21 mai 2019

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.1)

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.

Aproape un sfert de secol, un om a fost nu numai martorul istoriei câmpinene, dar și artizanul ei. Într-o perioadă delicată (mult, dar insuficient discutată), Câmpina a fost de multe ori în centrul atenției. Statistici rămase celebre vorbeau în anii ’80 despre cel mai mare număr de intelectuali, despre cele mai multe zile însorite. Producția industrială a orașului depășea producția a cinci dintre județele mai codașe ale țării, luate fiecare în parte. Primarul câmpinean al acelor vremuri era citat la Europa Liberă, era comentat în presa apărută peste hotare în limba română. Orașul se transformă în acel deceniu, conform indicațiilor partidului, dar mai ales evitând aspectele mai drastice. Politica monocoloră a acelor ani abia permitea nuanțe și performanțe de diplomație. Discuții discrete, niciodată știute, au transformat orașul. Aproape un sfert de secol, Petre Câmpeanu a fost omul care a determinat evoluția orașului.
Acum, Petre Câmpeanu, pensionar, stă în splendida sa grădină cu flori și povestește. Glasul se schimbă, ochii se aprind uneori, ritmul istoriei este vioi, cu exclamații. Nu sesizezi regretul pentru o glorie trecută, mai degrabă mândria pentru faptul că nu a trecut degeaba. Și prin multe a trecut „tovarășul prim secretar”, multe știe…


PETRE CÂMPEANU
Repere biografice

Născut: 10 decembrie 1939
7 martie 1962: începe activitatea politică
1962 – 1969: secretar de raion UTM
1969 – 1973: student la Academia Ştefan Gheorghiu, Facultatea Industrie
1973 – 1974: vicepreşedinte Consiliul Popular (viceprimar)
1974 – 1982: secretar 2 (probleme organizatorice) al Comitetului Orăşenesc
19 octombrie 1982 – 19 octombrie 1989: prim secretar al Comitetului Orăşenesc de Partid (primar)
1989 – 1996: şef Atelier Gospodărie la Primăria Municipiului Câmpina
1992 – 2000: consilier municipal, membru PUR
2000 – prezent: pensionar

Alte funcţii: instructor, secretar UTC (Sinaia), membru în Biroul Orăşenesc Sinaia, secretar Raion Câmpina


Fiecare să facă ceva

„Au fost mai multe momente importante, grele pentru Câmpina. Prima dată ne-am confruntat cu lipsa cantității de apă. Trebuia să facem o suplimentare la debitul de apă la stația de pe Voila. Valoarea lucrării era de 30 de milioane de lei. Bani nu erau și trebuia să găsim o soluție. Proiectele pentru suplimentarea cu apă de la stația sistem Paltinu până la Satul de Vacanță erau făcute, dar cine era să execute lucrarea, IGO-ul singur? Atunci i-am chemat pe toți directorii din oraș. Ne-am suit în autobuz, că dacă îi lăsăm să vină singuri nu îi mai găseam... Ne-am suit deci în autobuz și după ce am văzut traseul, am făcut tronsoane. De aici până aici uzina cutare, de aici până aici uzina cutare. Unii au început să se plângă. «Noi nu avem meseriași, nu știm!» (directorul spitalului) Nu mă interesează! Dar apă consumați? «Eu nu am oameni...» (directorul ICSM-ului) Ce spui domnule? Îți închid toate cârciumile și să vedem cum iei apă.
Până la urmă s-au asociat. I-am împărțit în funcție de complexitatea traseului și de puterea unităţii. Jos, la Paltinu, unde era foarte greu, am băgat IRUE-ul, prin hârtoapele alea mari de la ferma Voila am băgat Uzina Poiana și tot așa. Au fost comentarii la început. Că e greu, că e sucită, că-i învârtită. Dar trebuia să facem lucrarea! Pe urmă nu puteam să-i mai iau de acolo, că era frumos, vara stăteau la un grătărel... Cu drag se duceau oamenii la lucru. Şi așa am făcut conducta de apă, am suplimentat debitul: cu forțe proprii, cu oamenii aceștia din uzinele noastre câmpinene… (Abia sesizabil un oftat. Totuși ochii zâmbesc limpede).

După ’82 s-au realizat Satul de Vacanță, Fântâna cu Cireși. Se laudă alții în privința asta, dar scrie Câmpeanu pe ele. Cu întreprinderile câmpinenene s-au făcut. Cum – necum, cu economii, am reușit și se poate vedea. Fiecare a contribuit cu ceva. Stâlpii ăia mari de la Fântâna cu Cireși sunt făcuți de la Electromontaj, mesele rotunde sunt făcute de Rafinărie, care avea țeava de la rezervoare. IPT-ul a făcut grătare pentru mici... Fiecare a avut stilul lui, că nu le-am spus cum să facă, unicat. Când ne duceam primăvara să le mai reparăm, vedeam care sector nu e făcut. La Satul de Vacanță la fel s-a întâmplat: «Păi, noi nu avem posibilități să facem căbănuțe», spuneau directorii, dar eu nu m-am lăsat. Ce, v-am zis eu să aveți posibilități? Dați comandă la Prelucrarea Lemnului și le execută ei. Dvs. le plătiți și le amplasați acolo. Fiecare trebuie să facă ceva!”
Dacă zonele de agrement au fost complicat de construit, refacerea centrului orașului are o istorie mai mult decât interesantă.

Cutiile de chibrituri

„Pentru reconstrucții aveam amplasamente, dar nu erau centrale. Rezolvasem problema pe strada Republicii, la Odor, urma strada Libertății, la Tribunal, apoi 1 Decembrie până la calea ferată. În zona centrală a fost cel mai greu. Existau aici numai magazine, clădiri vechi, dar coșmelii. Singurele construcții mai interesante erau primăria, unde este acum Casa Cărții, fosta farmacie centrală, Restaurantul București în zona Milia, fosta Cooperativă Munca... Unele clădiri mari nu mai rezistau mult. Cei de la județ ne găseau justificări. Și am hotărât de comun acord să începem să creem amplasamente. Iar, nu era în Câmpina o întreprindere specializată să execute un volum așa de mare de demolări, așa că am început din nou repartizarea întreprinderilor: fosta clădire a primăriei a primit o Neptun-ul, zona de Sud – IRA, ACC-ul, fostul Restaurant București - Uzina Poiana... Aici au fost probleme, au fost descoperite hrube de pe vremea negustorilor, au căzut utilajele în ele…

Câmpina, anii '80.

În sfârșit, așa s-a eliberat zona centrală de la Poștă la spital. Cine venea la noi, vedea numai spații goale împrejmuite. Da, dar acum nu mai aveam aveam bani! (Zâmbește poznaș). După asta ni s-a aprobat schița de sistematizare. Erau prevăzute spații comerciale, un pasaj pietonal la ceas, blocuri… (Se oprește brusc. Își aprinde o țigară, tace, dar nu poate ignora o supărare veche care încă îl mai sâcâie). Blocuri! Parter plus patru etaje, cutiile alea de chibrituri! Consideram că sunt neadecvate pentru «poarta Văii Prahovei», cum era numită atunci Câmpina. Nu acceptam sub nicio formă asemenea construcții, dar ce să fac? Din acest motiv au cam stagnat lucrările. Nu existau fonduri să facem aici altceva. La vremea respectivă, fondurile erau împărțite pe categorii de orașe (orașe gradul I, cum era Câmpina, municipii, municipii reședință de județ). În funcție de acest criteriu se acordau banii pentru metrul pătrat construit. Acest șablon nu ținea cont de specificul local, de așezarea geografică, de zonele turistice. Aveam o experiență anterioară cu Spitalul Câmpina. Nu acceptasem să fie construit ca spitalele generale din toată țara. Dar atunci avusesem noroc: proiectul trebuia să țină seama de teren. Erau acolo case pe care am reușit să le salvăm.
Ei, acum însă era altceva. Pentru schimbarea sistematizării la blocuri nu era suficientă aprobarea de la județ, trebuia aprobarea guvernatorului Băncii Române de Investiții. Cum să fac? Ne întâlneam pe la Comitetul Central, dar nu îl știam. Mi l-a arătat Ion Vhâlsan odată, la o plenară. Mi-a spus că stă chiar lângă mine. Bine, bine, dar cum să îl abordez?! El era guvernatorul BRI, roiau miniștrii în jurul lui și eu, un primăraș din Câmpina, nu prea aveam succes. Și, la ultima ședință, în ultima pauză, mă gândeam cum să îl «atac». Am făcut cunoștință şi am vorbit. Luase cuvântul Tovarășu’ și ne mai ridicam, mai aplaudam, ne mai așezam, mai vorbeam. Am apucat să-i spun că sunt primar la Câmpina, unde sunt petroliștii țării, că îl invitam «să ne dea sugestii din vasta lui experiență». (Iar zâmbește poznaș). Hotărăște că vine peste o săptămână, într-o vineri, când trebuia să ajungă și la Predeal, la o ședință PCR.
Acum, alta! Ar fi trebuit să spun la județ, dar ar fi venit toți șefii și eu aș fi rămas la coadă, nu mai apucam să vorbesc cu guvernatorul, să-i spun ce mă doare. Așa că nu am raportat!”


Whisky contra țuică, 0 - 1

„M-am pregătit, în schimb, pentru vizită. Am vorbit cu șefii de sere de la Codlea și au pregătit un buchet imens, cu cele mai frumoase flori. Am ales două fete de la florărie care să i-l dea, le-am spus să fie ca niște zâne, să se îmbrace cu ce au mai bun, să impresionăm tovarășu’. A venit, i-a plăcut și am plecat pe jos, eu, guvernatorul și proiectantul, să vedem zona centrală. Pe drum, nu a scos nicio vorbă. Abia la sfârșit m-a întrebat:
- În fond, ce vrei?
- Tovarășe guvernator, se tot vorbește de Câmpina, poarta Văii Prahovei, Câmpina zonă premontană... Eu nu pot să deosebesc, să fac această diferență. Peste tot, totul este stas.
În dreptul spitalului, s-a oprit:
- Aici ce-i?
- Spitalul Orășenesc.
A fost mirat de arhitectură, de amplasament…
- Cum a fost posibil?
- Este și semnătura d-voastră pe aprobări!
Și așa am ajuns până la Odor. Guvernatorul nu zicea nimic. Asculta și tăcea. Eu, cu grijă, l-am invitat la o cafea. El mă refuză, că nu are timp, că trebuie să ajungă la Predeal. Atunci, ce-mi vine, îi zic:
- Tovarășu’ guvernator, eu nu vorbesc cu soacra. Dar când trebuie să mă duc acolo, mă duc! Servesc o dulceață şi gata!
Omul se uită surprins și zice:
- Bine, zece minute.
L-am dus la restaurant la Lac. Aici directorul Stoica, lumea îi zicea Zbârlitul, așezase o masă cu de toate: brânză telemea, brânză de burduf, caş, aduse de la el de la stână și altele. Atunci am cumpărat o sticlă de whisky, era 4000 de lei, cele mai frumoase fete serveau... Totul numai să spună da. Cele zece minute s-au prelungit până pe la 4 după-amiază, dar guvernatorul nu îmi mai spunea ce voiam să aud.
La un moment dat intră șeful localului, care era de fel din Brebu. Tovarășul îi laudă produsele, află de unde este și se înfiripă o discuție despre Matei Basarab, despre Curtea Domnească. Eu fierbeam. Ce mă interesa pe mine Matei Basarab? Încerc să îi fac semn, ăla nimic. Deodată văd că îi propune guvernatorului o țuică de casă. Şi nu numai atât, o și aduce la masă, într-o sticlă verde, învelită în ziare vechi. Guvernatorul gustă:  «Bunăăăăă...» Îi fac semne fetei să îl servească numai pe tovarăș. Mai stăm noi ce mai stăm, eu tot nu apucam să îi spun ce mă durea. Până la urmă hai că dă să plece.
- Și Câmpina?
- Când poți să vii la București?
- Tovarășe guvernator, și la 12 noaptea dacă vreți.
- Nu, vino marți la ora 8! (Asta se întâmpla vineri).
Sâmbătă, discuții cu județul, cu tovarășul prim secretar Frățilă:
- De ce nu ai anunțat vizita?
- În primul rând nu am știut, în al doilea rând, veneați d-voastră și eu nu mai apucam să îmi spun problemele.
Vine ziua de marți, merg cu proiectantul la București. Guvernatorul ne primește în biroul lui amabil:
- Eu vă servesc cu whisky, nu am țuică!...
Aoleu, nu mă gândisem. Dacă știam, dădeam telefoane și îi aduceam cisterne de țuică, dar nu îmi venise ideea...
Și așa am obținut aprobarea pentru sistematizarea centrului.
Ce rău îmi pare că nu mai știu numele guvernatorului... Asta se întâmpla în ’86, după vizita lui Ceaușescu. A, și asta este o poveste...
(va urma)

Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 27 august 2002, (primul episod)


N.R. Respectând cronologia, cel care a asigurat funcţia de primar în intervalul 19 octombrie 1989 - 22 decembrie 1989 a fost Alexandru Neacşu, care nu a avut însă timp să-şi exercite rolul. 

Editorial. MIORIȚĂ LAIE…

Se mai trezi unul…  Dl. Ludovic Orban cere, nici mai mult nici mai puțin, decît scoaterea Mioriței din programa școlară, pe motiv că ar induce în tineri o atitudine de resemnare și fatalism, împiedicînd evoluția României. Dl. Orban a terminat de rezolvat chestiunile politice ale țării și ale identității precare a propriului partid și a trecut la cele globale ale miturilor etnice. Cu ceva ani în urmă și pitorescul domn Mihai Neamțu cam tot asta susținea. Iar pe la începutul anilor 90, un altul proclama și el sus și tare că nu putem intra în UE pentru că poetul național este Eminescu. Patologii! I-a răspuns cu argumente temeinice acestei gogomănii majore scriitorul Mircea Platon. Adaug doar cîteva observații. Dacă dl. Orban ar fi făcut un minimum efort de gîndire (strașnic liberal care instituie cenzuri!), ar fi observat măcar două lucruri. 1. Că ciobănașul din baladă este cel mai liberal dintre cei trei, pentru că s-a îmbogățit pe căi cinstite, prin muncă, aplicarea selecției naturale (cele mai frumoase animale) etc. și 2. Ar fi făcut minima disociere dintre conținutul mitului și realitate. Care ne spune că numai „mioritici” nu îs ciobanii noștri, bine înarmați cu bîta și brișca, nici pomeneală să se lase, melancolici, stropșiți de un altul. Aș spune că, dimpotrivă, cei „nemioritici” sînt pasivi și resemnați: „toți fură”, „toți sînt la fel” (Miorița insistă tocmai pe diferență), „să ne dea și nouă ceva” sînt vorbe prin excelență non-mioritice. În fond, Miorița nu pare deloc mioritică, în sensul prost pe care l-a căpătat cuvîntul (e ceva similar cu „dragostea platonică”, sintagmă neavînd legătură cu sensul pe care i-l dădea filozoful). De altfel, ignorăm adesea că și ceilalți doi din baladă sînt tot ciobani, tot românași de-ai noștri, de ce-ar fi ei mai puțin reprezentativi? În plus, au și majoritate calificată. Și dacă luăm corespondentul „cult” al mitului, ilustrat de Baltagul, vedem că numai de resemnare nu poate fi vorba, dimpotrivă de o răzbunare crudă și perfect înscenată. Ca să nu mergem și mai departe în poveste, să rememorăm acel horror numit Capra cu trei iezi, cu pedeapsa deloc blîndă pe care o suferă criminalul. 
Dar să nu dăm lecții, mai ales gratuite, domnului lider de partid! L-a luat gura pe dinainte, cum îi ia pe mulți. Ideea de a face din textele literare clasice un teren de luptă ideologică nu e de la noi, pînă și asta e de import, dar are într-adevăr ceva specific prin derizoriul intelectual în care este ambalată. La fel, o doamnă cerea mai an să scoatem (obsesia asta cu „să scoatem”, nimic nu mai e bun, n-ar fi mai bine să ne preocupăm cu toată serozitatea de ce „băgăm” în programe?) din manuale Amintiri din copilărie, pe motiv că îndeamnă copiii la furt (nu numai de cireșe). 


Acum, revenind la fondul problemei, nu din cauza bietei Miorițe nu sînt românii azi mai dezvoltați civilizațional decît neamuri vecine. Cu totul altele sînt cauzele. Și mi-e teamă că tagma politicienilor din care face parte dl. Orban este una din vinovatele principale, nu oaia vorbitoare primordială. Și defectul principal al acestei clase nu este nici măcar cleptomania virulentă. Ci precaritatea intelectuală, profesională, culturală. Pe care se obstinează să și-o proclame în forum, sus și tare, în loc să se ascundă cu rușine. Ne propun acest model uman unilateral, insuficient și strîmb. De cîte ori aud discuții despre tipul de școală pe care ar trebui să-l avem (doamna garant al plagiatorilor Andronescu ne propune, desigur, și ea, o reformă), mi se pare inutil dintru început. Cîtă vreme modelul de reușită socială pe care-l vede copilul în fiecare zi este cel descris mai sus nicio reformă a învățămîntului nu este posibilă, indiferent de cît de bine gîndită ar fi eventual. Aici e blocajul societății noastre. Politicienii noștri ar trebui să apară la televiziuni numai în programe cu bulină. Sînt dăunători. La Arad, alt exemplu, o întîlnire între cîțiva scriitori de frunte și elevii de liceu, prilejuită de Festivalul Doinaș, a fost interzisă de un mini-dictator sub numele de inspector școlar. Într-o dictatură, răul cel mare nu-l produce propriu-zis „il supremo”, ci dictatorii ăștia mici, de duzină. Răi, proști și slugarnici fac orice pentru a-i dovedi „șefului” că-l slujesc „cu zel și inițiativă”. Inițiative distrugătoare de cele mai multe ori. Vorba defectă a d-lui Orban trădează însă și o gravă,  vinovată neînțelegere din sînul societății noastre: între politicieni și societatea civilă. Dl. Orban e supărat pe sat (pardon, pe Miorița) pentru că societatea civilă nu a răsturnat puterea, treabă care era strict a opoziției parlamentare. Societatea civilă, pe de altă parte, e dezarticulată și incapabilă de proiecte (politice) pe termen mediu și lung. Şi îi lasă pe politicieni de capul lor (periculos, foarte periculos!). Și mereu dau vina unii pe alții exact pentru ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Degeaba plînge Miorița!
Christian CRĂCIUN

17 ani de Club Live. 17 ani de muzică bună

Anul acesta se împlinesc 17 ani de când, la inițiativa lui Liviu Briciu, ființează în orașul nostru Club Live. Vorbim aici despre varianta oficială a clubului, adică aceea în care a cunoscut celebritatea, găzduit fiind de Casa Tineretului. După o perioadă în care muzica românească aproape că dispăruse (la radio sau la televizor, între 1992 și 2002, nu se prea auzeau trupe pop-rock românești, ci numai hituri străine), Club Live se poate spune că a revoluționat viața culturală a Câmpinei prin aducerea în orașul nostru a multor formații celebre din România.  Însă nașterea formației în jurul căreia s-a format clubul câmpinean în care se cântă, de două decenii, muzică live a avut loc cu șase ani mai devreme. Căci prin 1996 formația IVO, care repeta tot la Casa Tineretului, dar nu în spațiul actual al Clubului Live, a început să strângă în jurul ei, la repetiții, zeci de ascultători, apoi din ce în ce mai mulți. Vreo șase ani, formația a cântat prin diferite locații din oraș, pentru ca, în anul 2002, Liviu Briciu, sufletul acestei trupe, să se gândească la înființarea primului club de muzică live din Câmpina. Ajutat de prieteni, el și-a materializat acest gând în scurtă vreme, iar proiectul său realizat, gândul-materie, a ajuns apoi să hrănească alte gânduri-idei, născute în mințile a mii de câmpineni. Așa se face că, dacă prima discotecă din lume a apărut în Franța ocupată de naziști, iar primele cluburi de muzică live au apărut în America la începutul secolului trecut, cel dintâi club de muzică live a apărut în Câmpina, în variantă oficială, în anul de grație 2002, la Casa Tineretului. 


Nașterea Clubului Live

„Ideea înființării acestui club nu este originală, deoarece în America funcționează, de multă vreme, astfel de cluburi, în care se cântă foarte aproape de ascultători. Englezii, cea mai mare nație în materie de muzică, au preluat rapid ideea și au dezvoltat-o în Europa. Conform lui Iulian Vrabete de la Holograf, care a cântat chiar săptămâna trecută în Club Live, prin anii 1992-2002 în România nu se mai întâmpla nimic din punct de vedere muzical. Au fost cei mai săraci ani ai muzicii românești, dacă ne gândim că, până în 1989, trupele rock românești făceau furori pe scenele din toată țara. După Revoluție, toată lumea a început să asculte numai muzică occidentală (care, ce-i drept, era mai valoroasă decât muzica românească), iar artiștii români au intrat într-un con de umbră. Nu se mai întâmpla nimic, trupele românești nu mai aveau concerte. A fost foarte grea această perioadă. 

11 mai 2019. Aniversare Club Live - 17 ani
Hot Leeks (Paul Negoita - vocal, George Baicea - chitara,

Nicu Georoiu - tobe, Vlady Cnejevici - clape, Iulian Vrabete - bas)
După anul 2002, lumea a început din nou să asculte muzică românească, mai bună sau mai puțin bună, dar începea să o asculte din nou. Prin 1996, împreună cu Cornel Brătilă, Cornel Coșăreanu, Adrian Rizea, Ciprian Magda Muscă (voce) am înființat formația IVO, cu care am început să cântăm prin diferite localuri din oraș, încercând să promovăm ideea de club muzical live. Noi cântam live și ne plăcea acest lucru, lumea a început să primească încet-încet muzica pe care le-o ofeream și să vină la spectacolele noastre. Am cântat cu IVO la un club pe strada Hasdeu, care s-a desființat repede, apoi la clubul de la Cruci, de lângă calea ferată. Lumea era tot mai atrasă de fenomenul live. Se săturase, probabil, de ascultat muzică la radio, iar la spectacolele noastre se întâmpla ceva... altceva... În februarie 2002, am închiriat spațiul în care funcționase înainte discoteca de la Casa Tineretului și am înființat aici Club Live. La început făceam spectacole săptămânale, apoi am început să invităm la Câmpina reprezentanți de seamă ai muzicii românești de jazz, rock, pop etc. Eu mai cunoșteam lumea muzicală. Apoi, am cunoscut-o din ce în ce mai bine. Treptat, valoarea invitaților a crescut. În orice caz, astăzi, la 17 ani de la nașterea Clubului Live, vă pot spune că mai toți marii artiști ai muzicii tinere au cântat în clubul nostru. Sunt și excepții, desigur. Singura trupă care nu a venit la noi, dar care nici nu cântă prin cluburi, este Holograf. Însă membri ai trupei Holograf au venit la Câmpina, dar în alte proiecte, nu sub brandul Holograf. Nici cei de la Phoenix nu au fost la noi, dar nici ei nu prea cântă prin cluburi”, ne mărturisește Liviu Briciu.

Club Live – rampă de lansare pentru zeci de muzicieni

Prin înființarea cluburilor de muzică live, practic, s-a revenit la matca firească a afirmării muzicale. În America, cântăreții buni cântă întâi în cluburi live și abia pe urmă, după ce își verifică potențialul și talentul, dau concerte pe stadioane, în fața a zeci de mii de spectatori. Însă păstrarea și îmbunătățirea repertoriului, noile compoziții muzicale, toate acestea în locurile mici se întâmplă, în spațiile cluburilor live. După 2000, în multe orașe din țară s-au înființat astfel de cluburi live în care concertează nume celebre ale muzicii românești. Pe stadioane auzi tot mai puțin azi trupe românești de rock. Liviu Briciu a încercat mereu să selecteze trupele pe care urma să le invite, astfel că Festivalul Campina Jazz Rock, înființat ulterior, în 2011, a ajuns unul dintre cele mai cunoscute din țară. 
„Am reușit, cu timpul, să cumpărăm echipamente muzicale performante, echipamente care costă foarte mult, astfel încât artiștii invitați să nu fie obligați să vină cu sculele lor proprii, deoarece transportul acestora ne-ar fi costat foarte mult pe noi, organizatorii. Este foarte important și fenomenul emulației muzicii tinere câmpinene. În decursul anilor, zeci de câmpineni talentați au cântat alături de noi, nu neapărat în trupa IVO, ci în alte trupe câmpinene pe care și le-au format, dar care au avut spectacole pe scena Clubului Live sau a Festivalului Campina Jazz Rock. Eu cred că cel puțin 50 de instrumentiști câmpineni sunt în momentul de față în piața muzicală din România. Instrumentiști de valoare, muzicieni cunoscuți, chiar dacă nu foarte bine de către marele public, dintr-un motiv cât se poate de simplu: ei activează în formații valoroase, dar care nu sunt promovate prin canalele audio-vizualului. Însă cei care sunt buni cunoscători ai muzicii românești au auzit, cu siguranță, de ei”, ne mai declară interlocutorul nostru. 

Contribuția Clubului Live la viața culturală a Câmpinei

În această privință, Liviu Briciu și-a exprimat dorința de a ne vorbi despre publicul din Câmpina, care este un public deosebit, un public cald, bun cunoscător al muzicii de valoare, un public care empatizează cu muzicienii de pe scenă (de pe scena clubului sau a festivalului în aer liber organizat în incinta ștrandului). 
„Mulți muzicieni invitați s-au declarat impresionați de calitatea ascultătorilor din Câmpina. Fără falsă modestie, trebuie să evidențiez ce mi-au spus toți artiștii invitați: «Aveți la Câmpina un public minunat». Nici eu nu credeam că o să se ajungă la o asemenea calitate a ascultătorilor noștri. Nu știu ce s-a întâmplat cu publicul nostru, cum s-a întâmplat, dar important este că acest public e reprezentat de ascultători foarte buni, care le-au mers la inimă tuturor celor care au cântat la Câmpina invitați de noi. Aș spune că publicul ascultător, împreună cu noi, organizatorii, și artiștii de pe scenă, am învățat împreună ce înseamnă muzica bună, iar această educație muzicală se va transmite și generațiilor viitoare. Ascultând foarte multe concerte live și fiind iubitor al acestui fenomen, ascultătorul câmpinean înțelege imediat ce se întâmplă pe scenă și vibrează împreună cu artistul. Iar marii artiști înțeleg imediat când emoția a ajuns la spectator, când cântecele lor i-au emoționat pe ascultători. Fără cuvinte mari, toți muzicienii invitați mi-au declarat că se simt foarte bine la Câmpina și că vin cu drag de fiecare dată, că abia așteaptă să îi invit. Bucuria noastră, a celor de la Club Live, este că am reușit să ne educăm împreună, noi și publicul. Ceea ce ne bucură, de asemenea, este că, la fiecare generație de muzicieni câmpineni care au cântat pe scena Clubului Live, am reușit să agățăm o duzină de talente, să descoperim și să șlefuim 10-15 tineri talentați, cărora să le insuflăm dragostea pentru muzica live, pentru muzica bună. Iar strălucirea de diamant a talentelor acestor tineri a fost probată ulterior, prin evoluțiile lor pe scena mare a muzicii din România. Din 2011, adică la nouă ani de la înființarea clubului, am reușit să organizăm un festival de muzică jazz-rock, care, la începutul lunii august 2019, în perioada 2-4 august, va oferi ascultătorilor cea de a noua sa ediție. Am ales jazzul, pentru că eu consider acest gen muzical cel mai în măsură să hrănească spiritul ascultătorului. Este o muzică mai sofisticată, dar care este pe înțelesul și pe placul publicului nostru, care, așa cum am mai subliniat și mai devreme, este un public bun cunoscător al muzicii de valoare. Poate că acum 17 ani aș fi făcut un festival de rock. Dar în 2011, am considerat că publicul câmpinean este îndeajuns de avizat și de cultivat pentru a primi cu cea mai mare dragoste muzica jazz-rock.  Pentru că rămân la convingerea că jazzul îmbogățește cel mai tare inima și sufletul unui ascultător. Chiar și a unui ascultător nepregătit. A te feri să intri la un concert simfonic, al unei filarmonici, sau la un concert de jazz pe motiv că nu ești  pregătit, este o mare prostie. Muzica adevărată este una singură, este aceeași, indiferent de genul ei, iar dacă pe scena muzicală se întâmplă ceea ce trebuie, tu, spectator simplu, chiar neinstruit în muzică, chiar fără o cultură muzicală, nu se poate să nu fii atins de emoția muzicii adevărate”.


Un nou format al Zilelor Câmpinei

Liviu Briciu crede că Zilele Câmpinei ar fi mult mai bine să fie organizate cu spectacole ale celor aproximativ 50  de instrumentiști câmpineni care reprezintă nume celebre în lumea muzicii de diferite genuri, din România. Fără aducerea unor trupe mai mult sau mai puțin celebre, care nu simt nimic deosebit pentru Câmpina și pentru că membrii acestor formații nu s-au ridicat din mijlocul câmpinenilor. „Împreună cu acești instrumentiști câmpineni, dacă oficialitățile orașului vor fi de acord cu acest lucru, am putea organiza Zilele Câmpinei într-un nou format. Un format cu o mai mare încărcătură emoțională...  și din partea artiștilor, și din partea publicului, fiindcă, până la urmă, pe scenă vor evolua pentru spectatorii câmpineni tot niște câmpineni. Iar acești artiști nu vor fi invitați la Festivalul Câmpinei doar pentru că s-au ridicat de pe aceste meleaguri, ci și pentru că au plecat buni și au devenit foarte buni în muzică”, este de părere organizatorul Festivalului Campina Jazz Rock.  
Adrian BRAD

Polițiștii de la Rutieră se fac că nu văd cum sunt semnalizate unele străzi câmpinene

Lucrătorii din cadrul Biroului Circulație Rutieră a Poliției Municipiului (cea de stat), se fac că nu văd felul cum sunt semnalizate unele străzi câmpinene cu indicatoare și marcaje rutiere. Zic și eu ”se fac că nu văd”, fiindcă dacă nu văd, pentru că nu vor să vadă, atunci e mai rău. Bunăoară, strada I.L. Caragiale, din spatele Pieței Agroalimentare are o trecere de pietoni marcată chiar într-o curbă. Cred că și în Afganistan este mai bine decât în Câmpina noastră, un fel de Absurdistan.


Alte două străzi, Alexandru Odobescu și Tudor Vladimirescu, paralele și foarte aproape una de cealaltă (cu două curți distanță între ele) sunt ambele străzi cu sens unic, dar amândouă având același sens. Nicăieri în Codul Rutier nu se prevede așa ceva. Pe una dintre cele două străzi mașinile ar trebui să circule într-un sens, iar pe cealaltă, în sens contrar. Fiecare stradă cu sensul ei. Fiecare polițist cu interpretarea lui. Cu o chestie ca asta luată de bună, poți pica fără nicio șansă, dar cu multă grație, examenul pentru permisul de șofer. Această din urmă anomalie am mai semnalat-o și în urmă cu câțiva ani, iar atunci niște agenți de poliție simpatici ne-au asigurat că lucrurile nu vor rămâne așa, iar problemele se vor rezolva. A rămas că nu s-au rezolvat nici până în ziua de azi. Că nu avem locuri de parcare, am înțeles. Dar nici măcar semnalizări corecte ale străzilor?!
Adrian BRAD

Vânătoare pentru democraţie la Câmpina

Sâmbăta, 18 mai, la Câmpina a avut loc „Câmpina City Hunt- Treasure Hunt for European Democracy!”, un eveniment organizat de Grupul de Inițiativă GAME CHANGERS în parteneriat cu campania #dedataastavotez. Scopul acţiunii a fost acela de a promova alegerile europarlamentare şi de a conştientiza tinerii cu privire la importanţa prezentării la vot. 


La „vânătoarea pentru democraţie” desfăşurată în aer liber au participat tineri din liceele câmpinene cu vârste cuprinse între 17 şi 19 ani. Odată împărţiţi pe echipe, aceştia au avut sarcina de a strânge cât mai multe steluţe aurii ce trebuiau găsite în cele 12 puncte de control dinainte stabilite, acolo unde aveau de parcurs diverse probe legate de valorile democraţiei europeană. La final, steluţele găsite au completat drapelul european.
Proiectul Grupului de Inițiativă GAME CHANGERS, grup alcătuit din elevi ai Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” şi ai Liceului Tehnologic Energetic, a beneficiat de sprijinul Fundaţiei Zamolxes şi al Primăriei Câmpina. 

Câmpina - o istorie în date

1894, între 21 martie – 11 aprilie 
Se mută local, de la Sinaia, tipografia „I. Baboianu”. Un text lămuritor tipărit „marţi, 12 aprilie 1894”, în nr. 112 al revistei „Câmpina”, precizează: 
„Cu ocaziunea strămutării tipografiei din Sinaia în oraşul Câmpina şi după îndemnul mai multor cetăţeni din localitate, am schimbat numirea ziarului «Vocea Sinaei», care a urmat până acum, sub titlul «Câmpina», urmând ca numărul şi preţul acelaşi, ca şi mai înainte. Facem dar cunoscut on. cititori şi corespondenţi ai noştri a se adresa pe viitor în Câmpina, unde s-a stabilit şi atelierul de tipografie. Semnează Administraţia”. (p. 1)
Este prima tipografie locală. Prima sa locaţie în Câmpina se află în strada Unirii. Îi urmează altele, dintre care menţionăm ca sigure pe cele din strada Agriculturii nr. 35, în casele negustorului I. Ghenoiu, documentare existentă ca sigură deja la 4 iunie 1895, în vremea când locuieşte aici cu chirie însuşi pictorul Nicolae Grigorescu. Tipografia imprimă carte, presă („Sinaia” – 1890-1891; „Vocea Sinaei” – 1891 - 12 aprilie 1894; „Câmpina” – 1904 etc.).
O reclamă apărută acum în ziarul „Câmpina” lămureşte pe deplin: „Tipografia & Legătoria de cărţi I. Baboianu, strada Luminii nr. 3, Câmpina, execută: These de litere, Medicină şi drept, Contracte, Hotărnicii, Circulări, Chitanţe, Anunciuri, Menuuri, Cărţi de vizită, Invitaţii de cununii, logodnă, Cărţi de adrese, Bilete de deces, Facturi etc. Orice lucrări atingătoare de această branşă se efectuează în timp scurt şi cu preţ mai [i]eftin ca la oraşe mari. N.B. De asemenea, se găsesc şi se imprimă în cel mai scurt timp şi cu preţuri moderate tot felul de imprimate pentru judecătoriile comunale etc.”.


1896
Local - ştirea e atestată publicistic - are loc înfiinţarea primului „atelier de fotografie”, proprietar doamna Anna Schiller (strada Municipală), care „produce cele mai curate şi frumoase fotografii”.
Un alt anunţ publicitar îi anunţă prezenţa la 30 iunie acelaşi an: „Instalat în strada Municipală [în] casele domnului Nae Dumitrescu”, atelierul „posedă aparat din cele mai sistematice şi un talentat lucrător (...)”.
(„Câmpina”, an. VI, nr. 200/ 28 mai 1896; nr. 203/ 30 iunie 1896, p. 2, rubrica „Informaţiuni”)

1896, martie, 17
O notă tipărită la această dată în ziarul „Câmpina” informează despre apariţia „de Paşti”, la tipografia „Câmpina”, a unei broşuri satirico-umoristice (cu fapte şi personaje locale reale) intitulată „Fanfaronul”. Este menţionat sumarul acesteia: „Georgică cel frumos”, „Amintiri de la Balul «Salvatorul»”, „O noapte în «Broaşte»”, „Mucesul”, precum şi preţul său („15 bani”).
(„Câmpina”, nr. 192/ 17 martie 1896, p. 3, rubrica „Informaţiuni”)

1938
Câmpina – sediul plasei cu acelaşi nume, „comună urbană”, este prezentată drept „staţiune climatică”, cuprinzând în acelaşi timp „mari exploatări petrolifere”.
Din punct de vedere industrial, localitatea avea „rafinăria de petrol a societăţii Steaua Română” (cea mai mare din Europa), atelierele mecanice centrale ale societăţii Steaua Română, o fabrică de acid sulfuric, o fabrică de tricotaj, o turnătorie, o piuă de aba, o uzină electrică”. 
În localitate se ţinea târg anual la 21 mai. Învăţământul beneficia de două licee (unul de fete şi unul de băieţi), două licee industriale (unul de băieţi şi unul casnic, de fete), o şcoală profesională, opt şcoli primare, trei grădiniţe pentru copii.
Aici existau tot acum: un cămin cultural (al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”), Societatea Culturală „Principesa Ileana”, cinci biblioteci, trei societăţi muzicale, patru şcoli sportive, o societate de vânătoare, două cinematografe. Comuna avea cinci biserici ortodoxe, una romano-catolică, una evanghelică şi o sinagogă. Şoselele beneficiau de „pavaj cu asfalt şi piatră cubică, trotuare”. Sistemul bancar beneficia de patru bănci: „Salvatorul”, „Progresul”, „Petrolul” şi „România Mare”, ultimele două fiind bănci populare. 
În localitate funcţiona: o judecătorie de ocol, o percepţie, poliţie, un oficiu PTT de stat, un oficiu telefonic, serviciu sanitar şi veterinar. Serviciul sanitar cuprindea: „spitalul judeţean de uzine”, spitalul comunal, dispensar al Casei de Asigurări Sociale, „un dispensar particular pentru sugaci” al societăţii Cercul de Gospodine. Mai funcţionau, de asemenea, o „corporaţie a meseriaşilor”, Asociaţia Funcţionarilor din industria de petrol, o societate de Cruce Roşie, un oficiu I.O.V., o societate pentru profilaxia tuberculozei, Asociaţia Femeilor Romano-Catolice, Asociaţia „Ocrotirea infirmilor de război” şi o cantină a elevilor săraci. 
Asistenţă şi prevedere socială: Casa Câmpina de Asigurări Sociale cu oficii la Buşteni, Băicoi, Comarnic, Filipeşti de Târg, Mislea, Sinaia. 
Industrie. Exploatări de petrol ale societăţilor: societatea Franco-Română de Petrol, societatea Steaua Română, societatea Telega – Moreni, alte exploatări particulare, exploatări de gaz natural.
Industria chimică: rafinăria Steaua Română, două ateliere mecanice, două ateliere mecanice cu turnătorii, trei ateliere de tâmplărie şi diverse mobile, o fabrică de teracotă şi olărie.
Câmpina număra o populaţie de circa 12.376 locuitori.
(„Enciclopedia României”, vol. II, Buc., 1938, p. 335 – 346)
Ion T. ŞOVĂIALĂ

Din volumul „Câmpina, pagini dintr-o istorie în date. Oameni, fapte, evenimente, ipostaze, secvenţe de viaţă” (II) 

Cu melancolie despre „Pagini Literare”

… Din ușa discret dată la o parte, Nelu Șovăială pășește în Redacție ca pe aer. Un „Bună-ziua” șoptit,  aproape secret, un „Sărut-mâna” spus Elenei Păun, și avocatul cu darul-pasiune al publicisticii, lasă pe pardoseală servieta doldora de acte, documente, cărți și fotografii și desene – toate din arhiva cu acribie strânse, adunate, păstrate (acasă, întors de la muncă, aplecat până târziu asupra lor, pentru selectat acelea care urmează să le așeze într-un nou episod al serialului „Câmpina literar-artistică și istorică”), luând loc lângă Doamna Păun – cu timpul pasionată și ea, de istoriile relatate, molcom, din foaia manuscrisă ori bătută la mașină, de Dom-Nelu, parcă din interiorul textului citit sobru, cu intonații și precizări lexicale. Serialul conturează încă un capitol, unul nou, inedit, cu și despre evenimente, oameni, personaje de nimeni știute ori de toți uitate, cu întâmplări și consecințe uluitoare pentru cititorii OGLINDEI, pasionați și de altceva, decât cele petrecute curent, zilnic, în „morișca” vieții Câmpinei ori aiurea.
… Orele 6… 7… 8… 9… o!, chiar 10 seara – noaptea, cine le mai știe numărul și le mai acordă însemnătatea în economia zilei deja dusă într-altă zi…! Tastele somnolează, lumina în Redacție sa stins, Elena e acasă, domnu Nelu asemenea. Și începe lucrul („Dragă Sanda, mulțumesc pentru cină – și mâinile sunt atinse solemn, obrajii – la fel – Tu culcă-te, prepar alte pagini pentru mâine, iubito!”) …Și orele din Redacție se prelungesc Acasă … 11 (23)… 12 (24)… 1 / Unu… 2 / Două noaptea… Încep a cânta cocoșii, imaginar, că nu mai ține nimeni astfel de pintenați, în balcoanele blocurilor… Poate aceia de prin periferii (mahalale) sau, cum sunt ei focoși, marii trâmbițași ai zorilor, prin curțile sus pe dealurile Poienei, ale Telegii, ale Văii Doftanei… Atunci, macheta și materialele alese pentru noua ediție a PAGINILOR LITERARE sunt strânse cu grijă, în mapa anume pregătită, rânduite să se adauge ordinii în care revista urmează a fi tipărită… 
Eu – nevolnicul, o răsfoiesc (dăruită cu sfială, cu un mare semn de îndoială în priviri, de „părintele” ei, Domnu-Nelu).  E una de demult, din noiembrie-decembrie 2002, cu titlul în culoare verde, sub ilustrația din dreapta paginii, sus, reproducere din opera pictorului Radu Dărângă. Cuprinsul numărului, scenă melancolică: „CortexT – ChristianCrăciun - A cincea roată”, „Interviu cu pictorul Radu Dărângă (memorizându-i câteva cuvinte: ”Arta ar trebuie să fie tot ce poate fi mai sfânt, pentru că împreună cu Iubirea înfățișează singura parte Dumnezeiască din noi”!), „Puncte de vedere, de Ion Prahovițeanu (adică același IonT. Șovăială)”, „De la Ion Câmpineanu la vrăjitoarea Maria Câmpina”, „Cronica literară de Simion Bărbulescu”, „Lecturi – C. Trandafir, B(ărbulescu) Simion”, „Accent – Nicolae-Cristian Oprescu, Fondul principal de valori literare”, „Poesis – Eugen Jebeleanu, Ioan Vintilă Fintiș”, „Folclor – Gherasim Rusu Togan, Apa în cultul pâinii și al celorlalte modele din aluat” 
… „Cum scrieți, domnule B.? Răspundeți-mi, vă rog frumos, public o anchetă printre condeierii prahoveni… Dați-mi, la fel de interesat vă rog, și o nuvelettă s-o public în „Pagini Literare”, îmi place stilul dumneavoastră, aveți un „ceva” în scriitură, căci vă citesc în suplimentele culturale ale OGLINDEI, minunat făcute și intitulate, mai ales ultimele, „Grifonul” și Șueta”…! Vă salut…
Serghie Bucur

Experienţa lui Grigore Romalo pe fronturile Primului Război Mondial

Şi destinul lui Grigore Romalo, descendentul unei prestigioase familii de boieri munteni, este relevant pentru complexitatea şi tragismul constituirii României Mari. Mărturia sa [1], chiar dacă incompletă, este menită a adăuga o altă piesă imensului puzzle uman care ne permite să reconstituim implicările personale care, în final, au dus la încununarea idealului naţional, singura dată când i s-a întâmplat poporului român. 


Romalo fusese adeptul intrării în război încă din 1914, însă entuziasmul său avea să se topească rapid în faţa realităţilor de pe un front problematic încă de la început. După primele săptămâni de război, Romalo era mai degrabă dezamăgit, conflictul încă nu era foarte încins, nici măcar în Transilvania de sud, unde înaintarea română era destul de timidă (nici măcar Sibiul nu a fost cucerit). „Trăiesc ca o brută. Poezia războiului dispare în campanie. Ea rezidă, în fond, doar în imaginaţia unui burghez sau a unui poet care trăieşte la căldurică, în oraş. În război nu se vede decât dezastrul, oboseala şi clipa imediat următoare. Prezentul are alura unei anticamere din care nu se ştie unde ajungi. Nu vezi decât lipsurile, nu ştii nimic despre asamblu, prin urmare nu poţi să judeci”. A făcut parte din trupele române care au forţat Oltul, însă situaţia generală se înrăutăţise rapid după dezastrul de la Turtucaia, când mulţi au acuzat Marele Comandament Român că-şi pierduse complet capul (Argetoianu mai ales).
Romalo era foarte dezamăgit şi critic faţă de retragerea care începuse în a doua parte a lui septembrie de pe poziţiile cucerite în sudul Ardealului. „Este un război al înzestrărilor armatelor şi un război al căpitanilor. Noi nu avem tunuri şi avem încă şi mai puţini căpitani”. Denunţă laşitatea multor colegi dar şi nepriceperea în coordonarea unităţilor româneşti, lipsite complet de experienţa războiului modern, plimbarea din Bulgaria din 1913, făcând mai mult rău, căci a turnat aroganţă în multe minţi. Din Bran, unitatea sa a ajuns la Sinaia, pe Valea Prahovei, iar apoi, pentru scurt timp, la Băicoi, spre odihnă şi refacere. Situaţia era atât de gravă încât nu a avut timp nici de una, nici de alta, fiind trimisă în grabă spre Vălenii de Munte şi Tabla Buţii pentru a opri ofensivele germane. Pe 25 octombrie 1916 a ajuns din nou la Buşteni, unde a îndurat cel mai teribil bombardament de artilerie de la începutul campaniei. „Ne ducem în tranşee (pe Valea Cerbului). Pe drum, un om cu craniul spart în două, cu creierul la zece paşi de el şi, între cele două resturi, craterul unui obuz”.# Reflecţiile amare reprezintă un adevărat capitol şi în notaţiile lui Romalo (dar şi la mulţi alţi contemporani ai dezastrului din 1916). „Românul nu este fricos. Ceea ce ne lipseşte, de sus până jos, este simţul datoriei, o conştiinţă vizavi de sine şi asta se traduce prin fuga la analfabet şi... prin modelul de dezorganizare la cei de sus. (...) Frica la acest nefericit soldat nu este decât explicabilă şi justă. La război îţi este frică. Aşa că este necesar să existe ceva care să o contrabalanseze. Puţini au acest ceva”. 
La jumătate lui noiembrie deja veştile proaste de pe celelalte fronturi au ajuns şi pe Valea Prahovei unde se duceau lupte crunte, dar unde apărarea română făcuse faţă. „Dacă militarii de pe Prahova au menţinut linia aproape intactă, ei ştiu că fraţii lor sunt învinşi în mod iremediabil, respinşi, alungaţi pe Jiu, pe Olt, în jurul Bucureştiului. Ştim că suntem ultimii care mai putem rezista aici, că în spatele nostru nu vine nimic şi că dacă digul nostru se rupe, nimic nu îi mai opreşte”. Primind ordin de retragere, regimentul pierduse trei sferturi din efective, rămânând cu 500 de combatanţi care trebuiau să asigure ariergarda Diviziei a 16-a. „Afară, noaptea este neagră precum cerneala şi suflă un vânt rece”. Nici retragerea, sub nasul germanilor, nu a fost simplă. A trecut şi pe lângă fabrica de hartie din Buşteni care ardea - atestă apocalipsa Prahovei. „Soldaţii noştri care de o lună stau imobili în tranşee, fără alt adăpost, care de o lună nu s-au dezbrăcat, nici descălţat, anchilozaţi de reumatisme, obosiţi de lupta continuă, abrutizaţi de bombardamentul continuu, înaintează cu greu”. Coloana a trecut pe lângă Sinaia, iar Romalo rememorează amintirile plăcute trăite aici (ca si Gheorghe Garoescu): „În spatele nostru podurile sar în aer”. Unitatea lui a făcut o pauză de o oră la Comarnic, care era evacuat de locuitorii panicaţi. Când s-a trezit, a intrat în panică deoarece avea impresia că era noapte, iar camarazii l-au lăsat să doarmă prea mult. Dar nu, era fumul intens de la industria petrolieră care ardea, dus de vânt spre nord, transformând ziua în noapte. „Pe drum, un talmeş-balmeş imposibil de oameni, de soldaţi rămaşi în urmă, de ţărani care au fugit, de care cu boi sau cu cai, de călăreţi, de animale împinse înainte (...) Femei plângând, în costumele lor vesele, deschise la culoare, de muntence, ne privesc trecând pragul caselor”. Coloana (pe care el o compara cu La Grande Armée a lui Napoleon, în lungul său drum de retrage din Rusia anului 1812) a trecut şi prin Câmpina, prin dreptul unei şcoli ocupate de militari. „Câmpina rămâne în urma noastră cu incendiul ei aproape stins”. Cu greu, resturile regimentului au ajuns la Băicoi, localitate spre care afluau toate  trupele care apăraseră Valea Prahovei în exodul spre Molodva. Direcţia luată a fost spre Buzău - Râmnicu Sarat şi Focşani. În Moldova au ajuns 200 de oameni dintr-un regiment de 2.500 de militari, de două ori recompletat (dar e posibil să-i fi ajuns din urmă şi alţi militari care se pierduseră de unităţile lor).
Rămăşiţele regimentului său au ajuns, după marşuri interminabile (pe jos, evident), la 20 decembrie 1916, în localitatea Hăndreşti. Romalo este cel care l-a executat, în urma unor controversate ordine verbal pe jurnalistul evreu Max Wexler. Care a devenit de tânăr adeptul socialismului, studiind economia la Bruxelles şi în Statele Unite (ciudată este revenirea lui, având în vedere antisemitismul din epocă), purtând o corespondenţă cu corifeii socialismului (Rosa Luxemburg, Mehring), implicându-se în mişcarea socialistă românească, scriind în presa socialistă a vremii (România muncitoare, Munca, Lumina). Siguranţa îl avea pe lista cu potenţialii trădători, iar izbucnirea Revoluţiei ruse din februarie 1917 (dar şi trădarea colonelului Sturdza, care a făcut senzaţie în epocă) avea să ducă la exacerbarea atitudinii oficiale faţă de potenţialii trădători (reţeta perfectă era dată de aderarea la socialism, însoţită de origine evreiască). Wexler a fost mobilizat la tăbăcăria Concordia din Iaşi, în calitate de contabil (avea 47 de ani), însa scopul era acela de a-l suprima „preventiv”. În noaptea de 14 mai 1917 a fost executat de Romalo care îl escorta într-o pădure de pe lângă Roman, în căutarea Regimentului 2 Vânători de Munte, sub pretextul că a încercat să fugă de sub escortă. Întregul episod a fost menţionat de Constantin Argentoianu în memoriile sale. Romalo a fost şi anchetat, la presiunea mişcării socialiste din Iaşi, fără să fie găsit vinovat. Chiar daca Romalo, preventiv, nu a descris deloc circumstanţele execuţiei lui Wexler, asasinatul îi chinuia conştiinţa: „Durerea de la Roman îmi frământă creierii”. Regimentul lui, spre deosebire de marea majoritate a rămăşiţelor Armatei Regale Române, nu a avut prea mult timp pentru a se reface, reintrând în aliniamentul frontului la jumătatea lui februarie 1917. Frontul fusese stabilizat, de bine, de rău, cu ajutorul a două milioane de soldaţi ruşi. Romalo contabiliza clipele de plictiseală: „uneori, ca azi, te cuprinde o lehamite enormă. Oboseală, abrutizare, plictiseală, mai ales plictiseală. De patru luni acelaşi colţ de pământ peste care au trecut viscolul, dezgheţul, ploaia şi soarele primăverii, au venit vara şi furtunile ei, soarele implacabil a readus la viaţă insectele şi plantele”, avea să scrie în jurnal la data de 10 iunie 1917. 
Romalo nu a mai petrecut multe clipe de linişte, căci a luat parte la ofensiva de la Mărăşti a trupelor româno-ruse. Din notaţiile lui, surprinse la firul ierbii, ne dăm seama mai degrabă de proasta coordonare a diverselor unităţi româneşti, departe de scenele de eroism regizate prin filme. Însă moartea secera fără discriminare, iar uneori ea era provocată de propria artilerie care nu îşi ajusta la timp tirul, lovind în propriile trupe (aşa numit friendly fire). La 25 iulie 1917, regimentul său a fost înlocuit cu un altul. Veştile deveneau din ce în ce mai sumbre din cauza dezertărilor masive şi non-combatului trupelor ruse. Zvonurile alarmante care dădeau ca sigură retragerea Armatei şi autorităţilor române în sudul Rusiei erau din ce în ce mai pline de temei. Romalo se interoga cu multă îndreptăţire: „ce garanţie avem că aceşti nebuni nu ne vor dezarma?” În acest context, unitatea lui a fost readusă pe front, înlocuind un regiment rus, undeva în sectorul Putna, „unul enorm” (pentru un singur regiment care ajungea să acopere şi 20 de kilometri, în mod normal sectorul unei divizii). După aceste evenimente relatate mai degrabă cu amăraciune, Romalo a fost transferat la statul major al generalului Văitoianu, iar din acest moment el nu a mai scris în carnetele sale, nici măcar despre lungul drum pe care l-a făcut prin Rusia, pentru a ajunge în final pe frontul francez. Căci el a respins încheierea Păcii de la Buftea, din mai 1918, şi a continuat să lupte ca voluntar în cadrul unui regiment de Chasseurs alpins (vânători de munte francezi) pe frontul de vest. Romalo a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul şi cu Legiunea de Onoare, murind la 38 de ani, în anul 1928, după ce contractase TBC pe front.
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Carnete de război 1916-1917, Editura Corint, Bucureşti, 2017, traducere din limba franceza de Lia Decei, text îngrijit, prefaţă, note de Dan Romalo.

Sfatul medicului SanConfind: „Copiilor trebuie să li se facă profilaxia infecţiilor respiratorii”

consideră medicul pediatru Simona Brânzea 

(P) Cabinetul Pediatrie din cadrul Policlinicii SanConfind funcţionează în clădirea denumită „Casa cu lei” de pe Bulevardul Carol I, lângă Colegiul Tehnic Forestier. Cabinetul are o mare adresabilitate, zeci de copii fiind trataţi aici zilnic cu dragoste şi profesionalism de către medicul primar pediatru Simona Brânzea. Doamna doctor este un medic dedicat nobilei sale meserii şi iubit de toţi copiii care îi trec pragul cabinetului. Doctorița de copii de la Policlinica SanConfind susține cu tărie că, pentru copiii cu vârsta de peste un an care urmează să se integreze în colectivități, trebuie să se facă obligatoriu profilaxia infecțiilor respiratorii. Concret, micuților li se administrează medicamente pentru creșterea imunității. 


„Prima administrare a acestor medicamente se va face în luna august, înainte de integrarea în colectivitate, după care urmează un nou rapel în decembrie sau în ianuarie, ca să se fortifice organismul în perioada mai rece a anului. De asemenea, vaccinările se fac după o schemă riguros întocmită. Eu recomand cu căldură și vaccinările de pe schema opțională (Rotarix și Varilix), întrucât, în ultimii ani, au apărut tot felul de complicații ale bolilor căilor respiratorii, complicații ce pot fi prevenite și rezolvate din timp cu ajutorul vaccinurilor respective”, consideră  doamna doctor Simona Brânzea. I-am solicitat doamnei doctor să ne relateze un caz mai deosebit, rezolvat în ultimul an de zile. Așa am aflat despre unul dintre cazurile mai complicate rezolvate, în ultima vreme, de către doctorița de copii de la SanConfind. Concret, este vorba despre cazul unui sugar de trei luni care a venit la cabinet cu o dermatită atopică extrem de urâtă. Eczema severă cunoscută și sub numele de dermatită atopică (fiindcă nu are o localizare specifică) este o afecțiune inflamatorie cronică a pielii care nu se vindecă ușor. Cauzele dermatitelor atopice sunt necunoscute, și de aceea vindecarea acestor afecțiuni este dificilă. „Boala de piele a sugarului prezenta leziuni generalizate. Copilul suferea din cauza unui prurit intens, se scărpina foarte tare, iar pielea lui se descuama. După aproximativ patru săptămâni de tratament în care i-am administrat  medicamente hipoalergene, cu aplicații locale de unguent Exomega Control, s-a reușit vindecarea acestei afecțiuni. Pot spune că evoluția bolnavului a fost spectaculoasă. La vârsta aceasta dermatitele atopice au o etiologie neprecizată, etiologia fiind ramura medicinei care studiază cauzele bolilor și factorii ce influențează apariția diverselor boli. Și din acest motiv, dermatitele atopice sunt extrem de greu de vindecat”, ne mai spune doamna doctor Simona Brânzea.
www.sanconfind.ro

Maternitatea SanConfind – tot mai cunoscută și mai recomandată

(P) Pe pagina de Facebook a Centrului Medical SanConfind sunt postate tot mai multe recenzii pozitive, recomandări venite din partea unor proaspete mame care au născut la Maternitatea SanConfind, deci sunt cele mai în măsură să facă aprecieri în legătură cu condițiile excelente oferite de această unitate spitalicească de top, atât din punct de vedere al cazării, cât și al serviciilor medicale. Multe recenzii vorbesc despre personalul medical foarte profesionist și foarte amabil, format din oameni dedicați meseriei pe care o practică. 


„O experiență minunată am trăit la Maternitatea SanConfind. Sub îndrumarea domnului doctor Mihalache, am născut prin cezariană (la cererea mea). Am ajuns la spital la ora 7:30, unde am intrat automat în monitorizări și analize. La ora 09:00 fix am intrat în sala de operatie, iar la 09:06 îmi auzeam băiețelul cum plânge! Anestezia a decurs super, iar sentimentul de după naștere...nu îl pot descrie... Minunat! La 09:20 eram condusă în sala de terapie intensivă, unde o zi și o noapte am fost monitorizată non stop. Bebe a fost adus la sân constant, s-a respectat „ora magică”. Mi-am putut caza soțul în rezervă, pentru 2 nopți și 3 zile. Mi-a fost de mare ajutor. Totul a fost „ca la carte”. Personalul profesionist, săritor, atent. Am primit calmante cam din 3 în 3 ore (prin cateter). Astfel, am putut primi vizitele familiei și ale prietenilor. Am fost consiliată în alăptare, îngrijire bebe, băița nou-născutului etc. Bebe a fost monitorizat atent, vaccinat conform schemei naționale, ținut sub lampa de fototerapie, adus lângă mine pentru acomodare și alăptare. Efectiv nu am simțit că sunt într-un spital. Recomand din suflet Maternitatea SanConfind! Vă mulțumesc încă o dată și pe această cale!” - este una dintre postările care spune tot ce poate fi spus despre cum decurge o naștere la Maternitatea SanConfind.
www.sanconfind.ro