27 august 2019

„În decembrie ’89 am văzut cu ochii mei lista scurtă a informatorilor Securităţii angajaţi la Uzina Neptun”

  • declară Iosif Mihăilescu, fost lider sindical la Uzina Neptun şi fost preşedinte al CNS Cartel-Alfa filiala Prahova

Câmpina - secvenţe din realitate, după 30 de ani de la căderea comunismului (6)


Născut în Câmpina în anul 1949, Iosif Mihăilescu îşi petrece copilăria şi tinereţea într-o perioadă de mari transformări în societatea românească, pe fondul instaurării regimului comunist. Urmează cursurile şcolii primare şi ale celei gimnaziale, pentru ca la vârsta de 16 ani să se scrie la şcoala profesională şi să intre ca ucenic la IRUE Câmpina, unde este şi angajat la primul său loc de muncă. Continuă studiile liceale la seral, după încheierea stagiului militar obligatoriu, munceşte pe şantier şi visează să ajungă actor sau regizor, atras fiind de arta dramatică. Încearcă, fără succes, să intre la Universitatea de Regie şi Teatru şi se reorientează la Universitatea Politehnică ale cărei studii le absolvă obţinând o diplomă de subinginer. În timpul facultăţii activează în trupele de teatru studenţeşti alături de mari actori şi regizori ai vremii. Rebel din fire, e nevoit să părăsească Casa de Cultură a Studenţilor, fiind dat afară de regizorul Cătălin Naum pentru că refuza să joace în montaje ce proslăveau Partidul Comunist. În 1978 este repartizat ca subinginer la Uzina Neptun din Câmpina, unde va activa mulţi ani, după 1990, ca lider de sindicat şi unde va rămâne până la ieşirea la pensie. În paralel cu activitatea din uzină, Iosif Mihăilescu se înscrie la trupa de teatru amatori de la Casa de Cultură din Câmpina şi activează mulţi ani sub îndrumarea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. În anii ’80, după construirea Casei Tineretului, înfiinţează o trupă de teatru în acest nou edificiu, unde activează în calitate de actor şi regizor, obţinând premii importante la Festivalul Naţional Cântarea României. 
În decembrie 1989, intră în posesia unui document important din arhiva Biroului Documente Secrete al Uzinei Neptun şi anume lista scurtă a informatorilor la Securitate angajaţi ai uzinei, moment în care înţelege cu adevărat dimensiunea aparatului represiv securist şi a reţelei de informatori.
Azi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Iosif Mihăilescu se numără printre puţinii oameni care acceptă să vorbească deschis despre această perioadă nefastă din istoria României, explicându-ne, printre altele, ce a însemnat poliţia politică, instrument al Securităţii comuniste şi ce fel de oameni făceau parte din reţeaua de informatori a acesteia.

Iosif Mihăilescu la vârsta de 40 de ani
- D-le Mihăilescu, după un parcurs tumultuos, aţi ales să trăiţi retras într-o adevărată oază de verdeaţă, în care vă bucuraţi de avantajele unei solitudini autoimpuse. Vă consideraţi împăcat cu ceea ce aţi realizat în viaţă?
- Am realizat multe şi nimic. După ieşirea la pensie mi-am găsit, într-un fel, liniştea aici la Băneşti, unde mă ocup de gospodărie, am grijă de mama şi meşteresc, uneori, la un Olcit bătrân pe care vreau să-l pun pe roate. Am deja 70 de ani şi nu îmi mai permit viaţa agitată din tinereţe, când jucam în piese de teatru şi mergeam la şcoală şi la serviciu aproape simultan.
- Frumoşii ani ai tinereţii!... Ce vă mai amintiţi din perioada aceea?
- Îmi amintesc că nu mi se părea nimic greu şi nici imposibil. Drept dovadă şi faptul că am început de jos şi am reuşit să ţin pasul cu dorinţele şi pasiunile mele, indiferent de vicisitudinile vremurilor. Nu mi s-a pus nimic pe tavă! Prin 1965 am terminat zece clase şi m-am înscris la şcoala profesională, după care am intrat ucenic la IRUE, unde am fost şi angajat. Ulterior, a trebuit să plec în armată, era obligatoriu stagiul militar, şi la întoarcere am cerut celor de la întreprindere o adeverinţă pentru înscrierea la liceu, la cursurile serale. Ghinionul a fost că aveam plete şi societatea în care trăiam nu accepta aşa ceva. Drept urmare, am fost chemat şi pus în discuţia comisiei ce trebuia să îmi elibereze adeverinţa, comisie din care făceau parte mai mulţi tovarăşi, printre care şi secretarul de partid. În afara faptului că aveam părul mare, nu prea existau motive să îmi reproşeze altceva, pentru că făceam treabă bună la locul de muncă. Am refuzat să mă tund şi am plecat trântind uşa. Întâmplarea aceea, cumulată cu faptul că, în general, aveam gura mare când venea vorba de nedreptăţi şi nu mă prea înghiţeau şefii, m-au determinat să cer transferul la Grupul de Şantiere 4 Câmpina, care ţinea de ICIM Braşov. Aveam 22 de ani, munceam pe şantier şi făceam liceul la seral. Prima încercare la facultate a fost la regie de teatru, pentru că îmi plăcea arta dramatică. Bineînţeles că, nepregătit fiind, am renunţat repede şi anul următor am mers la Politehnică, unde am intrat. În studenţie, gândul meu a rămas la teatru şi am găsit repede o soluţie să îmi urmez visul. Pe vremea aceea erau teatrele studenţeşti, care activau la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde am găsit un mare regizor, Cătălin Naum. Am învăţat multe de la el, dar şi acolo am avut o problemă, pentru că nu voiam să joc în montaje ce proslăveau partidul, aşa că m-a scos din distribuţie. A trebuit să plec la Teatrul Cotidian, condus de Florin Samoilă, unde am jucat în mai multe piese, unele chiar regizate de mine. Acolo am cunoscut actori importanţi cum ar fi Gheorghe Visu, Constantin Tiniţă şi mulţi alţii. Făceam ce îmi plăcea, pe lângă studiile tehnice în urma cărora aveam să ajung subinginer la Uzina Neptun, în anul 1978. 


- E lesne de observat că eraţi un rebel fără cauză în vremuri riscante. De unde izvora acest gen de disidenţă?
- Nu-mi plăcea să pup în cur partidul şi nici nu acceptam nedreptatea. Aveam gura mare şi mă susţinea şi nebunia tinereţii. Drept este că şi la maturitate am continuat pe drumul ăsta, atât în perioada comunistă, cât şi în postcomunism. Într-un fel, teatrul mi-a dat şansa să trăiesc momente în care mă simţeam mai detaşat de tot ceea ce mă nemulţumea. Aşa se explică şi faptul că după repartiţia la Uzina Neptun am continuat să joc, după orele de program, la trupa de teatru de la Casa de Cultură din Câmpina, sub conducerea marelui actor Eusebiu Ştefănescu. Am pus în scenă, în premieră naţională, piesa „Micii farisei”, scrisă de grecul Dimitris Psatas, parcă. Îi aveam colegi de scenă pe Fane Iuga, Corina Drăgan, Radu Dragomir, Adrian Dochia, Dan Dochia, Doina Roşculeţ. Eram o trupă foarte serioasă, de mare calitate şi nu ne simţeam deloc amatori. 


După 1982 sau 1983 m-am mutat la Casa Tineretului şi am pus bazele unei alte trupe. Noul edificiu îl avea director pe George Piscan şi acesta îşi dorea să înfiinţeze şi acolo o trupă, în colaborare cu Teatrul de Stat din Ploieşti. Aşa l-am cunoscut pe regizorul şi actorul ploieştean Radu Dumitrescu, care a venit la repetiţii, a văzut ce fac şi m-a lăsat să pregătesc în continuare trupa, pentru că în afară de mine niciunul nu avea experienţa scenei. Până la urmă am fost nevoit, la  îndemnul lui Iustin Pipernea, omul care se ocupa de teatrul de amatori de la Casa de Cultură, să regizez eu două piese, teatru scurt, „Arvinte şi Pepelea” şi „Grotele din Salamanca”. Două piese cu caracter diferit, una românească şi alta străină, care au ieşit foarte bine la Festivalul Cântarea României, organizat la Câmpina, unde am primit locul doi pe ţară. Făceam totul din pasiune, fără să primesc ceva în schimb. Ba, mai mult, cheltuiam din propriul buzunar pentru decoruri şi costume. Înainte de 1989 m-am retras, pentru că nu îmi mai plăcea atmosfera. Eu munceam şi alţii trăgeau foloasele. În anii ’90 am mai pus în scenă, la Casa de Cultură, piesa „Doctor fără voie”, primită foarte bine de public, şi după aceea am renunţat. Nu ne ajuta nimeni şi m-am scârbit. 


- Poate fi pasiunea pentru teatru catalogată drept un soi de rezistenţă prin cultură în acele vremuri, mă refer la anii ’80, în care regimul dictatorial ceauşist era la apogeul său?
- Nu, eram prea mici pentru aşa ceva. Cine ne băga pe noi în seamă? Dincolo de faptul că ironizam, la brigada artistică, anumite aspecte din viaţa socială şi mai primeam observaţii de la culturnicii vremii, n-am avut alte ieşiri în decor. Nici nu prea aveam cum, din moment ce mulţi din grupurile pe care le frecventam erau informatorii Securităţii. Ştiam câţiva şi atunci, dar am aflat mult mai multe lucruri legate de activitatea şi numărul acestora după ’90. Unii trăiesc printre noi şi acum. Sunt destul de cunoscuţi şi nu vreau să le dau numele.
- Toată lumea se fereşte să vorbească de informatorii Securităţii şi mai ales de influenţa nefastă a activităţii lor în societatea ceauşistă. Au trecut treizeci de ani de la căderea comunismului şi încă ne e teamă să deschidem acest dulap în care zac scheletele turnătorilor. Oare de ce?
- Cine n-a trăit acele vremuri, oribile din punctul ăsta de vedere, nu are cum să înţeleagă fenomenul. Informatorii Securităţii făceau parte din aparatul represiv construit de comunişti pentru a ţine poporul în mână, sub toate formele. Securitatea era instrumentul partidului, poliţia politică de care mai auzim, sporadic, şi în zilele noastre. Când te căuta Miliţia şi mai ales Securitatea era de rău! Pentru a putea deţine controlul în societate, Securitatea racola sute de oameni din absolut toate domeniile de activitate. Nu cred că exista loc în care să nu pătrundă ochii şi urechile securiştilor, informatori de toate categoriile. Pe unii îi angajau cu simbrie, pe alţii îi şantajau pe diverse teme şi mai erau cei care turnau din proprie iniţiativă, pentru că aşa se simţeau importanţi. Ca să înţelegeţi, de exemplu, dacă o femeie oarecare era prinsă că a făcut avort – avortul fiind interzis prin lege –, avea două alternative: să meargă la puşcărie ori să îşi toarne la Securitate prietenii, cunoscuţii şi chiar familia, după caz. De cele mai multe ori, cei în cauză preferau, evident, să devină informatori. Cei racolaţi şi plătiţi aveau alt statut şi nu se ocupau de găinării. Erau trimişi să asculte în cercuri mai importante. De obicei făceau parte din acele cercuri oameni pe care îi considerai prieteni de o viaţă, alături de care te distrai la tine în casă sau în concedii cu familia. Vorbeai vrute şi nevrute, înjurai regimul, pe Leana ori pe nea Nicu şi ulterior te trezeai cu Securitatea la uşă. Odată intrat în colimator, viaţa ta căpăta un alt curs. Am cunoscut mulţi oameni care au avut dosare grele de pe urma acestor turnători. Cei care turnau din proprie iniţiativă, fără să fie racolaţi, o făceau din invidie sau mai ştiu eu din ce motiv minor. În principiu, erau colegi de muncă care te invitau la o bere, după orele de program, şi scoteau de la tine te miri ce nemulţumire legată de sistem, de condiţiile în care trăieşti. A doua zi mergeau şi turnau la Securitate. Mi s-a întâmplat şi mie, pe vremea când lucram la Uzina Neptun. Am avut noroc cu cel de la Biroul Documente Secrete din uzină, Mihai Oprescu – fost securist ce a primit trei cizme în fund şi a fost retrogradat la BDS Neptun – care mă simpatiza şi a reuşit să liniştească apele. Eram gură mare şi vorbeam împotriva regimului. Nu mă feream deloc şi s-a găsit unul să mă toarne. Ştiu cine, persoană cunoscută din Neptun! În urma acestui incident, am rămas prieten cu cel de la BDS şi în decembrie ’89 mi-a arătat lista scurtă a informatorilor din uzină. Am văzut cu ochii mei zeci de nume la care nu mă aşteptam, multe dintre ele cu rezonanţă în viaţa publică postdecembristă. Unii au ajuns chiar primari în democraţie. După ’90 aveam să aflu, tot de la Oprescu, într-o seară la şpriţ, că lista întreagă a informatorilor de la uzină cuprindea sute de nume şi asta în condiţiile în care aceasta avea aproximativ 3700 de angajaţi. În concluzie, se poate spune că mai mult de 10% din angajaţii Uzinei Neptun turnau la Securitate. Pare de domeniul fanteziei, dar ăsta este adevărul. Informatorii erau mult mai periculoşi decât securiştii, pentru că nu le cunoşteai identitatea şi era practic imposibil să te fereşti. De unii ştiam cu toţii, pentru că erau plini de ei şi se deconspirau singuri prin comportament şi printr-un nivel de trai peste medie. Îi vedeai la un moment dat, după ce intrau în sistem, cu televizoare color, cu ţigări şi băuturi fine, cu numere scurte la maşini şi alte mărfuri pe care nu le putea procura oricine. Tot după ’90 am avut curiozitatea să îmi citesc dosarul de la Securitate. Am găsit acolo multe poveşti turnate de cunoscuţii mei, printre care şi de un bun prieten. Nu îmi venea să cred ce povestea omul despre mine în acele rapoarte. Nu m-am lăsat până n-a recunoscut măgăria. Într-o zi l-am pus de faţă cu ofiţerul de Securitate care răspundea de el şi n-a mai avut ce să facă. Cu toate astea, suntem prieteni şi azi. În afară de prieteni, mă mai turna şi unul de la UTC, şef pe oraş. Devenisem periculos când am organizat trupele de teatru la Casa Tineretului. De asta cred că a divulga numele turnătorilor la Securitate este o chestiune destul de delicată. Eu ştiu multe specimene de acest soi şi poate că într-o zi o să le deconspir identitatea. La vârsta mea nu prea mai am ce pierde.  
- Şi totuşi, nu credeţi că a sosit timpul să vorbim deschis despre această tipologie umană născută în comunism care încă face mult rău societăţii? N-ar trebui să ştim câţi foşti turnători la Securitate mai există azi în politică ori în administraţie şi câţi alţii dintre ei s-au îmbogăţit, după ’90, prin toate formele de şantaj şi trafic de influenţă?
- E cam târziu. Asta trebuia să se întâmple imediat după lovitura de stat din decembrie ’89. Atunci era mare nevoie să susţinem până la sacrificiu Proclamaţia de la Timişoara şi mai ales punctul 8, care propunea ca legea electorală să interzică dreptul la candidatură foştilor activişti comunişti şi foştilor ofiţeri de Securitate. Poate aveam o șansă să mai scăpăm de comuniștii și securiștii care au otrăvit democrația până în zilele noastre. Privind în urmă cu mintea de acum îmi dau seama că ar fi fost practic imposibil să oprim această hemoragie. Păi, să ne gândim doar la faptul că Uzina Neptun avea 300 de informatori, oameni care aparțineau sistemului. Să mai adăugăm alte sute din întreg orașul și alte mii de oameni cu funcții politice și administrative dobândite în regimul comunist. Să înmulțim rezultatul cu numărul localităților din țară și vom observa de ce s-a produs restaurația comunistă în România și de ce Iliescu a câștigat atunci alegerile prezidențiale cu 80% din voturi. România nu putea merge pe altă cale în momentul acela. România era sufocată de activiști comuniști, securiști, turnători și tot soiul de oameni crescuți la sânul Rusiei bolșevice. Aștia au moștenit democrația și tot ei o pângăresc și azi. Eu mi-am dat seama ce se întâmplă încă din ianuarie ’90, când am participat, alături de alți colegi, la manifestațiile partidelor istorice din București și am fost martor la represiunile ordonate de Iliescu. Când ne-am întors la uzină, după acele manifestații, am avut de furcă cu salariații, care ne huiduiau și nu ne scoteau din țărăniști împuțiți și trădători de țară. Toți țineau cu Iliescu și Roman. Bineînțeles că erau puși de cei cărora le stăteam în gât, de anumiți șefi de secții, care în 22 decembrie 1989 îi înjurau pe muncitori și le interziceau să iasă în stradă la demonstrații. Mă țineau minte că le-am subminat autoritatea. Vă dați seama ce fel de democrație  era în România anilor ’90! În plus, cred că au avut grijă securiștii să facă în așa fel încât să dispară toate dosarele ce cuprindeau listele cu informatori. Am mai spus, eu am avut lista scurtă de la Neptun în mână și știu clar că toate BDS-urile din uzine aveau asemenea liste. Unde au dispărut, nu se știe! Sau mai bine zis nu vrem să se știe. Așa că, în prezent, este aproape imposibil de făcut un astfel de inventar. Oricum, mare parte din informatorii de ieri se regăsesc în multe funcții cheie în prezent. Asta este foarte clar. Şi mai este o chestiune pe care puţină lume o înţelege: Securitatea a fost copilul care şi-a devorat părinţii: creată de Partidul Comunist, până la urmă s-a dovedit a fi călăul PCR.


Monitorizat ani la rând de Securitate pentru că vorbea nepermis de mult la adresa regimului ceauşist, Iosif Mihăilescu a avut un rol destul de important în evenimentele din decembrie 1989, atunci când s-a implicat activ în organizarea noilor structuri democratice la nivel de uzină şi la nivel de oraş. Despre aceste lucruri, dar şi despre privatizarea Uzinei Neptun şi activitatea sindicală a personajului nostru vom vorbi în partea a doua a interviului, pe care o vom publica săptămâna viitoare. (F.F.)

Editorial: CE ALEGEM (2)

Parcă niciodată oferta electorală nu a fost mai dezesperant de săracă! Mai întîi, mă surprinde bucuria anti-pesedeilor care sînt siguri că, prin numirea doamnei Dăncilă, partidul s-a sinucis. Dimpotrivă: a ales „un om dintre noi, ca noi, pentru noi” (cam așa suna un slogan, nu?). Vreau să spun că doamna corespunde atît de bine structurii mentale (scuze de cuvînt!), morale, psihologice a unei majorități considerabile a votanților care chiar o admiră pentru „simplitatea” ei (scenele văzute în vizitele de lucru sau la congresul de nominalizare sînt autentice), încît succesul e ca și garantat. Țara merită un asemenea președinte și un asemenea partid conducător! Cea mai gravă carență a șahului nostru politic este însă lipsa completă a unei forțe conservatoare, de dreapta, credibile, care să echilibreze jocul. Pe stînga este aglomerație mare, pînă la extremism, firește netaxat. PSD este un partid-stat, care nu are propriu-zis nevoie de o doctrină, nici măcar social-democrația, de care 90% dintre parlamentarii partidului pariez că habar nu au, singura lui doctrină fiind populismul și jefuirea resurselor naționale în interes propriu. Alianța USR-Plus (cînd vom renunța la fantasma asta cu salvarea nației, de la frontul salvării naționale încoace, o grămadă de „smurdiști” politici se îngrămădesc la căpătîiul nostru, vor să salveze nația. Poate că ea nu vrea și nu merită să fie salvată) este, dimpotrivă, sufocată de tot felul de teorii de import (oamenii ei de imagine lansează aproape zilnic cîte una), dar total ruptă de realitatea de la firul ierbii la care ar trebui aplicate aceste teorii. Imitarea papagalicească a ideilor macroniene sau a mantrelor ideologice post-umaniste nu ține loc de politică și ar însemna, franc spus, un dezastru pentru o țară subdezvoltată (îmi venea să zic „eminamente agrară”, pentru că asta este, ca mentalitate, în bună măsură). Sînt un adept fanatic al deplinei noastre alinieri la valorile europene, cum se spune tot papagalicește, dar cu atenție vigilentă la buclucașul cum. Pentru că nu oricum poate avea loc această asimilare. PMP a dat lovitura de imagine, nominalizîndu-l pentru prezidențiale pe Theodor Paleologu, om de dreapta într-adevăr, dar partidul e mic și construirea epocii post-Băsescu dificilă. Liberalii rămîn singurul partid cu infrastructura suficient de bine articulată pentru a exercita puterea. Cu condiția unei „schimbări la față” radicale a partidului, despre care am scris în episodul trecut. Cînd un senator PNL acuză privilegiile bugetarilor, așa, la grămadă, ignorînd că un profesor cu vechime și grade are un salariu mai mic decît portarul de la primăria dnei Firea, atunci ceva e defect în gîndire.



Mă întorc la ideea de la care am pornit acest text: lipsa unei forțe politice conservatoare puternice. Avem personalități remarcabile de această orientare, dar nu s-a coagulat niciun partid. Una dintre explicații este și aceea că toate diviziunile stîngii (inclusiv ale societății civile, naturaliter de această orientare) s-au coalizat instinctiv cînd dreapta a părut că își construiește o identitate. Referendumul pentru familie a fost un caz școală. Nu-i vorbă, pe plan mondial asistăm la un fenomen ciudat, după ce politicile socialiste și-au arătat limitele și au dus la marea criză, mișcările conservatoare au propus personalități „ciudate” mai peste tot, din America în Ungaria, din Italia în Anglia sau Polonia, nu mai zic de America de Sud. Timorate de salvele socialiste, mișcările conservatoare sînt în regres. Cu atît mai mult la noi, unde tradiția unei gîndiri de acest tip s-a pierdut de mult și nu a putut fi reconstruită după 1989. Este un tip de gîndire la care aderă cîțiva intelectuali, fără priză la public. Să fim sinceri: populația electorală românească este decis anti-intelectuală. Nu doar din cauza carențelor catastrofale din sistemul de învățămînt (exact de aceea întreținute cu grijă), ci mai ales datorită campaniilor imunde din presă care au făcut din intelectuali trădători ai neamului, vînduți, sorosiști, turnători la Secu șamd. Adică exact ceea ce spune partidul care a clocit-o pe d-na Dăncilă. Ea nu e o întîmplare nefericită, un accident al istoriei, ci un efect inevitabil a ultimilor 30 de ani, ba și a celor 45 dinainte. E o culme, o apoteoză a prostiei și ticăloșiei (recentele numiri în guvern ne pun în gardă că prostia în funcții publice nu e niciodată inocentă). Urmăriți cu atenție presa românească: de îndată ce o idee, o personalitate de dreapta tind să-și facă auzită vocea sînt supuse unui tir imparabil. Care cuprinde toate stereotipurile bine încetățenite de decenii cum ar fi dreapta = extrema dreaptă, stînga = antifascism, capitalism = exploatare. Concluzie? ..........................................................................................................
Christian CRĂCIUN

Bătaie ca în „7 păcate” la clubul de noapte FH din Câmpina

Un tânăr de 37 de ani a fost grav rănit şi a avut nevoie de îngrijiri medicale de urgenţă

În noaptea de 16 spre 17 august, clubul de noapte FH din Câmpina s-a transformat într-o adevărată arenă de luptă între două grupuri de câmpineni care au ales, în mod nefericit, să-şi petreacă timpul liber în aceeaşi incintă, la o oră înaintată din noapte. Scandalul ar fi pornit de la unul dintre ei, un individ deosebit de agresiv, de etnie romă, care pe fondul consumului exagerat de băuturi alcoolice s-ar fi simţit lezat de aşa-zisa atitudine nepotrivită a altui tânăr din celălalt grup care sărbătoarea, fără să deranjeze pe cineva, botezul copilului unuia dintre ei. Pe fondul acestui conflict mocnit şi a intervenţiei proprietarului clubului, care a făcut apel la calm, agresorii au sărit la bătaie distrugând tot ceea ce le-a ieşit în cale, mai ceva ca în celebrul western „7 păcate”. 


Despre acest incident care s-a încheiat cu rănirea gravă a unui tânăr în vârstă de 37 de ani şi cu multe alte feţe tumefiate de pumni şi picioare, am aflat amănunte de la Laurenţiu Pârşan (foto), proprietarul clubului FH: 


„Lucrez de peste 20 de ani în acest domeniu şi vă mărturisesc că n-am văzut aşa ceva în viaţa mea. De când am preluat clubul, în urmă cu un an şi jumătate, nu s-a mai întâmplat să avem astfel de probleme. Totul s-a petrecut foarte repede şi cu o agresivitate ieşită din comun. În noaptea respectivă am avut două grupuri mai mari de clienţi, unii care sărbătoreau botezul unui copil alături de Alin Negoiasă, grup format din oameni de toată isprava, pe care îi cunosc, şi alţii care au venit deja băuţi, cu sămânţă de scandal, nişte indivizi de etnie romă de prin cartierul Mogador din câte am înţeles. La un moment dat, unul dintre tinerii din grupul lui Negoiasă a venit să-mi spună că altul, din grupul vecin, îi face semne obscene şi-l înjură, deranjând astfel atmosfera. Am mers la respectivul să-l rog să înceteze şi să-l calmez, însă reacţia lui a fost să-mi dea un pumn în faţă şi să-l atace pe băiatul meu, care a sărit să mă apere. Ulterior am intrat în bar şi am sunat la Bidepa, care a venit după 25 de minute, la terminarea conflictului şi la Poliţie. În acest timp, grupul agresorilor a tăbărât pe cei de la masa lui Alin Negoiasă, luându-i la pumni şi picioare în mod sălbatic. Totul s-a petrecut fulgerător, fără să am timp de reacţie. Cel mai afectat din toată povestea a ieşit Alin, care a trebuit să meargă la spital pentru îngrijiri medicale de urgenţă. Înţeleg că acum este mai bine şi îi doresc sănătate. Ceilalţi ne-am ales cu contuzii mai uşoare şi cu feţe tumefiate. Derbedeii ăia au fugit imediat după altercaţie, dar avem toate înregistrările video şi poliţia cercetează cazul. Sper să se facă dreptate cât mai curând. Îmi pare foarte rău de ceea ce s-a întâmplat şi pe viitor vom lua măsuri mult mai drastice, să nu se mai întâmple astfel de incidente. De când am venit aici mă chinui să dau o altă faţă acestui loc şi să-i conving pe clienţi că suntem un club respectabil”.

În ajunul Zilei Limbii Române, MARATONUL POETAȘTRILOR la Biblioteca Municipală „Dr. C.I. Istrati”

Sala Bibliotecii „Dr. C. I. Istrati” a Câmpinei a rezonat sâmbătă, 24 august, între orele 11.00 și 15.00, în tonalitatea majoră a POEZIEI, căreia i-au dat plusul de culoare cântecele folk și epigrama. Acțiunea se înscrie în proiectul permanent al instituției, sub genericul „Lecturi publice”.  

Gazdele
Directoarea Bibliotecii, poeta și traducătoarea Liliana Ene, împreună cu grupul colaboratoarelor sale, au primit invitații încă de pe la ora 10 și jumătate, oferindu-le un spațiu generos, comod, și răcoros, fiecare scaun având câte un exemplar al publicațiilor apărute sub egida Societății Scriitorilor Prahoveni, „Urmuz” (nr. 5-6 / 2019) și „Revista Noună” nr. 2 / 2019, redactate electronic – de 16 ani! - de poetul și publicistul Florin Dochia. Moderatori ai evenimentului, au fost Liliana Ene și Florin Dochia. Întreaga echipă s-a remarcat prin eleganța și afectivitatea oferite sui-generis oaspeților, ediția 2019 fiind, pe cât de silențios-variată, pe atât de selectă.


Prezențe de marcă
Evenimentul a reunit vreo 35 de poete și poeți, dominante fiind primele, în atmosfera de Carte – pe care venerabila Bibliotecă – la aproape 70 de ani – o întreține cu sfințenie. Au înnobilat-o personalități cu prestigiu literar, critic și publicistic intrate de mulți ani în istoria areopagului de pe străvechiul Bulevard al Culturii:  Mioara Bahna, Christian Crăciun, Constantin Trandafir, Firiță Carp, în companie de zile mari: Diana Trandafir, Mircea Teculescu, Ana Hâncu, Ioana Sandu, Valeriu Valegvi, Maria Nicolai, Emanoil Toma, Maria Dobrescu, Ion Rădoi, Blanca Trandafir, Dan Precup, Elena Oprea, și pitorescul Sașa. Umorului său tonifiant, gustat de asistență, i-a atașat suculența muzicii folk doamna Liana Cosma – veritabilă trubadură în intimitatea instituției ce poartă numele doctorului în Chimie Constantin I. Istrati – om de știință și politician român în egală măsură de patriot. „Pe mal” (malul și astăzi al râului Prahova), adică pe artera denumită „bulevardul Culturii”, în impozanta clădire a Bibliotecii Câmpinei, Limba Română a fost rostită în mulțime de metafore și „figuri de stil”, împrospătată de autoarele și autorii care s-au reunit aici, dacă nu mă înșel, în al 7-lea an de competiție succesivă (primul Maraton s-a ținut la Ploiești, în Casa muzeală a lui Nichita Stănescu, în iulie sau august 2012, pornit și moderat de neobositul Florin Dochia).


O carte bilingvă
Scriam în „Informaţia Prahovei” (nr. 4237) din 5-11 iulie anul curent, despre disprețul Primăriei din Pietroșița, față de scriitoarea Ana Hâncu, care solicitase sponsorizarea unei cărți a ei, pentru ca editarea să devină, din contra, un act de solidară mândrie din partea a doi editori din Turcia, de la Istanbul, carte pe care, în prezența acestora, Ana a lansat-o cu izbândă la Bookfest-ul 2019, din 28 mai-3 iunie. 


Ei bine, bravura celor doi literatori turci e de laudă: în vreme ce Anei i se tipărește, în turco-română, pe banii lor, la Istanbul, cartea de proză scurtă (apărută și lansată la editura Scrisul Românesc) „O soacră trăznită”, cu titlul agreat de editori, „Amfora cu vise” (180 pagini), care se va lansa la ediția anului acesta, la GAUDEAMUS, Târgul de Carte din noiembrie, scriitoarea din Ploiești este inclusă în Antologia de versuri ȘIIR EVRENI – UNIVERSUL POEZIEI, alături cu alți 48 de poeți din România, scoasă, bilingv, de domnii Osman Bozkurt și Hasan Ornek. Despre această lucrare, de o condiție tipografică exemplară, „a dat startul maratonului poetic”, vorbind, criticul și eseistul Christian Crăciun. 

 „Maratoniști în… cursă”
Citez din cărțile câtorva  maratoniști, unele avute de mine (A), altele, nu (B). 
Coca Popescu: „Mă judeci și mă pedepsești,/ Îmi răscolești cu vorbe ascuțite trupul./ Din el te-ai rupt,/ Dar astăzi nu gândești/ Și ți-ai uitat trecutul./ Îți mângâiam cu sufletul tremurând pașii,/ Te îmbrățișam cu visele cele mai frumoase/ Ți-aș fi dat din viața mea să ai/ Mai multe bucurii,/ Copila mea cu păr bălai./ Chiar dacă vreau, tot nu se poate./ Doar Dumnezeu le dă pe toate!” – („Îți mângâiam pașii” din volumul „O noapte și câțiva pași” (A). Emanoil Toma: „El nu avea nume./ Când se născu/ Părinții vrură să îi pună un nume,/ Dar fiecare părea să atârne/ Prea greu asupra lui,/ Astfel că, de teamă/ Să nu-l strivească cumva,/ Îl lăsară fără./ Crescut, încercă să se adune/ Sub un nume./ Când se visă prima dată frumos/ Îi fu frică/ Și se trezi” – („Fără nume”, din „Vultur răspândit” (B). Maria Dobrescu: „atârnați de sfori/ așteptând izgonirea din rai/ ne atingem doar cu umărul/ respirăm cu inima/ până/ când singurătățile noastre/ devin un șarpe alb// apoi/ ne pierdem tinerețea prin alte povești/ încolăcind în tăcere” – („lichidări” din „Gânduri în cușcă” (A). Mircea Teculescu: „ea/ nu stătea/ prea bine/ în corpul ei;/probabil/ că îl aștepta/ pe el:/ să o distreze,/ să o șocheze,/ să o pozeze,/ să o viseze,/ să o așeze/ astfel încât,/ țintuită,/ cuprinsă bine de el,/ să poată fi,/ în sfârșit,/ ea” – („posibil”, din „Venus de februarie” (A). Maria Nicolai: „Toate morțile devin necesare/ Mai devreme sau mai târziu,/ Pământul își face toaleta de doliu,/ Iar cimitirul se înalță impunător/ Ca un țăran în haine de sărbătoare./ Peisajul este pârjolit de bocetele groparilor/ fără cazmale/ Și de femeia în alb care trage clopotul/ Până când îi dă sângele/ În mijlocul cimitirului omul necesar/ Citește de pe o copertă ruptă de Evanghelie/ Versete din Apocalipsă” – („Apocopă” din „Femei în leasing” (A). Florin Dochia: „m-am mutat în patul pentru insomnii/ și visez la trupul tău cu umbrele adânci.// aș construi o colivie de îngeri/ chiar pe genunchii tăi.// odihnește-ți lumina din privire/ că încă există și îmi zâmbește șăgalnic./ viața nu-ți va oferi nimic altceva definitiv” – („tickets to nowhere” din „Noptalgii” (A). Daniela Achim Harabagiu – cu poema al cărei titlu retoric a stârnit interes: „Ce-or mai avea de spus poeții?” din volumul „O altă dimensiune a sentimentelor” (A, ecou din Nichita Stănescu!): „Ce-or mai avea de spus poeții,/ Când toate s-au zis și toate s-au scris?/ Chiar așa de treabă nu se iau,/ Și de asta, nici seamă nu-și dau?// Și toate au fost spuse/ Și toate au fost cântate,/ Natură, istorii, iubiri, amăgiri,/ Ploi, veri, primăveri, ierni și ninsori!// Și scris-au la vreme și toamne/ Povești despre regi, regate și doamne,/ Toate au fost aranjate din strună/ Și toate au fost întâmplate sub lună// Tu însă, cititorule observă clar/ Cuvintele poetului i-au fost date-n dar,/ Ce vrea cu ardoare să spună, el scrie,/ Și-a lui slovă rămâne în veci mărturie!” P.S. Tania, vlăstarul de 8 ani al poetei, a citit câteva versuri, sporind emoția sălii! 


Diana Trandafir: „Santinelă pe cer/ porumbelul lovit de intercity/ a căzut răpus pe calea ferată/ încă își leagănă capul/ în ritmul roților de tren/ aripa chircită ca un braț negru/ mă cheamă să-i văd pieptul/ deschis/ de unde se scurg/ picătură cu picătură clipele/ alături se întinde câmpul/ cu floarea soarelui/ sub cerul cu norii cenușii// și liniște” – („Frică” din „Translucide”) (B). 
Au mai declamat în limba română, din cărțile lor (B), și: Ioana Sandu, Ioan Dragu, Valeriu Valegvi, Elena Oprea, Ion Rădoi, Luiza Calap, Dan Precup. 
Punctez finalul cu Ștefan Alexandru, pitorescul rondelist și epigramist Sașa, cu un „Cântec de verde” din „Cântece de lăutar pribeag”: „M-au jefuit fără cruțare/ De zâmbetul înscris pe buze,/ Medaliile militare/ Ale paradelor obtuze.// Fanfarele în marș mecanic,/ Spoind cu notele eroi,/ Au pus ștampila lor, balcanic,/ Pe partitura de noroi.// La ospitaliera cruce/ Mă-nchin, cerându-i noapte blândă,/ Toate-nălțările, caduce,/ Pe margine, mai stau la pândă,// Nu mai sunt sigur dacă mâine/ Metafore vor curge, albe,/ Sau zei pizmași, pentru o pâine,/ Mi-or strânge penele în salbe.// Acesta-i cântecul meu verde,/ Cu iz de arderi decedate,/ Acolo unde se va pierde/ Eternitatea din păcate”.
Serghie BUCUR
Foto: Facebook/ Coca Popescu

Un moment al iepocii: anihilarea bisericii din Castelul Iulia Hasdeu (4)

În numerele precedente am re-publicat articolul Cumvreau eu, sau Hasdeu?, scos din revista „Contemporanul” de Tamara Dobrin, vicepreședinta Consiliului Culturii și Educației Socialiste, în August 1987; Castelul Iulia Hasdeu subasediul imposturii. Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991, pp. 1, 12-13; şi Hasdeu creatorul, apărut în „Literatorul”, II, nr. 19, la 8 Mai 1992, pp. 10-11. Astăzi aduc, iubite cetitoriu, comunicarea Propuneri pentru reconstituirea temei creatorului din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina, susținută la Muzeul din Botoșani în noiembrie 1993 și tipărită în Anuarul acestuia, „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402. Voi continua cu B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și cu altele. Vom trăi și (le) vom vedea.  

Propuneri pentru reconstituirea Temei Creatorului
din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu din Câmpina


Înainte de a descrie tema picturii din turnul central al Castelului Iulia Hasdeu şi de a intra, deci, în fondul discuţiei, credem că nu este de prisos să facem un excurs pe terenul relaţiilor lui B. P. Hasdeu cu arta plastică. El va fi benefic, pentru a vedea dacă tratamentul aplicat până acum creaţiei sale plastice a avut o oarecare justificare a negaţiei. Căci, din punctul de vedere muzeografic, adică (implicit) patrimonial, creaţia lui Hasdeu trebuia păstrată, indiferent de valoarea sa artistică.
Să observăm mai întâi că, în familia sa, artele au fost cultivate până la profesie. Astfel, Tadeu Petriceicu Hasdeu, bunicul său, „dessinait trèsgentiment et s'essaya même aux portraits à l'huile. Un peu musicien aussi, il jouait de la flûte”, adică „zugrăvea şi cânta din flaut”. Fiul cel mare al lui Tadeu, tot Tadeu, „jouait très bien du violon” – cânta foarte bine la vioară – după cum ne spune nepotul său.
Fratele lui Bogdan, Nicolae, născut la 1840, a fost pictor: „răposatul meu frate Nicolae, pictor, mort la 1860, în vârstă de 19 ani, un adevărat înger el însuşi prin frumuseţea chipului şi prin frumuseţea sufletului”.
Pusă adesea lângă Nicolae, datorită vârstei asemănătoare la care s-a stins din viaţă, Iulia Hasdeu a avut aptitudini deosebite pentru muzică şi pentru pictură. Ea a luat întâi lecţii de acuarelă cu August-Clément Jacques Herst– care afirma despre ea că avea „un mare geniu pentru pictură”. Apoi a luat lecţii de pictură în ulei, o vreme cu acelaşi Herst, după care cu Diogène Ulysse Maillart (fostul coleg al lui Nicolae Grigorescu şi C. I. Stăncescu în atelierul lui Sébastien Cornu). B. P. Hasdeu a încurajat-o constant şi în această direcţie: „Cum mai merge cu acuarelele?”, „Aştept cu nerăbdare să văz pânzele cele cu ulei ale d-şoarei Iulia Hasdeu”, „căci Lilicuţa (nume de alint, O.O.), în adevăr, pentru pictură, ca şi pentru literatură, are o vocaţiune pronunţată”.
În ce-l privește pe B. P. Hasdeu însuși, numeroase surse ni-l arată ca pe un erudit și în domeniul artelor plastice. Trimis, în anul 1861, de Ministerul de Culte și Instrucţiune publică într-o călătorie de studii în Polonia, la Lemberg, însoţit de pictorul Gheorghe Panaiteanu Bardasare, el urma să-l povăţuiască pe acesta cu preţioasele sale cunoştinţe, ştiindu-i pe plasticienii români care lucraseră în vechime în această ţară. El cântă în versuri „Madonele lui Rafaele” şi îşi închipui Un tablou flamand, comparându-şi poesia cu aspra pictură a lui Caravaggio.
Astfel că nu este de mirare că, după înfiinţarea Şcoalei de Belle Arte din Bucureşti, B. P. Hasdeu devine

SOCERAM investeşte într-o fabrică de producere BCA

COMUNICAT DE PRESĂ

Producătorul de materiale de construcţii Soceram SA construieşte o nouă fabrică pentru producerea de BCA, amplasată în localitatea Cordun, judeţul Neamţ.


Investiţia este realizată în proporţie de 90%. Capacitatea de producţie a unităţii va fi de 300.000 mc/ an cu posibilitatea de extindere la 450.000 mc/ an.
Valoarea investiţiei de la Cordun se ridică la 20 milioane euro.
Utilajele şi echipamentele utilizate în cadrul procesului de fabricaţie BCA au fost achiziţionate de la furnizorul Wehrhahn GmbH Germania.
Se estimează că noua fabrică va fi pusă în funcţiune în luna aprilie 2020.

În combinație cu gimnastica medicală, benzile kinesiologice ameliorează afecțiunile sistemului musculo-scheletal

(P) La Baza de Tratament SanConfind se folosesc cele mai noi și mai eficiente metode pentru recuperarea medicală a pacienților (sportivi de performanță și nu numai). Pentru leziuni ale sistemului musculo-scheletal, urmare a unor accidentari petrecute în cadrul practicării unor activități sportive sau casnice, ori pur si simplu pentru simptome inflamatorii, pacientului i se pot aplica benzi kinesiologice de catre un kinetoterapaeut specializat. În corectura curburilor maladive ale coloanei vertebrale, medicul de specialitate de la SanConfind poate recomanda folosirea benzilor kinesiologice, acestea având efecte benefice în acest sens numai atunci când intră în combinație perfectă cu exercițiile fizice bine programate și executate. 


În folosirea acestor proceduri aportul gimnasticii medicale nu este deloc de neglijat. Benzile kinesiologice tonifiază musculatura, însă nu este recomandată aplicarea în sine a bandajului fără a combina tratamentul cu exerciții fizice (de tonifiere musculară). Mai mult, bandajările kinesiologice pot fi folosite pentru a relaxa un mușchi sau un angrenaj muscular. Tehnica bandajelor kinesiologice ajută în rupturile musculare, o bandajare aplicată robust, cu rol de ușurare a sarcinii de pe mușchiul afectat, putând într-adevăr grăbi vindecarea unei rupturi musculare. Aplicarea benzilor se recomandă și copiilor. Cei mici se pot bucura de aceleași efecte benefice ale tratamentelor ce implică benzile kinesiologice, singurul aspect sensibil fiind pielea lor, mai ușor iritabilă. În cazul copiilor, sensibilitatea lor la adezivul hipoalergenic al benzilor se poate testa prin aplicarea lor pe piele o scurtă perioadă de timp.

La SanConfind poți scăpa de negii inestetici

(P) La cabinetul Dermato-Venerologie, unul dintre primele înființate în cadrul Ambulatoriului de specialitate al Centrului Medical SanConfind, poți scăpa ușor de negii inestetici grație crioterapiei cu azot lichid. Aceasta este o metodă terapeutică frecvent utilizată pentru tratarea  diverselor leziuni benigne si maligne ale pielii. Mecanismul distrugerii în crioterapie îl constituie necroza ce rezultă în urma congelării și decongelării celulelor. Efectele adverse ale crioterapiei sunt de obicei minore și de scurtă durată. Congelarea rapidă și dezghețarea lentă maximizează distrugerea țesuturilor celulelor epiteliale și este cel mai rapid tratament pentru afecțiunile maligne. Astfel, negii pot dispărea printr-o simplă procedură realizată în cabinetul respectiv de către medicul primar Răzvan Bucur, unul dintre cei mai buni specialiști din județul Prahova în domeniul dermatologiei și al bolilor venerice. Procedura constă în aplicarea unor cantități mici de azot lichid pe diferite zone ale pielii. Azotul lichid este extrem de rece și îngheață orice țesut viu cu care vine in contact. Tratamentul acționează prin înghețarea și, apoi, autoeliminarea formațiunilor nedorite de pe piele. 


Crioterapia cu azot lichid este indicată în mai multe afecțiuni: veruci vulgare – pe față, mâini, picioare; negi și veruci genitale; excrescențe ale pielii (acrocordoane, papiloame, angioame); mici leziuni cărnoase pe piele – formațiuni tumorale benigne și maligne; pete ale pielii corpului cauzate de soare; keratoze actinice şi keratoze seboreice.
Procedura de crioterapie cu azot lichid durează, de obicei, câteva zeci de secunde pentru fiecare leziune. Este o metodă de tratament care presupune un oarecare disconfort, însă nu doare. Dispozitivul folosit este un flacon presurizat cu vârfuri de aplicare de diferite forme și dimensiuni, în funcție de suprafața și profunzimea leziunii, pentru a nu leza țesutul sănătos din jur. Avantajele crioterapiei cu azot lichid constau, în primul rând, în rapiditatea metodei și ușurința de aplicare - în medie, 30 de secunde pentru o leziune. Nu necesită anestezie, pansamente, suturi și se evită apariția sângerărilor sau a rănilor deschise, a infecțiilor, precum și a cicatricilor. Azotul este singurul gaz rece cu efecte terapeutice. În stare lichidă, se găsește la o temperatură extrem de joasă (-196 grade Celsius), astfel încât, aplicat pe piele, în zona respectivă se ajunge la - 40 - 50 de grade, temperatură suficientă pentru a distruge leziunea tratată.