi se pare că descrie perfect situarea României într-un no man’s land fără nicio identitate. Să luăm exemplul vecinilor unguri: ei sînt cu hotărîre plasați într-o anume parte, cea rea zic unii, a politicii, și își asumă splendid această opțiune. Criticați de toți, dar au un drum ferm și iată-l pe dl. Juncker lăudîndu-l (aș spune deșănțat, dacă nu ar fi interzise epitetele) pe dl. Orban. În schimb, noi nu sîntem nici, nici. Ca un zevzec beat care traversează aiurea un drum intens circulat și rămîne indecis undeva pe linia dintre cele două sensuri, riscînd să fie lovit din ambele direcții. Noi o încasăm ca proștii din toate părțile. Vreau să spun că o opțiune este mai puțin rea decît nicio opțiune.  Miza alegerilor europene a crescut subit, dar nu pentru că românii ar avea habar de problematica respectivă, ci pentru că totul s-a impregnat de duhoarea luptelor interne. Oferta electorală este disperant de săracă. Peste tot în Europa s-au ivit partide noi (nu discut orientarea sau calitatea lor) care s-au dovedit capabile să crească rapid, să acceadă la putere. La noi, nimic. USR este un papagal reproducînd lozincile stîngii europene. Are foarte mulți oameni de calitate, dar nu pare a coagula o mișcare de ieșire din mocirla pesedistă. Dacă este adevărat că tinerii acestui partid au aruncat cu monede în manifestanții pro-PSD în vîrstă, nu este doar regretabil moral, denotînd o inteligență degradată, ci și un semn pentru ce ne așteaptă și încă un argument pentru mine de a nu-i vota. Lipsa unei drepte autentice este cel mai mare handicap al politicii noastre. 


Ca de obicei, avem de ales între mai multe rele. Nu între rău și bine. Nu există un „mai bine” în politica noastră de azi. În schimb, și realitatea ne-a dovedit-o cu prisosință, deși ne-am spus mereu: așa ceva nu se poate, mai răul este oricînd posibil. Credeți că nu se poate mai rău decît d-naViorica? Vă asigur că rezerva de cadre a PSD-ului este inepuizabilă. De cadre analfabete vreau să spun. Ceea ce este cel mai rău în această campanie, și apare pentru prima oară după 30 de ani, este discursul public violent, nemascat, asumat antieuropean al ciracilor lui Dragnea. Nici măcar Vadim, în vremurile lui de glorie, nu era atît de direct antioccidental. Numai că, pentru cine stă să-l asculte, nici măcar aici fantoșa Dragnea nu poate fi luat în serios, e doar o imitație caricaturală a liderilor de partide europeni anti-europeni. El nu are o gîndire politică, un țel, o strategie, ci doar interese personale. Tactica lui este clară, foarte veche și foarte eficientă: să se întețească lupta de clasă. Numai că el nu e Lenin. După ce, de cîteva campanii electorale, analiștii gomoși ne-au lămurit că bătăliile electorale se dau, se cîștigă sau se pierd în mediul online, acum vedem cu stupoare că am revenit, cu mare intensitate, la nivelul mitingurilor stradale tradiționale din anii 90. Care, într-adevăr, căpătaseră ceva rutinier, nimeni nu le mai dădea altă atenție decît micului și berii și bancnotei de 50 aferente. Ciudat, mitingurile au recăpătat o miză reală, arată ceva  nou, o nouă falie în societatea românească. „În mitinguri să ne bătem” pare a fi devenit cheia actualei campanii. Asta pentru că nivelul intelectual al PSD-ului nu-i poate îngădui o discuție pe programe. Atrag atenția celor dispuși să judece maniheist că votanții PSD nu sînt numai „plebea”, „prostimea”, „boșorogii” șamd. Rizibilă și pe termen lung catastrofală, politica PSD-ului de mărire a salariilor a dat roade nebănuite de sondajele de opinie. Artiștii, profesorimea, funcționarii publici, oamenii din justiție și sănătate proclamă sincer: nu sînt pesedist, dar votez cu ei că mi-au mărit salariul. Greu de evaluat statistic, procentul acestora nu e totuși deloc de neluat în seamă. Cinismul consilierilor de partid a adoptat o linie infailibilă: nu trebuie să ne iubească, trebuie doar să voteze cu noi. Sau să nu se prezinte la vot. Aici din două puncte de vedere: 1. Cu cît vin mai puțini, cu atît procentul PSD va fi mai mare și 2. Rezultatul referendumului, favorabil PSD dacă nu se validează. Aproape mai important decît rezultatul alegerilor. Mi-am exprimat mai de mult rezervele față de conținutul juridic și momentul tardiv al referendumului. Dar, de vreme ce el a fost hotărît, trebuie neapărat să reușească.Nici nu mai merită să înșir argumente. Cît despre summitul de la Sibiu, neputînd să și-l arondeze, PSD-ul a ales să-l maculeze. Uitînd cum îi acuză pe cei din opoziție că „strică imaginea țării”. Una din marile prostii, de sorginte comunistă, ceaușistă, printr-o identificare abuzivă a țării cu partidul. Criticînd PSD-ul nu critici România, ci doar clica abuzivă de la putere. Din fericire, România nu e PSD. Din nenorocire, nu e nimic altceva.
Christian CRĂCIUN

Din meandrele concretului municipalităţii: un bloc cu șase etaje așteaptă de 30 de ani să fie dotat cu lift

După ce, acum 100 de ani, Câmpina era cunoscută ca o așezare cosmopolită populată cu o lume pestriță de europeni veniți să-i extragă și să-i prelucreze ”aurul negru” din măruntaiele pământurilor sale, iar acum trei decenii fremăta precum o citadelă puternic industrializată, astăzi municipiul nostru are aerul unui orășel patriarhal. Iar aerul acesta cuminte nu s-a pogorât binefăcător peste oraș numai în urma numeroaselor uzine închise, ci și prin grija reprezentanților administrației publice locale. O administrație patriarhală și ea, pentru că, precum un pater familias, veghează asupra comunității ale cărei interese le reprezintă și le apără. Păi, este în interesul câmpineanului să devină obez? Precum americanii sau alte nații ce se hrănesc pe fugă și pe căi nesănătoase. Nu, domnule, nici vorbă de așa ceva! Ei, și atunci ce s-au gândit reprezentanții municipalității? Ia să îl ajutăm noi pe cetățeanul câmpinean să nu se îngrașe prea mult, să facă sport, sau măcar mișcare, în sus și în jos. Da, da... în sus și în jos, pe scările blocului în care locuiește. Ce atâta lux și comoditate! Ce dacă blocul are șase etaje! Sănătatea cere sacrificii. Kilogramele de grăsime ușor le pui pe tine, dar greu le dai jos. Pe când, la drept vorbind, urcând în sus și în jos pe scări, le dai mai ușor. Și nici măcar nu simți când ai ajuns la etajele superioare, preocupat fiind ca la fiecare treaptă urcată sau coborâtă (mai mult la urcare), să-i înjuri pe cei care au recepționat blocul fără lift. 


Este situația blocului 23I de pe strada Bulevardul Carol I nr. 45 (la parterul său este Restaurantul Bella Italia), care așteaptă de 30 de ani să fie dotat cu lift.  Blocul a fost recepționat în primii ani după Revoluție, iar la început avea regim de bloc cu locuințe sociale, care, ulterior, s-au vândut solicitanților. De fapt, ca să fim riguroși, blocul are spațiul dedicat liftului (așa-zisa casă a liftului), dar nimeni nu a văzut sau simțit liftul funcționând. Ușa liftului este blocată  la fiecare nivel al blocului. Unii locuitori ai clădirii cred că nici nu există cabina liftului, ci numai golul din construcție în care acesta ar trebui să se miște, în sus și în jos. Precum se mișcă zilnic pe scări cei care populează apartamentele imobilului. Proprietarii s-au schimbat atât de mult și într-un număr atât de mare, încât foarte puțini dintre deținătorii actuali ai apartamentelor s-au mutat în imobil imediat după darea sa în funcțiune, acum trei decenii. Gurile-rele vorbesc despre o înțelegere dintre constructorul de atunci (Dumnezeu știe cine o fi fost) și cei din Primărie care au recepționat blocul fără lift.


Un parandărăt se pare că a fost, pe undeva, de vreme ce nici firma constructoare nu a fost obligată să dea liftul în folosință, nici cei din Primărie nu au dat socoteală pentru nemiloasa recepție pe care au făcut-o. Se aude că, în urma reclamațiilor făcute de ocupanții apartamentelor, într-un viitor apropiat se va rezolva și problema liftului lipsă din blocul 23I de pe Bulevardul Carol I. Ce mă miră pe mine și nu pot înțelege, câtuși de puțin, este de ce am văzut locuitori supraponderali coborând din bloc. Păi, nu sunt serioși, asta-i limpede. Nu sunt serioși atunci când urcă sau coboară treptele dintre etaje, de nu reușesc să resimtă efortul fizic, să transpire măcar puțin și să ardă ceva calorii.  Sau poate că, de fiecare dată, în fiecare zi, visau așa de tare la acest lift, de nu mai simțeau nici oboseală, nici durere în mișcările lor cotidiene, în sus și în jos, pe treptele scărilor...
Adrian BRAD  

S-a constituit Asociaţia „Parcul Constantin Istrati”

Asociaţia are ca unic scop reabilitarea parcului cu acelaşi nume, zonă verde a oraşului cu mare potenţial turistic şi de agrement

Vă informam, acum câteva luni, că omul de afaceri Florin Abagiu pregătește un proiect grandios, unic în Prahova: „4 all seasons Seva”. Cel care deține societatea FilSam și Hotel Seva vrea să realizeze pe locul fostei Baze Fibec, pe care a achiziționat-o cu un an în urmă, un complex sportiv și de agrement. Acesta, cel puțin din imaginile materialelor de promovare, îți taie respirația, purtându-te cu gândul spre filmele SF. Este vorba despre un resort de lux și un complex sportiv de excepție, iar într-o enumerare a principalelor dotări putem aminti: un hotel de 5 stele cu o capacitate de aproape 60 locuri; două restaurante (unul panoramic, la ultimul nivel al viitorului hotel, iar celălalt cu produse eco din zona Câmpina); săli de evenimente; un mic teren de golf pentru începători înconjurat de o pistă de alergare, totul împrejmuit cu o plasă iluminată feeric; un centru spa, o piscină semiolimpică și o sală polivalentă amenajate la subsol; un teren de tenis și un teren de minifotbal care, pe timpul iernii, ar urma să devină patinoar, sub toate aceste ultime dotări fiind proiectată o parcare subterană. Cu acest proiect european spectaculos și de mare atractivitate, Câmpina, cu siguranță, s-ar putea înscrie în mod strălucit pe harta turistică a României, alături de clasicele muzee memoriale dedicate lui B.P. Hasdeu și genialei sale fiice, precum și pictorului național Nicolae Grigorescu.


Mai nou, Florin Abagiu a înființat o asociație non-profit, Asociația „Parcul Constantin Istrati”, prin care, în colaborare cu municipalitatea, vrea să reabiliteze parcul de peste drum de fosta Bază Fibec, astfel încât să îl redea circuitului turistic într-o stare cât mai naturală, cât mai bine valorizat și integrat zonei verzi din care face parte, cu cât mai puține intervenții asupra frumuseții sale aproape sălbatice. 
„Asociația noastră este constituită din mai multe persoane fizice și juridice. Numai prin intermediul ei vom putea aduce fonduri, vom obține subvenții, pentru că asociația este nonprofit. Noi vrem doar ca, printr-un parteneriat cu Consiliul Local și Primăria, să reabilităm Parcul Istrati, care acum este total neîngrijit. Nu arată foarte rău, dar ar putea să arate foarte bine. Parcul are o suprafață de mai multe hectare, iar faptul că o mică parte din teren aparține Ocolului Silvic nu ne-a descurajat. Am chemat responsabili ai Direcției Apelor și Pădurilor pentru a le solicita sprijin, ca să ne lase să reabilităm parcul prin câteva schimbări necesare, dar fără niciun pic de beton turnat, fără intervenția masivă a mâinii omului. Am primit acest acord, iar acuma nu  ne mai rămâne decât să facem un proiect cu tot ce vrem noi să realizăm în acest parc, cu îmbunătățirile pe care vrem să le aducem locului,  proiect pe care vrem să îl promovăm în Consiliul Local, cât mai repede posibil. După aprobarea lui de către legislativul municipal, parteneriatul asociației noastre cu municipalitatea va fi posibil, dar și benefic câmpinenilor. Iar prin intermediul acestui parteneriat am putea accesa chiar anumite proiecte europene pentru a obține fondurile necesare. Asociația noastră este deschisă oricui va dori, în viitor, să adere la ea. Oricine este bine venit alături de noi, pentru a ne da o mână de ajutor,  fizic sau financiar, pentru a aduce sponsorizări etc. 
Ce vrem noi să facem aici, ce îmbunătățiri ne-am gândit să aducem parcului. În primul rând, aș sublinia că locul are niște copaci superbi, un platou, în zona superioară, de unde se deschide o panoramă deosebită a văii Prahovei,. Noi vrem să începem printr-o toaletare a copacilor, pentru că sunt mulți arbori care stau să cadă. Există în acest parc câțiva nuci seculari de o rară frumusețe. Am vrea să amenajăm niște alei fără niciun pic de beton, alei cu pământ bătătorit, pe care lumea să se poată plimba în voie. Pe unele alei se pot organiza circuite de biciclete. Sunt tot acolo două izvoare pe care le putem capta pentru a le pune mai bine în valoare. În parc, se pot organiza și concursuri de orientare sportivă, ceva asemănător cu vânătoarea de vulpi. De asemenea, am putea amenaja, tot pentru copii, o pistă de modelism, mai ales că la Câmpina există un club de modelism bine apreciat. Cu aprobarea Primăriei, va trebui să împrejmuim parcul tot cu un gard ecologic, cu nuiele, dar un gard îndeajuns de solid ca să poată proteja locul cum se cuvine. Am putea amenaja acolo un fel de grădină zoologică, un loc unde trecătorii să poată admira diverse păsări și animale (fazani, ponei, căprioare etc). Până vom obține fonduri pentru realizarea unui sistem de iluminat electric, am putea lumina locul, provizoriu, cu lămpi solare. Zilele trecute, niște locuitori ai zonei mi-au spus că au văzut în Parcul Istrati căprioare. Locul are deja un ecosistem al lui, iar asupra acestuia vrem să acționăm cu multă grijă, pentru a-i aduce doar ușoare modificări, care să nu-i dăuneze absolut deloc. În Lacul Curiacul am aruncat recent sute de kilograme de pește puiet, pentru pescuit sportiv. Am putea lega în viitor Lacul Curiacul cu Parcul Istrati printr-o pasarelă supraterană, peste strada care coboară spre Gară, astfel încât să reușim integrarea celor două zone naturale, cu mare potențial turistic, într-un mod cât mai fericit și cât mai benefic comunității câmpinenilor”, ne-a declarat recent Florin Abagiu. 
Adrian BRAD

Câmpina a avut o elită a muzicienilor care au dus faima localităţii peste mări şi ţări

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.

În Câmpina a existat o tradiție privind viața muzicală, tradiție care a cam dispărut, poate și pentru faptul că marii muzicieni pe care i-a avut și îi are acest oraș nu au fost suficient de bine puși în valoare fiind marginalizați. Printre minoritățile din Câmpina, una dintre cele mai numeroase, înaintea celor ale evreilor, germanilor sau polonezilor, este cea a țiganilor, care de o vreme încoace sunt alintați cu apelativul de rromi. Această minoritate a dat o serie întreagă de muzicieni care au dus faima orașului peste mări și țări.
Înainte de 1944, în Câmpina a existat o pleiadă întreagă de familii de țigani de care cei mai în vârstă își aduc aminte cu plăcere și nostalgie. Aceste familii se bucurau de respectul și aprecierea tuturor câmpinenilor, pentru că reprezentau cu adevărat ceva pentru acest oraș. Ei erau muzicieni care cântau după note și nu după ureche, precum lăutarii.


Dintre cei care au făcut carieră și au înduioșat inimile câmpinenilor în perioada interbelică îi amintim pe: Mielu Bazarcã la vioară, care a avut doi urmași, pe Romeo la vioară și Julieta la pian; Gheorghe Bazarcă la pian și acordeon, Alexandru Boacă la vioară, Ion Corniță la acordeon și contrabas, Nae Dumitrescu - zis Cap de Fier, la vioară, Mărgărit la vioară, Tocuță la chitară și voce, Nicolae Bostan voce, Mitică Columbatu la chitară. Le-a urmat o nouă generație după cel de al doilea război mondial, din rândul căreia făceau parte: Grigore Corniță la acordeon și pian; Marcel Dragomir la pian - cunoscutul mare compozitor contemporan despre care puțină lume știe că este născut la Câmpina; Luca Dragomir, fratele său, la vioară, care a murit după o strălucită carieră de profesor universitar la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, dar și cu concerte susținute în lumea largă până la Filarmonica din Venezuela; Mitică Boacă la pian și orgă; Romeo Rădulescu tot la pian și orgă; Marcel Budală, cunoscut șef de orchestră, la pian și acordeon. Toți au avut privilegiul de a colinda lumea în lung și lat, din Japonia în Venezuela, ca să nu mai vorbim de țările europene, ducând cu ei măiestria muzicienilor câmpineni. „Seniorii” cântau la nunți, botezuri, concerte la Sala Monivici de pe Bulevard și erau tratați cu respectul cuvenit pentru marile valori. Erau iubiți și stimați, remarcându-se prin manierele lor elegante.


Pentru că la aceste familii totul era la superlativ, ei cântau cu alți artiști renumiți din Câmpina, printre care îi amintim pe frații Drăgan la vioară, Gheorghe Danga - cunoscutul dirijor care s-a născut și a crescut pe strada Castanilor, Dorel Schfefer - profesor de pian sau d-na Teodorescu, de asemenea profesoară de pian. Aceasta i-a călăuzit pașii în tainele pianului lui Vasile Pârvulescu timp de zece ani, dând mai multe concerte la Sala Monovici împreună cu alţi elevi. Apoi, Vasile Pârvulescu a trecut la clasa profesorului de pian Crasovschi, un preot catolic al cărui cel mai bun elev a fost Decebal Moisin, fiul preotului Moisin, care a murit urmare unui accident stupid la numai 24 de ani, după ce absolvise Medicina. Un alt tânăr muzician care a murit de foarte timpuriu a fost și acordeonistul Bugoi. 
Activitatea muzicală s-a desfășurat de coordonate mulțumitoare, prin anul 1958 instituindu-se „Joia Tineretului”, care se completa fericit cu faptul că joia țiganii o au  rezervată pentru nunți și petreceri. Aceste acțiuni se desfășurau la sala „21 Decembrie”, unde era și sediul partidului. Aici s-a stat câțiva ani până când s-a găsit un secretar de partid (Rusan) care să-i dea afară. Aici, trupa era alcătuită din Vasile Pârvulescu la pian, frații Drăgan și Luca Dragomir la vioară, Bombonel Neagu la baterie, Geo Nistorescu la contrabas și Grigore Corniță la acordeon. Ulterior, activitatea s-a mutat la Cantina Schelei, la sala de la etaj. Cele mai frumoase baluri din tot județul aveau loc la Câmpina și o contribuție importantă o aveau acești muzicieni. În anul 1940, chiar atunci când a avut loc cutremurul, la Sala Monovici era în plină desfășurare un bal, dar nimeni nu a pățit nimic. Se organizau baluri în fiecare sâmbătă la sala Căminului Petrol, la ACC, la Rafinărie, la Cantina Poiana. Erau baluri de elită ale medicilor, avocaților sau ale altor categorii sociale. Prin anii 60, la un bal al doctorilor derulat împreună cu cel al fotbaliștilor de la Poiana, surpriza serii a constituit-o prezența celebrei cântărețe din Bulgaria Liana Antonova, care se afla în București la momentul respectiv.
Text reprodus ad litteram din declarația unui martor al vremurilor trecute.
Documentare: E. Sandu
Articol publicat la data de 18 februarie 2003

Mai multă lumină în ceea ce privește 
muzica lăutărească locală

În Câmpina interbelică existau trei familii renumite de lăutari: Bazarcã, Bracă, Corniță. Orchestrele de lăutari ale celor trei familii erau înscrise în Asociația Lăutarilor Câmpineni, asociație care avea un președinte ales democratic prin vot o dată la doi ani. Cele mai des întâlnite persoane la conducerea asociației erau Gheorghe Bazarca și Gheorghe Boacă. În perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, formațiunile de lăutari cântau cu predilecție pentru „casele mari”, dar și la nunți și localuri. Concertele din Sala Monovici erau de notorietate, romanțele și cântecele de petreceri fiind cele mai apreciate de cunoscătorii în materie, adică publicul larg. Romanțe ca: „Îmi aparții”, „Ființă nebună”, „Să nu te superi”, „Romanța iubirii” etc. făceau deliciul serilor de concert. Cât privește tangourile, cele la moda zilei făceau „plinul” serilor de concert. În anul 1936, la numai 28 de ani, Gheorghe Bazarcă a compus un cunoscut și apreciat de-a lungul timpului tango care a fost închinat acestui oraș: „Erupția Tango”. Am fost surprins în articolul apărut în 18 februarie să aflu că Marcel Dragomir a cântat la localuri sau baruri. Inexact. După terminarea claselor elementare, în 1959, pe când avea 14 ani, a plecat la București, unde a urmat Şcoala de Artă, după care Conservatorul, stabilindu-se definitiv în București după căsătorie. Cât privește balurile care aveau loc în localitatea noastră, se țineau înainte de război în Sala Monovici şi Casa Poporului, iar după război, în sala Rafinărie, ACC, Cantina Poiana. Balurile se împărțeau în două categorii: sâmbăta bal de la ora 22.00 la 4:00 dimineața și duminica „dans” de la ora 20:00 la ora 23:00. 


Restaurantele aflate în Câmpina - „București”, „Valea Prahovei” - aveau orchestre de lăutari care au dus faima prin muzica interpretată de ei. Cine intra în Restaurantul București era surprins de ținuta elegantă a membrelor orchestrei, dar și de repertoriul acesteia.  De la muzica „la zi”, cu piese ale momentului, până la muzica clasică, arii din opere și operete. Dar iată componența orchestrei de la Restaurantul București, cu mențiunea că de la un an la altul se mai schimbau membrii formației: Gheorghe Bazarcă (pian), Mielu Bazarcă (vioară), Julieta Bazarcă (pian), Ion Dumitru (Chinezu – vioară), Mitel Corniță (Chiaburul - la acordeon), Gheorghe Blănaru (vioară), Ionescu Costel (Godei – acordeon), Victor Corniță (voce). 
La Restaurantul Valea Prahovei, formațiile de lăutari aveau în componența lor pe următorii: Costel Tambalagiu (Burtă), Nicu Niculescu (Molâu – vioară), Vasile Bazarcă (acordeon), Ion Tambalagiu (Muscă – vioară), Costel Corniță (acordeon), Dumitrescu Nicolae (George – chitară), Fane Călin (vioară). Dintre toți cei enumerați, o parte au fost solicitați să cânte în orchestre de muzică de diferite genuri în localurile de la Poiana Brașov. Astfel, Fane Călin, Nicolae Dumitrescu, Costel Ionescu, Bazarcă Vasile, printre ei și frații Drăgan, au adus faimă muzicii lăutărești câmpinene. 
În ceea ce privește balurile la ACC, erau susținute de formația „Ritmul”, compusă numai din români, nu țigani lăutari. Formația, bine cotată la acea perioadă, era compusă din: Lulu Stăniloiu, Puiu Bugoi, Bombonel Neagu, frații Drăgan. Aceștia aveau și un imn al lor, pe versuri și muzică compusă de ei. Cât privește nunțile, tarafurile se formau ad-hoc, în funcție de cerințele clientului. Începând din prima zi a săptămânii până spre sfârșitul ei, toți lăutarii se aflau în centrul orașului, ceva mai jos de ceas, în vechiul centru. Aici se tocmeau nunțile, se arvuneau și se discuta numai de peripeții și întâmplări deosebite de la nunțile precedente. Toate comunele și localitățile din jurul Câmpinei veneau aici prin reprezentanții nuntașilor să tocmească lăutari. 
O pleiadă de urmași ai lăutarilor care au activat pe acest tărâm au dus tradiţia mai departe. Astfel, au cântat în Câmpina: Ion Geambașu (acordeon), Gică Geambașu (baterie), Nae Boacă (saxofon, baterie), Petre Boacă (saxofon), Văluță Dumitru (acordeon), Cristinel Dumitru (saxofon, clarinet), Martin Doru (orgă), Martin Florin (saxofon). Mai mult, cei care v-au informat, fac o greșeală enormă când spun că lumea lăutărească, prin membrii ei, a fost marginalizată. Vă fac cunoscut că toți lăutarii erau angajați în diferite întreprinderi sau cei care nu erau angajați în Câmpina erau colaboratori la ARIA (Asociația Română de Impresariat Artistic), unde plăteau cotizații. Cea mai mare parte dintre ei erau angajați la Cooperativa Munca TAPL, având vechime în cadrul muncii, beneficiind apoi de pensii (vezi Victor Corniță, Fane Călin). Cum să se numească oameni marginalizați în perioada aceea oamenii care au studiat Conservatorul (vezi Luca Dragomir, Mihaela Martin ori formația Romeo Bazarcă, care a avut timp de 10 ani contract în Japonia). Jan Geambașu (acordeon) este medic, Marcel Dragomir compozitor și profesor, Gică Geambașu trăiește în Japonia. 


Dar iată o întâmplare mai mult decât tragică. Cu ceva timp în urmă, un apreciat instrumentist din lumea muzicii lăutărești, acordeonistul Costel Ionescu (Godei), aflat în formația de la Poiana Brașov (frate cu Victor Corniță), a decedat în floarea vârstei. La înmormântarea sa, ce a avut loc la Câmpina, a fost condus pe ultimul drum de cei care l-au cunoscut, de fapt de ultimii reprezentați ai muzicii lăutărești câmpinene. În cortegiu se afla și virtuosul viorist Ion Tambalagiu (Muscă). Doborât de tristețe și de evenimentul tragic, Ion (Muscă) a suferit un atac de cord chiar cu câțiva zeci de metri înainte de intrarea în cimitir. A murit pe loc, lumea lăutărească fiind de a doua zi în alt doliu de neam. 
Lumea muzicii lăutărești câmpinene nu a dispărut, dar din păcate știința și tehnica vremurilor prezente a pus amprenta pe valoarea muzicii de pahar și veselie (în mod negativ), deoarece muzica mecanică s-a interpus la nunți și petreceri de familie. Ultimii „mohicani” există, dar timpurile au trecut și o nouă eră a muzicii țigănești de import a apărut. Păcat!
Marian Blănaru 
(nepot al lui Gheorghe Blănaru – vioară) și fiul lui Gheorghe Blănaru (chitară)

Articol publicat în ediţia din 4 martie 2003, semnat de Marian Blănaru, descendentul unei familii de lăutari care a trăit şi a creat muzică lăutărească la Câmpina, prin care autorul a dorit să vină cu unele completări la articolul publicat de noi în ediţia din 18 februarie 2003.

Episodul anterior: „Preferinţe au doar oamenii liberi, dar noi eram sub ocupaţie sovietică”

Profesoara Marinela Garcea

Au trecut mai bine de 40 de zile de când, la 26 Martie, s’a stins din viaţă, la Câmpina, fosta mea soţie Marinela Garcea, una din energiile acestui neam. Era dintr’o familie de oameni harnici şi inteligenţi, din care au urcat fratele bunicului său matern, generalul Gheorghe Mosiu, comandantul Armatei a 4-a Transilvania, verii primari ai mamei sale, tenorul Petre Munteanu, prim-solist al Operei Scala din Milano, şi poeta Aurora Cornu, ctitora Mănăstirii Cornu, vărul ei primar, profesorul universitar Dumitru (Bebe) Tudor, decanul Facultăţii de Mecanică fină a Politehnicii din Bucureşti, şi alte vârfuri. Semn al rangului pe care’l ocupau în societate, fraţii Gheorghe Mosiu şi Costea Voiculescu, contabil la Banca Naţională, îşi construiseră, în apropierea Parcului Carol I din Bucureşti, două vile gemene şi impunătoare, pe strada Lânăriei, care, cu toată naţionalizarea ce  le-a cotropit, se păstrează şi acum.


A fost o vreme când în casa acestei familii a curs lapte şi miere. Bunicul, Petre Voiculescu, un flăcău cutezător din Proviţa, băiatul lui Voicu Moşu, îşi furase mireasa, care era din neamul Şeitanilor din Şapte Sate, de la nunta acesteia de la Târlungeni, de peste Carpaţi, de unde se vede că obiceiul acesta nu era unul de spectacol, ci chiar matrimonial, la care tinerii recurgeau pentru a’şi impune propria voinţă. Şi-a deschis un restaurant, prosper în perioada interbelică, lângă poarta dinspre Gara Câmpina a Uzinei Astra din Poiana Câmpina, localitate care era atunci staţiune balneo-climaterică. Verile, mai ales, familiile fraţilor şi surorilor soţilor Maria şi Petre, între care şi cele două fete ale lui Costea, Gigi şi Puica, recunoscute frumuseţi bucureştene, vin la Poiana. Am fost martor, în Iunie 1974, la cele câteva zile pe care le-au petrecut, în casa soţilor Maria şi Niculae Garcea, socrii mei, unde locuiam şi noi, Ricuţa Munteanu – sora Mariei Voiculescu – şi fiul ei, Petre Munteanu. Verii Petre şi Maria nu se mai văzuseră dinainte de răsboi, de când Petre plecase la Conservator în Germania, la München. Îşi vorbeau ca şi când nu trecuse nici o clipă – „Fă Mario!”, i se adresa el – ca atunci când erau copii sau adolescenţi.
Marinela Garcea a fost profesoară de Română la Şcoala generală din Goruna, comuna Cocorăştii Misli. Imbatabilă la Gramatică, avea mândria că elevii săi puteau lua admiterea – şi o şi luau, atunci când doreau – la oricare dintre liceele bune din Ploeşti şi din Breaza. Fire voluntară şi sociabilă, făcea cunoscut folclorul umoristic al şcolii, pe care’l surprinseseră colegii săi de cancelarie. Prima zi de şcoală. Mia Greuş, învăţătoare localnică, strigă catalogul. „Simion Gheorghe!” Tăcere. „Simion Gheorghe!”, repetă ea, uitându-se spre copil. Iar tăcere. „Măi copile, tu nu eşti băiatul domnului Simion?” „Da, tovarăşa!” „Şi atunci, de ce nu răspunzi când te strig?” „Tovarăşa, pe mine mă cheamă Georgică, nu Gheorghe!” Fiul cel mare al Sandei Ilioiu, fina noastră de cununie, profesoară de Istorie, vine de la joacă plângând şi plin de sânge. „Mihăiţă!”, scoate Sanda un ţipăt, gata să leşine. Copilul de grădiniţă sesizează deodată pericolul şi o îmbărbătează: „Lasă, mamă, că’i sângele vărsat de clasa muncitoare!” Mitică Moraru, directorul şcolii, profesor de Fizică, aşteaptă nerăbdător ca Gica, soţia sa (a trecut şi ea Styxul, am auzit, câteva luni înainte de Marinela; Dumnezeu să o ierte!), să’i nască un băiat. „Felicitări!”, îl gratulează doctorul, ieşind din sala de operaţii. „Aveţi două fete”. Mitică, ştiind că o are acasă pe Claudia, acceptă cu jumătate de gură şi îngaimă un „Mulţumesc”. „Una are un kilogram nouă sute şi alta un kilogram opt sute”, continuă medicul. „Cum, domnule?!”, rămâne consternat Mitică. Şi cu încă două fete: Isabela şi Patricia.
Acum, Marinela s’a dus să le povestească şi îngerilor. Dacă bătrânul Dumnezeu nu va fi deranjat de atâtea rîsete, o va păstra şi pe ea în cetele cereşti. Dumnezeu să te ierte, dragă Marinela! Şi tu pe mine, dacă ţi-am greşit cu ceva!
Octavian Onea