10 iulie 2019

Activist şi viceprimar în comunism, om de afaceri şi deputat în democraţie

Victor Bercăroiu, exponentul politic a două regimuri fundamental opuse care în România s-au contopit

Câmpina - secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (3)

Născut la data de 18 septembrie 1951, la Breaza, în timpul în care Gheorghiu Dej conducea România, în plină epocă stalinistă, într-o familie de muncitori, Victor Bercăroiu a luat viaţa în piept încă din copilărie, când la vârsta de 15 ani se înscrie la o şcoală profesională din Câmpina, pentru ca mai târziu să intre în câmpul muncii şi în paralel să urmeze cursurile liceale la seral. Ambiţios din fire, tânărul Bercăroiu alege să-şi completeze studiile absolvind în anii 80 o şcoală de maiştri, etapă din viaţă care îi va permite ulterior, printr-o conjunctură favorabilă, să intre în structura de activişti comunişti, Uniunea Tineretului Comunist – Comitetul Orăşenesc UTC şi să obţină o funcţie politico-administrativă în conducerea oraşului Câmpina: activist cu problemele tineretului muncitoresc. 

Anul 1989 îl găseşte pe Victor Bercăroiu în funcţia de viceprimar al oraşului, unul dintre cei mai tineri din România. Descurcăreţ, agreat de cei din jur şi destul de experiementat în relaţia cu cetăţenii, dar şi în rezolvarea problemelor administrative, fostul viceprimar comunist gestionează cu succes revolta populară din decembrie 1989 şi rămâne până în anul 1994 în noile structuri democratice de conducere ale oraşului. 
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Victor Bercăroiu povesteşte cu lux de amănunte o perioadă importantă din viaţa sa şi anume aceea a devenirii şi transformării muncitorului în activist de partid şi ulterior în demnitar, un om care s-a lăsat câştigat de ideile de stânga, atât în comunism, cât şi în social-democraţia postdecembristă.



- D-le Bercăroiu, pentru început, spuneţi-ne câteva cuvinte despre d-voastră.
- Sunt născut în Breaza în 1951, mai am câteva luni şi fac 68 de ani. Vin dintr-o familie de muncitori, tatăl meu a lucrat şi a ieşit la pensie de la IRA, mama a fost croitoreasă şi a lucrat la Arta Casnică la Breaza. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că nu-i mai am. Am un frate care este profesor şi directorul unei şcoli din Câmpina. De la vârsta de 15 ani am venit în Câmpina, urmând şcoala profesională, liceul, şcoala de maiştri, deci aici mi-am definitivat cariera, iar din 1985 m-am şi mutat în Câmpina. Sunt căsătorit, am o fată, am şi o nepoată. 

- Se spune că fiecare generaţie crede despre sine că a fost sacrificată. Vă consideraţi unul dintre sacrificaţii generaţiei d-voastră?
- Nu cred că se poate pune problema de sacrificiu în sensul trăit de alte generaţii, care au trecut prin momente dramatice. Au existat şi în timpul nostru momente dificile, cu probleme de-a lungul vieţii. Am prins două sisteme sociale complet diferite. Din 1951 şi până în 1989 am trăit, am studiat şi am muncit în comunism, iar după aceea, treizeci de ani, în democraţie sau mai bine spus în tranziţie. N-a fost deloc uşor să te adaptezi la o astfel de schimbare radicală. Spre exemplu, am trecut prin cutremure, inundaţii şi am mers, obligatoriu, la munci agricole. În armată, într-o noapte pe la 12 a sunat alarma, ca în timpul războiului. Era perioada inundaţiilor şi am fost duşi să salvăm 200 de vaci la un CAP din zonă. După armată am fost într-o tabără patriotică la Canal şi am stat acolo câteva luni. Eram tineri, le făceam cu entuziasm şi nu consider că am fost contrânşi, cu toate că n-am mers de bunăvoie. Sigur că erau şi multe lucruri care nu îmi conveneau. În 1972 eram tot în armată şi am prins cea mai mare recoltă de cereale făcută vreodată în România. Ne-au trimis forţat la munci agricole şi ni s-a prelungit stagiul militar cu trei luni. Trebuia să plecăm acasă în octombrie şi am ajuns de Crăciun. A fost un fel de ciclul trei fără să se consemneze în livretul militar acea concentrare de trei luni. Supărarea era că în toamna respectivă trebuia să îmi continui şcoala şi a trebuit să recuperez făcând un efort deosebit. Noroc cu profesorul Pastor, Dumnezeu să-l odihnească, un om extraordinar, că m-a primit la şcoală şi a fost de acord să dau diferenţele din semestrul unu în semestrul doi. Aşa am terminat liceul şi am luat şi bacalaureatul. De aceea vă spun că n-a fost prea uşor. Plecam de dimineaţa la ora 5, mergeam la muncă şi seara mergeam la şcoală. Ajungeam la 11 noaptea acasă la Breaza, unde făceam naveta într-o maşină plină cu elevi de la seral. Aşa erau vremurile. De multe ori discut cu fiica mea pe tema asta şi îmi spune că generaţia lor este de sacrificiu, pentru că lucrează de dimineaţa până seara la multinaţionale, în regim de mare răspundere şi stres. Are dreptate. Aşa că fiecare generaţie cu sacrificiile ei.   

- Este ştiut faptul că aţi avut şansa sau neşansa să vă şcoliţi la o instituţie care forma cadrele Partidului Comunist: Academia Ştefan Gheorghiu. Cum a fost? Vă simţeaţi ataşat de propaganda proletară în vremea aceea?
- După terminarea liceului am dat la şcoala de ofiţeri şi am fost respins medical. Făceam sport şi aveam pulsul mai mare decât era normal. După examen şi respingerea pe motive medicale m-am căsătorit şi s-a întâmplat minunea să primesc o scrisoare prin care mi se cerea să mă prezint la şcoală, că sunt admis. Nu-mi mai ardea, pentru că eram deja însurat, aveam alte obligaţii. Mi-a plăcut haina militară şi tatăl meu a insistat foarte mult ca eu să merg la şcoala de ofiţeri. Era o dorinţă a lui, la momentul ăla, pe care am vrut să i-o îndeplinesc. Până la urmă am renunţat şi am zis că trebuie să îmi fac altfel viaţa. Să muncesc şi să îmi construiesc altă carieră. Am continuat activitatea în producţie, după care am fost unul dintre cei mai tineri elevi ai şcolii de maiştri de la Petrol, pe care am terminat-o la 27 de ani. Ulterior am fost scos din producţie, promovat la Comitetul Orăşenesc UTC, activist cu problemele tineretului muncitoresc. Mă ocupam de activitatea tinerilor din industrie şi sunt foarte mândru de ce am făcut la vremea respectivă. Am mers cu ei la politehnica muncitorească, prima apărută în acest domeniu. Erau cursuri de calificare şi postcalificare, concursuri profesionale din toată gama. Şi-acum mă întâlnesc cu oameni pe stradă care mergeau la acele concursuri, faza pe ţară, la strungari, frezori şi ne amintim cu plăcere perioada respectivă. Am lucrat în acel sistem, dar n-am fost pe partea de propagandă. Ca activist la organizaţia orăşenească consider că am făcut lucruri bune pentru oameni. Printre ele se numără şi faptul că am răspuns trei ani de zile de investiţia de la Casa Tineretului. Am fost efectiv zi de zi în şantier alături de un om deosebit care m-a învăţat meserie, un aviator care avea aproape 80 de ani şi care era diriginte de şantier, din partea UTC-ului şi răspundea de lucrare. Pe vremea aia nu aveam o sală unde tinerii să meargă la discotecă sau la joia tineretului, aşa că am zis hai să facem o construcţie cu patru pereţi şi-un acoperiş. De la ideea asta am pornit alături de directorul Uzinei Poiana, dl. Chivu şi de dl. Petre Câmpeanu, care mi-a fost colaborator şi şef. Până la urmă a ieşit Casa Tineretului pe care o ştie toată lumea şi care cred că e mândria oraşului. Eu am fost reprezentantul UTC-ului până s-a terminat investiţia. Ca o paranteză, când s-au terminat lucrările eu eram la şcoală la Braşov şi nu m-au chemat la inaugurare. 

-  Exista o legătură între politehnica muncitorească, la care faceţi referire şi Academia Ştefan Gheorghiu, absolvită de dvs.?
- Politehnica muncitorească a fost doar un proiect pentru tinerii de care mă ocupam. În ceea ce mă priveşte, după ce am fost promovat ca activist, am fost trimis să dau examen la Academie. Acolo erau anumite cicluri de pregătire cu profesori foarte buni. Academia avea trei secţii: una de ziarişti – singura din ţară la vremea aceea, unde au fost şcoliţi majoritatea ziariştilor de vârsta mea, pe care îi vedem şi azi în presă; una de propagandă, în care activiştii erau pregătiţi pentru partea politică şi partea economică. Eu am făcut, într-adevăr, Ştefan Gheorghiu, partea economică. După 1989 s-a hotărât, la nivel academic, să nu ne recunoască  diploma de studii. Nu mi s-a părut în regulă, pentru că am muncit corect şi am învăţat mult la şcoala aceea. Ulterior am mers la ASE şi am dat diferenţele. Culmea e că lucrarea de licenţă mi s-a recunoscut, dar nu mi s-a recunoscut specializarea. 

Petre Câmpeanu şi Victor Bercăroiu
(în partea stângă, respectiv partea dreaptă a fotografiei)
 - Într-un interviu publicat recent în gazeta noastră, fostul prim secretar Petre Câmpeanu spunea că înainte de ’89 vă considera urmaşul său la conducerea oraşului, având în vedere experienţa de fost activist la economic, la UTC, experienţa de viceprimar pus în funcţie chiar de dumnealui. A fost vorba de o apreciere reciprocă?
- Pe dl. Câmpeanu l-am cunoscut la o conferinţă când încă lucram la IRA. Bănuiesc că era acolo din partea administraţiei oraşului. Am colaborat foarte bine cu d-sa. La construcţia Casei Tineretului eu răspundeam de lucrări din partea UTC-ului şi dânsul răspundea din partea partidului. M-am trezit într-o dimineaţă că mă cheamă, cred că undeva prin noiembrie 1987, şi îmi zice: «Victore, mâine dimineaţă la 8 te cheamă primul secretar de la judeţ». Pe mine?, am zis. Ştiam că n-am făcut prostii, că de regulă eram un băiat serios şi zic: dar de ce să mă duc? «Du-te că o să vezi tu!» Normal că bănuiam ceva, pentru că de vreo două luni de zile mă cam degrevase de partea mea de activitate economică, atunci eram omul care centraliza tot ce înseamnă activitate economică la nivel de oraş. Era un compartiment: productivitate, organizarea muncii, forţă de muncă, partea de statistică, toate acestea le făceam eu şi le dădeam mai departe. În perioada aceea, dl. Negrea, fostul vicepreşedinte al Consiliului Popular, viceprimarul adică, trebuia să iasă la pensie şi am văzut că tot mă ia: «hai  Victore să mergem la şantierul ăla, hai să mergem în partea cealaltă». A doua zi m-am dus la judeţ la ora 8, m-am prezentat la cabinet, i-am spus cine sunt şefei de cabinet şi am intrat la primul secretar, care era un fizician, îmi scapă numele. Avea cam vârsta pe care o am eu acum. Mi-a spus direct că sunt propunerea partidului pentru funcţia de viceprimar, care trebuia validată prin alegeri. Imaginaţi-vă ce am simţit. Nu pot să spun că m-am speriat, dar era o răspundere extraordinar de mare. La vremea aia de Câmpina aparţinea şi comuna Poiana Câmpina, cu toată industria, cu toate investiţiile în construcţii, cu probleme de gospodărire comunală, cu probleme de panificaţie, probleme de transporturi, probleme de comerţ. Toate astea erau în sarcina viceprimarului. Îmi făceam griji, dar aveam totuşi o speranţă că era primarul în spate, dl. Câmpeanu, cu care lucram extraordinar. N-am apucat să lucrez prea mult, pentru că în vara lui 1989  l-au schimbat şi în locul lui a venit un fost coleg de-al meu de la UTC din Băicoi, care săracul nu ştia nimic. Toată munca, trei-patru luni până în decembrie a rămas pe umerii mei. Altfel, a fost o perioadă foarte frumoasă, în care am construit toată zona centrală a oraşului, de la ceas până la Spital, tot ce înseamnă sistematizare, inclusiv trasarea parcului central, terminat tot de mine după revoluţie. De la Spital până la linia de cale ferată am făcut patru benzi de circulaţie şi cele mai bune blocuri, ca structură. Ne-am bătut foarte tare, la judeţ, ca oraşul Câmpina să arate bine şi să fie aerisit, dar am avut şi probleme cu repartiţiile noilor blocuri. Una dintre ele a fost aceea cu sondorii de la Buştenari, unde exista o foarte puternică schelă cu muncitori veniţi din Moldova. Directorul schelei, care era bun prieten cu un frate de-al lui taică-meu şi care mă ştia foarte bine, un om cu relaţii mari la judeţ,  în perioada respectivă, îmi adusese cotă de gaze, pentru că era o mare problemă, nu puteam să construim fără repartiţie de gaze. Condiţia lui, pentru acest serviciu, era să le dăm 50 de apartamente pentru sondori. Adică să le dăm în buricul oraşului, în zona de unde se termină Banca Comercială Română de azi până în parcul cu soldatul, toate pe linia aia, 50 de apartamente. M-am opus vehement într-o şedinţă a biroului executiv, la care au participat deputaţii, primarul, viceprimarul, secretarii, în total vreo 15 membri. Directorul schelei a aflat şi m-a pârât la primul secretar pe judeţ. Radu Florea, de la Edilconst, poate să confirme povestea asta! Amândoi  eram cei mai tineri din comandamentul ăla. Ca o paranteză, pe Florea eu l-am pus director la societatea de construcţii din Câmpina. Am zis că dacă ei m-au pus pe mine tânăr vicepreşedinte, îmi aleg şi eu nişte oameni. Nici nu-l cunoşteam pe Radu Florea, dar toată lumea îl lăuda. Era şef de şantier la Plopeni. L-am adus de acolo şi l-am pus director. Revenind la povestea cu repartiţia blocurilor, aşa am ajuns să dau explicaţii în faţa primului secretar şi a altor autorităţi judeţene. Le-am explicat că putem să le dăm acelaşi tip de apartamente, chiar cu o structură mult mai bună, dar la Poiana, care era cartier al Câmpinei. Până la urmă s-au liniştit apele, şefii au înţeles şi toate acele apartamente au rămas disponibile pentru câmpineni. Altfel n-ar mai fi ajuns doctorul Mircea, de exmplu şi alţii ca el să locuiască în centrul Câmpinei. A fost o perioadă frumoasă, cu foarte multă muncă, a fost o emulaţie şi din partea judeţului să dezvolte Câmpina, dar şi din partea autorităţilor locale. Am făcut aşadar, o echipă extraordinară cu dl. Câmpeanu, de care mă leagă multe amintiri plăcute. 

-  Să vorbim despre Victor Bercăroiu, viceprimarul Câmpinei, singura autoritate comunistă a oraşului, care n-a fugit la sosirea revoluţionarilor în decembrie 1989. Este adevărat?
- Aşa este. La vremea aia cred că eram cel mai tânăr viceprimar din ţară. În octombrie 1989 am plecat într-o delegaţie în Germania de est. Eu, primarul de la Boldeşti, Şerban Teodorescu, fostul ministru al Construcţiilor de Maşini şi mulţi alţii. Pe Teodorescu îl schimbase Ceauşeasca şi îl pusese secretar pe economic la Prahova. Un om extraordinar, pe care l-am regăsit mulţi ani mai târziu, prin 2000, când eram deputat, la Ministerul Industriilor şi m-a ajutat foarte mult. Prahova era înfrăţită cu regiunea Magdeburg din Germania Democrată. Am făcut această deplasare vreo 70 de români, fiecare din zona lui de interes. Printre momentele importante vă pot spune că am fost martori la declaraţia lui Gorbaciov care a spus răspicat că zidul Berlinului trebuie să dispară. Eram şapte rânduri mai sus, în tribună, faţă de omul care avea să schimbe istoria blocului comunist. Am ştiut încă de atunci că urmează să se întâmple ceva important. Mai cu seamă că acolo erau deja ample manifestaţii de stradă. Se luptau tinerii pe străzi cu autorităţile şi arătau la televizor bătăi în toată regula. În timpul ăsta, noi eram ţinuţi sub strictă supraveghere şi seara, după ora 21, nu mai aveam voie să ieşim pe stradă. Securiştii erau călare pe noi. La întoarcere în România am vorbit cu Doru Ecaterinescu - contabil şef la ACC, prietenul meu, Dumnezeu să-l ierte. Îi spuneam că nu ne apucă sărbătorile de iarnă sub dictatura ceauşiştă. Era clar că oamenii vor libertate şi vor urma ample proteste sociale în tot blocul comunist. Personal, simţisem tensiunea asta cu mai multă vreme înainte. Dădeam audienţe la Primărie şi vorbeam cu mulţi oameni, care se arătau din ce în ce mai nemulţumiţi. Cereau locuri de muncă, locuinţe şi fel de fel de lucruri care se găseau greu ori deloc, cum ar fi televizoarele color, frigiderele, maşinile de spălat, buteliile. În data de 13 decembrie am fost chemat de urgenţă la Primărie şi ulterior am mers la o şedinţă la Casa Stiinţei unde am fost prelucraţi cu privire la evenimentele de la Timişoara. Ni se spunea că o bandă de huligani atentează la siguranţa statutului şi că trebuie să facem front comun în faţa acestor elemente destabilizatoare. Din 13 decembrie eu n-am mai plecat acasă până în data de 31 decembrie. În tot timpul ăsta, cu mici excepţii, atunci când mergeam să mă spăl ori să îmi schimb hainele, nu mi-am văzut soţia şi am stat numai în Primărie. În zilele de 21-22 decembrie, odată cu evenimentele de la Bucureşti, au început să dispară şi colegii mei din Primărie. Primarul Neacşu, destul de speriat în dimineaţa zilei de 22, a dat ordin să se închidă porţile, decizie greşită din punctul meu de vedere. N-am apucat să vorbim prea mult pe tema asta, că ne-am şi trezit cu mare vuiet în curte. Lumea, foarte agitată, dădea buluc şi striga fel de fel de lucruri. Unii, mai tupeişti, au intrat în clădire şi au ajuns direct la etaj, acolo unde era sediul partidului. Nimeni nu a călcat, însă, la etajul unu, unde era sediul Primăriei. Aici vreau să fac o paranteză şi să spun că, în toată această perioadă tulbure, nimeni nu a forţat intrarea în Primărie. Oricum, începând cu ziua 21 decembrie, am dat ordin să se sigileze toate fişetele cu documente şi birourile importante, dar vreau să subliniez că n-am avut probleme cu oamenii veniţi să protesteze. Ei aveau treabă cu sediul partidului. Primăria a funcţionat aproape normal în acea perioadă, dar şi ulterior, până la numirea primarului Valentin Hănciulescu, în data de 1 februarie 1990. În primul val sosit în curtea Primăriei, în data de 22, am recunoscut printre alţii pe Georgică Severin şi doi-trei ingineri de la Neptun despre care nu mai ştiu nimic de atunci. În total cred că au fost 250 de persoane care voiau să ocupe clădirea. Atunci am intervenit şi i-am rugat să îşi delege reprezentanţi, că altfel nu vor încăpea cu toţii într-un loc atât de strâmt. Cereau să vorbească cu primarul, dar acesta nu mai era de mult în sediu. Aşa că singurul rămas, dintre cei cu funcţie de conducere, am fost eu.
Dintre angajaţi au mai fost secretara, d-na Neagu, Ilie şeful de la starea civilă şi fetele de la registrul agricol. În sediul Primăriei aveam 18 salariaţi plus cei de la Seră, cei de la centrul de colectare fier vechi şi de la alte servicii. I-am rugat pe protestatari să nu vandalizeze. În afară de câteva tablouri şi cărţi aruncate pe geam n-au fost mari probleme. A existat un moment mai tensionat atunci când au cerut drapelul gărzilor patriotice să-l arunce, dar la insistenţele mele au renunţat la idee. Aici cred că trebuie menţionat şi faptul că la unitatea de Transmisiuni, actuala Jandarmerie, a fost un incident şi anume faptul că un grup de tineri a încercat să spargă un depozit de armament, dar au fost repede anihilaţi de militarii trupelor de securitate. Și în data de 23 decembrie am avut o problemă cu fratele fostului ministru de interne, Tudor Postelnicu. Ăsta locuia la Provița și avea tabieturile lui. În fiecare dimineță se așeza pe trotuarul din faţa terasei Muntenia și își fuma țigara Kent. Inclusiv în ziua aia. Acolo l-au prins revoluționarii și au venit cu el la Primărie, să-l arestăm noi. A fost scandal mare în curtea Primăriei. Noroc cu inspirația colonelului Motorga, care l-a urcat în dubă zicând că-l arestează la Școala de Miliție. Așa am scăpat de furia oamenilor și Postelnicu de cine știe ce grozăvii. Continuând povestea de la Primărie, la un moment dat, biroul primului secretar era plin de oameni. Încercau să se organizeze. Eu n-am stat tot timpul cu ei, pentru că aveam şi grija celorlalte încăperi importante, cu documente, de care răspundeam. Spre seară a început cearta între cele două grupuri care îşi revendicau constituirea primului FSN. Erau cei care au organizat manifestaţia de la Casa Stiinţei, pe de o parte şi pe de altă parte cei care au rămas în Primărie. Nu mai ştiu exact care era structura celor două grupări.  Îmi este clar că inginerul Palade a venit cu cei de la Casa Ştiinţei şi că inginerii aceia de la Neptun erau în grupul constituit în Primărie. Lucrurile s-au liniştit pe la ora 20, când a apărut căpitanul Lucian Cercel şi a spus că este reprezentantul armatei, numit să preia conducerea FSN. Atunci s-a creat o problemă între între locotenentul Ioan Petrescu şi căpitanul Cercel, care îşi susţineau fiecare cauza pentru a prelua conducerea FSN. În cele din urmă, pe la ora 23, au sunat cei din conducerea FSN-ului judeţean şi au lămurit, oarecum, problema. Generalul Popa mi-a comunicat, prin intermediul unui coleg civil din administraţia judeţeană, că Lucian Cercel răspunde de FSN-ul  local şi Ioan Petrescu de situaţia din teren. Cel puţin aşa îmi amintesc. Eu am colaborat bine cu amândoi în perioada următoare. Asta vă spun aşa... că s-au iscat discuţii în ultima vreme şi fiecare îşi revendică dreptul de a apărea la panoul de onoare din Primărie.

Victor Bercăroiu, oficiind o căsătorie în calitate de viceprimar
- Există păreri conform cărora aceste structuri feseniste s-au organizat în urma unor înţelegeri oculte, cu oameni care aveau, sub o formă sau alta, legătură cu fostul sistem comunist, cu serviciile şi nomenclatura comunistă. Care este opinia dvs.?
- Nu cred în acest gen de speculaţii. Eu nu mai am o listă cu cei ce au făcut parte din FSN-ul local, dar cred că sunt destui martori care pot să vă spună adevărul. De exemplu, dl. Palade ori Georgică Severin. După părerea mea, totul a fost spontan, făro nicio organizare prealabilă. Vă spun asta pentru că, practic, prima structură cu adevărat organizată, recunoscută,  a FSN-ului s-a concretizat în data de 3 ianuarie 1990, pe fondul unor neînţelegeri şi a unei întâmplări ciudate, petrecute în noaptea de anul nou, când ofiţerul de serviciu din Primărie, domnul Iorga, a sesizat faptul că un grup de domişoare ar fi  intrat prin efracţie şi ar fi petrecut în sediul partidului, în biroul prim secretarului. De aici s-a iscat o adevărată discuţie, care a culminat cu o şedinţă în cadru lărgit la Casa de Cultură. Conducerea judeţeană a FSN, reprezentată de Nicolae Bălănoiu, a cerut o analiză a situaţiei de la Câmpina, convocând toate structurile feseniste din şcoli, fabrici şi instituţii locale. În urma acestei şedinţe, a fost ales democratic fiecare membru FSN - în total 21, ca urmare a propunerilor din sală. Atunci am fost ales şi eu, la propunerea celor prezenţi, care nu erau deloc puţini. Cred că aproape 100 de reprezenţanţi din toate instituţiile oraşului. Problema a fost că tot atunci am fost ales să conduc FSN-ul, pentru că aveam, spuneau ei, experienţă în domeniu. Petrescu spune că la propunerea lui am fost ales, dar eu nu-mi mai amintesc acest lucru. Interesant este faptul că Lucian Cercel n-a mai făcut parte din noua garnitură de 21. Oricum, cert este că în ziua următoare am cerut celor de la Ploieşti să mă schimbe din funcţie pentru că, între timp, inginerul Eugen Bucur de la Uzina Neptun  mi-a transmis, sub ameninţarea protestelor de stradă, că n-am ce să caut  în conducerea noii structuri democratice şi că mă roagă să demisionez. Am înţeles mesajul lui Bucur, care venea la pachet şi cu dorinţa mea de a continua în funcţia de viceprimar şi am cerut să fiu înlocuit. Cei de la judeţ au fost de acord şi, câteva zile mai târziu, Frontul s-a reunit să îşi realeagă conducătorul. Şi aşa a fost ales inginerul Pelceag, omul care în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 păzea urbea din partea gărzilor patriotice. Aşadar este foarte puţin probabil ca FSN-ul local să se fi constituit pe căi oculte.

În foto, Valentin Hănciulescu, primar al Câmpinei între
1 februarie - 1 august 1990, alături de Victor Bercăroiu
- În februarie 1990, după o serie întregă de schimbări în conducerea FSN-ului, oraşul avea un nou primar, numit în persoana d-lui Hănciulescu. A fost dificil să vă păstraţi poziţia în conducerea administraţiei locale?
- Nu, deloc. Am rămas în Primărie până în anul 1994. Pe d-l Hănciulescu îl cunoșteam de la scoală. Mi-a fost profesor la un moment dat. Când a venit în Primărie i-am predat ștafeta și am cerut transferul la IRA, unde mă aștepta directorul Toma. N-a fost de acord sub nicio formă, mai ales și pentru faptul că la un moment dat administrația nu mai avea nici secretar. D-na Neagu s-a transferat la județ, așa că a vrut să rămân și să îl ajut în continuare. Mandatul său a fost unul destul de scurt, până în vara lui ’90, atunci când a fost numit Eugen Bucur, care la rându-i mi-a cerut să rămân și să facem echipă împreună, alături de Paul Bărbulescu și Mariana Dinu, de la finanțe. Atunci am rămas pe post de șef de serviciu și nu vă mai spun că s-au făcut presiuni mari asupra mea să trec la finanțele publice. Între timp, aveam și secretar în persoana lui Paul Moldoveanu, după un scurt mandat a lui Dochian, care o înlocuise pe d-na Neagu. Bucur a rămas la conducerea orașului până în anul 1992, când au fost organizate alegeri și a ieșit liberalul Mihai Stănescu. Sub conducerea lui Stănescu am mai rămas doi ani în Primărie și pot să spun că nu plecam dacă nu intervenea problema salariilor destul de mici. Pe fondul ăsta a plecat mai întâi prietenul meu, Paul Bărbulescu, care a ales să se angajeze la ICIM. Nu îmi mai conveneau condițiile și am ales să părăsesc instituția. Inițial am vrut să mă transfer la IRA, dar a apărut oportunitatea concursurilor pentru posturile de manager la instutuțiile cu capital majoritar de stat. În cazul meu, la Piață, fostul BIG din perioada comunistă, transformat în societate comercială cu capital de stat, unde majoritatea acțiunilor erau deținute de FPS și FPP. M-am prezentat la concurs și bineînțeles că nu eram singurul candidat. Mai era și d-na Chiroiu, contabil șef la Breaza, pe care am cunoscut-o în acea împrejurare. Comisia era constituită din reprezentanții FPS, FPP și reprezentanții Consiliului de Administrație, adică Vasile Cojocaru, doctorul Palaga și avocata Mariana Alexandru. După susținerea examenului, comisia a deliberat două ore și ne-a chemat pe amândoi să ne comunice că alegerea este foarte dificilă. Într-un fel, ne lăsa posibilitatea să discutăm între noi și să ne înțelegem. Am ales să rămânem împreună, pentru că legea ne permitea să facem echipă managerială la conducerea societății. Așa am început, la sfârșitul anului 1994, activitatea la Piață, după mulți ani în administrația publică locală. 

(va urma)
Florin FRĂŢILĂ

Partea a doua a interviului, pe care o vom publica săptămâna viitoare, se axează pe o altă etapă a vieţii lui Victor Bercăroiu. 1994 este anul în care acesta părăseşte administraţia publică locală şi intră în afaceri: manager la piaţă şi ulterior proprietarul acesteia. Mai târziu, Victor Bercăroiu reintră în politică şi ajunge deputat în Parlamentul României din partea PDSR (actualul PSD), partidul clădit în anii ’90 pe structura FSN-ului înfiinţat în 1989.

Pe acelaşi subiect:

Editorial. SCENA ȘI ECRANUL

Doamna Dăncilă joacă ping-pong, d-na Andronescu mototolește bancnote, PSD-iștii mârâie unul la altul precum cîinii prin gard, liberalii se dau fecioare, încercînd să facă uitată lunga și pernicioasa lor alianță cu P.S.D-ul, cei din opoziția „mică” par amețiți de un rezultat mult mai bun decît cel pe care scontau la euro-parlamentare. De altfel, viața noastră politică suferă de o ciudată schizoidie. Partidul de guvernămînt invocă obsesiv rezultatele ultimelor alegeri pentru a-și gonfla legitimitatea, ignorînd că recentul scrutin arată acum o cu totul altă orientare a electoratului, pe care nu poți să te faci că nu o vezi. De aici triumfalismul, specific oricărui partid cu background totalitar, obsedat să politizeze și să controleze totul. Dl. Tăriceanu se comportă, gomos și găunos ca totdeauna, ca și cum partidul său ar mai exista, ignorînd că electoratul l-a trimis sub linia de admitere la bacalaureatul politic. De partea cealaltă, Alianța 2020, cîștigătoare, împreună cu liberalii, se întrece în declarații năstrușnice, contradictorii, vădit inadecvate realităților românești și făcîndu-te să te temi de ei mai tare decît de P.S.D. Și în lovituri reciproce de picior pe sub masă. 
În timp ce România se află astfel blocată într-o nemișcare mortală, politica europeană se schimbă substanțial, bineînțeles fără ca noi să avem de spus un singur cuvînt. Președintele este, ca de obicei,  „pe deasupra plutitor”, noii aleși în Parlamentul European au cu totul alte griji „de acomodare”. Chiar dacă d-na Kövesi va fi aleasă în funcția de procuror șef european, e mult prea puțin, și irelevant politic. Deja europarlamentarii și-au transportat la Bruxelles jocurile interne descrise mai sus, iar inenarabila d-nă Grapini îl ocărește dîmbovițean pe dl. Donald Tusk; Rareș Bogdan și Carmen Avram par ambetați de succes și cu consistența unei moluște în convingeri. Alții s-au jucat cu Mugur Isărescu (probabil cel mai important personaj al României după 1990, și singurul pilon de stabilitate), doritori să-și arondeze și BNR. Din fericire, n-au reușit, după cum sînt convins că și aberația cu repatrierea aurului va rămîne încurcată în cel mai pur stil neaoș. Cam ăsta e tabloul. Adică spectacolul la care asistăm neputincioși. 


E vară, și vara românii nu reacționează la politică, vacanța e singurul zeu la care ne închinăm. Acum politicienii își pot face meandrele în liniște, fără teamă de reacție publică. Să nu ne iluzionăm că atacurile la adresa justiției au încetat, nu cumva să uităm că dl. Tudorel Toader este rectorul marii universități din Iași. Iar CCR ia decizii funambulești. Asta spune multe despre mocirla morală în care ne scăldăm. Fără să ne prea pese. Politicienii noștri, funciarmente precari intelectual (vezi editorialul precedent), știu din lecțiile sumare de PR pe care le-au primit că trebuie să fie „vizibili”, prezenți „pe sticlă” și în băi de mulțime, la tot soiul de paranghelii locale. Trebuie să te plimbi pe plajă cu sandalele în mînă, să vorbești buruienos, ca Bacalbașa, să fii „cu prostimea”, pe care în sinea ta o disprețuiești profund. „Bă, săracilor!” vorba lui Becali, parcă și el politician nu demult. Dar ferească Domnul să aibă vreo idee politică autentică, vreo perspectivă ideologică articulată, nu mai vorbesc despre o viziune europeană, acum, cînd se schimbă evident decorurile și nimeni nu știe ce piesă se pregătește... Altuia – Dumitru Gherman, n-am auzit! - i s-a năzărit o lege cu obligarea prin lege a copiilor să-și întrețină părinții și bunicii.  Au semnat – se putea? - Bădălău, Budăi și alți asemenea gînditori. Întrebat la Radio România în ce țări mai există o astfel de lege, inițiatorul recunoaște cu admirabilă inocență că nu s-a interesat, mai mult oscilează comic la suma contribuției între 5% și o cincime, considerînd că e același lucru. Matematica e grea, bacalaureatul este o dovadă an de an! (mă uit în CV, omul a luat BAC-ul în 1973, a fost maistru chimist și, brusc, din 2003 îl vedem urmînd cursurile unei facultăți de ingineria mediului, nu se spune la ce universitate, probabil la deja faimoasa universitate din Oradea, pe vremea faimosului Teodor Maghiar, că omul este din zonă). Ăștia ne sînt actorii! Sigur că situația bătrînilor din România este îngrozitoare, dar rezolvarea acesteia cere soluții îndelung gîndite, pe termen lung și foarte lung, o economie solidă, cu venituri din care marea majoritate să-și poată permită o cotizare la un fond privat de pensii (fără teama că vreunui bezmetic îi va năzări să-l naționalizeze) care să-i îngăduie la senectute să colinde lumea și să ducă un trai fără griji. Și fondurile de ajutorare socială să fie mult mai mari, și îndreptate exact unde este nevoie, nu pomeni electorale de încurajare a nemuncii. Adică așa cum se întîmplă în țările alea nordice pe care parlamentarii noștri le urăsc atît. Și pentru că sînt intolerante cu șmechereala noastră de balcan decăzut. Îmi închipui un prezumtiv cititor tînăr al celor de mai sus. Și-i aud interior reacția: „Hai, mă lași cu prostiile astea! Important e Neversea!”
Christian CRĂCIUN

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.7)

Alături de Petre Câmpeanu

Atunci, ca și acum, din executiv făcea parte secretarul primăriei. Funcție discretă, care nu îl aduce pe deținătorul ei în prim-plan, în atenția opiniei publice, dar presupune multe responsabilități. Secretarul unei primării este influentul om din umbră. Timp de aproape 30 de ani, între 1962 și 1990, această persoană a fost, la Câmpina, doamna Georgeta Gabriela Neagu. A terminat Facultatea de Drept în 1959 și, cu toate că în anii studenției dreptul administrativ i s-a părut o corvoadă, după cum ne-a mărturisit, a descoperit cu timpul că acest domeniu poate aduce multe satisfacții. Dar acesta nu este singurul lucru pe care ni l-a mărturisit doamna Neagu.

Cele două repere

„La începutul și la sfârșitul carierei mele am lucrat cu doi oameni deosebiți, doi primari care au însemnat ceva pentru Câmpina: Gheorghe Ilioiu și Petre Câmpeanu. În primul rând, acești oameni știau să-și asume responsabilitățile. Pentru un şef, asta este extraordinar. Porneau de la ideea că ceea ce gândesc și vor să facă este bine pentru oraș. În plus, amândoi erau foarte buni gospodari. Pentru mine este o surpriză faptul că, după ’89, primarii nu au înțeles că ei nu sunt puși acolo numai să dirijeze caleașca, dar și să vadă încotro merge. Cei doi primari de care vă vorbesc se trezeau de dimineață, vedeau orașul când era iarnă la 4 – 5 dimineața sau chiar în timpul nopții, pentru a putea lua măsuri de deszăpezire, cu niște utilaje rudimentare pe care le aveam la vremea aceea. Astfel, când se trezeau câmpinenii să plece la serviciu, cărarea pe trotuar era deja făcută cu calul și cu un plug de lemn. Orașul era prima urgență din viața lor. Știau tot timpul cum arată piața, starea de curățenie, aprovizionarea, străzile. Îi interesau toate problemele orașului. Acum, primarii se trezesc mai târziu, apar plugurile la 10 - 11, oamenii înoată în zăpadă. Nu este normal, cel puțin din punctul meu de vedere, ca om care a văzut și altceva”.



Portret sumar

„Petre Câmpeanu era un om căruia îi plăcea să lucreze în echipă, își respecta colaboratorii și părerile lor. Nu se considera atotștiutor. Pe mine, cel puțin, mă consulta întotdeauna în domeniul juridic. Mă întreba mereu când avea o nelămurire. Prelua asupra sa tensiunile care veneau de la un nivel ierarhic superior, fără să le transmită celorlalți. Îi plăcea foarte mult să discute. Pentru el, a conversa, a discuta, nu era deloc o greutate. Pentru mine era chiar de mirare cum reușea în orice moment să găsească cuvintele potrivite, în așa fel încât să își facă un aliat din fiecare persoană cu care stătea de vorbă. Asta este una dintre marile lui calități: întotdeauna a știut să-și apropie oamenii”.

Bătălii neștiute

„În ceea ce privește dezvoltarea economică, lucrurile acestea erau doar tangente cu activitatea primarului. Asta se dirija de la Ploiești, dar oricum trebuia să ne luptăm să aducem obiective aici, la noi, la Câmpina. De exemplu, a trebuit să ne luptăm pentru Turnătorie, care era foarte importantă pentru oamenii din zonă, nu numai pentru câmpineni; la fel, pentru Casa Științei. Turnătoria s-a construit în anii ’70. Se punea problema dacă o aducem în Prahova sau în alt județ. S-au făcut, la vremea respectivă, demersuri extraordinare, până la cel mai înalt nivel, dar am reușit până la urmă. Unii au spus că este un câștig, alții au spus că este o pierdere, pentru că au venit aici oameni din alte localități, cu alte mentalități, altă educație, s-a mai împestrițat puțin populația. Eu cred, totuși, că a fost un câștig și pentru vremea aceea și pentru momentul de față. Și pentru Casa Științei a fost o bătălie extraordinară. În primul rând, Ploieștiul își dorea acest edificiu. De fapt a fost întotdeauna o mare concurență între Câmpina și Ploiești, ei ne-au luat de multe ori tot ce a fost mai bun. 

Casa Ştiinţei (a Tineretului denumită în prezent) în timpul construcţiei
Sursa foto: Facebook/ Elisabeta Lungu
Întotdeauna au socotit că noi suntem un oraș mic, aveau în vedere numărul de locuitori cu domiciliul stabil în Câmpina, nu s-au gândit niciodată la populația destul de numeroasă care tranzita orașul, care lucra și se aproviziona de aici. Considerau că suntem un oraș mic care se mândrește prea mult. Îi irita treaba aceea cu «cei mai mulți intelectuali la mia de locuitori». Acesta este și motivul pentru care Câmpina a devenit municipiu foarte târziu. La județ nu se dorea să avem acest statut, pentru că ar fi însemnat ca fondurile să se împartă între noi și ei. Dar să revin la Casa Științei. La vremea respectivă găseau tot felul de pretexte, cel mai important fiind acela că există sonda aceea acolo și nu putem să construim aproape de ea. A trebuit să obținem tot felul de aprobări și derogări de la reguli. În final, datorită primarului, am reușit să construim aici Casa Științei, s-o mobilăm și să o înnobilăm cum am știut noi mai bine.
Dificil a fost și când am amenajat Bulevardul Carol I, 23 August cum i se spunea pe vremea aceea. Cei de la județ îl voiau mai îngust. Și pe Calea Doftanei la fel, nu am putut face patru benzi decât până la intersecția cu strada Lenin. Ne-au spus că nici nu ne trebuie mai mult. Şi acum se dovedește că acestea sunt insuficiente, mai ales că nici nu avem locuri de parcare.
Faptul că noi am reușit să aducem orașul la patru benzi în zona centrală a fost un mare câștig. De asemenea, depozitul fostei întreprinderi comerciale cu ridicata, se numea ICRA pe atunci, abia în final, după multe intervenții, a fost adus în Câmpina. Acesta era și un depozit strategic în caz de război”.

Riscuri asumate

„În vremea aceea, mai toți ne asumam riscuri, responsabilități pentru deciziile noastre. Mai înțelegeam omenește necazurile, chiar dacă partidul spunea altceva. Poate că am riscat pentru oameni atunci când Miliția venea și verifica situația efectivului de tineret bovin. Era interzis atunci să tai animale, dar oamenii, pe lângă faptul că nu aveau cu ce să le crească, nu aveau nici ce să mănânce. Ţineau vițelul pentru contract cu abatorul și în același timp în casă nu puteau să mănânce o bucățică de carne din animalul pe care îl creșteau cu multă trudă. Cunoșteam toți situația asta, dar când venea Miliția și întreba, eu niciodată nu am spus «vezi că X-ulescu de pe Muscel tocmai a tăiat vițelul». Mă făceam că dau amenzi pe un caiet separat, motiv pentru care m-au și «ciufulit», ca să-i sperii pe oameni, vezi Doamne, să nu mai taie, dar amenzile acestea nu le trimiteam niciodată, nici nu le înregistram. Iar chitanțierul, care avea special această destinație, era mereu curat. Un alt risc asumat era acela că stabileam împreună cu ICSM-ul ca din cota de mălai care se dădea la populație să dăm o parte și crescătorilor de animale.
Mai aveam probleme și la alegeri. Trebuia să câștige anumite persoane, dar uneori nu prea se întâmpla asta. Noi trimiteam datele așa cum reieșeau de la urne, din documente. Așa că, pe ici, pe colo, mai făceam mici «corecturi». Dar numai pentru oamenii cu funcții foarte mari și aceia, în general, ajutau orașul când își desfășurau activitatea de deputat în MAN”.

Aliații

„Câmpina a avut noroc și cu un prim secretar de județ. Îmi amintesc acum de domnul Cazacu. Era un om deosebit. N-ar fi jignit pe cineva în ședințele de partid, nu-și ieşea niciodată din fire. Era profesor de matematică și îmi amintesc şi acum ce prestanță avea, ce manşete albe la cămașă, de pildă. Era respectuos în toate situațiile și cu toată lumea.
Cu el s-a pus la cale o serie întreagă de lucrări pentru Câmpina. De exemplu, farmacia de lângă spital a fost făcută cu sprijinul lui. Și a ieșit ca o bijuterie. Cu depozite, cu laboratoare... În Câmpina, după cutremurul din ’77, nu mai era nicio farmacie ca lumea. Domnul Câmpeanu a avut grijă să recupereze de la farmacia Voiculescu, situată în centru, efigiile care se văd acum pe noua farmacie și mobilierul de lemn. Şi depozitele erau mari, astfel încât această farmacie să poată dispersa medicamentele în toată zona.
Mai era și Frățilă, cu un stil aparent brutal. El, în fond, nu era așa, fusese secretar UTC la Câmpina și îl ştiam. Însă condițiile de atunci îi impuneau această duritate și uneori vorbea oribil cu cel din fața lui, uneori chiar cu domnul Câmpeanu. Dar asta era fața lucrurilor de atunci. Și totuși și d-l Frățilă ne-a ajutat foarte mult. Cu sprijinul lui s-a rezolvat problema centrului și urma să se soluționeze și aceea a pieței, extinderea ei. Când făcuserăm și noi pași importanți s-a întâmplat această... schimbare de direcție”.


Revoluția

Revoluția, „răsturnarea puterii”, „momentul decembrie ’89”... Nu cred că vom vorbi vreodată suficient despre acest subiect, așa cum nu cred că vom avea vreodată toate datele care să ne permită să tragem cu adevărat o concluzie. Martori ai acelor zile deapănă amintiri, valoroase piese ale unui puzzle poate imposibil de completat. Ce s-a întâmplat la Primăria Câmpina în acele zile, ce a însemnat tensiunea Revoluției la Câmpina, ne spune tot Petre Câmpeanu.
„La revoluție eram în concediu politic. Cum am aflat, m-am dus și eu la partid să văd care este treaba, cu gândul că poate voi găsi niște activiști pe-acolo, să vedem ce facem. Ce știam eu că ăla care era în locul meu a fugit cu comandantul miliției, Ilie? Fusese o lună primar săracul, nici nu apucase prea bine să își ia funcția în primire. Și s-au speriat amândoi și au sărit gardul pe la Pompieri, de era cât pe-aici să-i împuște santinela. Dar a fost o mișcare greșită. De ce să fugi dom’le din fața mulțimii?
Pe mine m-a luat Capone, care era capul răutăților și m-a dus acolo, la primărie. El era la poartă cu niște revoluționari, cu niște găligani. Cât e el de mare și solid, a pus mâna pe mine: «Stai că te punem aici!».
Mai era acolo un biet căpitan de la unitatea de la Voila. Săracul… Îi atârna centura pe aici, pistolul dincolo. Când m-a văzut s-a luminat la față:
- Domnule, bine că ai venit, că nu știm ce să facem.
Ce se întâmplase? În ziua aia băgaseră mașina lui Postelnicu în curte, o Dacia neagră. Avea ușa bușită, tamponată. Zic:
- Ce-i cu asta?
- Au adus-o ăștia. Cu [Georgică – n.r.] Severin, cu toți, cu mare alai.
- Ce aveți dom’le cu el, ce dacă e frate cu...? E un vagabond ca și alții și așa o să moară.
Parcă am avut gura aurită…
- Era în față la Piese Auto, fuma Kent. Și gașca s-a grăbit să-l ia și să-l aducă la primărie. Și acum ce facem cu el aici? mă întreba capitanul.
- În primul rând, ia mașina și du-o în spate, că aruncă lumea cu pietre în mașină și sparge și toate geamurile primăriei.
- Aveți dreptate! Și cu el ce faceți?
- Păi am chemat pe procurorul șef, președintele tribunalului, pe șeful miliției, să ne consultăm.
- Ce să chemăm atâta lume, e simplu!
Între timp, vin Ștefănescu, Niculae, doi procurori și Ilie. La poartă era Pelceag. Eu zic:
- Uite domnule căpitan, cheamă duba aia de-i ziceți libelulă. Suiţi-l în dubă, să-l vadă mulțimea, pe urmă îl duceți în vreo unitate militară sau acasă, la Provița, că altceva nu aveți ce să faceți. Cine îl condamnă? Hai că pentru ce se mai găsește, dar cine îl condamnă?
Îl aduce pe ăsta, vine libelula, mulțimea urlă. Şi l-au luat, l-au dus acasă. 
Dar asta nu a fost tot...”

Ca orice esență tare, prezentată în doze mici, mărturiile despre revoluția de la Câmpina ne sunt picurate în memorie treptat, treptat.
(va urma)
Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 15 octombrie 2002 (episodul al şaptelea)
Citeşte AICI episodul 6.

CÂMPINA, DOCUMENTE ÎN ALB-NEGRU: O bijuterie hidrotehnicã - Barajul Paltinu

Barajul Paltinu [1] a fost amplasat într-un cadru natural splendid, la confluenţa apelor Doftanei cu pâraiele sale Pãltinoasa şi Secãria, pe un itinerar plin de minunate peisaje de deal şi de munte.
Constructorii au folosit îngustarea Vãii Doftanei în punctul numit „La Tocile“ [2], loc în care se exploata gresia pentru pietre de moarã şi unde a fost încastrat barajul. 


Având o formã semisfericã, acesta impresioneazã prin înãlţimea sa de 108 metri şi lungimea, la coronament, de 465 metri.[3]
Lucrarea care a durat câţiva ani a fost terminatã în 1971. În spatele barajului s-a format, ulterior, un lac de acumulare cu un volum maxim de 56 milioane de m3 şi o lungime de 3 km. [4]


Construit, în principal, pentru alimentarea cu apã industrialã a celor douã mari oraşe Ploieşti şi Câmpina, situate în aval [5], la baza barajului a fost amplasatã şi o micã hidrocentralã electricã, având o putere instalatã de 10,2 MW.
Douã fotografii datate 1970 ne prezintã imaginea grandioasã a şantierului şi cea a zonei de maximã ridicare a barajului.
Victor DUMITRU

Note:
1. „Menţionãm cã denumirile de lacul şi barajul Pãltinoasa au intrat greşit în uz, sub numele de Paltinu. Mai sus de baraj întâlnim pârâul, valea şi muntele Pãltinoasa, care dau locului numirea lui autenticã“ - Velcea, I., Niculescu, Gh., Prahova - Ghid turistic al judeţului Prahova, Ed. Sport-Turism, Buc., 1979.
2. Ibidem, p. 85.
3. Niculescu, Gh. - Valea Prahovei, Ed. Sport-Turism, Buc., 1984, apud - p. 130.
4. Ibidem, p. 130.
5. Cu mai mulţi ani în urmã, oraşul Breaza a fost şi el racordat la aceastã sursã de alimentare cu apã. 
Sursa: Câmpina literar-artistică şi istorică, an. II, nr.7/ martie 2007 

Turneul de fotbal SEVA, ediţia I, unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale anului 2019 la Câmpina

În zilele de 5, 6 şi 7 iulie, Câmpina a găzduit unul dintre cele mai importante evenimente sportive ale anului 2019, turneul de fotbal SEVA, ediţia I. Organizat de grupul de firme SEVA, cu sprijinul substanţial al proprietarului companiei, dl. Florin Abangiu şi al antrenorului Clubului Sportiv Câmpina, Roberto Opaţchi, care s-a ocupat exclusiv de aspectele sportive şi administrative, turneul s-a adresat copiilor născuţi în anii 2009, 2010, 2011, 2012 şi a fost împărţit pe patru grupe valorice. 


Ineditul demersului sportiv constă şi în faptul că după foarte mulţi ani, Câmpina a organizat un turneu fotbalistic pentru copii, la care au participat zeci de echipe (peste 300 de mici fotbalişti) din judeţele Prahova, Dâmboviţa şi Bucureşti şi sute de părinţi care şi-au susţinut frenetic micile vedete echipatele în culorile cluburilor care le antrenează. Aşa se face că timp de trei zile, în orele 9.00 şi 17.00, pe ploaie ori arşită, cochetul stadion cu teren sintetic administrat de CS Câmpina a fost neîncăpător, atât în spaţiul de joc, cât şi în tribune, iar atmosfera a fost una cu totul deosebită pe tot parcursul întrecerilor.


Între cluburile prezente la acest turneu s-au numărat Petrolul Ploieşti, Champions Bucureşti, Flacăra Moreni, Petrolul 95, SC Fotbal Toader, CS Câmpina, Viking Ploieşti, SC Fotbal Emil Costea şi altele.


Realizat aproape impecabil, turneul s-a bucurat de aprecierea tuturor participanţilor, inclusiv a presei sportive prezentă la eveniment, ceea ce aduce în discuţie, conform declaraţiilor lui Roberto Opaţchi, şi plănuirea altor viitoare ediţii. “Cred că turneul de fotbal pentru copii a fost o reuşită şi o bună propagandă pentru fotbalul românesc. Ne gândim să-l organizăm şi pe viitor, mult mai bine şi să înscriem Câmpina în programul naţional al turneelor organizate de Federaţia Română de Fotbal la aceste categorii de vârstă. Avem toate condiţiile, o bază sportivă de excepţie şi, foarte important, oameni care sprijină fenomenul fotbalistic. Îi mulţumesc pe această cale d-lui Florin Abagiu, care a venit cu ideea şi mai ales cu finanţarea exclusivă a acestui turneu. Vă asigur că n-a fost uşor! Mă bucură participarea masivă a cluburilor care antrenează copii şi cred că e mai puţin important cine a câştigat cupele, diplomele şi cadourile oferite de sponsor. Foarte importantă rămâne competiţia în sine şi faptul că reuşim să le oferim tinerilor fotbalişti un cadru bun de pregătire şi o întrecere serioasă” – a declarat Roberto Opaţchi.

Centrul Medical SanConfind promovează kinetopediatria, dar și kinetoterapia pre- și post-natală

(P) La Centrul Medical SanConfind copiii pot beneficia de ședințe de kinetoterapie în sălile special amenajate în vederea recuperării pediatrice. În urma consultului la unul din medicii specialiști, este conceput un program personalizat adresat copilului dvs. Scopul și obiectivele terapiei sunt alese în funcție de diagnostic. Dintre terapiile practicate, amintim câteva: Vojta, Schroth, benzi kinesiologice, cușca Rocher, hidrokinetoterapie în apă sărată sau dulce, recuperare robotizată, gimnastică pentru combaterea obezității la copii. Tratamentele se fac în baza unei programări la telefonul: 0731.999.332 / 0731.999.334


Centrul Medical SanConfind promovează, de asemenea, kinetoterapia pre- și post-natală. În cel mai mare spital prahovean se aplică terapii care, în timp, și-au dovedit eficacitatea și multiplele beneficii. Gimnastica în sarcină ajută gravida să se mențină într-o bună formă fizică pe toată durata sarcinii, ușurând nașterea și recuperarea post-natală. Programele de exerciții sunt, cu siguranță, eficiente chiar și pentru cele care nu au făcut mișcare înainte de sarcină. Imediat după naștere, gimnastica ajută proaspăta mamă să revină la formele și tonusul muscular dinainte de a rămâne însărcinată. Ședințele de kinetoterapie pot începe la o lună și jumătate de la nașterea pe cale naturală sau după o perioadă cuprinsă între 3 și 6 luni de la nașterea prin operație cezariană, la recomandarea medicului ginecolog. Gimnastica pentru gravide aduce cu sine numeroase beneficii: controlul tensiunii arteriale; controlul creșterii în greutate a gravidei; prevenirea varicelor, crampelor musculare, retenției de lichide; prevenirea și tratarea constipației și a apariției hemoroizilor; prevenirea și tratarea durerilor lombare și de spate; îmbunătățirea stării de spirit și sporirea relaxării; reducerea stresului gravidei; îmbunătățirea circulației sanguine; favorizarea unei bune oxigenări a fătului; creșterea rezistenței la efort și a agilității gravidei, îmbunătățirea elasticității, mobilității și a tonusului muscular; stabilirea unei precoce relații afective mamă-copil; favorizarea unei nașteri mai scurte, mai ușoare, la care mama va participa în mod activ și conștient; ușurarea fazei de expulzie a bebelușului, scăzând în mod considerabil riscul de a nu „împinge corect”, fenomen des întâlnit în cazul nașterilor cu anestezie epidurală (aleasă de gravide atât în cazul nașterilor naturale, cât și în cazul cezarienei); favorizarea unei bune recuperări după naștere.

În curând, la Centrul Medical SanConfind din Poiana Câmpina se va deschide cabinetul Ortopedie, structură din cadrul Ambulatoriului de specialitate al spitalului.