16 iulie 2019

Criza deficitului de medici a ajuns și la Spitalul Municipal din Câmpina

Odată cu aderarea la Uniunea Europeană în anul 2007, România se confruntă cu un flux masiv de medici, asistenţi medicali şi personal medical calificat care emigrează, lăsând un gol greu de umplut în spitalele şi clinicile publice, dar şi în sistemul privat.
Potrivit datelor Institutului Român de Statistică, în prezent numărul medicilor din ţară a crescut faţă de perioada critică a anilor 2010 – 2015, dar, cu toate astea, cei mai mulţi dintre ei nu sunt dispuşi să accepte salariile din România (chiar dacă începând cu anul 2018 acestea au fost mărite substanţial) sau să lucreze cu echipamente mai puţin performante şi fără a avea acces la consumabilele de bază. Mai mult decât atât, România deţine şi recordul negativ în ceea ce priveşte numărul de asistenţi medicali şi moaşe pe cap de locuitor, situându-se pe ultimul loc din Europa.
Una dintre specialităţile cu mari probleme generate de criza de medici este Pediatria, unde s-a ajuns în situaţia ca un medic specialist pediatru să fie arondat unei comunităţi de peste 200.000 persoane, caz concret înregistrat în Tulcea. Situaţii similare s-au înregistrat şi în judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa. În Vâlcea, în luna iulie 2017, conducerea spitalului a fost nevoită chiar să închidă secţia de pediatrie pentru că singurul specialist şi-a luat concediu timp de două săptămână.
Din păcate, criza deficitului de medici a ajuns şi la Spitalul Municipal din Câmpina, provocând disfuncţii în activitatea de zi cu zi a instituţiei publice. Despre toată problematica deficitului de medici în general, dar mai cu seamă despre situaţia de la Câmpina şi despre mecanismele care au generat aceste neajunsuri, am stat de vorbă cu medicul Călin Tiu, managerul Spitalului Municipal din Câmpina, care ne-a declarat următoarele:



„Să spunem că nu este criză de medici la Câmpina ar fi total fals”

„La Spitalul Muncipial Câmpina se poate vorbi de o criză a deficitului de medici de lungă durată, pentru că avem încadrați pe funcții doar jumătate din numărul permis de organigramă. Este foarte adevărat că aproape un sfert din acest deficit îl completăm cu medici din afară, care vin ca prestatori de servicii, în special pe serviciul de gardă. Chiar și așa, suntem undeva la 75% față de cât prevede normativul. Asta ne situează în plan național undeva în zona lui foarte bine, pentru că sunt multe spitale din țară unde situația este critică. Cu toate astea, să spunem că nu este criză de medici la Câmpina ar fi total fals. Criza asta are foarte multe cauze. Până de curând se punea problema salariilor proaste din sistem și medicii, pe bună dreptate, alegeau să fie mai bine plătiți. Chiar și în momentul de față, cu salariile mari, medicii sunt tentați să plece, pentru că în afara țării au venituri și mai mari. În plus, există și oferta spitalelor private din țară, care își permit să-i plătească mult peste posibilitățile unui spital public. O altă cauză este lipsa confortului profesional, tradus în lipsa dotărilor și a materialelor necesare în vederea desfășurării activității zilnice. Degeaba îți dă statul 2000 sau 3000 de euro salariu dacă nu ai cu ce lucra și nu te simți ajutat la nivelul pregătirii tale. Așa se explică faptul că mulți medici tineri preferă colectivele și sistemele performante de afară. Din păcate, noi, spitalele publice, încă nu putem concura pe această piață. 
Mai sunt și cauze puțin dezbătute în spațiul public, cum ar fi restricțiile impuse de schema de personal, organigrama din sistemul public de sănătate. Sunt bătute în cuie locurile la nivel de secție, compartiment  și spital în general. De ce deranjează asta? Pentru că, de exemplu, spitalul ar avea nevoie de un număr mai mare de medici ortopezi și noi nu-i putem angaja, chiar dacă deservim foarte mulți pacienți. În această situație, ar fi normal ca instituția publică să se poată adapta în funcție de nevoie. Nu putem să facem nimic, pentru că legislația nu permite încadrări peste numărul stabilit în organigramă. În plus, legislația încurcă foarte mult procesul de înlocuire a unui medic cu alt medic. 
Managerul nu are libertatea de a pregăti un succesor. Eu știu că doctorul X iese la pensie și vreau să pregătesc un alt medic, care să intre în activitate imediat după pensionarea lui X. N-am nicio șansă, pentru că trebuie să aștept momentul pensionării lui X și abia după aceea să încep procedurile de înlocuire care durează, în cel mai bun caz, câteva luni. În tot acest timp, specialitatea respectivă rămâne descoperită și avem mari probleme. Trebuie reținut că această procedură este valabilă și în alte cazuri în afară de pensionări. Ca manager, ești extrem de frustrat când vezi că ai soluții de a rezolva astfel de cazuri, ai medic care stă la ușă pregătit să înceapă activitatea și trebuie să aștepți luni de zile întocmirea unor hârtii sau publicarea unui anunț în revista Viața Medicală. Din punctul ăsta de vedere, suntem în preistoria civilizației. Nu mai zic că la noi există formalități greoaie și arhaice de concurs, în urma cărora stai luni întregi să angajezi, de exemplu, un chirurg. Nicăieri în lume nu mai există acest sistem absolut depășit. Lumea civilizată își angajează specialiștii pe bază de interviu, de CV, cerând referințe și chiar probă de lucru. Cine îmi garantează mie că un medic care se prezintă la concurs și învață câteva paragrafe cerute în bibliografie este și un bun specialist?! Iată câteva  aspecte care explică, în bună măsură, criza de medici din spitalele publice românești. La acestea se adaugă și faptul că spitalele private sunt mult mai ofertante pe anumite specializări, își permit să negocieze cu medicii, pediatri, de exemplu, și evident că golul rămâne în spitalele publice. Să nu uităm și de faptul că în privat  cazurile tratate sunt, în general, mult mai simple. Acolo nu orice urgență neglijată ajunge să fie tratată, în timp ce spitalele publice sunt asaltate de cazuri dificile, dar și de foarte multe cazuri care n-au nicio legătură cu urgența. Vedeți, sunt foarte multe aspecte care dereglează sistemul public și puțină lume înțelege acest lucru. Cu toate astea, încercăm să facem față și să menținem un echilibru”.

„Îngrijorătare este situația de la Compartimentul Primiri Urgențe, unde suntem mult, mult sub necesar”

„Revenind la situația de la Spitalul Câmpina vă pot spune că sunt specializări unde stăm bine și specializări unde stăm foarte prost. La capitolul bine pot să evidențiez, de exemplu, Ginecologia, unde avem o echipă tânără și de mare perspectivă. La Boli  Interne avem o situație stabilă, cu rezerva că trebuie să rezolvăm cât mai curând deficitul la Cardiologie. Îngrijorătare este situația de la Compartimentul Primiri Urgențe, unde suntem mult, mult sub necesar. Lipsa de specialiști în domeniu se resimte în toate spitalele din România. Avem în organigramă 10 urgentiști și în prezent funcționăm cu cinci. Vă garantez, însă, că și cu zece medici nu facem față. Volumul de pacienți este foarte mare și în continuă creștere. Aici iar înregistrăm o anomalie, pentru că sistemul românesc de urgențe este foarte permisiv. În lumea civilizată, la urgențe ajung doar cazurile deosebite, atent selectate de un sistem complex de evaluare. La noi se merge la CPU și pentru dureri de măsele, ceea ce ne determină să cheltuim enorm de multe resurse. Chiar şi în aceste condiţii, încercăm să ținem linia de gardă și să facem treabă bună. O altă zonă delicată este la anesteziști, unde lucrăm cu patru specialiști în loc de opt. Din cei patru, se mai întâmplă ca unul, doi, să plece în concediu ori să intervină alte probleme și astfel să rămânem total descoperiți pe secțiile de chirurgie”. 

„Pacienții trebuie să înțeleagă faptul că la Pediatrie, de exemplu, medicul de gardă nu pune geană pe geană și consultă în medie 60-70 de cazuri pe noapte”

„Nici la secția de Pediatrie nu stăm prea bine. În ultima perioadă, trei medici au plecat, din motive obiective, în condițiile în care avem șase în organigramă. Și aici facem eforturi să asigurăm gărzile și să înlocuim medicii plecați. Criza de pediatri din România are și ea o particularitate destul de interesantă. În urmă cu 30 de ani funcționa Facultatea de Pediatrie, cu repartiție directă în sistem. Ulterior, s-a considerat că trebuie desființat acest model sovietic și s-a trecut la modelul occidental, unde nu există facultate de pediatrie. În prezent, studenții parcurg cei șase ani de medicină generală, după care se scot locuri la rezidențiat, inclusiv în pediatrie. Interesul absolvenților este mult mai mic, comparativ cu perioada când nu aveau de ales, după terminarea facultății cu această specialitate. De aici rezultă, în principal, numărul mic de specialiști în pediatrie și implicit criza din prezent. Să nu vă mai spun că nu mai există pediatri de circă și toată lumea este obligată să ajungă la spital. Avem probleme de sistem și trebuie umblat în profunzime la corectarea acestora. 
Dacă ar fi să fac clasamentul specialităţilor unde avem deficit de personal medical și mai cu seamă de medici specialiști, la Spitalul Municipal Câmpina aș spune că pe locul întâi se află CPU, pe locul doi secția de Pediatrie, pe locul trei secția de Neonatologie și pe locul patru Anestezia. În aceste condiții, categoric nu putem să ne ridicăm la înălțimea nevoilor, dar încercăm să le facem față. Per total, avem un deficit de 200 de angajați  în organigramă, adică  635 în loc de 835, ceea ce nu ne permite să asigurăm întotdeauna servicii de mare calitate. Nu putem să angajăm această diferență de personal, pentru că depășim plafonul de salarii admis și atunci ne străduim să lucrăm cât mai eficient cu oamenii pe care-i avem. De aceea pacienții trebuie să înțeleagă faptul că la Pediatrie, de exemplu, medicul de gardă nu pune geană pe geană și consultă în medie 60-70 de cazuri pe noapte. E aproape inuman să-i ceri calitate unui medic care stă în spital 24 de ore, fără pauză. Dar, cum am mai spus, încercăm să facem față tuturor provăcărilor și să asigurăm servicii cât mai bune pentru pacienți”.

Editorial. CAVIAR CU FASOLE

În cei vreo 20 de ani de cînd urmăresc în acest colț de pagină sistolele și diastolele vieții noastre social politice nu cred că am prezentat aici vreo carte. Nu era locul. Aleg acum să o fac cu o creație insolită și care, o spun de la început, este una dintre cele mai bune panorame ale smîrcului nostru politic. Caviar cu fasole (magnific titlu!) este „o pamflet” în care autoarea, Angela Tocilă, toarnă acidul unui sarcasm rar întîlnit în literatura noastră prin calitate și virulență. Cine îi urmărește postările pe Facebook știe deja despre ce este vorba. Este cea mai bună cronică a vieții noastre politice sub regimul Dragnea și sub guvernul Dăncilă. Asta justifică prezentarea ei aici. 


Mărturisesc pentru început că rareori rîd de prostiile, agramatismele, gogomăniile seci pe care le spun sforăitor politicienii noștri. În schimb, mă amuză teribil „analiștii politici”, cu morga lor serioasă, încercînd să aplice cele mai sofisticate metode de analiză și predicție a vieții politice, învățate în ani de studii și doctorate prin străinătățuri. Nimic mai greșit, viața noastră politică nu e viață politică, nu e structurată, e o clacă de interese obscure între politicieni, jurnaliști, oameni de afaceri. A-i găsi o raționalitate, niște reguli clare de evoluție este un non-sens. Viața noastră politică nu merită luată în serios pentru că este o simplă formă, lipsită de orice fond. De aceea sîntem foarte departe de a fi o democrație funcțională, chiar dacă, pe hîrtie, avem toate instituțiile necesare. Asta a înțeles perfect Angela Tocilă, dînd clasei politice singurul tratament pe care-l merită: deriziunea swiftiană. Prostia frustă și incultura sînt principalele trăsături ale catalogului de miniștri portretizați cu „vitrion” în aceste pagini. De la inenarabila d-nă Dăncilă la furtunoasa Olguța Litruța, de la Pop „genunche” la Daea cu oaia și cu cormoranii (fabuloasă povestea cu cormoranul Petrică), de la Șerban Nicolae la Anton la pătrat ș.a.m.d. Dînd dovadă de o imaginație lingvistică debordantă, autoarea inventează pe fiecare pagină zeci de cuvinte și expresii care construiesc spațiul fără iluzii al prostiei de nivel hymalaian. Pe d-na Veorica o supără stafilococii din port de la Constanța, e „fotoigienică” în poze – dar și „fotogenetică” -, dl. Pop o „flatulează” cu complimente vrînd să recapete un minister ș.a.m.d. 
În momentul cînd limba română a devenit dușmanul cetățenilor țării, de la politicieni la studenți, de la bacalaureați la doctorați (na, să inventez și eu un cuvînt, de dragul rimei!), este normal să construiești din această perspectivă viziunea coșmarescă despre lumea celor care ne conduc. Acest pustiu post-atomic, deghizat sub formă de „viață politică”, „guvern”, „parlament” etc. este, mai ales, un pustiu al limbii. Hiperbola și plasticitatea vocabularului inventat de scriitoare prin „stîlcirea” cuvintelor sînt o formă vicleană de a sugera falsitatea fundamentală a acestei lumi în care nimic nu este autentic, nimic nu este așa cum apare la televizor. O așa lume nu poate să existe. Asta mi se pare concluzia tristă a cărții. Care te provoacă să o privești crucit și să te întrebi ce anomalie genetică a făcut-o totuși posibilă, cum se minunau țăranii cînd se năștea vreun vițel cu două capete. 
Aș mai face o observație, oarecum laterală: la radioul și televiziunea de stat un tip de emisiuni care lipsește cu desăvîrșire este cel de „satiră și umor”. Mai bine zis, ni se redau sub acest nume la nesfîrșit aceleași scheciuri care țineau lumea lipită de ecranele televizoarelor Templa revelioanele anilor 60-70 și de care, oricît ar fi de reușite (nu toate), ajunge să ți se aplece. Le-am văzut de sute de ori. Satira actualității (care este un Pacific de oferte) lipsește cu desăvîrșire. De ce? De frică. Pentru mine este cea mai bună dovadă, de parcă ar mai fi nevoie, a totalei subordonări politice a celor două instituții masiv bugetivore. Angela Tocilă ar fi un scenarist excelent și ar putea furniza celor două instituții de presă texte bulversante, dacă ele n-ar fi la fel de false ca și lumea politică. Lustru pe clanțe. Există și un grupaj final al cărții Amintiri vesele (și nu prea) din comunism. În care accentul nu mai cade pe limbaj și personaje concrete, ci pe scene și oameni tip: cozile, lipsa de orice (de hîrtie igienică de pildă), sadismul cu care cel ce deținea ceva (măcelarul sau vatmanul) îi chinuia pe ceilalți pentru că avea putere. Se înțelege astfel că terariul lumii noastre politice de azi nu s-a ivit totuși din nimic, ci are o ascendență care îl explică destul de bine. Ceva din Capriciile lui Goya văd în acest pamflet, monstruozitate prezentată nu prin deformarea chipurilor, ci a cuvintelor. Spiritele mai gingașe ar putea fi șocate de libertatea cu care autoarea folosește anumite vocabule pe care îndeobște nu le folosim în public. Greșit, a trata cu eleganță această faună e un non sens, ei nu înțeleg decît acest tip de limbaj care îi atinge la lingurică. Sigur, citind, rîsul devine icnit de disperare. Dar e o defulare. Fixați în insectar, vor fi admirați de urmași, ca într-un muzeu al ororilor. Dacă va mai exista limba română... dar asta e altă poveste. Politicienii noștri se cred caviar, dar nu sînt decît o sălcie și indigestă fasole.
Christian CRĂCIUN

Activist şi viceprimar în comunism, om de afaceri şi deputat în democraţie (2)

Victor Bercăroiu, exponentul politic a două regimuri fundamental opuse care în România s-au contopit

- ultima parte a interviului publicat în data de 9 iulie 2019 -

Născut la data de 18 septembrie 1951, la Breaza, în timpul în care Gheorghiu Dej conducea România, în plină epocă stalinistă, într-o familie de muncitori, Victor Bercăroiu a luat viaţa în piept încă din copilărie, când la vârsta de 15 ani se înscrie la o şcoală profesională din Câmpina, pentru ca mai târziu să intre în câmpul muncii şi în paralel să urmeze cursurile liceale la seral. Ambiţios din fire, tânărul Bercăroiu alege să-şi completeze studiile absolvind în anii 80 o şcoală de maiştri, etapă din viaţă care îi va permite ulterior, printr-o conjunctură favorabilă, să intre în structura de activişti comunişti, Uniunea Tineretului Comunist – Comitetul Orăşenesc UTC şi să obţină o funcţie politico-administrativă în conducerea oraşului Câmpina: activist cu problemele tineretului muncitoresc.
În anul 1994, Victor Bercăroiu renunţă la cariera din administraţia publică locală şi preia conducerea societăţii cu capital de stat ce avea în proprietate fostul BIG din perioada comunistă, pentru ca doi ani mai târziu să ajungă din manager general, co-proprietarul acestei societăţi.
În paralel, omul de afaceri avansează şi în politică, ajungând în anul 2000 deputat în Parlamentul României.
Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Victor Bercăroiu vorbeşte deschis, fără perdea, despre cele mai importante momente din viaţa şi activitatea sa politică, administrativă şi de afaceri, lăsând mărturie aspecte mai puţin cunoscute din culisele acestor întâmplări care, vrem ori nu vrem, rămân în patrimoniul memorialistic al comunităţii câmpinene.



- La sfârșitul anului 1994, Victor Bercăroiu renunță la cariera din administrația publică locală, după ani de zile în care și-a construit meticulos ascensiunea politico-administrativă și începe o nouă etapă în economia de tranziție, într-un mediu de afaceri concurențial de tip capitalist. Nu v-a fost teamă de un eșec profesional?
- Sincer nu, pentru că aveam experienţa anilor petrecuţi la conducerea oraşului. Ştiam cum se face comerţul şi care sunt regulile de bază într-o astfel de activitate. În plus, aveam şi noi cunoştinţe, dobândite la ASE, în ceea ce priveşte mecanismele economiei de piaţă. Şi mai este ceva de spus: în 1994, economia românească nu era cu mult diferită faţă de cea din regimul trecut. Eram într-o perioadă de tranziţie, în care legislaţia se schimba şi se adapta anevoios, aşa că nu mi-a fost atât de greu şi nici teamă. Oricum eram destul de tânăr, asimilam repede şi nu refuzam provocările.   
- Aţi ajuns manager la o societate cu capital de stat înfiinţată în anii 1990-1991, societate ce avea în proprietate activele fostului BIG din perioada comunistă. Cunoaşteţi amănunte legate de istoria acestei transformări? Ce aţi găsit acolo?
- În 1990, când s-a dat legea privatizării, fostul BIG, din perioada comunistă, s-a transformat în societate comercială. Înainte de 1989, BIG-ul nu era în proprietatea oraşului, ci aparţinea de conducerea judeţeană, pentru că a fost construit, în anii ’60, de mai multe entităţi: de Piaţa Câmpina, care nu aparţinea de Primărie, CLF şi Gostatul Ploieşti, zona unde era toată linia de carne. Deci au fost trei entităţi care au construit BIG-ul. Ştiu asta pentru că am găsit documente în arhivă. De aceea cred că odată cu dispariţia acestor entităţi în ’90, acţiunile noii societăţi comerciale au fost preluate de FPS şi FPP. După ce am câştigat concursul alături de doamna Chiroiu, eu manager general şi ea manager, am mers la FPS Ploieşti şi am semnat contractul, valabil timp de cinci ani, cu tot ceea ce însemna şi anume partea economică, partea de investiţii, partea de infrastructură şi personal, care erau foarte clar detaliate în angajamentul managerial. Aici vreau să fac o paranteză şi să spun că primarul Mihai Stănescu m-a ajutat destul de mult, pentru că aveam nevoie de o recomandare la dosarul de concurs. A fost de acord să mă susţină şi îi mulţumesc pentru asta. E adevărat că pe tot parcursul mandatului său am ţinut aproape şi l-am ajutat cu tot ceea ce am putut în plan administrativ. În rest ce să zic, am găsit o societate comercială cu un mare potenţial şi din momentul acela am început să pun în aplicare proiectul de dezvoltare prezentat la concursul de manager, care în linii mari este cam ceea ce vedeţi în prezent, după mai bine de 25 de ani.


- Să vorbim despre revenirea în politică, o decizie oarecum firească după ani de zile în care v-aţi format personalitatea activând în această zonă.  
- În perioada anilor ’90 mi-am spus că nu-mi mai trebuie politică. Am fost şi sunt un tip corect şi mi-am zis că dacă tot a fost să fiu activist, să fiu scos din producţie şi să ajung viceprimar în celălalt regim, gata, îmi ajunge. Numai că lucrurile se leagă într-un fel şi am să vă povestesc cum s-a întâmplat. În 1992 a avut loc primul mare control de la Curtea de Conturi. Ţin minte că au făcut ravagii pe Valea Prahovei, pe la toate primăriile. Au controlat perioada 1990-1992 şi au găsit multe nereguli pe la investiţii, în gestionarea banului public. La noi a fost totul aţă, pentru că primarul Eugen Bucur nu făcea nimic fără să mă întrebe şi am ieşit cu felicitări. La următorul control, pe vremea lui Mihai Stănescu, a trebuit să mă prezint şi eu la discuţii cu inspectorii, pentru a da anumite explicaţii referitoare la perioada de până în vara anului 1994, înainte să plec din Primărie. În plus aveam de clarificat şi aspecte legate de încheierea unui act adiţional între Primărie şi societatea pe care o conduceam, act ce avea ca obiect administrarea pieței și preluarea a tot ce înseamna teren, adică zona unde este actuala piaţă agro şi zona unde erau tarabele înainte. A fost totul în regulă şi, la sfârşitul controlului, Stănescu a organizat un şpriţ la un restaurant care azi nu mai există, pe variantă. Am mers să le ţin companie şi la terasa restaurantului am dat peste Nicolae Bălănoiu, Florea Radu, Gheorghe Tudor şi Georgică Diaconu. Dintre toţi pe Georgică Diaconu, inginer şef la Schelă, nu îl ştiam. Am stat cu ei de vorbă şi mi-au spus că se înfiinţează la Câmpina PDSR-ul. Le-am spus din prima că nu-mi mai trebuie politică, dar Florea Radu a insistat foarte mult şi aşa am ajuns să intru din nou în politică. Asta se întâmpla în luna iunie 1995. Am reintrat în politică din prietenie cu Radu şi am rămas prieteni până în ziua de azi. E drept că de doi ani m-am detaşat total și de mai bine de şase ani nu mai am nicio implicare. Sunt profund dezamăgit. 
- Managerul Victor Bercăroiu ajunge proprietarul societăţii pe care a fost angajat să o conducă. Cum a fost posibil acest lucru?
- Am fost manager la Piaţă aproape doi ani. În anul 1995, FPP-ul a scos acţiuni la vânzare, conform legii lui Văcăroiu  privind privatizarea prin metoda MEBO. În Câmpina au fost cinci societăţi care s-au privatizat prin această metodă şi trei dintre ele încă rezistă. Singura care a picat a fost IRA. Este vorba de fostul TCM, IRA, UARMT-ul condus de Tache, Fabrica de Ciorapi şi Piaţa. Toate aceste societăţi au cumpărat cei 30% de la FPP prin intermediul PAS-ului, adică asociaţia salariaţilor. La noi PAS-ul a fost constituit din 21 de persoane, adică salariaţii, foştii directori şi foştii membri din Consiliul de Administraţie. Aşa prevedea legea. Practic cei 30% de la FPP au revenit celor 21 de persoane, fiecare cumpărând după posibilităţi. Unii câte 15 acţiuni, alţii câte o sută sau mai mult. Din câte îmi amintesc, acţiunea la noi avea o valoare de 60 de lei şi la IRA, de exmplu, de 2,5 lei. Discrepanţe mari! Ulterior, am cumpărat diferenţa de acţiuni de la FPS – 68% şi din luna mai 1996 suntem societate cu capital integral privat. Aici mai trebuie spus că diferenţa de 2% o deţineam eu şi doamna Chiroiu, încă de la semnarea contractului de managment. Între aceste achiziţii de capital au mai fost multe probleme cu terenurile din jur. De exemplu, am fost nevoiţi să achiziţionăm, în 1997 sau 1998, o parcelă de la Florin Anghel, care la rându-i cumpărase CLF-ul şi era propietar pe pămîntul de sub fosta clădire a CLF aflată în propietatea noastră. Ultima bucată de pământ, de 30 mp, am cumpărat-o prin negociere directă de la Primărie, în anul 2005. A fost destul de complicat. Ulterior, am investit mult în modernizare, am ajuns să avem 150 de angajaţi şi în prezent, după 25 de ani, suntem unde vedeţi. Avem credit la bancă în valoare de un milion de euro pentru noua clădire de birouri şi mergem mai departe. Câmpina are o zonă a pieţei modernă şi mă mândresc cu asta. 
- În paralel, omul de afaceri avansează şi în politică. Pentru a doua oară în viaţă aveați să ajungeţi demnitar, de data asta în Parlamentul României. 
- Da, aşa este. Cum spuneam, în 1995 am constituit filiala PDSR la Câmpina. Florea Radu preşedinte, Gheorghe Tudor, Veronica Diaconu, Mihaela Petrovici și eu  vicepreşedinţi. În 1996, am participat la alegerile locale cu domnul Văcaru, candidat la primar şi Florea Radu, Gheorghe Tudor, Florin Buda candidaţi la Consiliul Local. Am avut patru consilieri în acel mandat. Eu am candidat la Consiliul Judeţean şi am prins locul şapte, ultimul eligibil de pe lista PDSR. Eram doi câmpineni în Consiliul Judeţean, eu şi Enache Dragomir din partea PL 93, dacă nu greşesc. Am făcut echipă bună cu Enache. Printre altele, am reuşit să readucem Muzeul Hasdeu în administrarea Câmpinei. Atât am insistat la Muzeul de Istorie pe acest subiect că până la urmă am reuşit să o convingem pe doamna Dulgheru, care nu ceda sub nicio formă. Am făcut şi semnat împreună Enache Dragomir proiectul de hotărăre şi am obţinut votul în Consiliul Judeţean. Toate astea cu sprijinul autorităţilor locale câmpinene conduse de primarul R.R. Micu la vremea aceea. Directorul muzeului câmpinean era Octavian Onea. Jenica Tabacu, Dumnezeu să o ierte, a venit la Câmpina odată cu finalizarea acestui demers, pentru că lucra la Muzeul de Istorie. 
În mandatul 1996 -2000 am fost consilier judeţean şi în vara anului 2000 au apărut primele idei că oraşul nostru este îndreptăţit să ceară un loc eligibil în Parlamentul României, pentru că, între timp, PDSR-ul câştigase Primăria la Câmpina cu domnul Gheorghe Tudor şi toate localităţile din jurul oraşului, cu excepţia Proviţei de Jos. Ţin minte că am muncit foarte mult pentru această victorie în alegerile locale şi drept recompensă organizaţia judeţeană a hotărât să ne ofere un loc eligibil, pentru Parlament, pe lista partidului. În ceea ce priveşte candidatul, aveam de unde alege, pentru că echipa era valoroasă. Şi aici mă refer la Mihaela Petrovici, Alexandru Blanck, Horaţiu Zăgan, Mihai Şerbănoiu, Florea Radu, Gheorghe Tudor şi eu. În cele din urmă, competiţia a rămas între mine şi Florea Radu. Iniţial am refuzat oferta, dar văzănd că mare parte din colegi nu vor să candideze, am acceptat şi am transmis hotărârea locală către judeţ.  PDSR Prahova era condus atunci de Apostolache şi Cosma, ultimul venit de la PUNR. Era o echipă puternică şi în conducerea judeţeană, cu Săniuţă, Oprea, Calotă, oameni bine organizaţi care au câştigat alegerile în anul acela. Două luni mai târziu, Florea Radu s-a răzgândit şi mi-a spus că vrea să meargă el în Parlament. Cu alte cuvinte, aveam ocazia să mă fac de râs, după ce am ieşit public şi am spus că eu sunt candidatul. Aşa stând lucrurile, am convenit cu Radu să convocăm adunarea generală a organizaţiei locale şi să se hotărască prin vot, fără nicio supărare. Votul a fost zdrobitor în favoarea mea, peste 80% din cei prezenţi mi-au acordat încrederea. Radu a înţeles mesajul şi am făcut echipă încă mulţi ani după aceea. Şi pentru că tot am ajuns la echipă, fac o paranteză şi vă spun o întâmplare interesantă. În primăvarul anului 2000, mă trezesc cu un apel telefonic, de la Florea Radu, care mă întreba dacă sunt de acord să îl primim în organizaţia de la Câmpina pe Antonie Iorgovan. Tânăr şi impulsiv la vremea aia, am refuzat şi Radu a transmis asta la Bucureşti. Două ore mai târziu, primeam un apel telefonic de la Adrian Năstase, preşedintele partidului, care îmi explica faptul că e bine să-l avem aproape pe Iorgovan şi nu adversar. Bineînţeles că am fost de acord şi ulterior am organizat conferinţă de primire în partid, eveniment la care a participat şi Iliescu. De atunci am rămas prieten cu Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte, câmpinean prin adopţie, proprietarul unei case de vacanţă în cartierul Voila. În vara aceluiaşi an aveam să fim colegi în Consiliul Judeţean, unde PDSR-ul a câştigat 18 mandate şi avea majoritate confortabilă. Ulterior, alegerile Parlamentare au adus partidului multe mandate de senator şi deputat. Printre aceste mandate a fost şi mandatul meu de deputat.

De la stânga la dreapta: Radu Florea, Victor Bercăroiu, Antonie Iorgovan
- Fostul activist comunist îşi vedea visul împlinit, acela de a face politică la nivel  înalt şi în democraţie. Care a fost diferenţa între cele două momente de vârf din cariera dvs. politică şi ce se poate reţine notabil din această perioadă de deputăţie?
- N-am visat să fiu demnitar în cele două epoci, așa a fost să fie. Mă întrebați de diferențe... Dacă vă referiți la modul în care am lucrat în Parlament, am să vă spun că mi-am păstrat linia de om de acțiune, care încearcă să facă ceva pentru comunitatea în care a fost ales. Sunt nenumărate situațiile în care am umblat, alături de Florea Radu și Gheorghe Tudor pe la ministere pentru finanțarea proiectelor câmpinene și județene. De exemplu, am obținut fonduri pentru covor asfaltic pe tronsonul Calea Dacia - Toma Ionescu. Stăteam până noaptea târziu la Ministerul Transporturilor, să intrăm în audiență, de ajunsesem să ne zică ministrul Mitrea: „Iar ați venit, măi milogilor!...” Dar niciodată nu plecam cu mâna goală. Am obținut fonduri pentru canalizări și consolidări  în zone afectate de alunecări teren și cea mai importantă realizare a fost hotărărea de guvern prin care Ministerul Culturii a cedat comunității locale clădirea Primăriei. O adevărată poveste cu această clădire! Îmi amintesc că în vreamea cât încă lucram la Primărie, în anii ’90, clădirea era a Ministerului Petrolului, ca mijloc fix în administrarea Uzinei Poiana. Era o ruină, iar directorul uzinei, Andrei Hortopan, căuta o soluție să scape de ea. Până la urmă, la insistențele arhitectului Hoinărescu, a fost cedată Ministerului Culturii, care dipunea de fonduri pentru reabilitare. Din păcate, în mandatul de primar al d-lui R.R. Micu au încetat lucrările de reabilitare, nu știu din ce motiv. Atunci am hotărât să readucem în patrimoniul comunității acest monument istoric. Printre cei cărora trebuie să le mulţumim pentru reușită este și Antonie Iorgovan, care a pus umărul serios la acest proiect. A fost extrem de complicat să refacem de două ori toată documentația cu aprobări de la Consiliul Local, Consiliul Județean, Prefectură, Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii și în cele din urmă să obținem hotărârea de Guvern. Norocul a fost că am găsit înțelegere și ajutor de la un fost coleg de la UTC, care era secretar de stat la Ministerul Culturii și am reușit să ajungem la ministrul Răzvan Theodorescu, că altfel așteptam mult și bine. Nu vă mai spun că, între timp, arhitectul Hoinărescu ne băga bețe în roate, nu mai știu în ce scop. Am urmărit personal parcursul documentelor și într-un final, după aprope un an de zbucium, a trebuit să ajung la Adrian Năstase, la sediul partidului, în Kiseleff, pentru rezolvarea finală. Din acest punct de vedere, am un respect deosebit pentru Năstase. Așadar am făcut câte ceva în acel mandat și asta nu o spun doar eu, ci și alții. De exemplu, primarul Horia Tiseanu, care nu îmi este apropiat, a declarat într-un interviu televizat că, după părerea lui, deputatul Victor Bercăroiu a fost cel mai activ dintre parlamentarii câmpineni. La capitolul ăsta vreau să mai adaug și faptul că în anul 2001 am obținut, cu ajutorul lui Adrian Năstase, finanțare de 10 miliarde de lei vechi pentru reabilitarea rețelei de apă de la Breaza și altă dată am intervenit pentru reeșalonarea datoriilor la gaze, pentru asociațiile de propietari care au rămas făra apă caldă și căldură în plină iarnă. Ne-am dus la ministrul de resort pentru problema cu gazele. Ministrul i-a chemat la discuții pe cei de la Romgaz și am obținut reeșalonarea, care cred că e neplătită și în ziua de azi. Poate părea puțin, dar la vremea respectivă nu era chiar simplu să obții astfel de lucruri.


- Cu toate astea, la sfârșitul mandatului, în anul 2004, deputatul Bercăroiu a fost obligat să trecă  în linia a doua și în cele din urmă a ales să se retragă din activitatea politică. Ce s-a întâmplat?
- E drept că mă așteptam să mai prind un mandat, având în vedere că am fost unul dintre parlamentarii foarte activi, atat în plen, cât și în comisiile de buget-finanţe sau integrare europeană. Se poate verifica câte intervenții am avut în Parlament, dar mai cu seamă ce activitate am avut în comitetul mixt România - Uniunea Europeană, unde am avut privilegiul, printre puținii, să îmi pun semnătura pe documentele ultimului capitol de integrare europeană. Îmi amintesc cu plăcere acele momente în care am stat la negocieri, în comisia condusă de Viorel Hrebenciuc – înlocuitorul lui Maior, numit de Iliescu ambasador în Anglia – cu reprezentanții partidelor de dreapta, Tăriceanu, Hașotti, Chiliman, Videanu, până la trei dimineață și am căzut de acord asupra protocolului de aderare. A doua zi ne-am întâlnit cu Barroso și delegația Comisiei Europene. Am fost în mijlocul acestor evenimente și cred că meritam să-mi continui activitatea. Dar, din păcate, în politică, arma trădării este la ordinea zilei. În 2004, listele pentru Parlament au fost supuse votului intern în partid, o găselniță bine gândită în culisele partidului. Era pentru prima dată când se promova acest mod de selecție. Eu nu aveam probleme cu notorietatea în partid, mă cunoștea tot județul, pentru că ajutasem multe organizații, președinți, primari. Din păcate, pe liste au fost introduse persoane care nu aveau nimic în comun nici cu partidul, nici cu cei ce aveau activitate și vechime, cum ar fi Napoleon Antonescu, rector UPG, Mihai Fâcă, Ecaterina Andronescu, eu și alții, care am ajuns la coadă, în zona neeligibilă. În mandatul ăla au intrat în Cameră cinci deputați, inclusiv Dorina Mihăilescu, soția lui Șerban - fostul Secretar General al Guvernului, prietenă cu Mihai Anastasescu. Eu le-am făcut cunoștință! Ulterior, Dorina a trecut la Autoritatea pentru Supravegherea Asigurărilor, cu un salariu colosal și  în locul ei a intrat un amic din Ploiești. După 2004, viața politică s-a degradat constant și nu cred că puteam să rezist în sistemul acela. Am știut dintotdeauna că din politică nu se iese la pensie și am multe exemple de colegi care după două, trei mandate, au rămas șomeri.  
- Despre Câmpina din zilele noastre ce ar fi de spus?
- Câmpina îmi place din multe puncte de vedere, dar avem și probleme. De exemplu, lipsa parcărilor și traficul din ce în ce mai aglomerat. Trebuie să găsim soluții în acest sens, că e păcat! Orașul este sufocat și pe fondul indisciplinei participanților la trafic, dar asta nu este o scuză. În plus, cred că este mare nevoie de mai multe zone de agrement. Înainte erau patru ștranduri în oraș și azi nu mai avem niciunul. Bazinul acoperit e foarte bun, dar e nevoie și de piscine descoperite. Un bun exemplu în sensul investițiilor în zone de agrement este parcul Soceram, de pe Muscel, unde e o plăcere să te relaxezi cu familia și mai ales cu cei mici. Ca edil, trebuie să te intereseze să dezvolți proiecte pentru oraș. Eu n-am nimic cu nimeni, nu discut din punct de vedere politic, dar orice șef de administrație publică locală trebuie să se implice în dezvoltarea comunității. Nu poți să spui că nu te interesează ceva legat de orașul pe care-l conduci! Spre exemplu, situația cu străzile lăsate de izbeliște de HidroPrahova este strigătoare la cer. Eu l-aș fi tocat pe directorul de acolo dacă îmi făcea așa ceva.  
- Dacă ar trebui să trageţi o concluzie în urma acestor ani de experiență în politică și administrație, ce aţi spune că s-a ales de țara asta după treizeci de ani de la căderea comunismului?
- Sunt foarte dezamăgit de tot spectrul politic și în special de PSD. Politica și administrația nu se mai face pentru oameni, ci pentru sine. Cum să ajungi să tragi partidul după tine în chestiuni personale?! Cum să îți bagi familia, copilul, în politică și ulterior să-i vezi la pușcărie?! Ce fel de oameni sunt aceștia? Sunt dezgustat de ceea ce se întâmplă și de aceea m-am și retras. Cred că problema principală este faptul că a scăzut foarte mult calitatea umană, în toate domeniile. E drept că în ultimii 30 de ani s-au ars niște etape și că s-au făcut multe greșeli, dar nu cred că se putea altfel. Dacă am fi luat 15-20% din ceea ce a fost bun în regimul trecut, eram mult mai departe. Din păcate, nu mai avem oameni de stat care să ne apere interesele în raport cu economia și politica la nivel european, mondial. Nu văd un om de stat care să ne reprezinte cât de cât decent. Poate Tăriceanu, în mică măsură. 
- De unde această deschidere de a vorbi detaşat despre aspecte din viața și activitatea dvs politică, administrativă și de afaceri? Nu oricine este dispus la o astfel de radiografie. 
- Sunt un om care nu are nimic de ascuns. N-am făcut nimic în viață de care să îmi fie rușine. Dimpotrivă! Și, în plus, am ajuns la o vârstă care îmi permite să vorbesc detașat, în orice situație.  
Florin FRĂŢILĂ

Istorii nemărturisite despre Câmpina anilor ‘80. ULTIMUL PRIMAR COMUNIST (Ep.8)

Omul care ia decizii

Tot scriind de mai bine de două luni despre ultimul, dar categoric nu cel de pe urmă primar ale epocii comuniste în Câmpina, ne-am confruntat cu tot tipul de reacții. Am fost acuzați de nostalgie sau de cine știe ce intenții ascunse. Lipsurile sistemului, cadrul general de o perversitate machiavelică, le cunoaștem prea bine toți cei care avem mai mult de 40 de ani. Cum au fost însă evitate „indicațiile de partid și de stat” de un om pus să le respecte, a fost interesant de aflat. Cine nu îl cunoaște pe Petre Câmpeanu, și mai ales cei care nu l-au cunoscut acum 30 de ani, au tras concluzia nedreaptă că am exagerat.
Câmpina ar trebui să știe mai bine însă. Omul mărunțel, plin de jovialitate, are multe de spus. Tovarășul prim secretar de pe vremuri a trecut prin multe și cunoaște orașul, cu bune și rele, ca nimeni altul.



„Totul pentru oamenii aceștia pe care trebuia să îi privesc în ochi…”

... ne-a spus el odată. Oameni ale căror necazuri le știa prea bine. Petre Câmpeanu se confruntase și cu nemulțumirea, revolta mocnită împotriva comunismului. El calmase spiritele „în calitate de primar, nu de secretar de partid”, în timpul unui protest la Neptun. 
Dincolo însă de puterea celui care lua decizii, omul Petre Câmpeanu avea și are o familie care nu a putut fi prioritatea numărul unu. Soția, prezentă la această discuție, oftează și confirmă: „Nu aș vrea să o ia de la început, dacă s-ar putea”, ne spune ferm d-na Câmpeanu. „Nu, nu, categoric nu. A fost greu”.
După o căsnicie de peste 50 de ani, vorbele celor doi se completează, gesturile au o tandrețe ascunsă, privirile se sprijină reciproc.
Tot soția i-a dat lui Petre Câmpeanu sfatul cel mai important, linia directoare:

„Când pui seara capul pe pernă, să te lase conștiința să dormi liniștit!”

Poate nu rar viața de familie avea de suferit. „Mă chemau uneori din concediu. Fetele mele erau la mare și eu trebuia să răspund pe aici la apel. Nu puteam să părăsesc Câmpina fără aprobare de la secretarul județului. Într-o sâmbătă eram la Băicoi, la rude, și m-a chemat Frățilă la ora 2 noaptea. Nu mai știu ce voia, dar oricum m-a întrebat de ce am părăsit orașul”.
Funcția însemna nu numai puterea de a schimba lucrurile, de a conduce oamenii într-o anumită direcție. Însemna și o presiune constantă, o tensiune greu de imaginat. „Într-o noapte - povestește din nou Petre Câmpeanu - a trecut spre București Dăscălescu și lângă Câmpina a văzut becul de veghe al unei sonde. A dat imediat telefoane și a trebuit să plec noaptea pe coclauri să văd unde se consumă curentul. Pentru un bec, au fost controale peste controale”.
Familia Câmpeanu a fost în pericol în 1989 și primarului câmpinean i-a fost cu adevărat teamă atunci. După ce o revistă a diasporei românești din Israel publicase un articol elogios la adresa d-sale și postul de radio Europa Liberă preluase informațiile, la București, la Cabinetul II, s-au precipitat lucrurile. Câmpeanu a fost chemat la ordine. Tot într-o noapte. Informația s-a oprit atunci la șeful de cabinet, dar i s-a spus că acesta este un mare noroc. Dacă s-ar fi aflat mai sus, întreaga familie putea fi deportată la Sighetul Marmației. Trimis acasă până la luarea unei decizii, Petre Câmpeanu a trecut prin momente grele. Nu putea să vorbească cu nimeni. Așa erau indicațiile. Nu putea să își sperie familia, să tulbure ritmul casei, cu atât mai mult cu cât fiica sa se pregătea să dea examen la facultate. Doamna Câmpeanu a simțit însă că ceva grav se întâmplă; soțul său vorbea în somn.

Pentru doamna Câmpeanu altul a fost momentul cel mai greu, mai dureros: perioada care a urmat Revoluției. Atunci, prietenii, cei care fuseseră ajutați, au dispărut. Cei pentru care fostul primar riscase au întors spatele.

„Noi am fost și am rămas o familie modestă”

Printre momente grele și momente frumoase, printre prieteni și oportuniști, familia Câmpeanu s-a regăsit nealterată de presiuni sau vanitate. Casa modestă, dar solidă, caldă, primitoare, vorbește tăcut despre personalitatea celor care o locuiesc.


O perioadă gri


A venit în Câmpina în 1977. Zece ani mai târziu devenea director comercial la Trustul Construcții - Montaj, șantierul Valea Prahovei. Până la funcția de director general nu a mai fost decât un pas. Radu Florea (foto), actual manager la Edilconst, a fost unul dintre oamenii puternici și înainte de 1989.


„Pot să vă spun ce a însemnat pentru mine perioada de dinainte de ’89, ce sacrificii am făcut. Munceam de la 8 dimineața până la 9 seara și abia îmi vedeam familia. Deși aveam bani, copilul meu se ducea cu cartela și cumpăra pâine, stăteam la cozi ca să avem ce pune pe masă. Lucruri fundamentale nu s-au realizat în perioada aceea. Nimeni nu se gândea niciun pic la viitor, ca să nu mai vorbim că populația era mințită. Nu spun, au fost atunci oameni care s-au zbătut pentru ceva și au realizat ce și-au propus. Petre Câmpeanu a fost o fire analitică și diplomată. Și el, și Negrea, și alții. Nu am simțit din partea lui niciun pic de presiune politică. Erau alții, activiști de rang II, III, care te mai bălăcăreau au în ședințe... (Reporterul intervine şi face presupunerea imprudentă că după un timp se mai uită, se mai iartă). Niciodată nu se uită ce s-a întâmplat atunci!
Greșelile acelei perioade se datorau faptului că nu se gândea proiectiv, spre viitor. Pot să vă dau o sumedenie de exemple. Sistemele de încălzire centrală erau perimate la vremea respectivă, iar efectele se văd abia acum. Cazanele, instalațiile, erau uzate moral, depășite tehnologic chiar de când au fost date în folosință, iar canalizarea menajeră a fost făcută în Câmpina fără să se ia în calcul evoluția orașului. Și iar ne confruntăm acum cu probleme din cauza asta. Blocurile pe P+9 nu trebuiau să existe în Câmpina. Și multe altele... Gândirea a fost colectivistă și asta a fost cea mai mare greșeală. Omul trebuie luat ca individ, trebuie socotit în mod individual.
Toată perioada de care vorbim a fost «hrușcioviană». Să vă explic ce înseamnă asta. Când am fost la ruși, am văzut două tipuri de construcții. Unele mari, grandioase, cum este la noi Casa Scânteii. Acestea erau construcțiile din perioada stalinistă. Stalin avea gustul monumentalului. Pe urmă a venit Hrușciov, care a spus că pentru locuit e suficientă o cameră mică și o baie. Şi așa au apărut blocurile mici, cenușii, pe care le regăsim și la noi.
Cred că cea mai mare pierdere pentru România a fost lipsa drumurilor bine făcute, a autostrăzilor. Telefonia era și ea, din punct de vedere tehnic, îmbătrânită. Omul nu avea, practic, posibilitatea să circule și să comunice bine.
Cât despre poliția politică, securitatea, eu unul nu am avut probleme. Nici apropiații mei. Știm cu toții că nu aveam curajul să spunem unele lucruri, să ne afirmăm opiniile, că îți era frică. Dar asta este altă poveste...”

Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 22 octombrie 2002,
(ultimul episod)
Serialul nostru se termină, cu regretul că multe lucruri au fost nespuse și așa vor rămâne. Poate că e bine, poate că e rău...
Citeşte AICI episodul 7.

CÂMPINA, DOCUMENTE ÎN ALB-NEGRU: Oraşul şi efectele cutremurului din 1940 (aspecte)

O enumerare a cutremurelor din secolele XVII - XVIII şi XIX din perimetrul actual al României pune în evidenţã seismul din anul 1802, octombrie 14, a cãrui magnitudine ar fi atins 7,6 grade pe scara Richter.
„S-au cutremurat pãmântul foarte tare, cât multe sfinte mãnãstiri s-au dãrâmat pânã în pãmânt şi case boereşti cu totul s-au sfãrâmat şi pre alocurea rãu au crãpat pãmântul şi au eşit apã neagrã ca pãcura şi împuţitã...“ (Însemnarea lui Ioan Diudiu logofãt - pe o carte româneascã veche).
Cutremurul din noaptea de 10/ 11 noiembrie 1940, cu epicentrul în regiunea Putna, a fost deosebit de puternic, fiind resimţit de oameni pe o suprafaţã de 2 milioane de km2. El a avut o magnitudine de 7,4 grade şi o duratã, din fericire, de numai 13 secunde.
Cele mai mari distrugeri au fost înregistrate într-o serie de localitãţi din Moldova: Bârlad, Tecuci, Panciu (complet distrus), Galaţi, Focşani (complet distrus), Râmnicu-Sãrat, Iaşi, Ploieşti, Craiova, precum şi Bucureşti, unde au fost afectate blocuri de locuinţe, relativ recent construite. Un bloc de 11 etaje (Carlton) s-a prãbuşit, îngropând sub dãrâmãturi circa 300 de oameni (C.C. Giurescu - Istoria Bucureştilor).

Vila Dumitrescu

Clădirea şi birourile societăţii Steaua Română
Oraşul Câmpina a avut şi el de suferit. Majoritatea clãdirilor cu etaj din zona centralã a bulevardului şi a pieţei s-au dãrâmat ori au avut de suferit pagube însemnate, multe dintre etajele clãdirilor centrale nemaifiind refãcute. Între ele: „Casa Poporului“, Cinematograful „Monovici“, Vila Van der Mer, actuala clãdire a S.C. Electrica, Vila „Gheorghe Dumitrescu“, clãdirea Societãţii „Steaua Românã“,  terasa „Niculescu“, închisoarea „Doftana“ şi altele.
Prezentãm douã fotografii în care se poate vedea efectul seismului:
- Vila „Dumitrescu“ (refãcutã ulterior şi aflatã astãzi la intersecţia B-dul Culturii - str. Plevnei, foto. 1)
- Clãdirea şi birourile Societãţii „Steaua Românã“ (actuala stradã Schelelor - foto 2);
Victor DUMITRU

Note:
1. Mihai Stoian, 21h.22’ - seism - 4 martie şi dupã..., Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977.
Sursa: Câmpina literar-artistică şi istorică, an. II, nr.8/ aprilie 2007 

Viaţa și moartea în Rusia sovietică

Povestea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon [1] este cutremurătoare și dezvăluie din nou ororile instaurate de regimul bolșevic după octombrie 1917, căci regimul terorist nu a acționat numai în sensul eradicării violente a opoziției de dreapta (monarhişti, naționaliști ruși, cadeţi-constituţional-democraţi etc), care a dus greul războiului civil, dar și a curentelor de stânga și extremă-stânga concurente (anarhiști, socialişti-revoluționari, sau a verișorilor buni, a menşevicilor). Lenin nu a tolerat nici măcar o aparentă normalitate politică, tăvălugul represiunii călcând totul în picioare. Scurta viață a Evgheniei Markon este doar unul din sutele de mii de destine frânte de logica totalitară. S-a născut în 1902 într-o familie evreiască înstărită din Sankt Petresburg, tatăl ei, Isaac Macron (1875-1949),  fiind un intelectual de vază al capitalei țariste, bibliotecar și profesor la Universitate, expert în Evul Mediu, lingvistică, literatură etc. Absolut nimic nu ar fi prezis drumul aventuros pe care l-a apucat, însă timpurile în care s-a format tânăra Evghenia nu erau deloc normale. În plus, având origini evreiești, dezvoltarea spirituală într-un mediu irațional și toxic precum cel rusesc nu avea cum să nu fie influenţată de nebunia timpului. Problemele au apărut încă din liceu, când, la 13 ani, adolescentă fiind, s-a îndrăgostit iremediabil de ideea de revoluție. Ar fi luat parte chiar la evenimentele din februarie 1917, deşi avea doar 14 ani. Asemenea altor revoluționari din Rusia, și ea a fost repede dezamăgită de cursul luat de evenimente și de confiscarea puterii de către bolșevici. Evghenia Markon a îmbrățișat anarhismul, condamnând represiunea marinarilor de la baza navală de la Kronstand de către regimul comunist, una extrem de brutală, mai ales că era îndreptată împotriva marinarilor care sprijiniseră din plin lovitura de stat bolşevică din octombrie 1917.


Esențială pentru viața ei a fost întâlnirea cu poetul Alexandr Borisovici Iaroslavski, un nume puțin cunoscut acum chiar și în Rusia, însă în primele două decenii ale secolului trecut situația era cu totul alta. Născut la Moscova în 1896, a crescut în marginea orientală a Imperiului Țarist, la Vladivostok, unde și-a început activitatea literară, publicând primul poem în 1912. În perioada 1914-1916 a locuit la Petrograd, încercând să urmeze studii universitare, pe care le-a abandonat. La sfârşitul anului 1916 a revenit la Vladivostok, activând în cadrul mişcării futuriste din Extremul Orient rus. Având simpatii evidente de stânga (dar nu chiar bolșevice), a fost reținut de autoritățile  japonezo-americane, care ocupaseră regiunea, probabil evadând și alăturându-se unui detașament de partizani, condus de Nestor Kalandarisvili, care opera în spatele liniilor trupelor Albe ale lui Kolceak şi Legiunii Cehe. În ciuda acestei activități, el a continuat să scrie şi să publice mai multe volume. După terminarea războiului civil, Iaroslavski s-a stabilit în 1922 la Moscova, unde s-a alăturat unui grup literar ciudat, al biocosmiştilor, sectă exotică a anarhiştilor ruși. Rapid au apărut disensiuni și a plecat la Leningrad, unde a întâlnit-o pe tânăra Evghenia Markon, care se afla deja în cautarea alesului inimii. Poetul biocosmic avea să exacerbeze propensiunea ei pentru aventură şi utopie. În 1923 cei doi s-au căsătorit, dar la scurt timp Evghenia a suferit un accident teribil, despre care nu există multe informații: într-o gară, un tren i-a secţionat ambele labe ale picioarelor, devenind infirmă pe viață (va purta proteze). Cert este că Iaroslavski, secondat de Evghenia, care i-a devenit o adevărată secretară, a rămas  foarte activ în mediul cultural sovietic, care se resimţea după războiul civil și care permitea o relativă autonomie editorială. Autoritățile bolșevice aveau mari probleme în aproape toate domeniile (foametea făcea ravagii în ţară), astfel încât, pentru câțiva ani, și-au îndeptat atenția spre alte zări. Abia în 1926 prezența lor a devenit indezirabilă, fiind nevoiți să se exileze, sperând să se poată întreține scriind articole și susținând conferințe. Familia s-a stabilit la Berlin, care era unul din centrele importante ale emigrației rusești din Europa (aproximativ 2,5 milioane de ruși reuşiseră să scape din iadul bolșevic după pierderea războiului civil). 
La Berlin Iaroslavski a început să scrie pentru cele câteva ziare rusești, printre care și în Rul (Cârma), ziar al rămășițelor kadete (constituțional-democrate) rusești. De altfel, în Rul avea să debuteze și Vladimir Nabokov (tatăl său fusese un important om politic al kadeţilor). Tânăra familie nu și-a găsit locul nici aici, neavând nici resursele pe care unii dintre emigranți reușiseră să le scoată din Rusia (mai ales bijuterii și aur), dar nici nedorind să muncească. La această neacomodare s-a adăugat şi păstrarea unui atașament anormal faţă de revoluția confiscată de bolșevicii, la care s-a adăugat și celebra nostalgie rusească față de Maica Rusie, pe care au resimțit-o de altfel mulți alți exilați şi care, din naivitate și prostie, s-au lăsat atrași de sunetele de sirenă ale NKVD, sfârşind-o în Gulag sau executaţi. 
În toamna anului 1926, după un sejur la Paris, dominat de lipsuri materiale, cei doi s-au întors în URSS, poate și în speranța că situația politică se mai calmase. Familia s-a stabilit la Leningrad, iar timp de un an și jumătate, Iaroslavski și-a continuat activitatea literară, publicând chiar romanul Argonauții Universului. Atipicul scriitor a fost însă recunoscut într-o redacție de către un agent extern al GPU, care monitoriza probabil cercurile emigrației de la Berlin și care și-a adus aminte că acesta susținuse câteva conferințe în care criticase puterea sovietică. La 1 octombrie 1928 a fost condamnat la 5 ani de lagăr (pedepsele încă erau ușoare în această perioada, după 1934-1935 ar fi primit minim 15). Condamnarea și dispariția soțului au fost, fără îndoială, un șoc pentru tânăra lui soție, care a început să-și pună și în practică ideile anarhiste, care acordau un rol exagerat de mare lumii delincvenților. Care, aflându-se la marginea societății sovietice, nu ar fi avut nimic de pierdut, atacând fundamentele puterii sovietice, închistată în convenții. Evghenia a întors spatele și familiei sale, devenind expertă în tot felul de furtișaguri, trăind și studiind lumea hoților și a prostituatelor din Moscova. Avea să fie arestată pentru furt în 1929, începându-și periplul prin lumea penitenciară sovietică, aflată la începutul perioadei sale de definire. Inițial doar condamnată la deportare în regiunea Vologda, apoi chiar în Siberia, Evghenia a ajuns în final în arhipelagul penitenciar Solovetki, unde se afla și soțul său. Fostul ansamblu mănăstiresc ortodox de pe insulele Soloveţki, din Marea Albă, a reprezentat un prim  experiment a ceea ce va deveni ulterior Gulagul la nivelul întregii Uniuni Sovietice. La început, deţinuţilor politici aduşi aici li s-au garantat anumite drepturi (cărţi, stilouri, hârtie). În 1923, populaţia încarcerată se număra la câteva sute, pentru ca în 1926 să depăşească 6.000. SLON (abrevierea tipică sovietică) avea şase lagăre distincte, unele din ele afectate tăierii de copaci, în care mortalitatea era foarte mare. Aici s-a pus la punct sistemul devenit faimos cât-munceşti-atât-mănânci. Se împleteau de minune cele două dimensiuni: cea de reeducare sau, dacă nu, de exterminare a elementelor contrarevoluţionare, dar şi cea economică, menită a face/ a aduce profit statului bolşevic tocmai de către cei care-l urau. La jumătatea deceniului 1920, SLON a început treptat să se extindă în Karelia sovietică. [2]
La începutul anilor 1930, regimul stalinist deja începea să-și înăsprească politica față de deținuții politici vechi, adoptând calea exterminării lor. Iaroslavski avea să fie împușcat în anul 1930. Soția sa, înnebunită de durere, ar fi încercat de trei ori să se sinucidă, fiind salvată. Mai mult, a aruncat cu o piatră în Dmitri Upenski, adjunctul unuia din lagărele  de reeducare prin muncă de la Solovetki, țintind la tâmplă, nimerindu-l însă doar în piept. Un atentat rizibil, dar care a fost tratat cu toate seriozitatea de autorităţi. Evghenia a fost condamnată la moarte şi executată prin împușcare de același șef de lagăr în iunie 1931. În acest context, în februarie 1931, cu câteva luni înainte de moarte, Evghenia și-a scris autobiografia, care, în mod miraculos (dar știind obsesia birocratică a comuniștilor, nu ne poate mira)[3], a rămas în dosarul său de urmărire, fiind descoperită de Irina Flige, directoarea Centrului de cercater și informare a celebrei Asociații Memorial, filiala Sankt Petersburg, în anul 1996, în Arhivele Direcției FSB din Arhanghelsk (în acea perioada arhivele postsovietice încă erau permeabile). Cele 39 de pagini scrise cu mult talent literar se adresează mai puțin anchetatorilor (chiar dacă uneori autoarea își ironizează călăii), cât mai degrabă ei însăși, reprezentând o încercare de a (se) înțelege. Tulburătoare este nepăsarea în fața morții, pe care în mod sigur o intuia, la numai douăzeci și nouă de ani. Confesiunea ei se sfârșește în februarie 1931. Prin intermediul mărturiei unui fost militar albgardist, care ajunsese paznic în Soloveţki, avea informații și despre ultimele clipe petrecute de Evghenia pe acest pământ. Dusă împreună cu un grup de țărani ruși, care considerau regimul sovietic reprezentantul Diavolului pe pământ (un fel de refuznici care nu acceptau să muncească pentru Antihrist și nici să-i spună numele), pe cea mai înaltă colină a arhipelagului, unde se afla o biserică și locul de execuție, Evghenia a suferit o criză, a leșinat, l-a scuipat pe Upenski care a împușcat-o. Upenski a trăit confortabil până în 1989! Precum o capsulă a timpului, această mărturie care ar putea fi multiplicată de milioane de ori, dovedește o dată în plus caracterul criminal al comunismului, care a transformat ideologia aparent umanistă într-o uriaşă practică criminală. 
Codruţ CONSTANTINESCU

1. Versiunea în limba română O revoltată în Rusia Bolșevică. Traducere de Anca Irina Ionescu. Cuvânt-înainte de Alina Pavelescu, prefață de Olivier Rolin, postfață de Irina Flige, Editura Coint, Bucureşti, 2018.
2. Anne Appelbaum Gulagul. O istorie, Editura Humanitas, București, 2011. Traducerea din engleză de Simona-Gabriela Varazn și Vlad Octavian Palcu.
3. O pista care ar trebui luată în calcul este faptul ca autoritatile represive permiteau/încurajau scrierea acestor autobiografii de către condamnaţi şi în speranţa de a afla alte nume, alte piste de investigat, pentru a lărgi cercul suspecţilor şi a aresta alţi şi alţi oameni. Aşa puteau apărea celebrele loturi.

Intervenţii ginecologice minim invazive la SanConfind

(P) În cadrul secției Obstetrică-Ginecologie din Centrul Medical SanConfind se pot face intervenții ginecologice minim invazive. Șeful secției, domnul doctor Ion Constantinescu, specializat în onco și uroginecologie, operează laparoscopic afecțiunile beningne ale aparatului genital, de tipul fribromului uterin. Mai puțină durere, mai repede acasă… și fără cicatrici. Detalii și programări la numărul unic de telefon: 0244.990.

Un nou medic ortoped din București la Spitalul SanConfind

Nu peste mult timp, la Centrul Medical SanConfind din Poiana Câmpina se va deschide cabinetul Ortopedie, structură din cadrul Ambulatoriului de specialitate al celui mai mare spital privat din județul nostru. După o perioadă de inactivitate, cabinetul Ortopedie SanConfind va redeveni funcțional la finalul acestei luni, atunci când domnul doctor Dan Scăunaș va începe să acorde consultații medicale de un profesionalism desăvârșit, așa cum și-a obișnuit, de-a lungul timpului, toți pacienții pe care i-a îngrijit și vindecat. 


Noul coordonator al cabinetului este medic primar ortopedie și traumatologie cu notorietate și cu o experiență vastă în domeniu, care a lucrat o viață de om în București, la  una dintre cele mai mari unități sanitare din Capitală: Spitalul de Urgență Floreasca. 
Începând cu data de 26 iulie 2019, în fiecare zi de vineri, în intervalul orar 18.00 – 20.00,  cei cu afecțiuni ortopedice vor avea posibilitatea de a beneficia de serviciile acestui medic iscusit. 
Programările se pot face la numărul (unic) de call-center: 0244.990.