04 iunie 2019

„S-a vrut la cel mai înalt nivel ca Rafinăria Câmpina să intre în declin” - Gheorghe Sandu, liderul sindicatului Rafinorul

Din dorinţa de a vedea ce s-a ales de industria câmpineană după 30 de ani de la căderea comunismului, am început un serial în care dorim să vă informăm despre soarta marilor fabrici și uzine ale Câmpinei de altădată. Dacă mai întâi am vorbit despre DECĂDEREA, FALIMENTUL ŞI RUINA UZINEI IRA CÂMPINA, astăzi analizăm situaţia Rafinăriei Steaua Română.


În anul 1990, România avea 10 rafinării: şase mari şi patru mici, printre acestea din urmă numărându-se şi Rafinăria Câmpina. Astăzi, în ţara noastră mai funcţionează doar trei rafinării mari - Petrobrazi, Lukoil şi Petromidia, plus o secţie importantă a Rafinăriei Oneşti. Rafinăria Steaua Română din Câmpina este în insolvenţă şi se chinuie cu un plan de reorganizare judiciară care a început în 2017 şi va dura trei ani. Rafinăria câmpineană mai are o mică secţie în activitate, unde se produc diferite uleiuri. O scânteie de activitate, abia pâlpâind faţă de steaua strălucitoare de altădată. Iar gândul nu ne duce chiar până la anul 1897, când a fost dată în funcţiune şi când era cea mai mare din Europa. Ne gândim doar la anul 1990, când funcţiona foarte bine. 
Cum s-a ajuns de la extaz la agonie, vom încerca să desluşim în cele ce urmează, într-un interviu cu Gheorghe Sandu, liderul sindicatului din Rafinăria Câmpina.

Gheorghe Sandu
- Prin ce se individualiza rafinăria din Câmpina?
- După știința mea, cred că este singura rafinărie din țara noastră care putea funcționa în sistem insularizat. Aceasta înseamnă că, în situații extreme (război, calamități naturale etc), când se punea problema întreruperii alimentării cu energie electrică, cu apă și cu alte utilități, chiar întreruperea aprovizionării cu țiței, rafinăria noatră mai putea funcționa pe baza stocurilor existente. Energia electrică o produceam într-o centrală proprie, care funcționa pe bază de aburi, cu două generatoare. În caz de război, desigur, rafinăria putea funcționa normal atât cât îi permiteau stocurile de materiale. În anii 1990 toate rafinăriile, dar și combinatele petrochimice din România lucrau în sistem integrat, adică activitățile lor erau înlănțuite. România avea atunci șase rafinării mari (Petrobrazi Ploiești, Arpechim Pitești, Petrotel Ploiești, Petromidia Năvodari, Onești și Astra Ploiești) și patru mici (Vega Ploiești, Câmpina, Dărmănești și Petrolsub – Suplacu de Barcău). 
Rafinăriile mari erau specializate pe carburanți și elemente de petrochimie. De exemplu, rafinăria de la Câmpina producea în special țiței parafinos și mai puțin țiței uleios, din ultimul realizându-se produse direct comerciabile (uleiuri, motorină etc).  Aveam și o secție chimică, FAS, unde se producea acid sulfuric și, mai apoi, bioxid de sulf, bun la conservarea produselor alimentare. Mai produceam substanțe pentru înălbit textile, de asemenea, sulfat de aluminiu - pentru  tratarea apelor,  antifoniu pentru mașini și alte produse de tonaj mai mic.  
- Când au apărut primele probleme?
- După 1990, din cauza problemelor de mediu, FAS a fost desființată, cu toate că, încă dinainte de 1989, se începuse modernizarea ei. Am avut probleme de mediu și cu muntele de pirită din apropiere. În anii 1990, încă nu apăruseră sincope în activitatea rafinăriei. Țiței se producea destul în țară, funcționau o mulțime de sonde, Petrom nu fusese privatizată. În plus, războiul civil din fosta Iugoslavie, mai ales după embargoul impus de NATO ne era și nouă folositor, deoarece benzina se vindea foarte bine, ne-o cumpărau numeroși mici afaceriști care o vindeau mai departe sârbilor cu prețuri uriașe, încălcând astfel embargoul impus fostei Iugoslavii. Deși conducerea statului nostru consimțise la respectarea embargoului, România îl încălca cel mai tare, țara noastră fiind singura din vecinătatea fostei Iugoslavii cu o mare capacitate energetică. Rafinăria a avut atunci cea mai bună desfacere, în fața porților întreprinderii parcând zilnic zeci de cisterne; unele dintre ele stăteau zile întregi până încărcau. Nici nu puteam face față ritmului de vânzare a combustibililor produși. Înainte de anul 1990, noi prelucram 43.000 de tone de țiței. Eram totuși sub capacitatea reală de prelucrare a rafinăriei. Iar asta, pentru că Rafinăria a rămas mereu cu două instalații de distilare, nu s-a putut dezvolta mai mult de atât. După distilare, fracțiile rezultate intră în producția secundară, unde se obțin tot felul de produse exceptând carburanții (benzină și motorină), care sunt produse principale. După anul 2000, am ajuns să lucrăm la jumătatea capacității amintite mai devreme, prelucram sub 20.000 de tone de petrol. Randamentul întreprinderii a scăzut constant, odată cu veniturile, costurile de fabricație fiind aproape aceleași ca în perioadele când producția era mult mai mare. 
- Ce ne puteți spune despre privatizarea Rafinăriei de la Câmpina?
- La început, Rafinăria urma să se privatizeze prin metoda MEBO, adică o metodă falimentară, după părerea mea, care și-a dovedit ineficiența în privatizarea multor întreprinderi câmpinene: IRA, IRUE, Poiana Câmpina, Turnătoria, Fabrica de Ciorapi. Singura privatizare de succes la Câmpina a fost privatizarea uzinei Sterom, care a fost cumpărată de o companie americană, PCC, apoi de alte două companii americane, care au investit mulți bani după cumpărare în retehnologizarea ei. La noi, privatizarea s-a început prin metoda MEBO, dar la insistențele sindicatului, ale mele personal, această metodă a fost abandonată ulterior, ceea ce a fost bine pentru întreprinderea noastră, care, altfel, ar fi decăzut mai repede și cu repercusiuni mult mai grave pentru angajații noștri. Ceva asemănător cu MEBO se întâmpla și în ultimii ani ai lui Ceaușescu, atunci când acesta a început să transfere salariaților părțile sociale ale întreprinderilor de stat. Trebuia să se ajungă la un transfer de 30%. Acele părți sociale pot fi asimilate cu acțiunile companiilor comerciale din zilele noastre. Ele se transferau totuși contra cost, pe când la metoda MEBO nu se capitalizează nicio sumă, fiindcă acțiunile se acordă salariaților cu titlu gratuit. Prin MEBO, practic se tranfera salariaților gratuit proprietatea uzinei respective, pe baza unor cupoane cu acțiuni. Nu știu ca privatizarea MEBO să fi reușit într-un loc. Cei care au acceptat această metodă au făcut-o ori din populism, ori din neștiința trecerii la un capitalism liberal. Sindicatul nostru s-a opus prin toate mijloacele privatizării MEBO și am reușit, într-un final, să convingem conducerea societății că ne trebuie un investitor strategic, adică unul cu potență financiară, care să investească sume importante în retehnologizarea și modernizarea rafinăriei. Noi aveam o instalație de distilare în vid (și o mai avem și azi), proiectată de un american, McKee. Fiul inventatorului american a fost unul dintre piloții care au bombardat Câmpina în anii 1943-1944. Pilotul acesta a venit după Revoluție în România ca să vadă locurile pe care le-a survolat cu avionul în timpul misiunilor sale. A venit la Câmpina mânat și de faptul că știa că tatăl său proiectase aici o instalație foarte importantă. Aflând că există o intenție de privatizare a Rafinăriei, ne-a pus în legătură cu o firmă americană cunoscută (la care cred că era acționar), compania Penzzoil. Este o firmă importantă, care produce uleiuri și care putea să devină investitorul nostru strategic. Noi, cei din sindicat am susținut demersurile pentru o astfel de privatizare, dar la vremea respectivă nu exista legislație pentru marea privatizare, cum i se spunea. După tratativele de preaderare la UE, a înțeles și statul român că nu se poate privatiza o mare companie prin MEBO, ci numai printr-o privatizare cu o capitalizare puternică, asigurată de un mare investitor străin. Nu puteai intra în UE cu o industrie învechită, nemodernizată. La noi, la Rafinăria Câmpina, nu s-a reușit privatizarea prin investitori străini, nu vreau să intru în detalii. Important este că, până la urmă, au fost interese ca societatea noastră să fie cumpărată de o firmă românească, Omnimpex, care a preluat pachetul majoritar. Păcat că nu am mai așteptat puțin, un an de zile, până când a apărut în România legislația care permitea privatizarea prin capital străin. Dacă am fi fost cumpărați de Penzzoil, compania americană ar fi investit mult mai mult în retehnologizarea și modernizarea rafinăriei, și alta cred că ar fi fost situația acum. Era clar pentru noi că Omnimpex va aduce un management mai bun, dar nu va avea suficientă capacitate investițională. Și s-a dovedit că nu a avut resurse financiare ca să dezvolte așa cum trebuia rafinăria. A existat, încă înainte de privatizare, și varianta ca Rafinăria Câmpina să devină o secție a Rafinăriei Petrotel, actualul Lukoil, variantă care ar fi putut fi o soluţie bună pentru continuarea activităţii unităţii.

Foto: free.org.ro

„În total, datoriile Rafinăriei din Câmpina se ridică la peste 30 de milioane de euro”

- Cum s-a ajuns la situația nefericită de astăzi, a insolvenței, cu o mare probabilitate ca, în câțiva ani, să se ajungă la falimentul propriu-zis, adică  rafinăria să fie lichidată și să dispară?
- Începând din noiembrie 2017, suntem în etapa reorganizării judiciare, cu un plan de reorganizare pe trei ani. După privatizare, adică după 1998, un timp nu am dus-o rău, v-am spus că managementul Omnimpex a fost bun, dar firma nu a avut puterea să modernizeze rafinăria astfel încât aceasta să facă față concurenței acerbe din industria petrolieră națională. Nu mai zic că noi nu puteam concura deloc cu produsele realizate în străinătate. Cauzele declinului rafinăriei aș zice că sunt de două feluri: interne și externe. Printre cauzele interne aș menționa managementul investițional deficitar de până în anul 1998, iar prin acest lucru eu înțeleg lipsa investițiilor de modernizare și retehnologizare. Până la privatizare, s-au băgat sute de milioane de dolari în investiții care nu au produs niciodată. Cu acești bani am fi putut cumpăra multe instalații performante care ar fi crescut productivitatea și rentabilitatea. Realizarea unui colos de cazan cu aburi de 40 de tone pe oră, proiectat până în anii 70, greșit din proiectare și uzat moral, este prima investiție păguboasă care îmi vine în minte acum, dar ca ea au fost multe altele. Alte cauze interne ar fi funcționarea la jumătate din capacitate, întrucât nu mai primeam de la Petrom SA cantitatea de țiței necesară a fi prelucrată, lipsa resurselor financiare proprii (cash-flow), faptul că Petrom ne forța să plătim petrolul la 60 de zile, apoi la 30 și chiar la 15 zile. De asemenea, Petrom a început să ne ceară garanții bancare, apoi să avem depozite cu bani la dispoziție. Din momentul când primeam țiței până la realizarea produselor finite trebuia să treacă peste 60 de zile, după care mai trecea un timp până ne primeam banii pe produsele vândute. În ciuda acestor evidențe, Petrom ne cerea banii după 30 și chiar 15 zile. De aici vine și blocajul financiar de care ne-am lovit, cu urmarea lui firească: sincopele în realizarea producției. Dintre factorii externi aș enumera sistemul integrat destructurat, dar şi studiul Bechtel, care a recomandat ca România să-şi reducă mult capacitatea de procesare a ţiţeiului şi să rămână cu două rafinării, Petrobrazi Ploieşti şi Petromidia Năvodari, pentru a nu mai deveni  dependentă de importurile de ţiţei. Studiul a fost comandat de guvernul României. Aş mai enumera, printre cauzele externe, scăderea drastică a preţului barilului de petrol de la un maxim istoric înregistrat în 2009, precum şi abuzul SC Petrom, din 2003, care ne-a sistat aprovizionarea cu ţiţei, fiindcă nu puteam face plăţile la timp. Deşi ei ştiau că fluxul de producţie şi durata lui nu ne permiteau să plătim la 30 zile, nu mai zic la 15 zile. Practic, a fost un abuz al Ministerului Petrolului, al guvernului, pentru că Petrom era atunci de stat. S-a vrut la cel mai înalt nivel ca Rafinăria Câmpina să intre în declin. Din acest impas am reușit, până la urmă, să ieșim, profitând de vizita la Câmpina a preşedintelui României, Ion Iliescu. Conducerea sindicatului nostru a hotărât ca un grup de 500 de sindicalişti să îl aştepte la intrarea în Câmpina. Intenționam să-i blocăm cortegiul de maşini şi să îi spunem necazurile noastre, dovedite de documente care  arătau că suntem abuzati de stat. Până la urmă nu l-am mai blocat, fiindcă Iliescu a acceptat o întâlnire cu sindicatul nostru. Ne-am întâlnit la sediul Cameron şi l-am convins că doleanţele noastre erau întemeiate. Iliescu a venit însoţit de senatorul Şerban Mihăilescu, pe care l-a însărcinat să ne rezolve problema. Ne-a recomandat să ținem legătura cu Mihăilescu. Urma să îl contactăm pe acest senator, cunoscut şi ca Miki Şpagă, poreclă întemeiată, întrucât nu am reuşit să mai dăm de el, din acea zi. Până la urmă, s-a reluat aprovizionarea cu ţiţei a rafinăriei, în urma discuţiilor purtate de conducerea noastră cu cei de la Petrom.  Apoi, până în 2008 am mers iarăși bine. Decisiv în declinul societăţii noastre a fost comportamentul abuziv al conducerii ANAF care, în anul 2008, ne-a refuzat aproape doi ani să ne returneze TVA-ul pe niște exporturi intracomunitare realizate de noi, adică o sumă foarte mare, peste 10 milioane de euro.  A durat mai bine de un an și jumătate, perioadă în care guvernul, statul român nu ne-a returnat acest TVA, care trebuia returnat la 30 de zile de la export. Datoria era capital de lucru, deci pentru noi era vitală această sumă. Cu penalizări, se ajunsese la aproape 12 milioane de euro. În anul 2009, mai mulți sindicaliști ne-am urcat iarăși în autobuze și ne-am deplasat la București pentru a prezenta situația guvernanților și pentru a solicita rezolvarea ei. Am fost la Cotroceni, am vorbit cu consilieri ai președintelui Băsescu, apoi am ajuns la ministrul Pogea, de la Finanțe, la această întâlnire de la ANAF participând și reprezentanți ai conducerii Rafinăriei. Ministrul Pogea ne-a promis că ne va da banii, aproape 12 milioane de euro, și chiar s-a ținut de cuvânt. Din păcate, acești bani s-au dus la BCR, care ne-a reținut banii în contul datoriilor pe care le aveam la Petrom. Însă BCR ne-a promis că ne va da o scrisoare de garanție bancară, pentru a putea sa reluăm aprovizionarea cu țiței de la Petrom. Nu am primit nicio scrisoare de garanție bancară, ba chiar a mai rămas o creanță la BCR pe care nu am plătit-o și pentru care BCR, creditorul principal, a cerut intrarea noastră în insolvență. Consider că nereturnarea la timp a acelui TVA a fost principala cauză a declinului Rafinăriei. La aceasta se mai adaugă și închiderea unor instalații importante ale societății, foarte profitabile (instalații pentru parafină, pentru bitum etc), dar care nu respectau normele europene de mediu. În total, datoriile Rafinăriei din Câmpina se ridică la peste 30 de milioane de euro, și doar o minune mai poate salva societatea noastră din starea în care a ajuns. 
Adrian BRAD 
_________________________

Cronologia evenimentelor. Referinţe în presă


De-a lungul timpului, ziarul Oglinda a urmărit şi publicat cele mai importante evenimente legate de transformările suferite de Rafinăria Steaua Română. Publicăm în continuare, în ordine cronologică, pasaje din articolele şi reportajele acelor vremuri, care pot contribui la o cât mai clară înţelegere a stării de colaps în care se află azi compania petrolieră câmpineană.

  • Privatizarea Rafinăriei Steaua Română, o inginerie financiară girată de stat

Într-o recentă emisiune de televiziune, senatorul Matei Vintilă – vicepreşedintele comisiei de privatizare din Senat, atrăgea atenţia opiniei publice despre modul în care a fost privatizată Rafinăria Steaua Română şi despre un dosar penal intentat reprezentanţilor statului, care au privatizat societatea, dosar ce nu şi-a mai urmat cursul nici până în ziua de azi. Senatorul Matei Vintilă vorbea despre o inginerie financiară prin care un „investitor strategic” de naţionalitate turcă a pus mâna pe rafinărie fără să scoată vreun ban din buzunar. Dorind să aflăm cât mai multe despre acest subiect incendiar, ne-am adresat, printre alţii, şi liderului sindicatului „Rafinorul”, Gheorghe Sandu, care a făcut declaraţii stupefiante cu privire la privatizarea Rafinăriei: „(...) Din capul locului trebuie să spun că niciodată nu am avut acces la contractul de privatizare al rafinăriei. Nu este normal acest lucru, dar de fiecare dată patronatul a susţinut că nu este treaba sindicatului. Totuşi, pe căi neoficiale, am aflat câteva dintre datele prevăzute în contract, cele mai importante fiind construirea unei cantine de 200 de locuri, acordarea unor fonduri pentru reconversia forţei de muncă, obligativitatea alocării unor fonduri pentru protecţia mediului, precum şi unele clauze sociale. Dintre toate acestea s-a realizat o microcantină de doar 40 de locuri, s-au făcut unele cheltuieli pentru protecţia mediului, dar fără a fi atacate obiectivele esenţiale, chiar dacă cei din conducere susţin că au cheltuit deja mai mult decât era prevăzut. La batalele atât de cunoscute nu s-au investit sumele necesare pentru desfiinţarea sau reabilitarea lor, chiar dacă au existat oferte. Mai mult, Lacul Peştelui este închiriat unei firme ploieştene, dar nu cu scopul de a realiza depoluarea zonei, ci de a legaliza sustragerea extragerea produselor petroliere de aici. (...) Am solicitat stabilirea exactă a valorii patrimoniale a Rafinăriei şi consultarea prin referendum a salariaţilor asupra oportunităţii privatizării. Nu am primit răspuns decât de la conducerea operativă, care avea unele interese, FPS-ul şi FPP-ul ignorându-ne. (...) În 1997, la semnarea contractului de privatizare, valoarea de patrimoniu a Rafinăriei era de peste 16 miliarde de lei, iar SC Omnimpex SRL Bucureşti a achiziţionat-o pentru 18 miliarde de lei, dar potrivit Legii 70, 60% din această sumă s-a reîntors de la FPS pentru modernizare şi dezvoltare. Aceşti bani nu au fost folosiţi însă niciodată pentru aşa ceva! La momentul privatizării exista şi un stoc de mărfuri care în numai câteva luni a fost valorificat, iar noii patroni au scos aproximativ jumătate din investiţie. Astăzi, la cinci ani de la semnarea contractului de privatizare, cred că sunt puţine şanse să mai putem ataca acest contract. Dacă statul nu a urmărit modul de derulare a contractului pe care şi-a pus semnătura, cred că este o luptă dinainte pierdută. (...) Acum pentru sindicat importante sunt nerespectarea contractului colectiv de muncă de către patronat, pregătirea negocierii unui nou contract colectiv de muncă şi funcţionarea societăţii. (...) Eu cred că mi-am făcut datoria, am organizat mitinguri, am făcut intervenţii la parlamentari, Ministerul Finanţelor, la primul ministru, dar îmi este greu să înţeleg de ce patronatul nu-şi face treaba şi nu-şi vede interesul”. (19 martie 2002)

  • „Dacă Rafinăria ar fi fost a mea, n-aş fi dat-o cu 18 miliarde lei”

Interviul acordat în ediţia de ieri a cotidianului nostru de liderul sindicatului Rafinorul de la Steaua Română, Gheorghe Sandu, a provocat o reacţie imediată din partea directorului general al acesteia, ing. Napoleon Pascu. D-sa a dorit să facă unele precizări în legătura cu situaţia din zona Lacul Peştelui. „În toamna anului trecut, după numeroase scandaluri legate de furturile de substanţe petroliere din Lacul Peştelui, conducerea Rafinăriei împreună cu organele de poliţie şi cu reprezentanţii administraţiei publice locale, cu toţii am căutat să găsim cele mai bune soluţii pentru rezolvarea acestei situaţii. S-a venit cu ideea de a încheia un contract prin care chiar cei la care ajungeau produsele petroliere sustrase să exploateze acest lac. Am avut în acest sens discuţii cu aşa-zişii ’capi ai lumii interlope’, care însă nu s-au prea înghesuit un contract cu noi. În timpul acestor discuţii, au venit şi firme precum SC Blitz din Comarnic, care însă nu dispuneau de mijloacele necesare exploatării acestui produs petrolier, moment în care de la Prefectură, prin Primărie, ne-a parvenit o ofertă mai serioasă şi perfect realizabilă de la SC Casiso Grup SRL din Ploieşti, condusă de Valeriu Lăişor, care la acel moment, pare-mi-se, era şeful filialei judeţene a Partidei Romilor. În data de 28 septembrie 2001 am încheiat contractul de prestări servicii cu nr. 7353, existând o condiţie pusă prestatorului ca toţi cei care vor lucra la Lacul Peştelui să aibă carte de muncă, încercând astfel să evităm situaţia de până în toamna anului trecut, când tot nişte oameni, pe te miri ce, intrau în acel lac pentru a sustrage produse petroliere”.
Dacă asupra acestei situaţii punctul de vedere al d-lui Pascu este destul de clar, în schimb în legătură cu suspiciunile legate de privatizarea Rafinăriei a declarat: „Eu am venit la Rafinăriei după realizarea privatizării şi nu mă prea interesează aceste aspect. Până la urmă, dacă statul vrea să vândă ceva cu un leu, cu ce ar fi de vină cumpărătorul care acceptă condiţiile statului? În ceea ce priveşte preţul la care s-a realizat cumpărarea Rafinăriei, pot să vă spun că dacă ar fi fost a mea, n-aş fi dat-o cu 18 miliarde de lei!” (20 martie 2002)

  • Lupte de gherilă între sindicat şi patronat

După câteva luni bune de la expirarea precedentului contract colectiv de muncă, nici până la această oră Rafinorul, conducerea executivă şi patronatul Rafinăriei Steaua Română nu au finalizat negocierile pentru noul contract. Pornind de la această situaţie am stat de vorbă cu liderul sindicatului Rafinorul, care ne-a declarat: „Noul contract colectiv de muncă încă nu a fost semnat în ciuda numeroaselor runde de medieri. Patronatul nu mai vrea să acorde adaosurile la salarii, care totalizau încă două salarii pe an şi nici indexarea cu rata inflaţiei. În aceste condiţii nici măcar nu se poate vorbi despre o îngheţare a salariilor, ci despre o diminuare a lor. (...) Partenerii noştri de mediere au dat dovadă de neseriozitate, pentru că iniţial au acceptat indexarea, după care nu au mai fost de acord cu ea. De asemenea, am solicitat ca în caz de concedieri să se acorde plăţi compensatorii, iar aceasta pentru a evita concedierile în masă. Patronatul nu vrea să acorde garanţii. (...) Noi mai avem un proces cu patronatul pentru nerespectarea contractului de muncă precedent. Deşi am depus toate dovezile de care a fost nevoie, iar patronatul a omis să depună unele documente, ceea ce poate însemna că nu au probe în apărarea lor, justiţia o lălăie. (...) Nici repartiziţia fondurilor de salarii nu este corect făcută şi ca să vă dau doar un singur exemplu, doar 7 muncitori depăşesc salariul mediu pe unitate. (...) Conflictul de muncă este deja declanşat şi au fost parcurse aproape toate etapele legale. Mai mult, prin decizia Adunării Generale din 10 iulie, s-a hotărât declanşarea gravei în cazul eşuării tratativelor. Trebuie să recunosc însă că declanşarea grevei nu este convenabilă pentru salariaţi, deoarece pe perioada derulării ei oamenii nu sunt plătiţi”. (...) 
Octavian Nan
Foto: http://atacdect.fortunecity.ws/ 
La rândul său, directorul general executiv al Rafinăriei, Octavian Nan, cel care asigură practic legătura cu patronatul, a făcut următoarele declaraţii în legătură cu acest conflict: „Ne confruntăm cu o serie întreagă de greutăţi, pentru că de la o pondere normală de 80-82% a preţului ţiţeiului din costurile produselor, la momentul de faţă SNP-ul, prin preţul stabilit, a făcut să crească această pondere până la 93%. De aceea cred că statul ar trebui să intervină în sprijinul rafinăriilor private. (...) În cazul unei acţiuni, îmi permit să o numesc nesăbuită, de a recurge la grevă, mă tem şi îmi e frică pentru prima dată în cariera de 21 de ani de director, că Rafinăria, odată oprită, nu va mai fi repornită mult timp. Singura mea dorinţă e ca angajaţii să înţeleagă această situaţie de austeritate”. (17 septembrie 2002)

  • Într-o vizită fulger la americani, Iliescu a dat peste... „Rafinăria moare! Noi murim odată cu Rafinăria!”

Vizita preşedintelui Ion Iliescu la sediul PCC Sterom a constituit un prilej pentru muncitorii de la Rafinăria Steaua Română de a-şi face publice nemulţumirile. Încă de dimineaţă, înainte de trecerea preşedintelui Iliescu în zonă, 300-400 de sindicalişti au ocupat trotuarul de la Casa Tineretului până în dreptul stadionului. Fără să manifeste încrâncenare sau revoltă zgomotoasă, oamenii au preferat să lase textele scrise pe pancarte să vorbească în numele lor. „SOS Rafinăria” scria pe cele mai multe dintre acestea, dar manifestanţii voiau ca preşedintele să vadă şi întrebări retorice sau răspunsuri dramatice cum ar fi: „Rafinăria moare! Noi murim odată cu Rafinăria Steaua Română!” 


Dincolo de aceste mesaje pe care oficialităţile s-au obişnuit probabil să le considere ca făcând parte din peisaj, se află o situaţie dramatică. „Vrem să atragem atenţia asupra a ceea ce se întâmplă la noi. Oamenii sunt cu adevărat disperaţi. Tot personalul a fost propus pentru disponibilizare, 559 de persoane, vă daţi seama?!” – au declarat liderii sindicali Doina Mateescu şi Constatin Sperlea. Pentru ca nu cumva, din cauza vitezei coloanei oficiale, supărarea lor să treacă neobservată, oamenii şi-au luat măsuri de prevedere. O delegaţie condusă de preşedintele sidicatului Rafinorul, Gheorghe Sandu, a fost pregătită pentru a înmâna preşedintelui Iliescu un memoriu. În cazul în care accesul acestora ar fi fost împiedicat de forţele de ordine, deputatul Victor Bercăroiu, prezent în delegaţia oficială, urma să-i dea şefului statului o copie a memoriului. (...) Înainte de a pleca, Iliescu a fost reţinut în sala de protocol a celor de la PCC Sterom de cei trei lideri sindicali din Rafinărie care i-au prezentat în câteva cuvinte situaţia societăţii. Preşedintele Iliescu i-a ascultat şi dând din umeri i-a trasat sarcină lui Şerban Mihăilescu să se ocupe de probemă. (...) După 45 de minute, Iliescu a părăsit firma câmpineană, nu înainte de a-şi lua rămas bun de la cei prezenţi, singurul asupra căruia a făcut o remarcă specială fiind Florea Radu, preşedintele PSD Câmpina, despre care a spus că arată mai bine. 
Observaţia a reprezentat un lung prilej de glume între cei prezenţi. Afară, preşedintele Iliescu era aşteptat de câteva zeci de oameni, care l-au asaltat cu memorii şi tot felul de cereri.
La ieşirea de la discuţia cu Ion Iliescu, întrebat de reporteri cum comentează criza în care se află acum cea mai veche rafinărie din ţară, Gheorghe Sandu a declarat: „Este clar că Steaua Română este văzută ca un concurent puternic pentru Rafo Oneşti, Petrom şi Petromidia, societăţi afiliate politic. Patronatul de la Steaua Română nu face parte din niciun partid politic. Noi încercăm să ne defăşurăm activitatea pe principii economice cinstite, iar dacă acest lucru nu ni se permite, vom continua acţiunile sindicale la Prefectură, Guvern şi poate chiar vom bloca DN1”. (10 iunie 2003)

  • Rafinăria a făcut afaceri cu statul de peste 572 miliarde

De la 1 ianuarie 2007, toate instituţiile publice sunt obligate să transmită Agenţiei pentru Serviciile Societăţii Informaţionale, date privind firmele cu care au contracte. În baza acestor date publice, colegii de la Ziarul Financiar au realizat topul primelor 500 de firme care au afaceri cu statul, pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 28 februarie 2008. Aşa cum era şi firesc, în acest top apar şi societăţi câmpinene… Capul de afiş al firmelor prahovene este deţinut de Rafinăria „Steaua Română” din Câmpina, aflată pe locul 10 în topul naţional, care a încheiat afaceri cu statul în valoare 572,44 miliarde lei vechi. Următoarea firmă din Câmpina este EdilConst, pe locul 71, cu o valoare de 134,94 miliarde. În acelaşi top se mai situează şi alte firme din Câmpina: Compania Energopetrol, locul 222, cu o valoare de 41 miliarde, precum şi Neptun, locul 280, cu 31,42 miliarde lei vechi. (19 martie 2008)

  • Rafinăria, favorizată cu aproape patru miliarde de administraţia publică locală

V-am promis în ediţia precedentă că vom dezvolta subiectul privind neregulile constatate de inspectorii Curţii de Conturi la ultimul control efectuat la Primăria Câmpina. Sunt multe semne de întrebare, sunt menţionate anumite firme favorizate de administraţia locală - mereu aceleaşi - dar controlul a identificat şi un prejudiciu total de aproximativ 5,5 miliarde lei vechi şi a stabilit inclusiv responsabilii. (...) Printre altele, inspectorii Curţii de Conturi au stabilit că „prin schimbarea nelegală a categoriei de terenuri curţi - construcţii în suprafaţă de 283.792 mp în alte categorii de terenuri agricole (fâneaţă, terenuri cu ape, terenuri neproductive) nu s-a stabilit, înregistrat, urmărit şi încasat un impozit pe teren în sumă de 2.028.100.000 lei vechi, cu accesorii aferente de 1.811.730.000 lei vechi, din partea Rafinăriei «Steaua Română»”. (...) Chestionat asupra concluziilor raportului Curţii de Conturi, primarul Horia Tiseanu ne-a declarat în privinţa acestei modificări a încadrării unor terenuri ale Rafinăriei că „prejudiciul a fost recuperat integral în timpul controlului”. (20 octombrie 2008)


Cine şi de ce vrea „moartea” rafinăriei câmpinene?
Timp de trei zile, la începutul săptămânii trecute, sindicaliştii de la Rafinăria „Steaua Română” au protestat în faţa Guvernului. Reacţia autorităţilor faţă de problemele celor 409 salariaţi spune multe despre faptul că soarta rafinăriei a fost pecetluită în alte cercuri.
Ziua I
Sindicaliştii de la Rafinăria „Steaua Română” nu au mai fost primiţi de premierul Emil Boc, aşa cum li se promisese. În schimb, ei au reuşit să ajungă la unul dintre consilierii ministrului Muncii, căruia i-au înmânat o listă cu problemele financiare pe care le are societatea. Sindicaliştii susţin că modul în care ANAF tratează situaţia rafinăriei câmpinene reprezintă un abuz şi solicită deblocarea în regim de urgenţă a celor peste 400 miliarde lei vechi, pe care Ministerul de Finanţe îi datorează societăţii. (...) Instituţiile statului nu reacţionează din cauza procesului intentat Guvernului de conducerea rafinăriei. „Steaua Română” mai are de recuperat încă 90 miliarde lei vechi de la Electrocentrale Oradea şi CET Iaşi pentru păcura livrată anul trecut. Potrivit directorului Nicolae Bucur, oprirea activităţii rafinăriei are consecinţe sociale şi economice deosebit de grave. Sociale - pentru că peste 400 de oameni rămân pe drumuri, iar economice - pentru că influenţele la bugetul local şi la cel de stat vor fi negative, rafinăria fiind unul dintre cei mai mari contribuabili.Toţi cei peste 400 de salariaţi ai Rafinăriei „Steaua Română”, unii dintre ei cu tot cu familii, au pichetat câteva ore sediul Guvernului. Totul după ce aceştia au primit notificare de concediere colectivă, din cauză că societatea a intrat în incapacitate de plată zilele Rafinăriei fiind, practic, numărate.
Ziua a II-a
Toţi cei peste 400 de salariaţi ai Rafinăriei „Steaua Română” au pichetat din nou sediul Guvernului. Totul după ce, la finalul săptămânii trecute, aceştia au primit notificare de concediere colectivă, din cauză că societatea a intrat în incapacitate de plată. Faţă de prima zi de proteste în Piaţa Victoriei, în a doua zi nimeni nu i-a mai băgat în seamă pe sindicaliştii de la rafinăria câmpineană. Absolut nimeni, ceea ce nu face cinste noilor autorităţi.
Ziua a III-a
La protestul din a treia zi au participat - la fel ca şi în primele două zile - aproape toţi salariaţii disponibilizaţi ai Rafinăriei. Viceliderul de sindicat de la „Steaua Română”, Dan Telegescu susţine că va urma un miting de amploare la Cotroceni pe 10 sau 11 martie. Dan Telegescu aşteaptă acordul pentru a se organiza un astfel de miting. Ministrul Finanţelor Publice, Gheorghe Pogea, şi preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, s-au întâlnit în a treia zi a protestelor cu directorul şi liderii de sindicat de la Rafinăria „Steaua Română” pentru a discuta cererile acestora referitoare la rambusararea TVA de către stat. La finalul discuţiilor, ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea, a declarat că statul va achita eşalonat obligaţiile către „Steaua Română”, numai dacă justiţia va da câştig de cauză rafinăriei în procesul cu ANAF.
Liderul Sindicatului „Rafinorul” din „Steaua Română” este într-o situaţie delicată. Şi asta pentru că el este şi lider local al PD-L, ba chiar a fost şi preşedinte al filialei locale, atunci când Tiseanu dezertase în favoarea altor formaţiuni politice. Sandu este şi consilier local al PD-L, dar în calitatea sa de sindicalist s-a văzut nevoit să protesteze împotriva Guvernului Boc, adică a şefului său de partid! Şi nu se poate spune că a găsit înţelegere la şeful său de partid. Ba dimpotrivă, mai ales că Boc nici măcar nu a dorit să dea ochii cu sindicaliştii de la rafinărie. (9 martie 2009)

  • S-a rezolvat, nu se poate! Rafinăria a primit banii, dar...

După un proces îndelungat între Rafinăria Câmpina şi ANAF, sentinţa a fost favorabilă societăţii câmpinene, iar zilele trecute au intrat în conturile Rafinăriei 10 milioane euro, contravaloarea TVA-ului aferent perioadei august 2007 - decembrie 2008. Lumea s-a bucurat, sperând într-o rezolvare a problemei, dar...
În ciuda existenţei în conturile Rafinăriei a acestei sume, nici o bancă nu este dispusă să elibereze scrisoarea de garanţie bancară, absolut necesară pentru semnarea contractului cu Petrom şi reluarea activităţii. „Pur şi simplu, fără nici o explicaţie, nici o bancă nu ne eliberează scrisoarea de agranţie absolut necesară pentru semnarea contractului cu Petrom. Practic, ne-am întors la situaţia anterioară procesului...”, ne-a declarat liderul sindicatului din Rafinărie, Gheorghe Sandu.
În acest moment nimeni nu ştie cum se va rezolva această problemă... Dacă se va rezolva... Doar trăim în România... (3 august 2009)

  • Senatorul Georgică Severin: „Statul şi-a rezolvat problema cu Rafinăria Câmpina!”

Vă informam în ediţia noastră trecută asupra faptului că Rafinăria şi-a primit cele 10 milioane euro de la stat, dar că nu se găseşte nici o unitate bancară dispusă să acorde o scrisoare de garanţie pentru ca societatea să poată relua contractul cu Petrom. Senatorul Georgică Severin, cel care s-a implicat şi a promis rezolvarea situaţiei, a declarat, în cadrul unei conferinţe de presă: „Tot timpul s-a vorbit de faptul că această societate este împiedicată, la nivel guvernamental, să iasă din situaţia gravă în care se află. Ultima dată când am discutat acest subiect, v-am spus că s-a ajuns la un proces cu ANAF, din iniţiativa Rafinăriei, că procedurile sunt absolut fireşti şi că, la modul în care se dau termenele în justiţia noastră, Rafinăria a avut parte de un proces rapid, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă, prin care i s-a acordat dreptul de a-şi recupera TVA din perioada august 2007 - decembrie 2008. După aceea, apăruse o altă problemă: cine o să le dea banii şi mai ales când? Decât să stăm să ne văicărim, eu am considerat că este mai bine să acţionez şi am luat legătura atât cu premierul Boc, cât şi cu ministrul de Finanţe, Gheorghe Pogea, am avut şi sprijinul Robertei Anastase, şi pot să vă anunţ că ANAF a virat integral suma în contul societăţii câmpinene. Pot să spun, cu toată responsabilitatea, că Guvernul Boc a acordat maximum de sprijin posibil, în condiţiile legale date, acestei unităţi economice. Aceşti bani puteau fi daţi în patru tranşe sau mult mai târziu, dar iată că banii sunt toţi acum la dispoziţia societăţii. În acest moment, statul nu mai datorează absolut nimic, Guvernul s-a mişcat cu o rapiditate extraordinară, a făcut toate plăţile la zi şi se reintră în raporturile comerciale, care sunt de cu totul altă natură şi care-i privesc pe acţionarii de la «Steaua Română» şi pe cei din administraţia de acolo”. (10 august 2009)

  • Rafinăria se închide, iar salariaţii vor fi concediaţi!

Criza economică loveşte serios – poate chiar mai grav decât se aştepta – localitatea noastră. După ce fabrica de ciorapi „Elca” şi-a închis definitiv porţile, începând cu 1 august se închide şi Rafinăria „Steaua Română”, iar 344 din cei 360 de salariaţi ai societăţii vor fi concediaţi, ceilalţi urmând să se ocupe de pază şi conservarea utilajelor. Astfel, după ce timp de 20 de ani Câmpina s-a mândrit cu faptul că nu s-a închis nici una dintre marile întreprinderi care funcţionau înainte de 1989, iată că, într-un interval foarte scurt, două dintre ele sunt puse pe butuci.
În cazul Rafinăriei „Steaua Română” lucrurile sunt ceva mai complexe, iar problemele acesteia nu sunt noi. La începutul anului trecut, când au început să se acutizeze problemele financiare, rafinăria avea 410 angajaţi. Jumătate dintre ei au intrat în şomaj tehnic din ianuarie 2009, iar cealaltă jumătate, trei luni mai târziu, în aprilie 2009. Între timp, 40 dintre salariaţii rafinăriei şi-au găsit alte locuri de muncă ori s-au pensionat.
Liderul de sindicat din cadrul Rafinăriei, Gheorghe Sandu, ne-a declarat că sindicatul a primit de la conducere un proiect de concediere colectivă. Acum se parcurg etapele preliminare, iar oamenii vor fi disponibilizaţi de la 1 august. „Un proiect similar am primit şi anul trecut, dar atunci nu s-a mai pus în practică pentru că s-a găsit soluţia cu şomajul tehnic. Actualul proiect de concediere îi vizează pe aproape toţi angajaţii. Nu ştiu ce se va întâmpla şi cum se vor rezolva problemele, dacă se vor rezolva. Trebuie să se ocupe cineva de conservarea utilajelor şi de pază”, ne-a spus Gheorghe Sandu. Astfel, la 115 ani de la înfiinţare, rafinăria câmpineană îşi va închide porţile. Cine mai urmează? (13 iulie 2010)

  • Sub presiunea măsurilor UE, Rafinăria “Steaua Română” trebuie să rezolve problema batalelor până la sfârşitul anului

La începutul săptămânii trecute Garda de Mediu Prahova a prezentat, în cadrul Colegiului Prefectural, sinteza activităţii pe 2014. Cu această ocazie au fost aduse în discuţie şi rafinăriile din judeţ care nu au finalizat toate măsurile impuse de Uniunea Europeană în privinţa protecţiei mediului.


Din cele cinci rafinării aflate sub incidenţa prevederilor Directivei 96 a Consiliului Europei, aflate sub monitorizare, patru nu şi-au îndeplinit obligaţiile asumate: Petrotel Lukoil, Rafinăria „Astra Română”, Rompetrol Rafinare şi „Steaua Română”.
Rafinăria câmpineană „Steaua Română SA” este în insolvenţă încă din anul 2013, oprind temporar activitatea de rafinare din anul 2009. Perioada de tranziţie de care beneficiază societatea este până la 31.12.2015, atunci când, pe lângă o altă serie de măsuri pe care trebuie să le îndeplinească, va trebui să rezolve şi problema batalelor, la care până la această dată nu au fost demarate niciun fel de lucrări. (10 martie 2015)

DREPT LA REPLICĂ



Editorial. A TREIA ZI DUPĂ MINUNE

Ca într-o ilustrare rizibilă a proverbului, imediat, la trei zile după incredibilele rezultate ale alegerilor, minunea s-a isprăvit. După bunul nostru obicei, orice victorie e urmată de o falie socială printre învingători. Așa și acum: cei care au votat anti-PSD s-au luat imediat la harță pe motivul apariției d-lui Barna la Antena 3. Unii s-au revoltat de prezența aceasta la postul numit pe bună dreptate haznaua, absolut nefrecventabil. Alții, în numele „pragmatismului politic”, au justificat prezența pentru ca vocea opoziției să ajungă și la electorii captivi cu mințile în acest post. Eu cred că dl. Barna, și niciun alt politician de frunte al opoziției, nu are ce căuta la acest canal. Raportul dintre pierderi și cîștiguri este net în favoarea primelor. Pentru că: 1. Presupunînd (fals!) că pot atrage alegători din rîndul „nucleului dur”, numărul acestora este irelevant, pot chiar pierde mai mulți; 2. Pierderea de imagine, a diferenței specifice (care trebuie mereu insistent subliniată: există și un alt fel de a face politică, noi nu suntem ca ei) este oricum mult mai periculoasă. Alegătorii români, nu numai cei din diaspora, și cei din țară, au dovedit o nesperată conștiință civică, pe care prostia și aroganța pesedeilor de frunte au accentuat-o. Numai că situația aceasta este volatilă și nu văd cum ar putea fi păstrată și sporită pînă la viitoarele alegeri. Opoziția cată să-și mobilizeze toate energiile pentru a împiedica PSD să-și ducă jocul distructiv din parlament mai departe. Deja opoziția a luat o scatoalcă nereușind să-și impună un președinte al Camerei Deputaților. UDMR este un aliat nesigur, gata să trădeze cînd ți-e lumea mai dragă, de partidul lui Ponta nu poate fi vorba, minoritățile (cineva ar trebui să aibă curajul regîndirii rolului constituțional al acestora, nu este normal ca într-un stat bazat pe conceptul de națiune civică să avem reprezentare parlamentară pe baze etnice) votează neabătut cu puterea. De unde cvorum pentru moțiune? Odată treziți, dacă s-au trezit din beția succesului, opozanții trebuie să treacă la gîndirea pe termen lung; deocamdată par luați prin surprindere. Să nu uităm că la alegerile locale milioane de oameni care lucrează în altă localitate decît cea de domiciliu din CI nu vor putea vota. Nici alte milioane de afară nu vor vota (aici eu aș cuteza să cer ca și aceștia să aibă voie, de vreme ce sunt cetățeni români, să voteze – electronic – la locale, au părinți, rude, case sau măcar o țară de care le pasă). În rest, ceea ce au spus mulți: vot electronic, vot în două tururi la primării. 


Pînă atunci, vedem tot felul de năzbîtii: dl. Orban, care nu obosește să ne uimească prin ideile sale anti liberale, propune înlăturarea privilegiilor fiscale ale IT-iștilor (printre puținele care se justifică), dl. Caramitru jr. îl înjură grobian pe dl. Neamțu (fiind la a nu știu cîta abatere, îi atragem atenția dlui Caramitru că trebuie să ne dovedească diferența dintre domnia sa și Rădulescu mitralieră sau Codrin Ștefănescu sau doctorul Bacalbașa nu numai prin CV, ci mai ales prin comportament. Sîntem sătui de indivizi precum cei enumerați). Arată complicat România după bătălie. De fapt, bătălia abia începe. Iureșul acesta dintîi nu va ține mult. Probele grele abia urmează: conlucrarea parlamentară pe legi esențiale, planuri de guvernare pe termen lung, pregătirea pentru prezidențiale, punerea în aplicare a unei legi severe a confiscării averilor ilicite etc. Dacă, după toate astea, opoziția va ieși franjuri, franjuri, iar PSD tare ca o stîncă, după ce a scăpat de cîțiva guguștiuci, atunci geaba bucuria! Nu uitați că PSD a supraviețuit și lui Iliescu, și lui Năstase și lui Ponta, va supraviețui fără probleme și lui Dragnea. Contrar politologilor învățați de pe micile ecrane, eu nu cred că PSD este o expresie a democrației pluripartinice, tot ceea ce a făcut în ultimul an și jumătate dovedește din plin că este un partid anti-democratic și anti-occidental, structurat nu pe criterii politice, ci pe tactica mafioto-bolșevică a acaparării puterii totale. „Remanierea” lui este imposibilă, singura soluție este desființarea lui, pe calea votului, firește, cum au dispărut PNŢCD sau, acum, ALDE. PSD este celula malignă a politicii românești, el nu a fost niciodată democratic decît de conjunctură, presat de situații externe. Cine se lasă înșelat de promisiuni de „reformă” va fi înghițit. 
Închei cu o observație din cu totul alt registru, dar care se referă în special la votanții anti PSD. Am observat marele (și firescul!) entuziasm al românilor la vizita Papei Francisc. Numai că foarte mulți  (din bazinul electoral PNL, USR, PLUS) dintre cei care s-au arătat încîntați de modestia, blîndețea, forța spirituală a Marelui Pontif s-au făcut a nu băga de seamă că acesta este un susținător al „familiei tradiționale”, la fel ca și BOR, pe care altfel o bruftuiesc în tot felul. Un retrograd, un adversar al progresului! Păi alegeți, tovarăși, puțină consecvență nu vă strică!
Christian CRĂCIUN

Fenomenul Dinamo din Câmpina

Joi, 30 mai, a avut loc la Restaurantul Toscano din Parcul Soceram lansarea cărții intitulate „O viață de Câine – istoria unui suporter dinamovist”. Cartea este creația a doi câmpineni, mari iubitori de fotbal și de Dinamo, o echipă care a făcut istorie în fotbalul românesc. O echipă a unor mari orgolii, la care a jucat o întreagă constelație de stele ale fotbalului românesc, dar și a unor mari iubiri de suporteri împătimiți. Cu toate că astăzi Dinamo București nu se simte deloc bine, chiar dacă nu este la fel de titrată ca marea ei rivală, Steaua București, devenită FCSB, nu trebuie să uităm că Dinamo București este prima echipă de club din România care a atins faza semifinalelor Cupei Campionilor Europeni, cunoscută astăzi drept Liga Campionilor Europeni, în sezonul 1983 – 1984. Altfel spus, Dinamo a fost prima echipă de fotbal dintre Carpați și Mare care a simțit gustul înălțimilor în care trăiește zeul Fotbal, fiind parte a unui careu de ași într-o ediție a primei competiții fotbalistice europene. E drept, după trei ani, Steaua a ridicat mult mai sus stacheta, câștigând Cupa Campionilor Europeni în 1986, apoi Super Cupa Europei, în 1987, dar marea ei rivală rămâne tot Dinamo București, care are în întâlnirile directe dintre cele două echipe (Eternul derby sau Clasicul României), o victorie în plus. 


Cum spuneam mai devreme, cartea este opera unui cuplu câmpinean, fiind scrisă de Sabin Dăniță, ce a făcut parte odinioară din tagma jurnaliștilor locali, care a așternut pe hârtie cele povestite de prietenul său Silviu Ciuhulescu, un dinamovist incurabil, prin venele căruia curge sânge de câine roșu până la moarte și dincolo de ea, cum sună și imnul echipei Dinamo. Dintr-un punct de vedere, cartea reprezintă un interviu luat de Sabin Dăniță lui Silviu Ciuhulescu. 


La Câmpina, nu se știe prea bine în ce condiții (poate și datorită faptului că viața orașului a fost, decenii la rând, marcată de cele două unități ale Ministerului de Interne, iar jucătorii lui Dinamo erau văzuți des la Câmpina, în cantonamente), s-a format, încă de la sfârșitul anilor 1970, o inimoasă grupare care era prezentă mereu la meciurile echipei Dinamo, atât pe terenul propriu al echipei, cât și în deplasările ei. Liderul grupării era Ion Chivescu, iar din grupul dinamoviștilor câmpineni făcea parte și Silviu Ciuhulescu. La toate meciurile la care a fost prezentă, mica și inimoasa galerie a ”câinilor roșii” din Câmpina și-a încurajat cu decență dragostea de Dinamo, nefiind implicată în niciun fel de altercații sau scandaluri. Membrii galeriei dinamoviste de la Câmpina erau respectați și de cei din galeria Rapidului, cu care se întâlneau adesea în Gara de Nord, erau simpatizați de întreaga galerie a lui Dinamo, fiind mereu aplaudați și salutați de spectatorii din ”Groapă” de cum intrau pe poarta stadionului. ”Faceți loc. Au venit băieții de la Câmpina!”, se putea auzi mereu strigându-se din tribune, la meciurile de pe stadionul din Ștefan cel Mare. 




La evenimentul de joi au participat multe glorii dinamoviste, dar și zeci de iubitori ai fotbalului și ai lui Dinamo, cei mai mulți trecuți de a doua tinerețe, dintre care am remarcat multe personalități ale Câmpinei. Prezentator al desfășurării evenimentului, omul cu microfonul și care i-a chemat la microfon pe invitați, a fost jurnalistul Florin Frățilă, un dinamovist recunoscut. De organizarea evenimentului s-a ocupat Asociația suporterilor dinamoviști din Câmpina, în special Ion Chivescu, ajutat de Irinel Dumitrașcu, Cosmin Raț, Florin Frăţilă și Silviu Ciuhulescu. Invitat de onoare a fost prezentat Ioan Andone, dar la fel de aplaudați au fost și ceilalți mari fotbaliști ai lui Dinamo de altădată: Florin Cheran, Alexandru Moldovan, Constantin Eftimescu, Marin Dragnea, Marius Niculae și Nicușor Vlad (care a jucat mai puțin la Dinamo). A fost prezent, de asemenea, și Ion Alexe, fostul mare boxer legitimat la clubul Dinamo, azi col (r), pe care românii nu-l vor uita niciodată pentru performanța sa de excepție: vicecampion olimpic la Olimpiada de la Munchen din 1972. 


În fața audienței, toți invitații și-au depănat amintirile vremurilor de altădată, vremuri de neuitat, când la echipa de fotbal Dinamo se cerea performanța supremă, iar toți fotbaliștii luptau pentru câștigarea campionatului, locul 2 la finalul unei ediții de campionat însemnând că obiectivul clubului în acel an nu fusese îndeplinit. Alexandru Moldovan are o casă la Câmpina și le-a mărturisit celor prezenți că s-a făcut câmpinean. Ioan Andone și-a amintit de cantonamentele de la Școala de Poliție, de antrenamentele epuizante în care alerga pe distanțe mari pe platoul de la poalele Muscelului, avându-l ca antrenor pe Mircea Lucescu, secondat de Florin Chenar. Marius Niculae și-a amintit de golurile miraculoase pe care le-a marcat la Liberec. Din toate declarațiile stelelor dinamoviste de altădată se putea citi regretul pentru situația nefericită în care se află clubul dinamovist astăzi, poate și din cauza faptului căp Dinamo nu a avut noroc de un patron foarte bogar și decis să finanțeze serios echipa, să investească milioane de euro pentru aducerea unor jucători de top. În ultimele decenii, clubul nu a avut decât patronate cu mulți oameni de afaceri cu mai mică putere financiară, oameni care nu se înțelegeau adesea între ei. După declarațiile invitaților, zecile de suporteri prezenți la mese le-au oferit marilor vedete noi dovezi de prețuire, scandându-și îndelung dragostea pentru Dinamo.
Apoi a fost proiectat un film cu meciuri memorabile jucate de echipa Dinamo în anii în care gloria era de partea ei. Filmul se termină cu un îndemn al lui Silviu Ciuhulescu, adresat generațiilor actuale și viitoare de suporteri ai ”câinilor roșii” din Ștefan cel Mare: ”Dinamo nu se judecă, Dinamo se iubește.”
Adrian BRAD 

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.3)

Pentru mulți, comunismul a însemnat demolări, dezrădăcinări, buldozere care au culcat la pământ case și cartiere întregi. Nopțile nedormite de groaza că poate mâine ajunge înștiințarea că se demolează și casa ta. Şi, de multe ori, înștiințarea a venit... Multe familii și-au strâns bagajele, mobila, ce au putut și au fost mutate la bloc. La plecare, se mai uitau la casa construită de „bunicu’”, cu o droaie de amintiri, peretele desenat cândva de „ăla micu’”, ușa de la sufragerie care oricum scârțâia puțin, treptele de la intrare de care te mai împiedicai uneori pe întuneric… Peste câtva timp, buldozerele transformau totul în moloz. Rămânea poate ca reper dureros vreun copac ciuntit, schilod, care acum „pătează” betonul vreunei curți interioare de bloc.
Directiva PCR care dicta demolările vorbea despre restrângerea perimetrului construibil. Teritoriul orașelor era împărțit artificial. În afara graniței fatale rămâneau uneori cartiere întregi. În privința lor, ordinul era clar: trebuiau rase de pe fața pământului.
Primarul din Câmpina acelor vremuri, Petre Câmpeanu, raporta săptămânal la Ploiești că aici se demolează case conform planului. Disciplina de partid era astfel respectată, socialismul multilateral dezvoltat se construia, șefii au fost o vreme mulțumiți. Dar atunci nu-l cunoșteau prea bine pe tovarășul prim secretar Câmpeanu… 

Demolările care construiau socialismul

Ordine de la partid

„Nu am cuvinte să le potrivesc să înțelegeți ce a însemnat directiva asta cu perimetrul construibil. Nu aș dori nimănui să fie în postura unui primar care să fie nevoit să aplice un asemenea ordin, reducerea perimetrului construibil. A fost ca și cum ai pune un compas pe hartă și ai trasa în cerc. Indiferent ce fel de primar ai fost, dacă îți pasă de localitate, te doare sufletul… Nu am avut curajul, în primul rând din bun simț față de mine, să mă duc să le spun oamenilor că sunt în afara perimetrului. Cartierul Slobozia era un mic orășel, cum era să mă duc acolo și să spun: «Voi sunteți în afara orașului!». La fel, cartierele Câmpinița, Victor Babeș. Asta se întâmpla prin 1986. Atunci au venit pe capul nostru și directiva și prelucrările și schița de sistematizare și macheta orașului. Macheta am ținut-o vreme la mine în birou și pe urmă am dus o la Casa de Cultură, în sala mică. O vedeau oamenii când veneau la ședințe. Ce, nu eram sănătos să merg prin cartiere să le spun eu treaba asta?! Nenorocirea era că nu puteai să-i mai dai omului o autorizație să își repare casa, să își repare gardul, să-și văruiască cotețul dom’le. Mulți s-au îmbolnăvit de inimă atunci.
Dar cel mai mare necaz era că trebuia să sunăm săptămânal să raportăm la județ câte case din afara perimetrului construibil am dărâmat. Am spus noi o lună, două, trei, ba că nu avem timp, ba că oamenii nu sunt pregătiți… Dar tot trebuia să comunicăm câte popularizări am făcut, de câte ori ne-am întâlnit cu cetățenii. Nici asta nu eram în stare să fac”.


Permiteți să raportez

„Pe atunci, arhitect șef al orașului era Paul Bărbulescu, un băiat bun, profesionist, foarte isteț, știa mereu ce are de făcut. Iar de raportat la Ploiești se ocupa secretara primăriei, jurist Gabriela Neagu, alt bun funcționar public, lucra la Consiliul Popular de 30 de ani. Într-o zi ne-am urcat într-un ARO, eu, ea, Paul, Negrea, viceprimarul de atunci, și am pornit prin împrejurimile orașului. Am mers noi pe la podul Telega, pe Voila, pe Muscel, pe la Lunca Cornului, pe Dr. Babeș… Ne-am făcut niște orientări. Cu harta în mână am făcut traseul ăsta de trei, patru ori. Până la urmă am găsit noi niște căsuțe unde era rampa de gunoi, pe prundul gârlei. Erau de fapt bojdeuce în care stăteau fără forme legale niște țigani. Am mai găsit o baracă pe undeva, la marginea apei. Aici a fost greu până am localizat proprietarul, că nu mai trăia. L-am găsit pe nepotul lui pe undeva pe la Târgoviște și i-am luat acordul. Așa că ne-am făcut un mic inventar. Acum aveam ce raporta. 


Raportam vreo două bojdeuce din astea pe săptămână. Cred că le-am raportat pe fiecare de vreo șase, șapte ori.
La un moment dat, secretara primăriei vine și îmi spune:
- Tovarășu’ prim secretar, mie mi-e frică, nu mai pot să mint.
- Nu-s minciuni, tovarășa! Spunem adevărul. Nu am demolat-o pe-aia de pe Câmpinița? Grajdul ăla?
- Păi am dat-o săptămâna trecută.
- O mai dăm. Oho, avem timp…
Așa am mers până în ’89, cu bojdeucile. Am tot raportat. Au cam venit ei să verifice dar i-am dus la rampa de gunoi. «Aici suntem în afara perimetrului, am dărâmat! Urmează acolo - le arătam spre ferma Voila - urmează apoi partea aceasta - le arătam altă zonă. Ce, parcă știau ei ce este acolo! Urmează multe. Urmează…»
Mai veneau să vadă schița de sistematizare, dacă am sistat autorizațiile, dacă am retras autorizațiile. (Cu o mirare aproape revoltată). Cum era să mă duc la om să-i zic: «Dă-mi autorizația înapoi?» Dar ce, nu mi-ai dat-o dumneata?, ar fi zis pe bună dreptate.
Vedeai că oamenii când aud de asta tremură, se schimbă la față… Şi eu, în loc să le cer autorizația înapoi, le ziceam: «Stai măi omule liniștit, că se rezolvă»”.

Foto: Facebook/ Câmpineanul
Semnau anonim

„La județ, la comandamentele lunare, știam lecția: ridicatul în picioare, criticatul puternic: «oameni de nimic, nu sunteți în stare să aplicați directivele!», capul jos, «’trăiți», terminat ședința… Ieșind de acolo, stăteam și noi la taclale pe urmă, le ziceam celorlalți primari: «Eu stăteam în picioare și primeam muștruluiala și voi iar mustăceați pe sub masă. V-am scăpat și de data asta. Am pățit-o tot eu». Au tot fost, pe lângă muştruluieli şi avertismente, avertismente cu vot de blam, dar nu m-au exclus din partid. 
Am luat odată un vot de blam pentru că am rezolvat o problemă la spitalul Voila. Nu avea spitalul presiune la gaze, pentru că așa era conducta făcută. Împreună cu șeful de la gaze am făcut în curtea Rafinăriei un by-pass, o legătură clandestină de gaze. Am făcut o deviere de conductă și am băgat o altă conductă, ca să creștem debitul de gaz. După aceea a crescut cât de cât presiunea de gaz și în cartierul Voila și la spital. Dar cum, necum, s-a aflat treaba asta. Cine a făcut asta? Cine? Tovarășul prim secretar! A intervenit directorul rafinăriei, Anatolie Ţariuc: «Nu există. Asta e lucrarea noastră internă, noi am făcut niște verificări, am luat presiunea de gaz». Noroc ca au venit niște nepricepuți. Sau au făcut pe nepricepuții. De ce să nu fiu cinstit, dacă ne ancheta vreun specialist scrupulous o pățeam, ne prindeau pe toți.
Erau scrisorile astea anonime, neanonime… Şi venea câte un individ să rezolve cazul, să ancheteze situația. Pentru o asemenea scrisoare ne chinuiau uneori zile întregi. Erau, chipurile, nesemnate, dar după conținut îmi dădeam seama despre cine este vorba. Unii sunt încă în viață, ne mai întâlnim. Semnau cu tot felul de nume, Stejaru Paltinu.. 
Și la Ploiești o duceau greu. Dar acolo era „județul” pe ei, nu prea aveau ce face. Era o prostie! Cum era să faci agricultură la Ploiești sau la Câmpina?”

Foto: www.academia.edu

Cine l-a ajutat pe Petre Câmpeanu

„Sprijin nu știu dacă am avut. Oamenii cu care am lucrat, viceprimarul Negrea, arhitectul șef, secretara, erau foarte disciplinați, oameni care nu îmi ieșeau din cuvânt. Dacă pățea unul ceva, pățeam toți. Dar eu eram prin secretar, eu îi scăpam. Sprijin pe cineva important nu am avut, că nu puteam știi unde dai și unde crapă. Nu puteam să spun cuiva «dom’le, sunt în încurcătură», că nu știam cum se putea interpreta, cu ce mă mai alegeam. Puteau să vină tot felul de comisii de anchetă, cine știe pe unde mai ajungeam. Tot am făcut de capul nostru, de unii singuri și pe răspundere personală. Era un secretar al județului cu care mai vorbeam, mă mai descătușam. Câmpina a avut mare noroc cu el.
Nici Dăscălescu, nici Postelnicu, deși erau de pe aici, nu au avut niciun cuvânt de spus în privința sistematizării la Câmpina. Dăscălescu era din Breaza, a fost salariat la Uzina Poiana. Datorită lui s-au făcut cele două poduri de la Breaza. A profitat de o chestie şi-l admir pentru asta. S-a folosit de faptul că a așteptat odată Ceaușescu aici două ore la barieră să treacă trenul. Imediat după asta, Dăscălescu a obținut aprobarea și în șase luni s-au construit pasarelele”.

Nădufuri

Și aici la Câmpina ar fi trebuit să se construiască două pasarele. Una de la Odor, fostul sediu al Electromontaj-ului, urma să iasă pe Câmpinița. Alta de la fosta Prelucrarea Lemnului urma să traverseze orașul și să iasă sus la Casa Tineretului. Și s-ar fi făcut dacă ar fi fost timp.
Au fost și decrete de demolare care ne-au avantajat pentru sistematizarea centrului. Altfel rămâneam cu case dărăpănate în centrul orașului și nu le mai dărâma nimeni. 
Atunci, în perioada aceea, tot cartierul Victor Babeș a venit la mine. Erau acolo căsuțele acelea frumoase, într-o zonă liniștită. A trebuit să-i calmez pe oamenii aceia: «Lăsați, mai oameni buni, că vedem ce-om face, stați liniștiți». Mai înjurau ei partidul, dar ce era să fac, să mă pun contra? Omul la necaz mai înjură...”
(va urma)
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 10 septembrie 2002 (episodul al treilea)
Citeşte AICI episodul 2.


Legea nr. 59 din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale  (fragmente)

Sistematizarea teritoriului ţării şi a localităţilor se înfăptuieşte pe baza politicii Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate, contribuind la creşterea necontenită a bunăstării materiale şi spirituale a tuturor oamenilor muncii şi la organizarea pe baze ştiinţifice, în mod raţional şi armonios, a cadrului în care trăiesc şi muncesc cetăţenii patriei noastre. (...)
În acest scop, Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.
Capitolul 1
DISPOZIŢII GENERALE PRIVIND SISTEMATIZAREA TERITORIULUI ŞI A LOCALITĂŢILOR
Articolul 1. (...) Prin sistematizare trebuie să se asigure restrîngerea perimetrelor construibile ale localităţilor la strictul necesar şi folosirea optimă a pamântului, care reprezintă o importantă avuţie naţională. (...)
Articolul 2. Prin sistematizare se va asigura dezvoltarea oraşelor şi comunelor – unităţi teritorial-administrative de bază ale societăţii noastre socialiste – în cadrul unui program naţional de ansamblu, ţinînd seama de întreaga reţea de localităţi urbane şi rurale, de influenţele reciproce dintre acestea, corelarea dezvoltării oraşelor şi satelor cu zonele în care se află şi adîncirea cooperării între localităţi. (...)
Articolul 3. Prin sistematizare trebuie să se asigure apărarea şi buna gospodărire a fondului funciar, fiind interzisă micşorarea suprafeţei agricole, urmărindu-se restrîngerea la minimum a suprafeţelor construibile, simplificarea şi raţionalizarea reţelei de drumuri comunale şi de cîmp, gruparea şi amplasarea liniilor de telecomunicaţii şi a celor de transport şi distribuire a energiei electrice de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţie, a digurilor şi canalelor de irigaţii şi desecări. Terenurile ocupate de construcţii, drumuri, canale, diguri şi reţele electrice şi de telecomunicaţii, care se eliberează prin lucrările de sistematizare, vor fi redate producţiei agricole de către deţinători. Comitetele executive ale consiliilor populare controlează şi răspund de redarea terenurilor în producţia agricolă la termenele stabilite. (...)
Articolul 4. Schiţele de sistematizare a municipiilor, oraşelor şi satelor, ca instrument de bază în desfăşurarea activităţii de sistematizare, se întocmesc şi se reactualizează de către comitetele executive ale consiliilor populare corelat cu studiile de prognoză şi în funcţie de prevederile din planurile cincinale de dezvoltare economico- socială a ţării şi după aprobare sînt obligatorii pentru organizaţiile socialiste, celelalte persoane juridice, precum şi pentru cetăţeni.  (...)
Articolul 5. Consiliile populare vor asigura participarea locuitorilor la elaborarea, definitivarea şi aplicarea în viaţă a schiţelor de sistematizare a localităţilor. În acest scop cetăţenii vor fi informaţi permanent asupra principalelor probleme şi acţiuni de sistematizare. (...)

Capitolul 2
SISTEMATIZAREA LOCALITĂȚILOR URBANE
Articolul 8. (...) De regulă, în localitățile urbane, regimul de înălțime al clădirilor noi de locuit va fi de 5 niveluri și nu mai puțin de 2 niveluri. Se pot prevedea și zone de locuit cu un regim de înălțime mai mare sau mai mic, în cazuri justificate, în funcție de mărimea și profilul economic și social al orașului, natura terenurilor de fundare și gradul de seismicitate, precum și relieful terenului.
Articolul 9. Construcțiile de locuințe se vor realiza cu precădere începînd din centrul localităților către zonele marginale, asigurîndu-se realizarea de ansambluri cu densități sportite, creîndu-se în acest fel condiții pentru restrîngerea în continuare a perimetrelor construibile. În scopul obținerii unei densități optime, comitetele executive ale consiliilor populare vor lua măsuri pentru amplasarea de locuințe și în ansamblurile realizate, urmărind armonizarea construcțiilor noi cu cele existente. (...)
Articolul 12. Gospodăriile situate în afara perimetrelor construibile ale municipiilor și orașelor se vor muta treptat în perimetrul construibil al acestor localități potrivit unor programe pe termen lung stabilite de comitetele executive ale consiliilor populare municipale sau orășenești.
Cetățenii ale căror locuințe au fost executate cu respectarea prevederilor legale vor beneficia, la mutarea gospodăriei, de terenuri și ajutoare materiale din partea statului, potrivit legii. (...)

Cetățean de Onoare al Câmpinei, profesorul şi scriitorul C-tin Trandafir la 80 de ani

Bonomie, sarcasm, respect, inteligență, bun-simț, altruism, polemică, încredere, erudiție, perspicacitate, spirit critic, ironie și generozitate, vocație publicistică și scriitoricească – acestea sunt câteva din trăsăturile de caracter ale domnului Profesor Doctor Constantin Trandafir, dascăl al numeroaselor promoții de liceeni ai Câmpinei, consacrat și temut critic și istoric literar al Culturii Naționale, din a doua jumătate a secolului XX și al primei jumătăți a secolului XXI! Autor al unui raft de bibliotecă plin ochi de cărți publicate, al miilor de articole publicate în presa socială și presa culturală românească, al nenumăratelor prefețe de carte literară, mentor de Cenacluri literare și director al ediției a IV-a a REVISTEI NOI, Domnul Constantin  Trandafir împlinește astăzi, 4 iunie, respectabila vârstă de 80 de ani!


Prin anii 1975 – 1985, aflat la cârma Cenaclului „B. P. Hasdeu” al Casei de Cultură din strada Griviței 95, alături de „siamezul” său, eminentul profesor, folclorist, poet și prozator Gherasim Rusu Togan, a fost oaspetele Cenaclului „Cezar Petrescu” de la Florești, membri ambelor grupări citind din lucrările lor și comentate, apoi, de ambii lideri literari, unele apărând în publicațiile vremii. După 1990, ne-am reunit forțele și pasiunile în paginile primelor ziare și reviste puse cu entuziasmul de-atunci, la cale, în binele publicului cititor. Odată cu apariția „puterilor separate în conducerea statului”, s-au cristalizat grupările politice și de natură culturală, explozia Libertății Cuvântului generând, în Câmpina, ziarele EVENIMENTUL CÂMPINEI (1990), PUBLIC (1991-1992), JURNALUL DE PRAHOVA (1992-1999), mai târziu ZARVA și respectiv PARTENER, și, urmare încetării JURNALULUI de PRAHOVA, cotidianul OGLINDA CÂMPINEI, din 8 martie 1999. Spiritul de echipă și-a arătat valențele în privința JURNALULUI de PRAHOVA și a succesoarei lui, OGLINDA CÂMPINEI, prin polarizarea condeielor de gazetari acerbi, Dl Constantin Trandafir colaborând la pagina „de minte, inimă și literatură” a Jurnalului de Prahova, apoi, cu editoriale în special, la Oglinda Câmpinei, într-un veritabil duel polemic cu dr. Christian Crăciun. Alături de profesioniști precum publicistul și criticul de film Nicolae Dumitrescu, ziarista Jenica Tabacu, scriitorul Victor Sterom, prof. Beatrice Niculescu, prof. Christian Crăciun, dr. Gabriel Nicolae, dr. Ion Nica, prof. Gherasim Rusu Togan, prof. Ida Crudici, ziaristul Aurel Dima, Ion Vintilă – Cavaler al Legiunii de Onoare, prof. Emanoil Toma, poetul Cristian Oprescu, publicistul și poetul Florin Dochia și jurnalistul Florin Frățilă, dl Constantin Trandafir a susținut în Jurnalul de Prahova și în Oglinda pledoariile D-sale, dominate de cele mai oportune puncte de vedere – atitudini critice și sau de adeziune la revigorarea vieții Culturii și a celei Social-Politice în Câmpina și în România scăpate de comunism.
Viața închinată Literaturii a rămas axul existenței Domniei Sale spirituale, scriind și publicând cărți cu impact monumental în acest amplu și de laudă domeniu estetic. Am avut norocul, fiindu-i mai mereu alături, ca redactor șef al ziarelor amintite, totodată și în îndelunga editare a suplimentului cultural al Jurnalului de Prahova, „Foaie pentru minte, inimă și caracter”,  apoi ale Oglindei – „Vinerea Literar-artistică”, „BABILON CAFEE”, „GRIFONUL”, „ȘUETA”, să primesc următoarele cărți sub ilustrul d-sale nume apărute, câteva cu un autograf de remarcabilă ținută intelectuală: „Dinamica valorilor literare”, Ed. Eminescu, 1983; „Ion Creangă, spectacolul lumii”, Ed. Porto-Franco, 1996; „Permanenţe literare româneşti”, Ed. Porto-Franco 1998; „Poezia lui Bacovia”, Ed. Saeculum I. O. 2001; „Efectul Caragiale”, Ed. Vestala 2002; „Cititul căriţilor. Poezia”, Ed. Premier 2006; „Mihail Sebastian, între viaţă şi ficţiune”, Fundația Culturală LIBRA, 2007; „1989, Vedere din provincie. Jurnal”, Ed. Vestala 2009; „Ion Creangă, spectacolul lumii”, Ed. Premier, 2012; „O călătorie în imperiu, de la Câmpina la Petersburg”, Ed. Premier, 2012; „Pactul conversaţiei. Naraţiuni critice”, Ed. Ideea Europeană, 2014.
Despre „Ion Creangă, spectacolul lumii”, dl. acad. Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România scrie în a sa „Istorie critică a literaturii române”, un amplu studiu, din care citez acest expresiv pasaj: „O încercare, din păcate ignorată, de a arunca în calea acestor dihotomii agresive păduri ori ape de netrecut a făcut Constantin Trandafir în studiul lui din 1996. Criticul a plecat de la tezele lui M. Bahtin despre „cultura populară a râsului”, nimerind imediat familia lărgită de spirite de care aparține Creangă, și anume de Chaucer, Boccaccio sau Rabelais, maeștrii carnavalescului, ai ludicului ca sărbătoare populară, care le dublează pe cele oficiale, oferind spectacolul enorm al lumii pe dos. Îți vine să spui: da, acesta este Creangă!”
Domnule Profesor Doctor Constantin Trandafir, LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE!  
Serghie Bucur

Cartea zilelor noastre. O DRAMĂ

Muzica ne-a făcut cunoștință, în postdecembrism. Epoca noastră „originală”. A libertății nemăsurate în gânduri, vorbe și fapte. Când vieți poți lua îndată, făr` de remușcări, făr` de judecată. Ea fiindu-i țintă, legitim, colegului Serghie Bucur. Octogenar verde și publicist activ, de lângă Ploiești. Martor nefericit la o tragedie. De SIDA neiertătoare iscată. Nepotu-i, Costin Marius Filip, sfârșind, în grea suferință, din cauza ei. Pe pat de spital, adolescent încă. După ce, proaspăt născut, e contaminat cu virusu` HIV. Printr-o injecție, tot în spital. Din neglijență clar criminală. Nepedepsită juridic până-n prezent. Învăluită, în continuare, de lașitate crasă la făptuitor. Ascuns în tăcere și anonimat. Chiar dac-a ucis, fie și numai din culpă, un nevinovat. Lovindu-i familia crunt, neînchipuit, iremediabil...

Cartea* prahoveanului e un strigăt spre lume. Un document despre societatea în care trăim pe plai mioritic. Un roman despre neputință și nepăsare. Într-un sistem ticălos și-n instituții de multe ori asasine. Despre ce-a îndurat un copil român pân-a răposat. Și ce-a însemnat boala lui rebelă pentru cei din jur. Așa că-n amintire merită și el, și ai săi din casă, s-apară, în pagini, cu nume reale. Ca cititoru` să fie convins pe deplin că adevărată-i povestea. Nu alcătuire din cea romanescă, pur imaginară. Serghie având aplecare și meșteșug îndestul ca să facă un bisturiu ascuțit din condei. Și din „Neantul” său, o viguroasă, clară, utilă acuză. Un apel întemeiat către conștiințe de pretutindeni. Scrierea sa chiar m-a-nfiorat și nu rareori, pe marginea ei, viu am discutat. I-am semnalat defecte (puține, de altfel) și-am recomandat să facă efortul unei noi ediții. Reconstruind, șlefuind unde este cazu`. Ca dreaptă, neabătută, vrednică să stea și după-ntâlnirea din cer cu cel multiubit, cumplit chinuit, azi, doar povestit. Ca o mărturie de nezdruncinat, în timp și spațiu pământean. Bătrâne romancier, ai datoria asta neapărat. Și du-te degrabă în București. Să vezi dacă-i trecut și Costin pe lespedea de piatră de la „Matei Balș”. De nu-l afli totuși, fă diligențe, cu sârg, să se repare omisiunea. Ca să ai ce-i spune când sufletele voastre vor sta față-n față. Firavă mângâiere, da` trebuitoare, ca omagiere veșnică sub soare...
Adrian SIMEANU
  *Serghie Bucur, „Neant. Colaj despre suferință”, Ed. EIKON, 2017 

365 de răspunsuri

Ultimul volum publicat de invitatul celei de a 16-a ediții a Seratelor culturale Elstar, fostul ambasador și ministru de externe Teodor Baconschi, se dorește un inedit dialog purtat cu publicistul, poetul și eseistul brașovean Laurențiu-Ciprian Tudor de-a lungul unui an de zile, din 4 decembrie 2017 până pe 5 decembrie 2018. Un dialog epistolar de tip nou, dar care s-a derulat în absolut fiecare zi a intervalului menționat. Ceea ce în sine constituie o performanță, chiar dacă putem bănui că jocul auctorial ar fi putut interveni și în această privința. Însă dialogul este unul percutant, acoperind o multitudine din fațete ale unei personalități atât de complexe, erudite, cu atât de multe experiențe de viață (cât o sută de oameni obișnuiți sau chiar mai mult). Laurențiu-Ciprian Tudor îi pune eseistului atât întrebări profunde, cât și unele șugubețe (Ce spuneți despre dans? Despre râs?, mai ales având în vedere că Teodor Baconschi a obținut un doctorat la Sorbona cu o lucrare despre râsul patriarhilor. Despre muzică?) sau politice (Nu vi se pare o calamitate guvernul nou investit, guvernul Dancilă?). 
Baconschi dezvăluie și filosofia sa de viață. „Socotesc că pentru fiecare om trebuie să vorbească faptele sale (bune şi, inevitabil, rele), aşa cum pentru fiecare scriitor vorbesc propriile cărţi. Ştiu că scriitorul contemporan este foarte adesea un obsedat al egolatriei exhibiţioniste. Mulţi (fără îndoială prea mulţi) trăiesc într-o vitrină unde se expun pe ei înşişi, ca pe nişte capodopere care se pot, la rigoare, lipsi de operă”. Cum definește fericirea Teodor Baconschi? „Psihologic vorbind, există fericire în orice moment de împlinire simțit ca atare: de la succesele sociale până la cele ale copiilor noștri și de la extazul erotic până la învingerea unei maladii. Acea fericire e fulgerător de efemeră, iar dispariția ei ne pune pe gânduri. De aceea ochii noștri caută și o fericire netrecătoare, instalată imaginar în lumea cealaltă: de la lumea creației până la spațiul veșniciei în comuniune recapitulativă cu al nostru Părinte ceresc (...) Ce mă face fericit? Orice moment în care mașinăria vanității mele și cea a răutății omenești își oprește huruitul”. 
Dimensiunea creștină rămână esențială și multe întrebări și răspunsuri gravitează în această sfera. Formația sa teologică poate ajuta cititorul să descopere răspunsuri la multe întrebări din perspectiva creștină. Din această viziune, Teodor Baconschi nu ezită să critice și actuala condiție a societății noastre: „Azi, în plin cult hedonisto-consumist al tinereții (veșnice precum artificiile cosmetice pe care se întemeiază), bătrânii o fac pe junii, iar adolescenții se maturizează ostentativ, pe măsură ce se simt mai puțin responsabili. Vârstele se maschează și se confundă, pentru că nu le mai asumăm, pierzând astfel farmecul și zestra lor existențială”. 
Nu este nicio surpriză că de-a lungul dialogului, Teodor Baconschi lansează nenumărate critici la adresa acaparării țării după decembrie 1989 de către elita nomenklaturisă de rang secund, amestecată cu structurile securității care s-au topit în societate precum untul pe felia de pâine caldă. Din start forțele pro-occidentale și democratice au plecat cu un imens handicap. „Am pornit drumul spre libertate cu stângul, continuându-l cu o Stângă cameleonică, niciodată dislocată, care s-a reprodus în cuget și simțiri până astăzi”. Dar succesul chiar la urne al Stângii neo-comuniste (inclusiv la ultimele alegeri parlamentare) se datorează și dispariției claselor pe care fostele partide interbelice le reprezentau. Revin dese săgeți spre amplul efort de contraselecție care operează cu mult succes în societatea noastră. „Nu mai cred într-un real proces al comunismului - condamnarea lui în Parlament înainte de integrarea în Uniunea Europeană rămâne climaxul simbolic al exorcismului colectiv - dar cred că e nevoie ca tinerii  de azi să cunoască detaliat crimele comunismului și ale Securității pentru a salva democrația și a o consolida, în stil european”.


Nu ne rămâne decât să așteptăm cu mult interes cea de a treia descindere a lui Baconschi în Câmpina în ultimii doi ani, pentru a descoperi unul dintre intelectualii de calibru ai României de azi.
 Codruț Constantinescu

Daruri de suflet pentru elevii Şcolii Gimnaziale din Şotrile

Marţi, 28 mai, elevii Şcolii Gimnaziale din Şotrile s-au bucurat de vizita actriţei Monica Davidescu, care prin intermediul Editurii Litera a oferit copiilor daruri de suflet, cărţi, cu ocazia zilei de 1 Iunie. De asemenea, Monica Davidescu a participat la o activitate din cadrul Proiectului Educaţional „Descopăr lumea citind”, coordonat  de prof. Maria Dobrescu, vorbindu-le elevilor despre importanţa lecturii în şcoală, dar şi în viaţă. Pe tot parcursul activităţii, între invitată şi elevi a avut loc un dialog constructiv pe tema activităţii propuse.



„Proiectul  îşi propune sublinierea încărcăturii educative, emoţionale şi chiar practice pe care o conţin textele de orice tip. Situaţiile propuse de textele literare şi nonliterare se pot extrapola la experienţa individuală a participanţilor care-şi pot prezenta, în timpul întâlnirilor, propria experienţă de viaţă, dezvoltându-şi capacitatea de comunicare. Activitatea se desfăşoară într-un cadru mai puţin formal, într-o atmosferă mai relaxată care să faciliteze comunicarea participanţilor, aşa cum s-a întâmplat şi astăzi. Astfel de activităţi sunt bine primite de elevi” – ne-a declarat prof. Maria Dobrescu.

Maternitatea SanConfind – prima lume a nou-născutului sănătos

Bloc operator și aparatură medicală de top

Secția de obstetrică-ginecologie din cadrul Centrului Medical Sanconfind din Poiana Câmpina, oferă servicii medicale de cea mai bună calitate. Secția are trei săli de nașteri (două pentru nașteri normale și una pentru operații cezariene), săli post-partum, opt camere de spitalizare pentru gravide în regim rooming-in, toate dotate cu aparatură medicală de ultimă generație. Pentru sistemul rooming-in, rezervele dispun de pat pentru nou-născut, masă de înfășat, chiuvetă specială pentru toaleta nou-născutului. De menționat că secția are o rezervă dedicată și utilată corespunzator pentru pacientele cu dizabilități. Blocul operator al secției dispune de o sală de operație modernă cu suprapresiune și sisteme performante de sterilizare, ce asigură condiții de lucru optime pentru chirurgi, anesteziști, neonatologi. Aici se pot efectua intervenții chirurgicale complexe, de mare amploare. Sala de preanestezie, compartimentul ATI cu trei paturi și nucleul pentru primele îngrijiri acordate nou-născutului extras prin operație cezariană completează componența blocului operator. Secția are două săli de naștere pe cale naturală dotate la cele mai înalte standarde, permițând o monitorizare corectă a travaliului și o naștere în condiții de siguranță pentru parturientă și nou-născut. Sălile de naștere sunt cuplate cu o rezervă de post-partum imediat, unde lăuzele vor fi monitorizate în primele două ore după naștere. Secția mai are în componență o sală de tratamente și mici intervenții pentru ginecologie, precum și o sală de tratamente pentru lăuze.

Compartimentul de neonatologie

Compartimentul de neonatologie, care își desfășoară activitatea în cadrul Secției de obstetrică-ginecologie, este locul unde se îngrijesc nou-născuții, începând cu asistența la naștere până la cele mai complexe îngrijiri și tratamente pentru susținerea adaptării neonatale la viața extrauterină. Nou-născuții din terapia intensivă neonatală beneficiază de aparatură medicală performantă (incubatoare moderne, mese radiante pentru resuscitarea neonatală, aparate  pentru ventilație mecanică, monitoare cardio-respiratorii, lampa de fototerapie, posibilitatea de efectuare a screening-ului metabolic extins și a celui auditiv). La Maternitatea SanConfind, nou-născuții sunt spălați numai cu apă sterilă. Neonatologia s-a desprins din pediatrie tocmai din prisma faptului că patologia și tratarea nou-născutului este foarte vastă și totodată diferită de patologia pediatrică. Nemaivorbind de continua modificare a acestei patologii, din ce în ce mai frecventă și mai agresivă, ce necesită educație medicală continuă și atenție sporită. Neonatologul trebuie să coopereze cu pediatrul pentru a acorda îngrijirea continuă și de durată a nou-născutului. Consilierii SanConfind vă stau la dispoziţie pentru oferte financiare personalizate. Tarifele pachetelor pentru nașteri la Maternitatea SanConfind sunt printre cele mai mici din țară, în condițiile în care calitatea actului medical este ireproșabilă, comparabilă cu tot ce oferă cele mai cunoscute maternități din sistemul medical privat existent în România. (P)