02 iulie 2019

„Cred că suntem singura ţară din lume unde comuniştii au câştigat alegerile în mod democratic după o revoluţie anticomunistă”

- declară profesorul câmpinean Ion Ghica, participant activ la evenimentele din decembrie 1989 -

Câmpina - secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (2)


Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România, bun prilej de a afla ce cred câmpinenii contemporani despre toată această perioadă complicată prin care a trecut societatea românească, implicit cea câmpineană. Prin acest demers jurnalistic ne propunem să publicăm o serie de interviuri cu oameni care în urmă cu trei decenii percepeau/ trăiau în mod diferit momentul crucial al schimbării de paradigmă în societatea noastră, oameni ale căror destine aveau să cunoască schimbări radicale până în zilele noastre, oameni alături de care încercăm să schiţăm un portret cât mai complet al celor 30 de ani postrevoluţionari.

Născut în ziua de 14 februarie 1951, la Câmpina, Ion Ghica - profesor de educaţie fizică şi sport, absolvent al facultăţii de profil din Iaşi - avea 38 de ani când au izbucnit în România evenimentele din decembrie 1989. Anticomunist convins, dl. Ghica a trăit la intensitate maximă toate episoadele revoltei populare din România şi mai ales de la Câmpina, alegând să se implice activ în organizarea acestora pe plan local şi ulterior reuşind să fie unul dintre puţinii martori ai constituirii şi activităţii noii structuri de conducere post-revoluţionare a oraşului, Frontul Salvării Naţionale.
În ianuarie 1990, Ion Ghica a fost unul dintre cei au reînfiinţat Partidul Naţional Liberal la Câmpina, pentru ca doi ani mai târziu, după o scurtă perioadă de timp în care a asigurat interimatul la conducerea filialei liberale locale, să se retragă definitiv din politică.
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Ion Ghica, profesor pensionar, ne vorbeşte detaşat despre toată această perioadă tulbure, lăsând mărturie aspecte interesante din culisele acelor întâmplări, cel mai probabil irepetabile în istoria românilor. 

În prim-plan, Ion Ghica, în mijlocul evenimentelor
de la Casa Ştiinţei, în ziua de 22 decembrie 1989
Sursa foto: Dragoş Dumitriu
- Există mărturii - fotografii, memorii scrise -  potrivit cărora participarea d-voastră la evenimentele din decembrie 1989 a fost destul de activă. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
- În ziua de 22 decembrie 1989, pe la prânz, mă uitam la televizor când am văzut că Ceaușescu și-a întrerupt discursul din balconul Comitetului Central  la mitingul de la București. Era speriat și am simțit că se întâmplă ceva ieșit din comun. Imediat am mers în stradă și după aceea la Primărie unde se strânsese multă lume. Unii încercau să sară gardul, alții se înghesuiau pe poartă. Cu tot efortul, n-am reușit să ajung  înăuntru, pentru că odată cu trecerea timpului se strângea tot mai multă lume. Unii care au fost mai informaţi erau deja în Primărie, instalați la birourile foștilor nomenclaturiști. Primarul fugise și în locul lui se instalase Capone, un personaj dubios, cunoscut în Câmpina acelor vremuri. Bineînțeles că a dipărut din peisaj destul de repede. Apoi eu și încă cineva am avut ideea să plecăm de la Primărie, pentru că era spațiul îngust și să organizăm un miting la Casa Științei, deoarece acolo era spațiu suficient și aveam tot ce ne trebuie pentru un protest de amploare. Știam de un portret pictat al lui Ceaușescu, de dimensiuni foarte mari, de 3x5 metri, la care ne gândeam să îi dăm foc, de biblioteca cu sute de volume de propagandă comunistă. Aveam destule motive să mergem acolo. În plus, exista și o stație de amplificare, adică puteam organiza un miting adevărat.  În perioada aceea conduceam o grupă de dans aerobic la Casa Științei şi îl cunoșteam pe Bebe Văleanu, care avea funcţie în conducerea instituției. Cunoșteam atmosfera și m-am dus, mai înainte, să vorbesc cu Marcel Popescu, omul cu discoteca, cu muzica, să pregătească  stația de amplificare și să o scoată afară. Îmi amintesc că, speriat, Bebe Văleanu n-a vrut să îmi dea portretul lui Ceaușescu zicând că îl are pe inventar!!! Am insistat și până la urmă am mers la arhivă, acolo unde era tabloul depozitat, l-am  luat și l-am ascuns la mine în sala unde făceam aerobic, să fie pregătit acolo. În timpul ăsta s-a strâns lume multă și a început balamucul cel mare. Noi, fiind deja pregătiți, am aruncat de la etaj cărțile roșii, manifestele Partidului Comunist şi am scos şi incendiat portretul dictatorului. Ușile Casei Ştiinţei au fost închise, pentru că așa a fost înțelegerea, să pregătim tot și să ținem ușile închise. Altfel , riscam ca oamenii  să intre și să devasteze clădirea. Așa a început singurul miting din Câmpina, în decembrie 1989. Am fost printre puținii, dintre cei prezenţi, care au strigat „fără comunişti!”. 

Tineri protestatari câmpineni, incendiind însemnele comuniste
- Un protest spontan, cel puțin așa lăsați să se înțeleagă, în ceea ce vă privește! Nu v-a fost teamă de Securitate, de eventualele represalii? Este știut faptul că în ziua de 22 decembrie mulți credeau că revolta urma să fie înăbușită de securiştii fideli dictatorului și chiar de armată. 
- Eu am ieșit în stradă în mod spontan. N-am avut nicio discuție cu nimeni pe tema asta. De fapt, în momentul acela, nimeni  nu mai credea că în România se poate răsturna dictatura ceaușistă. În ceea ce privește frica, pot să spun că în prima zi n-am avut nicio reținere. Aveam un soi de incoștiență amestecată cu adrenalina momentului și bucuria că scăpăm de comuniști. Teama a început să apară de a doua zi, când am văzut la televizor zvonurile cu teroriști, cu apa otrăvită și altele. Aveam să înțeleg mai târziu că toate acestea erau intoxicări bine plănuite şi că băieţii erau pregătiţi să preia puterea. De exemplu, când au început zvonurile cu apa otrăvită la Câmpina, în sediul primăriei se discuta un plan de măsuri, cum să fie informată populaţia.  Miliţienii, n-aveai nicio bază în ei, au spus că n-au megafoane. Oricum mulţi se ascundeau prin birouri şi n-aveai cu cine discuta. Singura posibilitate era o maşină de la pompieri. Cine să se ducă la pompieri să ia maşină? Am zis că mă duc eu. I-am spus căpitanului, care era vicepreşedinte FSN, nu-i reţin numele, să dea telefon acolo, să ştie şeful  pompierilor că merg să le cer sprijinul, adică să nu mă trezesc împuşcat la poarta unităţii. Am reuşit cu greu să-i fac pe pompieri să înţeleagă necesitatea demersului. După ce am fost prin toate cartierele oraşului şi am făcut anunţul, m-am întors la Primărie şi primul care s-a luat de mine că am îndrăznit să terorizez oraşul cu ştiri false a fost căpitanul care mă trimesese.  Eu sunt un tip impulsiv şi i-am răspuns pe măsură: „Măi tâmpitule, nu m-ai trimis tu?”. Era clar că voia să-mi pună în cârcă ceva, să mă scoată ţap ispăşitor, pentru zvonul cu apa otrăvită. Între timp venise un raport că apa era, de fapt, potabilă. Dar nu le-a mers cu mine! Povestea cu teroriştii a fost şi ea fabricată, ca o sperietoare, să împrăştie lumea de pe străzi. Şi a avut efect. Cel puţin la noi, oamenii au crezut în zvonurile conform cărora au fost trase focuri de armă automată în Gara Câmpina. O parte dintre noi, câţiva tineri, s-au dus acolo şi au aflat că cei din gară au fost terorizaţi, că s-a tras dintr-un tren care venea dinspre Sinaia, dar nu era nicio urmă de glonţ. Exact cum s-a întâmplat la Comitetul Central unde toată lumea trăgea, numai spre cei din balcon nu şi erau urme de gloanţe peste tot numai pe ei nu. Acum, când revedem filmul, înţelegem că a fost o regie.
- O regie bine pusă la punct şi în ceea ce priveşte alegerea noilor strucuri democratice de conducere? 
- Cu siguranţă. După ce am plecat de la Casa Ştiinţei şi ne-am întors la Primărie, băieţii, care cred că se ştiau dinainte, făcuseră deja Frontul Salvării Naţionale. În câteva ore au pus totul la cale. Şef era maiorul Lucian Cercel şi adjunct  un căpitan căruia nu-i mai reţin numele. În rest, mai ştiu că erau acolo Georgică Severin, membru în FSN şi Victor Bercăroiu, cel care fusese viceprimar în conducerea comunistă a oraşului. A fost singurul care a rămas în Primărie şi s-a comportat foarte onest, restul au fugit toţi. Ştiu că Bercăroiu n-a intrat în FSN de la început, ulterior a fost primit şi el, ca de altfel toţi comuniştii care în primele zile au dispărut de frică şi ulterior au revenit când au văzut că nu s-a schimbat nimic.
- Să înţelegem că noua structură democratică, la nivel de Câmpina, era de fapt vechea structură comunistă, puţin cosmetizată? 
- Bineînţeles. FSN-ul s-a format exact ca la Bucureşti. Cei care am fost în stradă, am mobilizat lumea, am dat foc la cărţi şi portretului lui Ceauşescu, am ţinut discursuri şi ne-am expus pericolelor -să ne reamintim că unitatea de securitate era în imediata vecinătate a Casei Stiinţei - am rămas de căruţă. Când am revenit la Primărie, cei care s-au ales să conducă erau baricadaţi şi păziţi de gărzile patriotice. Patru, cinci tipi cu ZB-uri. Am reuşit să intru eu şi încă vreo două persoane, în rest n-a pătruns nimeni. Acum, după atâta timp, eu cred că cei care au fost informatori ai Securităţii sau au colaborat mai mult sau mai puţin ocult cu organele statului comunist, cred că aveau o parolă, ceva, să se recunoască între ei, pentru că prea s-au potrivit la Bucureşti şi peste tot, inclusiv la Câmpina. Adică stai să te întrebi de ce au preluat puterea tot comuniştii Iliescu, Roman, Voican Voiculescu, Brucan şi din marea gloată revoluţionară, nimeni. La fel şi la Câmpina. Noi, fraierii, am stat pe stradă, în timp ce ăştia îşi făceau mendrele la Primărie. Şi mai este o chestiune: dacă urmăriţi evoluţia ulterioară a principalelor persoane care au pus mâna pe putere în 1989, asta vă spune tot. Majoritatea sunt oameni cu bani azi, cu afaceri ori în funcţii politico-administrative. Unii au fost la liberali, ulterior s-au întors în PSD, unde le era de fapt locul, alţii şi-au scos certificate de mari revoluţionari şi nu plătesc taxe şi impozite. Ar fi interesant să verificaţi  la Primărie cine are certificat de revoluţionar la Câmpina. Poate o să găsiţi nume surprinzătoare!
- Descrieţi o stare generală de confuzie, plină de incertitudini şi de temeri în acele prime zile de după prăbuşirea  sistemului comunist. Lucrurile s-au mai liniştit după moartea cuplului Ceauşescu!?
- Da, cu siguranţă. Oricum, la Câmpina, în afara zvonurilor cu apa otrăvită, cu focurile alea de arme automate în gară şi cu trupele de desant apărute la Băneşti, n-au fost alte probleme. Cam două săptămâni am trăit sub semnul  incertitudinii, după care FSN-ul a preluat puterea peste tot.
- Anii ’90, după 45 de ani de comunism, au adus, printre altele, multă decepţie în rândul românilor, atât în plan politic, cât şi economico-social. Partidele de opoziţie renasc cu greu, sunt privite cu ostilitate, economia centralizată se prăbuşeşte, individul dependent de partidul-stat e nevoit să se adapteze tranziţiei patronată de legea junglei. Vorbiţi-ne despre această perioadă!
- Sunt foarte multe de spus şi aş vrea să mă refer mai mult la partea cu partidele, pentru că am fost direct implicat. La jumătatea lui ianuarie 1990 am hotărât să ne implicăm în reînfiinţarea partidelor  istorice în oraş. Vorbesc de mine, fraţii Burloiu şi alţi prieteni. Fraţii Burloiu la PNŢ şi eu la PNL. Am ales  liberalismul pentru că mi se potrivea şi pentru că era partidul de care se legau cele mai mari realizări ale ţării, inclusiv aducerea monarhiei. Când am ajuns la sediul PNL, situat în clădirea din strada George Bariţiu, colţ cu strada Plevnei, deja era un grup format. Îl cunoşteam pe avocatul Veţeleanu şi mai puţin pe ceilalţi. La un moment dat a apărut pe acolo şi Georgică Severin.  M-am dus, m-am înscris, mi se pare că am fost al nouălea pe listă şi de atunci doi ani nu am lipsit la nicio activitate. Din punct de vedere organizatoric, în primul rând ne-am gândit cine suntem şi pe cine primim în partid şi am hotărât că cel mai bine ar fi să nu primim comunişti, activişti, securişti, miliţieni şi pe cei cu condamnări de orice fel. Atunci n-aveai cum să cunoşti prea bine omul, mai ales pe cei sub acoperire, cum se zice astăzi. Evenimentele următoare au dovedit că au fost destui şi din aceştia, neştiuţi. Pentru că cei care nu erau primiţi la început au ajuns să domine şi să conducă filiala şi partidul. Uitaţi-vă şi acum în partidele politice! Au fost foarte mulţi infiltraţi, foarte mulţi colaboratori ai Securităţii dovediţi după aceea. Pentru mine Bălăceanu-Stolnici era un reper moral şi ulterior să aflu că a fost informator al Securităţii, ba mai rău se ducea pe la Europa Liberă şi făcea schiţe şi dădea amănunte despre cei de le Europa Liberă, pentru ca Securitatea să se ducă să-i pedepsească. El cu nonşalanţă nu recunoştea şi spunea că a fost un gest patriotic. Tocmai Bălăceanu-Stolnici! Tatăl adoptiv al lui Tăriceanu, Amedeo Lăzărescu, a fost şi el informator la Securitate. Băiatul iată că nu prea sare departe de trunchi. Tăriceanu a fost de la început de-al lor. Se vede şi acum. Cum adică tocmai tu, fost preşedinte al Partidului Naţional Liberal, fost prim ministru, să fii unealta PSD-ului? Parcă nu sună bine când ştii ce a făcut PSD-ul, cu fostele denumiri, cu minerii peste tine, că la PNŢ erau droguri, că la liberali maşini de dolari... În anii ’90 a fost exact ca în regimul din anii ’50, pentru că de fapt FSN-ul şi Iliescu au instaurat un regim bolşevic. Şi ne uităm în istorie, înapoi în anii ’50, cine erau persecutaţi? Ţărăniştii, liberalii, social-democraţii şi monarhia. În anii ’90, cine? Exact aceiaşi! Deci acelaşi regim s-a instaurat atunci în ’89, un regim bolşevic. Nu mai spun câte am pătimit. Să vă dau doar un exemplu. Eu am fost profesor la şcoala din Proviţa de Sus şi am fost acolo la alegerile din Duminica Orbului, în 1990. Aveam cunoştinţe şi prieteni destui, pentru că lucrasem 14 ani. Când m-am dus ca reprezentant al PNL în secţia de vot, toată lumea, fostele cunoştinţe şi amicii m-au privit ca pe un gunoi. Şi oameni cu care m-am înţeles foarte bine mă acuzau de fel de fel de chestii, că vreau să influenţez votul, adică dintr-o dată am devenit paria. Doar pentru faptul că eram de dreapta, din PNL! Asta era atmosfera pe care au creat-o FSN-iştii în perioada aia. Am fost păcăliţi rău de tot. Eu am fost păcălit, recunosc, dar până la un anumit punct. În momentul în care m-am dus să mă înscriu în PNL eram foarte conştient despre ce se întâmplă în România şi cine vrea să ia puterea. Din noaptea de 14 ianuarie, cu răzmeriţa aceea din FSN, cu Mazilu pe tanc, atunci mi-am dat seama că, de fapt, tot ei vin şi în momentul când Petre Roman a anunţat că FSN-ul totuşi se va transforma în partid, deşi spuseseră anterior că nu, aia a fost cireaşa de pe tort. M-am convins definitiv spre ce se îndreaptă România. Eşalonul doi şi Securitatea conduceau ţara. Securitatea a condus-o şi o conduce. Pentru că ei au avut tot interesul să-l dea jos pe Ceauşescu şi toate afacerile pe care le avea România în Orientul Mijlociu, pe peste tot, cu armament, cu petrol, le-au preluat ei; ei ştiau conturile, tot, şi de aceea au apărut averi de sute de milioane de dolari.
- Să revenim la Câmpina....
- În partid a fost o luptă cu morile de vânt, pentru că încet, încet, ne-au copleşit numeric cei pe care la început nu îi primeam în partid. La un moment dat, prin 1992, am ocupat funcţia de preşedinte interimar, cu aprobarea lui Ionescu Quintus, căruia îi promisesem că pun partidul pe picioare. Am reuşit, dar când s-au organizat alegeri n-am avut loc nici măcar în comitetul de conducere. A venit un adevărat „desant”, care s-a înscris în partid cu scopul de a pune mâna pe barul partidului, de fapt pe spaţiul alocat barului. Pentru că ştiţi cum e, sunt persoane care dintr-un bar au făcut averi. Uitaţi-vă la Anastasescu care a început cu barul ăla la Cinema, ori la Abagiu, cu barul-autobuz. Unde au ajuns azi!? De aia a fost mare bătălie pe barul liberalilor, adjudecat de fiică-sa lui Vigherzan, până la urmă. Eu am fost împotrivă pentru că ne făceam de râs cu Vigherzan, un om cu puşcărie la activ. Cred că şi din acest motiv am fost marginalizat şi exclus din comitetul de conducere.  De la barul ală se trag toate relele partidului. Oricum, liberalismul câmpinean are tradiţie în a se mobiliza în avantajul unor aşa-zişi lideri. La un moment dat, Georgică Severin, care plecase de la noi, a înscris în partid vreo 300 de persoane, la foc automat. De unde le-o fi luat, nu ştiu. A organizat şedinţă de alegeri la Casa de Cultură şi a fost ales fără probleme. A fost şi Quintus de faţă. Ulterior a intrat în Parlament din partea PNL. Aşa s-a scris istoria până în zilele noatre.
- În 1992, după o scurtă carieră politică, v-aţi retras. Ce s-a întâmplat?
- Datorită tensiunilor am făcut un ulcer, a trebuit să mă operez şi am hotărât de atunci că nu merită să-mi stric sănătatea. Pentru ce? Am rămas membru în continuare. Şi acum am legitimaţia semnată de primul preşedinte al nostru, Radu Câmpeanu. Mă consider liberal adevărat în continuare, dar nu mă regăsesc în ce se întâmplă acum în politică. Asta nu mai e politică liberală. La noi e un capitalism de cumetrie, un capitalism atipic, pentru că lucrurile nu se desfăşoară ca în Occident, ca într-un capitalism adevărat, care a evoluat. La noi nişte băieţi isteţi au pus mâna pe nişte bani. Şi se vede. Ei au făcut afaceri împreună. Am discutat cu cineva, vă dau un singur exemplu, în Moldova, cum se făceau bani ani în anii ’90 şi mai târziu. Erau garnituri întregi de tren, cisterne cu ţiţei, cu petrol, cu ce erau. Intrau într-o rafinărie, le făceau intrarea pe aici, pe altă parte ieşeau şi se duceau în altă rafinărie. Ăla lua banul. Aşa s-au făcut bani. Asta puteai s-o faci tu singur? Ăsta e capitalism? Nu! Bancorexul era banca Securităţii. Mi-a dat mie cineva credit de la Bancorex? Nu! Îi dădea cui trebuia să-i dea credit. Şi aşa şi-au făcut averile. Ei bine, ăştia n-au cum să facă în continuare un capitalism adevărat în România. O avere de un milion de euro sau de dolari în America se face într-o generaţie, două, doar dacă n-ai o idee genială cum a avut ăsta de la Microsoft. Se zice că Radu Mazăre are 200 de milioane de euro. El va ieşi din puşcărie şi nimeni nu-i va lua banii. 
Am avut o cumpănă extraordinară în ’90, am avut un noroc extraordinar. Aduceţi-vă aminte că eram buricul pământului în ’89. Mămăliga românească a explodat, eram în centrul atenţiei întregii omeniri, eram ridicaţi în slăvi, primeam ajutoare, România era number one pe toate canalele de ştiri. Ce am făcut noi cu chestia asta? N-am profitat absolut deloc! Sau poate că au profitat unii, inclusiv de pe la Câmpina. Ce afaceri au mai făcut cu ajutoarele din străinătate! Vă amintiţi de Pelsev? Am fost lăudaţi până la mineriade şi după alegerile din Duminica Orbului, când s-a văzut că a explodat degeaba mămăliga românească, că de fapt comuniştii au venit cu tancurile şi pentru prima oară în istorie au fost votaţi pe bune, fără să se inverseze voturile, cum a fost în ’45. În ’45 au câştigat ţărăniştii şi liberalii şi Stalin ce a zis: nu contează cine votează, contează cine numără voturile. Şi le-au făcut pe dos. 

Profesorul Ion Ghica, acum pensionar
- Ce sentimente vă încearcă privind în urmă la această perioadă din viaţa dvs.?
- Singura bucurie mare este că am reuşit să scap de regimul ăla păcătos. Sunt foarte mulţi care regretă ce a fost înainte, pentru că aveau locuri de muncă, pentru că... în fine. Dacă te gândeşti că românul se mulţumeşte cu puţin în general şi că mai are şi proverbul ăla „capul plecat sabia nu-l taie”, de-aia nu avem avut nici dizidenţă de-aia ca în Polonia, ca în Cehia sau Ungaria. E de înţeles de ce românul regretă regimul trecut. Au ajuns la bătrâneţe, românul e nostalgic în general... E procentajul ăla de 30 şi ceva la sută pe care îl are PSD împreună cu Ponta, 30-35% pe care românul îl dă PSD-ului constant, pentru că ăştia sunt nostalgicii comunişti, care încă mai sunt destul de mulţi.
- Despre prezent ce părere aveţi?
- Dacă vă referiţi la Câmpina, nefiind în majoritatea timpului un oraş roşu, astăzi arată, după părerea mea, splendid. Eu m-am plimbat foarte mult prin toată ţara, am fost şi peste hotare, şi drept să vă spun nu mi-aş dori să trăiesc în alt oraş. A evoluat extraordinar de bine: e un oraş curat, e lumea civilizată... Aţi auzit la Câmpina de scandaluri între clanuri, despre devastări, au venit mascaţii peste noi vreodată, s-a întâmplat vreo crimă oribilă? Nu! Străzile sunt asfaltate aproape toate, cu excepţia celor care au statut de drum judeţean şi se ştie de ce în Câmpina drumurile judeţene arată cum arată, pentru că şefi la judeţ au fost pesedişti întotdeauna şi l-au carotat pe primarul liberal sau ţărănist. Mă mir că centrul a reuşit să-l facă, dar uitaţi-vă la Calea Doftanei. Drum judeţean. Nu se face. 
- O scurtă concluzie, după 30 de ani de la căderea comunismului...
- Cred că suntem singura ţară din lume unde comuniştii au câştigat alegerile în mod democratic după o revoluţie anticomunistă. Am avut acest ghinion de pe urma căruia mai tragem ponoasele şi azi. 

Editorial. ANTICULTURALII

Acum vreo două săptămîni, prezent la o televiziune, dl. Băsescu spune că Primăria București are lipsă în buget cam 1 miliard. Am asistat apoi la un spectacol hipnotic: intrată în replică la telefon, dna. Firea l-a mitraliat pur și simplu cu injurii vreo zece minute – sub privirea pasivă a moderatorului -, fără evident să aducă nicio cifră drept contraargument, spunînd doar obsesiv „nu-i adevărat, sînt bani” șamd. Sigur că aflăm acum că este necesară o rectificare negativă a bugetului primăriei exact cu suma amintită. Asta este o introducere pentru a înțelege contextul. Căci asistăm la o serie de tăieri bugetare, inexplicabile într-o economie care crește atît de zglobiu cum ne-o prezintă guvernanții. Tăieri care afectează, ca de obicei, în primul rînd cultura. Teatrul Național din București este paralizat, obligat să concedieze peste 50 de persoane din personalul tehnic, indispensabil într-o uzină cum este un teatru unde se văd numai actorii. Toate instituțiile de cultură, teatre, muzee, opere, proiectele culturale independente care sînt sîngele vieții culturale sînt grav afectate. Ministrul Culturii spune, cu un cinism stupefiant, că angajații respectivi nu sînt ai teatrului. Ba sînt, prin intermediul unei agenții, și, mai ales, sînt neapărat necesari. O autostradă, dacă nu o începi anul ăsta, o poți începe și la anul. În cultură, însă, orice pierdere este iremediabilă: un proiect cultural, un festival, un contract cu o mare personalitate artistică internațională sînt unice, odată ratate nu mai pot fi recuperate. 


De puțină vreme am aflat șocați (vestea nu a făcut însă foarte multe valuri, pentru că în presa noastră cultura nu are vizibilitate) că TVR „a pierdut” (de fapt, a refuzat) drepturile de transmisie a Festivalului Enescu. Am avut revelația că oamenii ăștia urăsc cultura. Mulți spun că „e la fel ca în anii 50”. Nu tocmai! În anii 50 erau urîți oamenii de cultură, ca reprezentanți ai „burgheziei”. Dar Cultura reprezenta totuși un fel de fascinație misterioasă. Intimida. Acum, cu toate fabricile lor de doctorate, ăștia urăsc, de fapt cultura, ca pe ceva ce le rămâne definitiv interzis și le scapă controlului. Pot să aibă șapte doctorate, tot inculți rămîn. Nici măcar snobi nu sînt, ca Năstase. Statul nu are bani să cumpere un Brâncuși, dar ei achiziționează prin experți tablouri doar pentru că au auzit că se pot face foarte mulți bani dintr-un metru pătrat de pînză, și le pitesc în cavouri. Pentru ei, cultura se reduce la lozincile identitare de un naționalism tîmp, la versurile răcnite ale lui Păunescu, la sarmale și la ie. Mă apucă groaza cînd văd că ne lăudăm, la Bruxelles de pildă, cu asemenea „spectacole” perfect în spiritul nerăposatei Cîntări a României. În loc să impunem artiștii vii și cultura vie, de azi, promovăm o ancestralitate nici măcar autentică. Ne autoprezentăm drept primitivi. Ura lor față de cultură vine, firește, din resentiment și din ignoranță. Un învățămînt care a exmatriculat de mult noțiunea de cultură generală nu oferă nici măcar minimul background necesar pentru a înțelege mecanismul sistemului cultural. În subconștientul multora pare că se păstrează străvechea idee proletcultistă că omul de cultură este un parazit, care trăiește din banii bietului muncitor. Iar cultura ca atare un lux al paraziților sociali. Sigur că nu vor spune cu voce tare asta, dar mentalitatea subsecventă aceasta este. Există și o explicație mai pragmatică:  lipsa de bani. 
În ciuda triumfalismului afișat de guvern și de găunosul domn Teodorovici, miroase rău a criză. Și de unde să tăiem? De la cultură, care e un lux, firește. Ura este față de ceva ce nu înțelegi, ce simți că te depășește, mai ales cînd ai foarte multă putere, te înspăimîntă, pentru că îți scapă. În altă ordine de idei, actorii trebuiau pedepsiți pentru protestele lor foarte decise la adresa abuzurilor puterii actuale. Acum citesc despre reacția tipică de politruc a ministrului culturii, care a decis control la TNB, în loc să protesteze din toți rărunchii la reducerea bugetului păstorit de domnia sa. Căci nu numai TNB e în discuție. Dar e cel mai vizibil. Vedeți cum oameni care au asigurat continuitatea și funcționarea normală a unor instituții – într-o țară în care domnește haosul perfect organizat – cum sînt Isărescu sau Caramitru devin adevărate ținte pentru acest partid al cărui singur punct autentic de guvernare este distrugerea țării? Au distrus învățămîntul, căci numai prostimea poate fi manipulată, au distrus presa independentă, sugrumă cultura (la nivel local jalea e și mai mare, cu excepțiile de rigoare, în afara „cîntărilor” cu tot felul de „artiști” abonați, plătiți pe sume incredibile, primarii nu au nicio altă idee despre ce înseamnă cultură). Cultura este ultima redută. Dacă ignarii ăștia grobieni o reduc și pe-asta la un fel de „opium pentru popor” la „distracția” cu mici și bere sîntem pierduți!
Christian CRĂCIUN

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.6)

MECANISM INTERIOR

Istoria Câmpinei în anii ’80 se înscrie, desigur, într-un context mai larg. Anii comunismului au însemnat și pentru câmpineni ceea ce a însemnat pentru toată țara. Diferențele, excepțiile, au constat în faptul că primarul acelor vremuri avea capacitatea de a prelua asupra sa ceva din tensiuni, avea diplomația de a se strecura printre indicațiile partidului astfel încât orașul să câștige.
De data aceasta am ținut să aflăm care a fost mecanismul intim care l-a ghidat pe Petre Câmpeanu în acei ani, de unde a învățat acea flexibilitate demnă.

Petre Câmpeanu
„Fostul primar Gheorghe Ilioiu mă cunoștea de mulți ani de zile, de când eram un tinerel. Dânsul ieșise la pensie când eu eram primar. Și pe vremea aceea mergea pe jos, din Broaște, unde stătea, până în Slobozia și pe Câmpinița. Întotdeauna i-am cerut sfaturi din astea omenești, gospodărești și totdeauna a fost alături de mine. Îmi spunea: «Tinere, mergi înainte că mergi bine!» Și conta. Omul acesta a muncit o viață în primărie. El pleca de la prioritățile orașului din anii respectivi: în primul rând, a ținut să aibă străzile pietruite, asta a fost o activitate deosebită.
Gheorghe Ilioiu, primar al Câmpinei între anii 1954-1960
Sursa foto: Mădălin Focşa
El cu piciorul controla tot orașul. Îl vedeai în toate cartierele, așa încât știa, la orice oră din zi și din noapte, pulsul orașului. Simțea viața cu bune și rele. Avea un stil aparte de a se comporta cu oamenii, avea ceva foarte greu de priceput, de explicat. Ceva ce trebuie să simți. Când îl simți pe om cu muncește, cum se implică în durerile și nevoile celor cu care vorbește sincer, cald, atunci îl simți cu adevărat, îl simți un conducător. Asta am încercat eu să învăț, așa, din mers. Așa ceva nu se copiază, se deprinde. Munca, viața, clipele trăite zi de zi te învață. Nu există să vin la serviciu la ora 8 și să plec la ora 160. Eram primar non-stop, zi și noapte.
Odată a fost un accident monstruos pe un viaduct de la Valea Doftanei. Un autobuz s-a răsturnat. Au murit atunci 23 de oameni. La o jumătate de oră de la producerea accidentului, la ora 3 noaptea, eu am fost acolo, la fața locului, cu o companie de militari în termen și comandanții lor. Era iarnă, era zăpadă. La 30 de metri, unde se răsturnase autobuzul, se vedeau niște mogâldețe. Am stat de vorbă cu militarii, toți tineri: «Băieți, acolo sunt frații voștri, părinții voștri. Care aveți tăria să coborâm să-i ridicăm de acolo, bine, care nu, nu». Nu a fost ceva forțat. Tinerii erau încorporați de o lună, două și trebuiau să coboare pe frânghie să scoată cadavrele de acolo. Comandantul lor le-a ordonat: «Un pas înainte cine are curajul!» Toată compania a făcut un pas înainte. A fost ceva deosebit. Şi așa am scos cadavrele și le-am adus la morga spitalului. Era o dramă, ce era să mai stăm la discuții!? Am dat comandă imediat la Prelucrarea Lemnului pentru 23 de sicrie. Când au venit familiile să ridice trupurile le-au luat în sicrie. La o asemenea nenorocire cum era să stăm să ne mai gândim dacă avem sau nu bani?!”

Din nou despre vecini

„Când mai aveam probleme, când aveam nevoie de ceva, apelam la primarii localităților din jur. Dacă venea cineva important, care voia să stea o zi, două, atunci îmi sunăm «vecinii». Cojocărescu de la Valea Doftanei, de pildă, era omniprezent. Iancu de la Cornu, Foidaş, fostul primar de la Telega. Aveam cu ei «relații de întrajutorare». Și când mai aveam nevoie de produse, erau oamenii foarte săritori. Mai aveam uneori nevoie să plec pe la București, pe la Ploiești, cu «ajutoare» și din Câmpina de unde? Nu aveam aici nici «lichid», nici produse țărănești. Atunci apelam la unii colegi.
Mai puțin mă ajutau cei de la Breaza și din orașele astea de sus. Nu prea apelam nici eu la ei, dar nici nu prea îi ajutam. Primarii din Breaza, Sinaia, Bușteni erau un pic invidioși. Ne întâlneam pe la Ploiești, pe la ședințe și îi vedeam. Se mai întâmpla să fie criticați în chestiuni edilitare, gospodărești: că de ce la Câmpina se poate și la ei nu. Veneau repede cu argumentul: «Câmpina are industrie, are putere. Noi ce să facem?» Și atunci, normal că îmi reproșau:
- Fir-ai tu să fii, iar ne-ai făcut-o!
Eu le spuneam:
- Stați în banca voastră, nu vă puneți cu orașul Câmpina, că nu aveți succes!
Primarului de la Sinaia i-o retezam scurt:
- Ce vrei? Tu conduci un oraș prezidențial și preferențial.
Norocul nostru era că ne descurcam altfel cu forța de muncă și cu utilajele. Nu se punea problema de un tractor, o basculantă sau un camion. Le găseam. Acu’, de ce să nu fiu cinstit, mai eram și un pic răutăcios. Mai țipa și primarul de la Breaza că vrea utilaje. Dar cum era să le trimit acolo? Întâi trebuia să ne facem treaba aici!”

Petre Câmpeanu, prezent la o depunere de coroane
în Cimitirul Eroilor de pe strada Bobâlna

Petre Câmpeanu și vânătoarea de vrăjitoare

Fostul primar Petre Câmpeanu a fost cunoscut multor concitadini. Nu atât de mulți însă i-au fost aproape și imediat după destituirea sa și în anii ce au urmat. Profesorul Maxim Blanck ne-a putut povesti câte ceva despre această perioadă delicată.

Prof. Maxim Blanck
„Despre Petre Câmpeanu unii poate spun că este un fost comunist. Dar a făcut multe lucruri bune. Acest comunist a salvat niște oameni. Pot să vă dau exemplul cu Satul de Vacanță de la Voila. Din neglijența cuiva, au luat foc căsuțele de acolo. Cineva trebuia să plătească, probabil administratorul. Petre Câmpeanu nu a așteptat ca cineva să plătească. A strâns toți directorii din fabrici... Și pe vremea aceea, ce spunea primarul și prim-secretarul aia era. Dacă nu făceai ce-ți spunea, zburai în câteva zile. Ne-a strâns pe toți și ne spus:
- Oameni buni, trebuie să ajutăm un om care nu este vinovat. Tu faci o căsuță, tu faci o căsuță...
Cât despre aprovizionarea orașului, așa era cum ați scris, veneau bucureștenii și își făceau cumpărăturile de aici. Se aprovizionau cu brânză, cu carne... Nu știu de câte ori a fost ridicat în ședință, în plenare: «Ce e, măi, la tine acolo? Ce sunteți voi, stat în stat? De unde le dai tu ăstora motorină și de ce vin ăștia numai la tine și nu vin și la Ploiești?»
De asemenea, Petre Câmpeanu și-a pus pielea la bătaie atunci când, pe răspunderea lui, s-au dărâmat niște clădiri vechi ca să se facă un front de lucru pentru refacerea centrului. Îmi spunea odată prin câte a trebuit să treacă pentru a obține fondurile necesare construcției de locuințe. Ca să nu mai vorbesc de faptul că primele blocuri specifice zonei de munte au apărut aici, la Câmpina. Ăsta a fost un act de mare curaj pe vremea aceea, când nu aveai voie să demolezi nimic fără aprobare de la CC.
Toate lucrurile acestea în mi le povestea Petre Câmpeanu când ne întorceam de la ședințele de Consiliu. Mi-a făcut mereu mare plăcere să merg alături de acest om. După părerea mea, adevăratul om se vede atunci când este prieten cu cineva și atunci când este sus, și când este jos. Nu să-l lovești atunci când a căzut. Poate unii, imediat după ’90, l-au lovit nemeritat pe Petre Câmpeanu. Şi, în condițiile astea, nu este păcat că a trebuit să treacă prin ce a trecut în primii ani după ’90? Știm cu toții cum era: dacă fuseseşi comunist, erai dat jos imediat, se spunea că nu fuseseși bun de nimic. Au trecut câțiva ani până s-a revenit la o stare de normalitate. Gândiți-vă ce s-a întâmplat cu toți foștii activiști. Erau socotiți dușmani, au fost nevoiți să stea deoparte. Lui Petre Câmpeanu putea să i se ofere un post mai bun, având în vedere experiența lui. În schimb, a fost mutat la atelierul de reparații al primăriei”.
(va urma)
Sorina Bumbăcea
Articol publicat în ediţia din data de 8 octombrie 2002, (episodul al şaselea)
Citeşte AICI episodul 5.

Lectura NU dăunează grav sănătăţii. ALTE AMINTIRI DIN CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Fascinantă rămâne dorința celor care au supraviețuit unor încercări cumplite, de regulă eludând/ păcălind moartea (pe front sau în formele de represiune totalitară ale secolului trecut, în Gulag sau Holocaust) de a-și spune povestea, de a-și transmite experiențele traumatice. 
Memoriile lui Nicu Negrici, tatăl cunoscutului critic literar Eugen Negrici, ar fi putut să se așeze fără probleme în primul raft al cărților memorialistice scrise de ofițeri români care au luat parte la campania din est a Armatei Regale Române, alături de cele ale lui Radu Mărculescu [1], Aurel State [2] sau Aurelian Gulan [3] dacă s-ar fi păstrat în totalitate. Singura diferență, norocoasă pentru tatăl lui Eugen Negrici, a fost că a avut şansa, dar și inteligența, de a nu se lăsa capturat la Stalingrad (unde a căzut prizonier Radu Mărculescu, ofițer de artilerie). În sine, povestea memoriilor lui Nicu Negrici este edificatoare pentru vremurile cărora le-a supraviețuit : scrise și ascunse în pod pentru a nu fi găsite de Securitate, ele au dispărut atunci când casa în care trăia modest familia Negrici (alături de alte două) în Râmnicu Vâlcea, a fost demolată, pentru a face loc unor blocuri ceaușiste. Fiind nevoit să-și mute într-un apartament întreaga agoniseală în câteva zile, Nicu Negrici a uitat de prețiosul material, scris probabil la câțiva ani de la întoarcerea de pe front, când imaginile și experiențele erau proaspete în memorie, material care a dispărut. Nicu Negrici a încercat să le reconstituie, dar, din nefericire, nu a reuşit în totalitate, chiar dacă a fost longeviv, trăind până în 1995. Chiar și așa, secvențele publicate [4] rămân captivante.


Negrici oferă multe informații puțin cunsocute despre intrarea în război a României, la 22 iunie 1941, împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea teritoriilor răpite în vara anului precedent. Contrar a ceea ce credem noi azi, entuziasmul trupelor mobilizate nu era foarte ridicat, el fiind înlocuit cu foarte umana îngrijorare în fața perspectivei sumbre de a lupta și poate a muri pe front. Trupele Regimentului 2 Dorobanți, care aveau garnizoana la Râmnicu Vâlcea,  au fost convocate pe platoul de instrucție, unde colonelul Haas, care comanda unitatea, a citit proclamația lui Antonescu și a solicitat, într-o parodie de democrație directă, aprobarea trupelor. Trei mii de de militari au urlat „Da”, însă la întrebarea colonelului dacă cineva nu era de acord cu intrarea României în război, au existat și trei soldați rezerviști care au răspus negativ, spre consternarea ofiţerilor. Cei trei au fost mutați rapid în sudul Transilvaniei. 
Nicu Negrici, căpitan de Stat Major, relatează și un episod care confirmă alte relatări din epocă, foarte penibile, despre folosirea pedepselor corporale pentru a întări „disciplina militară”. După ce s-a aflat că regimentul va pleca pe front, jumătate dintre militarii care-și aveau casele oricum foarte aproape de cazarmă, au plecat, fără aprobare, pentru a-și lua rămas bun de la familii. Un gest firesc, având în vedere că șansele de a se întoarce acasă nu erau neapărat mari. La următorul apel de dimineață, o mie de soldați nu erau prezenți. Ei s-au întors la regiment numai pentru a fi pasibili de cea mai umilitoare pedeapsă: douăzeci și cinci de lovituri cu cureaua la fundul gol. Numai intervenția disperată a lui Negrici a dus la anularea pedepsei. Ofițerii care insistasera asupra aplicării ei au fost împușcați pe la spate de proprii soldați în timpul asediului Odesei. La 26 iunie 1941, regimentul s-a deplasat către linia frontului, Negrici lăsându-și în urmă soția, care era însărcinată în luna a cincea. Situația din dreptul Prutului nu era nici ea grozavă, trupele române făcând față celor sovietice, care erau mult mai bine înarmate, bogat dotate cu muniție, pe care nu o economiseau. Mai mult, soldații românii nu prea aveau experiență. Cei cantonați într-o pădure s-au panicat într-o noapte, crezând că sunt atacați de ruși şi au început să tragă în neștire. După trecerea Prutului, Negrici a început să facă cunoștință cu diferitele aspecte ale unui război atroce care secera vieți în cele mai puțin eroice modalități. Doar câteva exemple: un batalion românesc a fost atacat de propria artilerie (friendly fire), suferind pierderi grele, o companie de mitraliere adăpostită într-o livadă a suferit bombardamentul aviației sovietice, urmele fiind teribile (militari cu pântecele deschise, membre retezate, cătâri înnebuniți de spaimă) etc. Talentul lui literar i-a permis să surprindă secera morții în plină mișcare absurdă, aleatorie, din care scăpau doar cei care credeau cu tărie că se vor întoarce acasă. Dar Nicu Negrici nu este imun la umorul negru  (de exemplu, un colonel care avea o viţă de vie acasă, în Vâlcea, a găsit un teasc greu în Basarabia, pe care și l-a însușit și pe care-l transporta în căruța divizionară, un mic abuz de putere nesemnificativ faţă de uriaşele tragedii ale unui război).         
Din păcate, Nicu Negrici nu a reușit să rescrie și episodul implicării regimentului său la Stalingrad, dar din informațiile oferite de Eugen Negrici reiese că tatăl său a avut prezența de spirit de a forța comandamentul regimentului să-i dea voie să se retragă împreună cu cei care ar fi dorit să-l urmeze, când încă se mai putea, iar cleștele de oțel al Armatei Roșii nu era complet strâns în jurul trupelor române. Retragerea celor o mie de militari, prin viscolul stepei kalmuce, a fost teribilă, dar într-un final au dat de liniile germane.  Și din alte relatări reisese că au fost trei zile de panică, dar și de dezorganizare a frontului sovietic aflat în mișcare, tancurile T-34 avansând prea repede, neputând fi urmate imediat de trupele de infanterie, ceea ce a oferit o fereastră de oportunitate pentru acei români care au îndrăznit să se retragă în ciuda ordinelor primite.[5] Evident, noi știm cum s-au sfârșit acele evenimente, în timp ce militarii surprinși în vâltoarea evenimentelor nu aveau acest noroc. Dintr-o altă sursă, ne este dezvăluită și furia lui atunci când sovieticii au spart frontul, în august 1944, în zona Iașiului, iar soldații români, cuprinși de panică, nu știau cum să fugă mai repede, abandonând  intact armamentul din dotare.  Înnebunit de furie, ar fi scos revolverul din toc și i-ar fi amenințat pe subordonați cu împușcarea, urlând la ei: „Unde va duceți, nenorociților, vă lăsați țara bolșevicilor?” 
De episodul campaniei din răsărit se leagă și întâlnirea căpitanului Negrici cu Radu Demetrescu (numele real al poetului Radu Gyr) al cărui activism legionar l-a dus în pușcărie după ianuarie 1941. Radu Gyr fusese trimis la regimentul lui Negrici cu o scrisoare „de recomandare”, din partea șefului închisorii, în fapt o condamnare la moarte, căci autoritățile militare doreau să scape de toți legionarii din pușcăriile din țară, oferindu-le șansa de a muri rapid pe frontul antisovietic, fiind repartizați în cele mai grele puncte ale frontului (cum s-a întâmplat și cu Haig Acterian, fratele lui Jeni si Arşavir Acterian). Negrici, țînând întreaga corespondență a regimentului, în calitate de șef de stat major, a citit scrisoarea și ar fi aruncat-o direct în foc, protejându-l apoi pe Gyr (afectându-l unor munci birocratice și netrimiţîndu-l în linia întâi, unde şansele de supravieţuire erau foarte mici).  
Cel de al doilea calup care a fost reconstituit parțial de autor se axează asupra luptelor de la Oarba de Mureș, împotriva trupelor germane, care încercau cu disperare să mențină linia frontul pe Mureș. Este cunoscut acum ordinul ucigaș al comandamentului sovetic de a ataca frontal dealul Sângeorgiu, puternic fortificat de germani, în condițiile în care el putea fi flancat (o tactică militară veche de două mii de ani, cel puțin) și care a dus la masacrarea a aproximativ 11.000 de militari români. Nicu Negrici a fost implicat împreună cu regimentul său vâlcean și în această luptă disperată, unde a și fost rănit grav la picior, războiul terminându-se pentru el. Dar calvarul în noua România comunistă abia avea să înceapă. Inițial s-a încercat reciclarea lui în cadrul școlii de spălarea a creierelor de la Breaza (era, totuşi, un ofițer tânăr, de 35 de ani, cu origini sociale foarte modeste, care s-ar fi încadrat bine în Armata RPR).  A fost denunțat însă că ar fi participat la masacrarea evreilor din sudul Ucrainei și doar intervenția în timpul procesului său a conducătorului comunității evreiești din Râmnicu Vâlcea a dus la achitarea sa (provizorie). A fost însă forțat să-și abandoneze cariera militară, având în același timp interdicţia de a mai fi angajat altundeva. Au urmat ani de mizerie, în care mergea cu copilul pe la diverse fabrici, pentru a dovedi că avea o gură de hrănit. Ca și în cazul altor ofițeri de carieră din Armata Regală, și el a fost acceptat doar la munca fizică, salahor la una din cooperativele ale cărei inițiale nici nu mai merită amintite. Cel puțin Nicu Negrici a apucat să-și vadă copilul crescând și, în ciuda vitregiilor vieții și declasării sociale (nu mai amintim care era statutul social al unui ofițer interbelic,) nu a cunoscut calvarul Gulagului din RPR, instaurat de bolșevicii români, după model sovietic și care a mâncat alți ani din viața ofițerilor ce deja cunoscuseră (unii) zece ani de prizonierat sovietic. Mai mult, a prins și momentul dezintegrării statului instaurat de bolșevicii împotriva cărora el luptase cu arma în mâna timp de patru ani, ceea ce nu-i puţin lucru când i s-au recunoscut şi oficial meritele militare.         
Codruţ CONSTANTINESCU
Note:
1. Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010
2. Aurel State, Drumul Crucii. Amintiri de pe fronturi şi din gulaguri, Editura ROST, Fundatia Sfinţii Închisorilor,  Ediţia a III a Bucureşti-Piteşti, 2013
3. Aurelian Gulan, Victime şi călăi. Amintiri din Gualg, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2010.
4. Amintiri din război 1941/1944 ediţie îngrijită de Eugen Negrici, Editura Humanitas, Bucureşti, 2019.
5. Pierderile celor doua Armate Române au fost mult exagerate, au existat şi trupe care s-au strecurat în afara încercuirii.

POTIRUL CU LUMINI - Expoziţie de sculptură Alfred Dumitriu

Numele artiştilor invitaţi să expună la a 22-a Gală ROCAT au făcut neîncăpătoare spaţiile Galeriei Alexandra's din Piaţa Amzei, joi, 20 iunie, în ziua vernisajului. Cei curioşi să vadă picturile lui Marcel Thiele şi sculpturile artistului câmpinean Alfred Dumitriu n-au fost dezamăgiţi. Expoziţia este deschisă până luni, 8 iulie. Mai multe despre proiectul concitadinului nostru aflaţi citind articolul semnat de eseistul Christian Crăciun. 

Sursa foto: Facebook/ Galeria Alexandra's

POTIRUL CU LUMINI

Această expunere a lui Alfred Dumitriu ne propune ceea ce aș numi o antropologie a luminii. Trei sunt elementele sale principale: soarele, potirul și omul. E o întreagă sintaxă (ori ceremonie a semnului, dacă vreți) a primirii și dăruirii de lumină, coborând/urcând aceste trepte.Acum, în splendoarea Solstițiului de vară, cu toată suita lui fantastică de eresuri și credințe, atenția acordată luminii (ne)apropiate este prilej și mediu de meditație. De reflecție. Gând și lumină, siamezi în bronz. 
Încep deci ascendent, de jos. În ambiguitatea simbolică a jertfei, acesta fiind, evident sus. Toate aceste vase, potire, sfeșnice, sunt antropomorfizate, sunt siluete și chipuri. Căutătoare, purtătoare, dăruitoare de lumină. A Soarelui sau a lumânării, deopotrivă călăuzitoare în întuneric. Discul solar, laitmotiv al prezentării de față, este tipsia pe care este purtat capul Sfântului Ioan, este gong sacru, este scutul lui Ahile, metonimie a Lumii. Este, el însuși, reflecție a Luminii. Purtător al ofrandelor sacre.  Polizat pentru a reda lumina în toată magnifica, inepuizabila ei diversitate, bronzul se încălzește, devine radiant. Tocmai această căldură  a luminii (trăim în epoca luminii reci, observa Noica) mi se pare principala calitate a bronzurilor lui Alfred Dumitriu. În sfârșit, avem a treia treaptă, cea a potirului. Se instituie o discretă tensiune între ascendența multor forme (sfeșnice, poate, într-o reificare cotidiană) și descendența receptacolului feminin. Potirul, vas sfânt, nu poate conține decât lumina („ Lumina luminează în întunerec și întunerecul n-a biruit-o/…/Ioan era lumina, care este aprinsă și luminează, și voi ați vrut să vă veseliți câtăva vreme la lumina lui”). Adică Sângele, adică focul, adică materia, adică mama. 
Calendarul ortodox fixează la trei zile după Solstițiul de vară Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul. Singurul sfânt căruia i se celebrează nașterea, tocmai pentru că „fusese sfințit încă din pântecele maicii sale” (cf. Paraclisul Sf. Ioan Botezătorul). Tocmai de aceea sărbătoarea are un evident caracter cosmogonic. Jocul acesta dintre ovoide și constructe fusiforme, dintre plinul rotund al vaselor și talerul care poate închipui și vechile forme mitologice ale Gheei este în întregime oferit luminii. Totul este transformat prin șlefuire în mici prisme care descompun lumina, metaforă, în fond, a gândirii analitice. Tocmai acest fond de raționalitate constructivă îmi atrage atenția în această sintaxă expozițională. Despre ce să fie o sărbătoare solstițială a luminii, dacă nu despre gândire? 


Și ajung astfel din nou la întru-Chipare. Adică la mărturia originară a lui Ioan. Faptul că omul este expresis verbis prezent în fiecare dintre aceste forme (într-o aproape portretistică varietate, care este ea însăși profund semnificativă) îl arată ca principala țintă  a luminii. Alfred Dumitriu și-a construit acest proiect expozițional cu rigoarea unui poem bun. Care conține metafora (în sens etimologic), dar este dincolo de metaforă. Soare dogorâtor, Solstițiul înseamnă începutul întoarcerii către spirit. Apex, după care urmează coborârea, odihna întru reflecție. Coborârea spre Potirul auriu care începe să adune mierea luminii tomnatice. Crugul Soarelui este acum împărătesc, el pornește să secere. 
Sculptura este în sine meta-phora, purtătoare de forme spre dincolo-ul sensului. În poemul său celebru „Pâine și vin” (Bod und Wein), Hölderlin vorbește exact despre „vasele” pe care e prezent Divinul, dar și Omul. Închei citând după interpretarea legendară a lui Heidegger:
„Dar, prietene! Noi venim prea târziu. Ce-i drept, zeii trăiesc,/Însă, sus, pe creștete, sus, într-o altă lume./de acolo întruna urzesc, și puțini iau aminte, se pare,/ De trăim, într-atâta pe noi ne cruță din milă cereștii/Căci un vas nu oricând e în stare, fragil, să-i cuprindă,/Numai rar poate un om plinătatea divină să-ndure./Și de aceea viața e vis despre ei. Însă și rătăcirea,/Ca și somnul ajută, la fel cum nevoia și noaptea-ntăresc,/Până ce-n leagăn de bronz vor crește eroii, destul,/Și, ca zeilor vechi, viguros vor bate inimi în piepturi./Ei, atunci, vin turnând. Însă totuși adesea îmi pare/Că-i mai bine să dormi decât lipsit de atare tovarăș,/Și așa să aștepți; și-ntre timp ce-ar mai fi de făcut și de spus/Eu nu știu, și apoi, la ce bun poeții în timpuri sărace?/Însă ei, îmi spui tu, sunt ca preoții zeului viței./Ce din țară în țară colindau în noaptea cea sfântă”.
Christian Crăciun

Lansarea Festivalului de arte. Câmpina și Brebu, 3-13 iulie 2019

Festivalul de arte, Câmpina și Brebu, 03-13 iulie 2019 – cursuri de măiestrie în muzică, arte plastice, teatru și creație literară


Festivalul de arte este unul dintre cele mai temerare proiecte, unicul de acest gen, care dorește să provoace o simbioză de mult uitată, într-un peisaj favorabil întâlnirii artelor, sub semnul unei viziuni sincretice.
Partenerii Festivalului de arte sunt: Consiliul Local Câmpina; Casa Municipală de Cultură „GeoBogza” Câmpina; Societatea Filarmonică din Câmpina; Centrul Național de Informare și Promovare Turistică din Câmpina; Biserica Catolică Sfântul Anton de Padova Câmpina; Colegiul Național „Nicolae Grigorescu” Câmpina; Clubul Copiilor Câmpina; Școala Gimnazială „Matei Basarab” Brebu și firma Best Bridge Services SRL București.
În perioada 3-13 iulie 2019 va avea loc Festivalul de Arte, la Câmpina și Brebu, eveniment în care sunt programate cursuri de măiestrie pentru artiști în devenire de toate vârstele, vernisaje, recitaluri și spectacole zilnice.
Managementul proiectului este asigurat de firma Best Bridge Services SRL, prin d-na Anca Poștea, Președintele festivalului este d-l prof. Horia Sabin Drăgoi, iar Director Artistic este d-na prof. dr. Diana Spânu-Dănilă.
Festivalul de arte este un „laborator” artistic, în care copii, tineri sau adulți cresc artistic, în zece zile, sub aripa unui maestru, căpătând ei înșiși aripi, încredere în sine și în harul dăruit fiecăruia de Dumnezeu. Festivalul de arte este un loc al redescoperirii de sine, al curajului renăscut față în față cu scena, al confruntării cu ochiul criticului de specialitate, care va fi tot dintre maeștrii și cursanții festivalului, al inspirației și al creației, dar mai ales, al bucuriei de a crește prin artă împreună, transformând, pe parcursul celor zece zile orașul Câmpina și Comuna Brebu într-o sărbătoare.

Programul vernisajelor, recitalurilor și spectacolelor din cadrul Festivalului de arte este următorul:
3 iulie – Casa de Cultură „Geo Bogza”
- ora 12:00 – Deschiderea oficială a Festivalului, vernisajul expoziției de pictură a artiștilor consacrați și recital Alexandra Ariadna Mihai cu muzică de George Gershwin
- ora 17:30 – Masterclass Jazz - prezentare cu exemplificări și proiecții în dialog cu publicul - prof. dr. Florin Răducanu 
4 iulie – Biserica Catolică Sf. Anton de Padova
- ora 18:30 – Recital de pian la 4 mâini – prof. univ. dr. Corina Ibănescu și Ana-Maria Negrea
5 iulie – Casa de Cultură „Geo Bogza”
- ora 18:00 – Moment poetic – Florin Dochia și Recital de muzică ușoară, musical, arii celebre – Alexandra Ariadna Mihai și cursanți
6 iulie – Casa de Cultură „Geo Bogza”
- ora 18:00 – Recital de pian la 4 mâini – prof. dr. Camelia Pavlenco și prof. dr. Diana Spânu-Dănilă
7 iulie – Biserica Catolică Sf. Anton de Padova 
- ora 18:30 – Recital pian – Angela Istrate, Andrei Ștefan Istudor și Paul-Cristian Ionescu, cursanți de excepție ai doamnei prof. univ. dr. Corina Ibănescu
9 iulie – Biserica Catolică Sf. Anton de Padova
- ora 18:30 – Recital cameral – Gabriel Dănilă (vioară), Lucian Moraru (violă), Diana Spânu-Dănilă (pian) și cursanți
10 iulie – Biserica Catolică Sf. Anton de Padova
- ora 18:00 – Recital de orgă – prof. Adrian Suciu și cursanți
11 iulie – Biserica Catolică Sf. Anton de Padova
- ora 18:30 – Recital de canto clasic – conf. univ. dr. Claudia Codreanu și conf. univ. dr. Diana Dembinski Vodă, alături de cursanți
12 iulie – Casa de Cultură „Geo Bogza”
- ora 16:30 – Vernisaj cursanții de arte plastice
- ora 17:00 – Concert final – Masami Smărăndescu (vioară), Lucian Moraru (violă) și prof. dr. Săndel Smărăndescu (contrabas) și cursanți
13 iulie – Casa de Cultură „Geo Bogza”
- ora 11:00 – Scurt concert de rămas bun 

Intrarea este liberă pentru toate evenimentele Festivalului de arte.
Mai multe informații la https://festivaluldearte.com/, https://festivalul-de-arte.business.site/, https://www.facebook.com/festivaluldearte/, Youtube: Festivalul de arte, email: festivaluldearte@gmail.com, tel: 0722.322.247.

Proiectul Gărgăriţa Uriaşă vine cu noi provocări la ediţia din această vară

Gărgăriţa Uriaşă, ediţia a III-a, proiect mobil de joacă pentru educaţie, se va desfăşura în perioada 22 iulie – 9 august 2019 la sediul primitor al Asociaţiei Frizzly din Câmpina, str. Chişinău, nr.18. Pentru a fi siguri că puştii d-voastră nu ratează niciuna din cele şase întâlniri programate în intervalul propus, rezervaţi bilet din timp şi spuneţi-le că parola de intrare este „Treaba mea e să mă joc!”. Atenţie, locurile sunt limitate! 
Mai multe amănunte în comunicatul de mai jos. 

Lămuriri pentru cei mari
„Gărgăriţa Uriaşă”este definit, începând cu vara acestui an, ca un proiect mobil de joacă pentru educaţie, ceea ce înseamnă că el poate fi adaptat după diferite criterii, ţinând cont de spaţiu, de public şi de zona de interes (preponderent orientat fie spre joacă, fie spre componenta artistică: teatru, lectură, interpretare, improvizaţie). 
Interactivitatea rămâne un numitor comun ambelor variante de desfăşurare a proiectului, însă uneori accentul poate fi pus pe joacă, alteori mai mult pe sfera artistică şi de lectură.  
Concret, primul tipar se distinge prin multe activităţi fizice: jocuri pe echipe, dans, clase de aerobic adaptate vârstei şi camuflate în jocuri amuzante de mişcare. 
Cele din urmă, însă, pot cuprinde piese de teatru, lectura unor scurte povestiri, jocuri de rol, improvizaţii la care copiii sunt încurajaţi să fie cât mai expresivi, mai dezinvolţi, teatru cu marionete, studii amuzante de poezie, exerciţii de dicţie distractive, pictură, creatie, etc.
Toate aceste lucruri le vom pune în practică în cele şase întâlniri pe care le-am proiectat pentru ediţia din această vară. 


Ne vom întâlni la sediul Asociaţiei Frizzly în zilele de luni şi joi, de la ora 9.30, şi în fiecare zi activitatea va dura o oră şi jumătate. Vom demara luni, 22 iulie şi trebuie să ştiţi că, dacă situaţia o cere,  pot apărea modificări de program. Dacă va fi cazul, toată lumea va fi din timp anunţată. 
Înscrierile se fac la telefon: 0723 49 39 12.  Fiecare copil înscris îşi va achiziţiona bilete pentru zilele în care îşi doreşte şi poate participa, iar noi vom nota acest lucru. 
Când numărul de înscrisi a ajuns la 32 pe zi,  vom închide lista şi o să vă rugăm mult de tot să nu vă supăraţi, căci acesta este tiparul proiectului şi, ca să iasă treabă bună, este frumos să îndeplinim condiţiile.  
PS: La intrare, nu uitaţi că parola este: „Treaba mea e să mă joc!” 

(Sediul Asociaţiei Frizzly, Câmpina, Str. Chişinău, nr.18)
Intrare: 10 RON/ zi. Înscrieri la telefon: 0723 49 39 12

Maternitatea SanConfind susține creșterea natalității în România (P)

Secția Obstetrică-Ginecologie a Centrului Medical SanConfind încurajează în mod ferm nașterile, în special în rândul tinerelor familii de români. Acest lucru este promovat nu doar din cauză că populația dintre Carpați și Mare scade dramatic, iar dacă acest ritm alarmant va continua, peste 200 de ani, spațiul carpato-danubiano-pontic va fi complet depopulat, pe el vor trăi numai animale, păsări și insecte, iar națiunea română va dispărea din istorie. Managementul Spitalului SanConfind încurajează tinerele mame să nască.  Desigur, excepție fac situațiile care impun, din motive medicale, întreruperea sarcinii. 

Populația României, ca în comunism

România are o populație îmbătrânită și - un lucru chiar mai grav-, într-o continuă scădere, scădere care a atins, în ultimii ani, cote alarmante. În anul 2014, populația țării noastre a scăzut sub pragul psihologic de 20 de milioane de locuitori, ajungând astfel la nivelul anului 1966. Altfel spus, ne-am întors la anul în care liderul comunist Nicolae Ceaușescu a dat celebrul decret potrivit căruia femeile nu aveau voie să facă avort. Probabil, este o glumă a istoriei această întoarcere la comunismul de altădată. Metaforic vorbind, de un deceniu încoace, anual dispar din România locuitorii a două orașe mici.  Cea mai redusă populație a țării a fost înregistrată în anul 1930, când erau 14.100.000 de trăitori pe plaiurile mioritice. Vârful demografic a fost atins în 1990, atunci când România a înregistrat 23.200.000 de locuitori. Principalele cauze ale reducerii populației sunt rata scăzută a natalității, mortalitatea ridicată și migrația externă pentru un trai mai bun. În cele ce urmează, vom vorbi despre prima cauză. 


Anul 2018, cu un minim istoric al natalității

Anul 2018 a însemnat un minim istoric de copii născuţi în România, cei mai puţini din ultimii 50 de ani. Instabilitatea financiară, cea politică şi fenomenul migraţiei şi-au pus amprenta asupra dorinţei românilor de a deveni părinţi, anul trecut fiind unul dezastruos din acest punct de vedere. Concluzia alarmantă aparţine Institutului Naţional de Statistică (INS) ai cărui specialişti atrag atenţia că anul trecut s-au născut 173.000 de copii. Potrivit datelor Academiei Române şi INS, anual, între 1970 şi 1989, s-au născut 360.000 copii, în medie. În 1989 s-au născut 369.000 copii, iar în 1990, numărul a fost de 314.746. De atunci, natalitatea a scăzut aproape continuu, cu uşoare reveniri. „E o statistică alarmantă, care ar trebui să ne îngrijoreze. Natalitatea a scăzut în primul rând din cauza instabilităţii financiare, pe care foarte mulţi români o resimt. Există temeri legate de viitorul pe care aceştia l-ar putea asigura propriilor copii. Am remarcat o teamă de implicare. Mai grav este că cei care preferă să nu mai conceapă copii sunt din pătura de mijloc. Aproape că au renunţat să mai facă copii. Nesiguranţa zilei de mâine îi sperie pe românii care ar putea deveni părinţi”, a declarat, pentru „Adevărul”, psihologul Ilie Marinescu. 
Românii fac copii în străinătate
Exodul cu care se confruntă ţara noastră e un alt motiv pentru care România a ajuns în situaţia de a înregistra cele mai puţine naşteri în 2018. Tot anul trecut, numărul tinerilor cu vârste cuprinse între 25 și 40 de ani care au plecat în străinătate a depăşit cu mult aşteptările specialiştilor. Se pare că statisticile sunt alarmante, dar nu și pentru clasa politică actuală, pentru guvernanții care s-au perindat la conducerea României în ultimii 30 de ani. Fenomenul creșterii migraţiei continuă şi în 2019. „Românii fac copii, dar nu-i mai fac în România. Românul e tradiţional, vrea copii, este pentru familie, dar nu aici. Nu e mulţumit nici de sistemul de sănătate, nici de cel educaţional. Vrea să trăiască mai bine, pentru copii în principal. Şi atunci pleacă şi îi face în altă parte, asta e realitatea. Dacă ne uităm în statisticile statelor unde românii pleacă la muncă, o să vedem că acolo românii fac copii. În străinătate, tinerii au şansa să îşi clădească un nivel de trai mai bun şi au parte de stabilitate, care aici lipseşte. Fractura între ceea ce se raportează la nivel guvernamental că se întâmplă cu România şi ceea ce resimt cetăţenii ca nivel de trai îi determină pe cei tineri să plece”, consideră Ana Măiţă, preşedintele Asociaţiei Mame pentru Mame. 

Zeci de spitale nu fac întreruperi de sarcină

Un raport întocmit de un ONG care militează pentru drepturile femeilor evidențiază faptul că multe spitale din România le refuză femeilor întreruperile de sarcină. În anul 2016, în România existau peste 360 de spitale de stat și aproape 190 de spitale private (125.000 de paturi la public, 6600 de paturi la privat). Potrivit raportului, „se fac întreruperi de sarcină oricând în 40 de spitale din 24 de județe, niciunul din București. Nu se fac întreruperi de sarcină la cerere în timpul sărbătorilor religioase în 36 de spitale din 19 județe. Nu se fac deloc întreruperi de sarcină la cerere în 51 de spitale din 29 de județe”. 

Politica SanConfind privind întreruperile de sarcină

Maternitatea SanConfind spune un NU hotărât întreruperilor de sarcină. Însă conducerea Spitalului SanConfind consideră că trebuie să se facă neapărat educație sexuală în școli, mai ales că acest lucru este dorit de majoritatea românilor, conform tuturor cercetărilor sociologice realizate în acest sens. Echipa medicală de la Maternitatea SanConfind se ocupă de educația medicală a tinerelor familii, ajutându-le și încurajându-le în a avea copii, atunci când sunt pregătite și își doresc acest lucru. Iar siguranța totală a nașterilor, asigurarea sănătății și dezvoltării nou-născuților sunt obiective prioritare ale secției Obstetrică-Ginecologie din cel mai mare spital privat prahovean. Centrul Medical SanConfind organizează periodic cursuri de puericultură în cadrul evenimentului denumit ”Școala mamei”, ce se desfășoară atât în incinta spitalului, cât și în alte locații. De fiecare dată, reacțiile primite cu privire la aceste cursuri dedicate viitorilor părinți au fost extrem de pozitive. La aceste cursuri participă nu doar viitoare mame, ci și viitori tătici, care se pare că se descurcă aproape la fel de bine ca mămicile însele. Este cunoscut faptul că viitorii tătici participanți la aceste cursuri  primesc un atestat de participare care le acordă dreptul de a beneficia de 10 zile de concediu plătit, după nașterea copilului, conform Legii concediului paternal nr. 210 / 1999, aprobată prin H.G. nr. 244/2000. La cursul ”Școala mamei”, viitorii părinți primesc informații utile de la psihologi, consultanţi în alăptare, medici neonatologi, medici cu specializare în obstetrică și ginecologie, moașe. Aceste informații privesc schimbările din perioada sarcinii, alimentația și igiena nou-născutului, precum și pozițiile corecte în care acesta trebuie ținut atunci când este hrănit și spălat. Practic, sunt abordate toate problemele lăuziei și ale îngrijirii pe toate planurile ale bebelușului: masaj, baie, schimbatul scutecelor etc. O atenție deosebită este acordată și altor probleme: depresia postnatală, exercițiile fizice permise în timpul sarcinii, tehnici de relaxare a parturientei în timpul travaliului și al nașterii etc.
sursa: adevarul.ro