03 mai 2011

Barajul Paltinu împlineşte 40 de ani

Anul acesta, barajul Paltinu a intrat în al patruzecilea an de existenţă. Începută în anul 1966, lucrarea hidrotehnică de pe râul Doftana a fost dată în funcţiune î,n anul 1971, iar în intervalul 1976-1982 a fost executată o a doua etapă de consolidări absolut necesare. Cu o înălţime de 108 metri (deasupra fundaţiei), barajul are o lungime totală a coronamentului de 455 metri. În timpul primei umpleri a lacului, constructorii au avut surpriza să constate mari infitraţii de apă pe sub soclu şi drept urmare au executat lucrări de drenaj şi acoperire a părţii din aval a versantului stâng cu blocuri de beton în trepte, ancorate în adâncime cu cabluri pretensionate. Ulterior, infiltraţiile au încetat, iar comportarea barajului şi a versanţilor a rămas în limitele admisibile. Azi, barajul paltinu susţine o acumulare de aproximativ 55 milioane metri cubi de apă şi are o putere instalată de 10 MW. Lacul de la Paltinu este principala sursă de alimentare cu apă potabilă şi industrială a municipiilor Câmpina şi Ploieşti şi se află în administrarea SC Exploatare Sistem Zonal Prahova SA. 

Expoziţie floricolă la Casa Tineretului


Sâmbătă, 7 şi duminică 8 mai, începând cu ora 9.00, sunteţi aşteptaţi pe platoul din faţa Casei Tineretului, la a II-a ediţie a Expoziţiei cu vânzare de plante şi flori de grădină şi apartament.
Sunt invitaţi să participe producători specializaţi în decoraţiuni de grădini, specialişti în arhitectură peisagistică, producători, comercianţi de flori şi plante de grădină şi apartament.

Cuvântul care înţeapă

Imnul şi limuzina

Aţi auzit, probabil, şi dacă nu vă spun eu acum, că inteligenţii ajunşi la putere în administraţia locală în urma unui regretabil complex de împrejurări vor să ne pricopsească cu un imn al oraşului, adică tot ceea ce-i lipsea câmpineanului cocoşat de taxe şi impozite, de stresul unui oraş transformat de asfaltangii în şantier şi de grija zilei de mâine. Probabil că unul cu mintea odihnită din gaşca de la putere a avut o revelaţie într-o noapte, lângă nevastă, în pat, iar a doua zi dimineaţă (pe la 10, când apare Tiseanu la Primărie) s-a înfiinţat proţap în biroul primarului exclamând: „Şefu’, să ştiţi că m-am gândit mult! Marile dumneavoastră realizări edilitare au nevoie de un imn!” Mi-l şi închipui pe Tiseanu mai întâi puţin mirat şi mai apoi îmbujorat de plăcere, cum le dă ordin de înfăptuire culturnicilor din comisia de specialitate a Consiliului Local. Drama în toată povestea asta nu este că oraşul va avea un imn, cu toate că mai degrabă ar fi fost cazul ca gogomanii să se gândească la o doină de jale, ci faptul că acest imn va fi ales, în urma propunerilor unei comisii de specialişti, de o supracomisie formată din politruci (cu excepţia lui Marcel Popescu, de la Casa Tineretului), care se pricep la muzică cum mă pricep eu la tuns oi.
(Citeşte continuarea pe www.cuvantulcareinteapa.blogspot.com)

Editorial

POPOR  NEPERFORMANT (II)

Mi-am dat seama că articolul de săptămîna trecută tratează incomplet tema: fiind vorba de o afirmaţie cu două voleturi, ar fi fost incorect să îl tratez numai pe primul. Reamintesc dragului cititor că am analizat afirmaţia preşedintelui conform căreia suntem un popor neperformant. Fiind, la nivel statistic, de acord: în linii mari nu suntem o populaţie trăind în secolul XXI. Unde nu mai este acceptabilă teoria expusă de şeful statului este tocmai atunci cînd susţine că, dimpotrivă, statul este performant. Aici este, evident, o susţinere pro causa sua. Statul român, începînd cu preşedinţia, este la fel de neperformant  ca şi populaţia. Mai mult, dat fiind contextul istoric, economic, social, politic, de mentalităţi pe care îl traversăm după 1989 statul ar fi avut obligaţia să fie o locomotivă, o avangardă, să dea un exemplu de organizare şi performanţă. Or, constatăm dimpotrivă, că tocmai acele sectoare care prin forţa împrejurărilor nu sunt depenedente de stat funcţionează bine.  Altfel, ce vedem?

Câmpinenii vor putea asculta, o dată pe lună, muzică de fanfară

Municipalitatea le-a pregătit câmpinenilor, până la sfârşitul verii, câteva spectacole cu muzică de fanfară, un gen muzical care făcea deliciul promenadelor de altădată, din zilele de sărbătoare, dar care astăzi este din ce în ce mai vitregit şi mai absent. Duminică, de 1 Mai, pe la orele prânzului, în Centrul Civic, aşezaţi pe o bancă din faţa magazinului Milia, nouă instrumentişti îmbrăcaţi în uniforme impecabile, albastre cu şireturi galbene, au început să cânte muzică de fanfară. În faţa lor, un dirijor îi ajuta să nu piardă ritmul, tăind aerul cu mişcări de mâini iuţi, dar ferme, pentru ca muzica oferită publicului să sune cât mai bine. Fiindcă muzica lor nu avea cum să nu atragă (mica fanfară oferea piese celebre din repertoriul naţional şi internaţional), în câteva minute, în faţa muzicanţilor s-au strâns o mulţime de localnici, majoritatea părinţi şi bunici însoţiţi de copii şi nepoţi. Stând de vorbă cu dirijorul formaţiei, aveam să aflăm că este vorba despre Fanfara Consiliului Judeţean Prahova. În opinia conducătorului fanfarei, Alexandru Cazan, care este şi directorul Centrului Cultural “Ion Manolescu” din Breaza, “în cadrul unui program comun iniţiat de Primăria Breaza şi de Primăria Câmpina, Fanfara Consiliului Judeţean a început o serie de concerte de muzică de promenadă, ce vor avea loc în prima duminică din lunile mai, iunie, iulie, august ale acestui an. Ca să ne putem împărţi şi împăca pe toată lumea, vom evolua, în fiecare dintre duminicile amintite, la Breaza – între orele 11.00 şi 12.00, iar la Câmpina – în intervalul orar 12.30 – 13.30. Programul comun urmăreşte sporirea atenţiei acordate turiştilor din cele două localităţi învecinate, el urmând a completa manifestările organizate de instituţiile culturale brezene şi câmpinene”.

În câteva zile se inaugurează bazinul de înot

Lucrările pentru finalizarea bazinului de înot de la „căminele Petrol” sunt pe ultima sută de metri. Muncitorii firmei constructoare au lucrat de zor şi în week-end, pentru că se zvonea că investiţia va fi inaugurată azi, chiar de ministrul Elena Udrea. Surse din administraţia locală ne-au declarat însă că panglica va fi tăiată cel mai devreme săptămâna viitoare.
Bazinul de la Câmpina este primul de acest gen din România şi va fi folosit tot timpul anului de către elevii care doresc să facă înot.

Primarul Tiseanu vrea sens giratoriu lângă podul de la Poiana Câmpina

Se prefigurează un alt proiect, 
pentru care se vor cheltui 
30 miliarde lei vechi din banul public
Ceea ce anunţam, nu cu mult timp în urmă, că va fi al doilea sens giratoriu pus la cale de administraţia Tiseanu în colaborare cu strategii politici posesori de firme abonate la banul public, s-a votat în ultima şedinţă de Consiliu local sub forma obiectivului de investiţii „drum acces DN1”. Mai pe înţelesul tuturor, primarul Tiseanu s-a transformat subit, în aceşti ani de criză, dintr-un simplu locuitor al cabinetului 1 din Primărie,  într-un mare făuritor de drumuri, trotuare, poteci, sensuri giratorii, aşezăminte sociale şi câte şi mai câte, de am obosit noi să le enumerăm, dar el să le facă!
Noul proiect, cu „dedicaţie” (suntem tare curioşi cine va câştiga licitaţia!!!), din zona podului de la Poiana Câmpina, se arată de „o mare utilitate publică”, din moment ce primarul  explică, printre altele, în justificarea înaintată Consiliului Local că „realizarea acestui drum uşurează accesul în DN1 şi pentru localităţile limitrofe municipiului Câmpina (Poiana Câmpina, Bobolia etc.) fără a tranzita oraşul”. Aşadar, primarul pune la bătaie miliarde bune din banul public pentru confortul câtorva locuitori din Poiana Câmpina şi Bobolia care se presupune că ar avea nevoie de acces zilnic în DN1, fără niciun fel de studiu de oportunitate care să susţină această poveste de adormit copiii. În multe alte situaţii, în care nu este cazul, comandă astfel de studii, acum nu! Noi am avut curiozitatea să urmărim săptămâna trecută, la ore de vârf, traficul rutier în zonă şi credem că investiţia pusă la cale de administraţia locală nu se justifică, cel puţin în această perioadă în care afacerile sunt la pământ, iar transportul de mărfuri şi persoane în cădere liberă.
Cât despre sensul giratoriu care va fi „plantat” în imediata vecinătate a terenurilor de tenis Fibec, nici nu mai are sens să vorbim, din moment ce traficul în zonă este cât se poate de lejer. Surprinzătoare este, însă, suma alocată pentru această investiţie. Aproximativ 30 de miliarde lei vechi se vor îngropa în acest proiect, pe cât de inutil în prezent, credem noi, pe atât de costisitor pentru vremurile pe care le trăim.

Administraţia locală va cheltui 6 miliarde lei vechi pentru amenajarea unui aşezământ social la Spitalul Voila

Administraţia Tiseanu, dar mai ales băieţii deştepţi din jurul acesteia, sunt tot mai inventivi când vine vorba să ajungă mai uşor la mult doritul ban public. Mai nou, s-au gândit  că oraşul are nevoie de un „centru de primire pentru persoane cu probleme sociale”. Adică pentru cetăţenii care dorm sub cerul liber din diferite motive. La prima vedere, iniţiativa pare a fi în regulă, însă nimeni din administraţie nu a făcut public un „inventar” al acestor oameni cu probleme, ca să vedem şi noi, plătitorii de taxe şi impozite, câţi sunt şi dacă demersul se justifică în vreun fel, pentru o investiţie de 6 miliarde lei vechi în amenajarea unei clădiri deja existente la Spitalul de Psihiatrie Voila.
Şi pentru că uneori răspunsurile se citesc printre rânduri, o să vă spunem că în „proiectul de amenajare”  al aşezământului ferestrele erau prevăzute cu geam termopan şi lemn stratificat, adică „un pic mai bine” pentru acei oameni ai străzii.

SERBĂRILE CIREŞARII la Casa de Cultură


Joi 5 mai 2011, de la ora 18,00, la Casa de Cultură „Geo Bogza” din Câmpina, vor avea loc „Serbările Cireşarii”, eveniment creştin pentru tineri. „Serbările” din acest week-end, vor cuprinde 5 oraşe, şi vor începe la noi în municipiu. „Cireşarii” este un fenomen care a pus în mişcare zeci de mii de tineri din România şi străinătate, Vladimir Pustan şi Florin Ianovici fiind printre cei mai renumiţi păstori de suflete din ţara noastră. Întreaga echipă va fi prezentă pentru prima dată în urbea dintre Prahova şi Doftana, unde, timp de două ore va încerca să ofere participanţilor alternative la colapsul spre care alunecă societatea. Intrarea este liberă!

Dacă e 1 Mai, e Fântâna cu Cireşi

Încă de acum trei decenii, de când a fost  amenajat cel mai îndrăgit loc de agrement al localnicilor, în toate duminicile însorite şi călduroase, dar în special la marile sărbători (religioase sau laice), câmpinenii se adună – cu mic, cu mare, la Fântâna cu Cireşi. Aşadar, se poate spune că, pe vreme bună, la Câmpina, dacă e 1 Mai, e Fântâna cu Cireşi. Lucrurile nu aveau cum să se schimbe tocmai la început acestei luni, aşa că, în buna tradiţie a locului, localnicii au invadat iarăşi pajiştile şi deluşoarele împădurite de la poalele Muscelului. Şi nu vorbim numai despre concetăţenii noştri de la bloc, ci şi despre cei care stau la curte, unde pot petrece mai uşor cu prietenii în jurul unui grătar. Însă grătarul de la curte nu seamănă deloc cu cel de pe Muscel, că nu-i la fel de vorbit şi bombardat cu decibelii din ambient. Iar tradiţia e tradiţie. Şi chiar dacă nu suntem la fel de conservatori precum englezii, una dintre regulile nescrise ale comunităţii câmpinene, vizând petrecerea timpului liber în zilele senine, îi “obligă” pe localnici să vină pe Muscel pentru a se relaxa împreună cu cei dragi, în apropierea unui grătar. Şi nu oricum, ci învăluiţi în fum şi în miasmele micilor, cârnaţilor şi ale altor cărnuri sfârâinde, încinse de căldura focului, fum care nu trebuie însă niciodată să împiedice ducerea la gură a cât mai multor sticle de ţuică, bere sau vin (ori toate la un loc), pentru a fi golite grabnic întru stingerea setei provocate de mâncărurile îmbelşugate şi nu cu puţine calorii şi lipide. Din emisiunile unei televiziuni comerciale centrale, s-ar fi putut înţelege că nu este chiar frumos ca, de 1 Mai, locuitorii capitalei României să petreacă “în draci” la marginea pădurii Cernica (un fel de Fântână cu Cireşi a bucureştenilor), pe când locuitorii capitalei Germaniei să se întreacă în marşuri de protest şi lupte de stradă cu poliţişti şi “mascaţi” berlinezi, protestatarii fiind nemulţumiţi de scăderea nivelului de trai. În loc să se “manifeste” prin ciocniri de halbe de bere, mişcate unduitor în ritmurile unor cântece de petrecere, nemţii şi-au adus aminte de semnificaţia zilei de 1 Mai, care a fost decretată internaţional după amplele manifestaţii şi greve ale muncitorilor americani din 1886, de la Chicago, în urma cărora s-a obţinut ziua de lucru de opt ore. O fi vorba şi despre o cultură civică de tradiţie, dar dacă, în Capitală şi în alte oraşe mari ale ţării, nu au existat proteste şi nemulţumiţi, nu era să se întâmple aşa ceva în liniştita şi patriarhala aşezare dintre Prahova şi Doftana. Până la cristalizarea unei culturi civice câmpinene şi a unor forme de protest împotriva aberantelor măsuri de austeritate ale guvernanţilor portocalii, de 1 Mai, câmpinenii au încins zdravăn petreceri în aer liber, temperatura spiritelor unor participanţi la picnicurile de la Fântâna cu Cireşi apropiindu-se de cea a grătarelor din dotare. Dar, în acest ultim caz, este vorba despre o cu totul altă cultură, tot de protest (împotriva sticlelor goale), asupra căreia nu are rost să zăbovim acum.

Despre Palatul Domnesc de la Câmpina

Era după Revoluţia din Decembrie 89. Într-o zi cu soare – la Câmpina este aproape mereu soare, fiind ea localitatea cu cele mai multe zile însorite din ţară – curtea Liceului „Nicolae Grigorescu” s-a înnegurat deodată. În ce vară, în ce an?, încă se mai sapă. Ca să se afle. Singur Jurnalul cu banalităţi al D-lui Constantin Trandafir, profesor la Colegiul „Grigorescu” în acel timp şi diarist fără hodină, atent la tot ce mişcă în Câmpina de la venirea sa aici, în 1974, ar putea să ne lumineze. Fiind Dumnealui, deşi mai întunecat la faţă şi cănit la păr şi la suflet, om din cei cu lămpaşe. Când s-a mai luminat puţin şi norul de praf, ce învelise cu un ghem de pâclă miezul curţii, a început să se destrame, s-a văzut sângerând din cărămida ei roşie, bine arsă, clădirea cea mai veche din ansamblul de patru clădiri, peste care trecuse, ca o mângâere şi o binecuvîntare, mâna măiastră a lui Toma T. Socolescu. Unul dintre cei mai mari arhitecţi care au lucrat vreodată în Câmpina. Neasemuitul Toma T. Socolescu a primit comanda să proecteze clădirea Liceului de Băeţi „Dimitrie Barbu Ştirbei”, liceu ce se înfiripase din Gimnasiul înfiinţat în anul 1919, la 1924 fiind deja „liceu complet”, cum consemna, în Monografia oraşului Câmpina – Istoric şi documente – Stoica Teodorescu, Profesor la Liceul din Câmpina (apărută la Câmpina, Tipografia „Gutenberg” Mihail S. Gheorghiu, în 1924). La faţa locului el a găsit, risipite pe un teren destul de larg, păstrat în chiar mijlocul oraşului, trei clădiri. Le-a cercetat cu mare atenţie şi a încercat să vadă dacă poate să le păstreze şi să le dea un rost mai departe.


De rostul pe care Toma T. Socolescu l-a dat celor trei clădiri existente, pe care le-a şi integrat în proectul său, Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbei” devenind astfel un ansamblu de patru clădiri, dintre care cea mai nouă şi cea mai impunătoare este ultima, cea zămislită de mintea arhitectului, m-am încercat să aflu şi eu. Dar, cum n-am prea isbutit, mi-am zis că nu e nevoe să le ştiu eu pe toate. În fond, sunt istorici ai Liceului – am auzit că este chiar o comisie în şcoală, care se îndeletniceşte cu aşa ceva – care au scris şi vor mai scrie despre vremuri pentru mine fascinante, aşa că-i lăsăm să-şi facă treaba. Şi să ne vedem şi noi de treburile noastre. Vom avea, mai devreme sau mai târziu, desluşiri ce mie mi se par trebuincioase. La care, nu este neapărată nevoe să-şi arate contribuţia numai istoricii de profesie. Chiar vechii elevi ai Liceului şi bătrânii dascăli, oameni cari au trecut prin acele clădiri, dând simţire zidurilor cu trăirile lor, ar putea să lase mărturie despre utilizarea lor, pentru că, iată!, două dintre ele nu mai sunt nici măcar amintire. Două din patru.

În timpul studenţiei, dar şi după aceea, m-am format la severa şcoală de arheologie de la Universitatea din Bucureşti. Am învăţat atunci că, bine însuşită şi stăpânită, Arheologia este o ştiinţă tot atât de exactă ca şi Matematica sau oricare altă ştiinţă exactă. Iată de ce, trecând pe lângă Liceu, în primăvara aceea nefastă şi văzând zidurile acelea, ce mi se păreau de-a dreptul ciclopice în modestia lor, fiindcă eu ştiu câte construcţii medievale – din timpul acela – se mai păstrează în Muntenia (muntenii, fiind ei cei mai aproape de turci, sunt şi cei mai stricători dintre români), iar noi aveam în mijlocul Câmpinei nu un zid oarecare, sau un fragment de zid, ci o construcţie întreagă (repet: în-trea-gă), am sărit ca ars şi m-am dus la D-l Director Sergiu Popa. I-am cerut să oprească demolarea (cine eram eu?!), pentru că acela este Palatul Domnesc din Câmpina. Ce am discutat atunci cu D-Sa, poate să povestească şi Dumnealui însuşi. Am povestit incidentul în Scrisoarea deschisă – Misterioasa clădire din Curtea Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu” din Câmpina, publicată cu amabilitate (şi simţ civic, ceea ce, constat cu durere, nu se mai găseşte la toate casele) de „Oglinda de azi”, nr. 1365, de Marţi, 22 Martie a.c.c. (2011) la pagina 6. (Rectific din acea scrisoare doar materia D-lui Popa şi îmi cer scuze pentru nedorita eroare: D-Sa este Profesor de Matematică, nu de Fizică. De Fizică erau – unii mai sunt şi acum, da-le-ar Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă! – D-nii Profesori Găman, Cobrea şi Borza.) Om luminat, D-l Profesor Sergiu Popa a oprit masacrul (aşa îl consider şi acum) şi s-a adresat instituţiilor competente. De la Ploeşti. Care, după ce au cercetat edificiul, probabil că l-au şi mustrat pe D-l Sergiu, că se împiedicase de-un ciot. Când întreg Aliotmanul...

Iată de ce, aflându-mă eu, cum am fost nevoit să recunosc, în umbra vieţii şi simţind că „mă-ntunec”, vorba lui Eminescu, am vrut să ştiu cum a gândit el, Aliotmanul, de a luat decizia finală. Adică, soluţia finală. Şi fiindcă, în nu ştiu câţi ani de zile nu reuşisem să aflu, nevăzând eu nicăeri – deşi citesc cu mare plăcere studiile arheologice şi, mai ales, pe cele referitoare la Prahova – nu numai un raport al cercetărilor arheologice efectuate asupra misterioasei clădiri, dar nici măcar o ştire de ziar, m-am gândit să recurg la scrisoarea deschisă, ca la o soluţie salvatoare.

În urma scrisorii mele deschise, am primit, cu o promptitudine pe care o laud (nu la fel s-a întâmplat cu cererea mea de a vedea cărţile donate Muzeului Hasdeu; m-am întors la Muzeu după o săptămână şi aprobarea sau desaprobarea încă nu ajunsese acolo) o scrisoare închisă, din partea Primăriei Municipiului Câmpina, semnată de D-l Primar, Ing. Horia Laurenţiu Tiseanu, de D-na Directoare executivă, Ing. Eliza Oprescu, şi de un indescifrabil în locul D-lui Secretar, Jr. Paul Moldoveanu. Bineînţeles – şi eu n-am nici un motiv să nu cred sau să pun la îndoială – că „s-au făcut documentaţiile şi demersurile legale necesare”. Sincere felicitări! De bună credinţă, „Primăria municipiului Câmpina, împreună cu proectantul, sprijiniţi de domnul arhitect Călin Hoinărescu, preşedintele Comisiei zonale 2 Muntenia”, au făcut şi au dres. Resultatele au fost fireşti. „Prin urmare, considerăm că atât Primăria municipiului Câmpina, proectantul cât şi organele de avizare, au ţinut cont de existenţa monumentelor mai sus menţionate, protejându-le, corpurile demolate nefiind încadrate ca şi monumente de către Inspectoratul pentru Cultură şi Culte Prahova.” Punct. Le-au protejat ce le-au protejat, până le-au demolat. Dar, dacă ai zis şi „domnul arhitect Călin Hoinărescu, preşedintele Comisiei zonale 2 Muntenia, orice comentariu trebue să înceteze. Silent Musae.

Domnul Călin Hoinărescu este un fel de primul arhitect al ţării. L-am mai pomenit în Trei reprize pentru Castelul Iulia Hasdeu – Ultima repriză (3), articol publicat în „Oglinda de azi”, din 1 Martie 2011, pe acest susţinător teoretic al Primului Arhitect de atunci al Ţării, ca şef al proectului de demolare naţională, mascat sub titlul înşelător de Studii de arhitectură tradiţională, în vederea conservării şi valorificării prin tipizare. Arhitectură tradiţională tipizată în blocurile de la Bărcăneşti şi de la Otopeni. (Îţi trebue o mare cheltuială de imaginaţie, ca să te prinzi.) Am avut cu dânsul câteva dispute la restaurarea Castelului Iulia Hasdeu. Referitoare la geamurile din altar şi biblioteci, mai ridicate decât cele dinspre stradă ale donjonului, deşi păreau a fi la aceeaşi înălţime când le priveai (a trebuit să caut, la Institutul de Proectări Prahova, proectul de la prima restaurare, al arhitectului Cornel Tabacu – care, nelăsându-se înşelat de aparenţe, măsurase tot – ca să luăm cotele de acolo, mie, obişnuit de ani de zile cu Castelul, diferenţa fiindu-mi bătătoare la ochi). Sau, la pictura din turnul central – pe care eu o calific şi acum ca marxistă – unde cerul albastru de deasupra Statuii Mântuitorului a fost înlocuit cu un roşu infernal, simbolizând ce? timpul infernal de atunci?! Sau, la arcadele din sufragerie, adaptate de Hasdeu după configuraţia spaţiului, lărgindu-le sau restrîngându-le în funcţie de acesta. Sub acele arcade au fost, în medalioane, portretele murale ale familiei Hasdeu: pe peretele nordic, între cele două ferestre, singură Iulia Hasdeu, Steaua Polară a edificiului, în memoria căruia a fost construit Castelul Iulia Hasdeu; în faţa sa, de o parte şi de alta a uşii, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Iulia Hasdeu-soţia; în stânga Iuliei, la Vest, Nicolae Hasdeu, fratele mai mic al lui Bogdan, mort şi el tot la vârsta studenţiei, la 19 ani, peretele fiind în mod intenţionat împins, în porţiune aceea, înspre Iulia; apoi, în nişă, bunicii Alexandru Petriceicu Hasdeu şi soţia sa Elisabeta; în dreapta Iuliei, la Est, cele două medalioane ale străbunicilor Tadeu Petriceicu Hasdeu – al cărui chip Hasdeu îl asemăna cu al fiicei Iulia (astfel că pictorul G.D.Mirea le-a şi desenat portretele îngemănate) – născut cu un secol înaintea Iuliei, şi Valeria, soţia lui Tadeu; apoi, spre sobă, Boleslav Hasdeu, fratele mai mic al lui Alexandru. D-l Hoinărescu ar putea să explice – ceea ce eu n-am înţeles nici până acum – ce e cu cacofonia aceea, în care arcadele, aflate la întâlnirea pereţilor, nu pot cădea pe un colţ aparent de coloană de sprijin, cum eu cred că este firesc să se întâmple şi cum cred că arhitecţii din epocă (vorbesc de epoca lui Hasdeu, nu de iepoca Primului Arhitect al Ţării) au şi făcut-o (cineva din breaslă ar putea să ne aducă exemple). Disputele acestea mă fac, desigur, subiectiv.

Tot subiectiv – n-am ce face, nici nu pot să fiu altfel – sunt şi faţă de restaurarea Mănăstirii Turnu de la Târgşorul Vechi. Şi asta pentru că, în toamna-iarna anului 1967, i-am făcut o subzidire fortuită. În acea toamnă-iarnă, cumplită pentru Dumnealui, D-l Profesor Nicolae I.Simache, Directorul Muzeului de Istorie al Regiunii Ploeşti, a primit vestea că regiunea se sparge în judeţe. Marile investiţii pe care le făcuse în restaurarea Curţii Domneşti de la Târgovişte, rămâneau pe apa Ialomiţii. „Dacă ştiam”, se căina Profesorul, „Târgşorul ar fi fost ceea ce este astăzi Târgoviştea!”. Cum, în anul acela eu abia terminasem Facultatea de Istorie, iar D-l Gh. Diaconu, şeful de şantier (de fapt, împărţea şefia cu D-l Profesor Simache dar, spre deosebire de acesta, rămânea pe şantier toată vara, pe când Simache, ocupat cu jdemii de treburi, venea numai sporadic) plecase înainte de 15 Septembrie, trebuind fetele, la care ţinea ca un leu (Leul era porecla Dumnealui), să meargă, Anca, la şcoală, iar Cătălina, la grădiniţă, am rămas eu singur la Târgşor.

Cu studenţii: Stelian Ţurlea – acum romancier şi om de presă, fraţii Ioan şi Alexandru Chilan – acum preoţi, Valeriu Preoţiuc – acum avocat, şi Alexandru Brumărescu – acum meteorolog la Omu (Sandu, student la Iaşi, a mai rămas şi după 1 Octombrie, două săptămâni). Lovindu-l vestea cea rea, D-l Simache a hotărît rapid că trebue să înceapă restaurările la Târgşor. Am început cu subzidirea la Biserica Mănăstirii Turnu, ale cărei ziduri puteau să se prăbuşească: oamenii locului, observând că tiranţii de la temelie se mâncaseră şi crezând că în golul lăsat este aur (tot satul credea că noi săpăm „la aur”, ceea ce, în parte, era adevărat; oricum, înainte de săpăturile arheologice sistematice, se mai scormonise pe acolo pământul şi ştiau ei ce ştiau), scoseseră de jur-împrejur câteva rânduri de cărămidă, astfel că zidurile se mai ţineau în picioare numai pe rândul de cărămizi din interiorul construcţiei. Pentru o cărămidă asemănătoare, D-l Simache atrimis-o pe D-na Eugenia Pârvan, administratora Muzeului de Istorie, să aducă de la Târnăveni cărămidă presată, subţire şi foarte bine arsă. Lucrarea a făcut-o un meşter popular, Nea Nae Neagu, avându-l salahor pe paznicul şantierului, Nea Burcilă. Am stat cu ochii pe ei ca un vechil, până când a dat Dumnezeu de am isprăvit lucrarea. În Ajunul Crăciunului. Cu toate condiţiile vitrege – fierbeam apa pentru mortar – ne-am străduit să facem un lucru de foarte bună calitate. În prima zi de Crăciun am plecat şi eu de pe şantier. Iarna am căutat şi am găsit frescele desprinse de Grigore G. Tocilescu. Am ajuns şi la Părintele Alexandru Strejnic şi mi-a arătat unde zidise pisania lui Vlad Ţepeş. Apoi, din Aprilie 1968, m-am întors din nou la Târgşor, pentru alte treburi. Cunosc foarte bine acel monument. Documentele o probează că D-l Simache a încercat restaurarea Târgşorului, invitându-i, în 1968, pe bătrânul arhitect Raoul Bordenache şi pe tînăra Ileana Bilciurescu – dacă le-am reţinut bine numele – şi încercând, în 1970, să facă din mine un restaurator de pictură (Institutul „Grigorescu” mă accepta fără examene de admitere, dar Rectorul Alexandru Ciucurencu ţinea să urmez toate cursurile, iar eu, care făcusem la Istorie mai mult Socialism ştiinţific decât acolo, doream să fac numai ceea ce se atingea strict de meşteşugul picturii; în urma acelor demersuri, Institutul a format primii restauratori, dintre care îi pomenesc pe străluciţii Dan Mohanu şi Oliviu Boldura). Cu siguranţă că intervenţia noastră a salvat monumentul, iar cărămida de la Târnăveni va rezista ca şi cărămida medievală, pe care au bătut-o ploile şi vântul şi gerul, iar ea le-a înfruntat pe toate fără să se cunoască agresiunea lor. A venit şi D-l Hoinărescu după Revoluţie la Târgşor şi a pus cărămidă de la ţigani. După un ger şi-o ploae a spălat-o apa, de a trebuit să zidească din nou. D-l Hoinărescu a făcut, din lucru domnesc, lucru ţigănesc. Şi plastica exterioară – acum biserica e tencuită, de parcă zidul ar fi din grădele – n-are nicio legătură cu ce-a fost. Nici cu apareiajul din vremea lui Vladislav al II-lea, care a zidit Biserica Domnească, şi nici cu acela din vremea lui Matei Basarab, a cărui arhitectură o stăpânea foarte bine Antonie Vodă din Popeşti. (Antonie Vodă, care a transformat Biserica Domnească în Mănăstirea Turnu, fusese, alături de Căpitanul Mogoş, ispravnic la Brebu, ceea ce-l determinase pe Grigore Ghica Vodă să-i încredinţeze şi repararea lăcaşului de la Târgşor.) Ca să nu mai vorbesc de turlă, care iese direct din acoperiş, fără să se sprijine pe nici o bază! Şi altele şi altele, pe care nu e locul să le enumăr aici.

Sigur că a zice ceva despre Primul Arhitect al timpului nostru – D-l Hoinărescu a fost, după Revoluţie, Directorul Direcţiei Monumentelor Istorice şi Preşedintele Comisiei Zonale 2 Muntenia, a primit Premiul Uniunii Arhitecţilor şi este Preşedintele Uniunii Naţionale a Restauratorilor de Monumente Istorice şi nu ne ajunge spaţiul să înşirăm nenumăratele dovezi ale dragostei şi recunoştinţei faţă de D-Sa – şi a ridica ochii asupra D-Sale, este ca şi cum l-ar fi pus cineva la îndoială pe Primul Arhitect al Ţării, căruia i-a luat locul. Eu însă cred că D-l Hoinărescu, Cetăţeanul de Onoare al municipiului Ploeşti, a stricat cea mai importantă clădire pe care Toma T. Socolescu s-a gândit s-o lase oraşului acesta: Catedrala Sf. Ioan Botezătorul. Cred că mai întâi trebuia degajat locul de Blocul 7 etaje. Care fusese construit tocmai pentru a feri Biserica de ochiul-buldozer al Primului Arhitect al Ţării. Probabil că 7 etaje nu se putea dărâma acum. Dar şi în Occident se aşteptau secole ca să se termine un dom. Desigur însă că în Occident tentaţia banului nu era aşa de mare ca în Ploeştii de azi. Zic şi eu. Poate, cu păcat. Mie-mi vine foarte greu să cred că, faţă de o asemenea clopotniţă, biserica ar fi avut proporţii atât de meschine. Şi apoi, Toma T. Socolescu avea o gândire limpede. Şi este greu pentru cineva, oricât de nepriceput la arhitectură, dar cunoscând cât de cât edificiile proectate de acest zeu al arhitecturii, să accepte că divinul arhitect ar fi gândit, în loc de o biserică având un plan foarte limpede şi curat, o construcţie cu fel de fel de coteţe adosate lângă altarul său! Iar D-l Hoinărescu declară că, pentru el, „opera marelui arhitect va reprezenta totdeauna un exemplu” pentru „păstrarea identităţii şi a spiritului locului”!... Şi o face în cartea D-lor Nicolae Dumitrescu şi Constantin Ilie, Columne peste timp – Prof. arh. T. T. Socolescu – 1883-1960, Monografie (mai mult sau mai puţin romanţată), Editura Ploeşti-Mileniul III, Ploeşti, 2010. 

Păi, dacă este aşa, de ce nu i-au spus nimic identitatea şi spiritul locului, pe care Toma T. Socolescu le validase şi le conservase la Câmpina? Căci, integrând şi clădirile anterioare în spaţiul adiacent edificiului impunător al Liceului „Dimitrie Barbu Ştirbei” şi realizând un ansamblu coerent, cu o succesiune cronologică, bine marcată în istoria oraşului şi a învăţămîntului de aici, Toma T. Socolescu a făcut un lucru probabil unic pe cuprinsul ţării. Anume, a salvat ceea ce existase până la el – nu a curăţit locul, ci i-a păstrat distincţia columnei istoriei – şi a adunat la un loc atât Palatul Domnesc, în jurul căruia se iviseră acele clădiri, cât şi Şcoala Domnească/Şcoala de Băeţi Nr. 2 şi Gimnasiul, ca trepte spre creşterea instrucţiunii publice până la cea liceală. În ce localitate din ţară se mai află, în aceeaşi incintă, toate clădările, şi încă aşa de bine păstrate? Aproape intacte. Pentru că, doar acoperişurile – poate din tablă de aramă al Palatului – şi din şindrilă, sau tot din aramă, al Şcolii Domneşti, nu mai erau aceleaşi. 

Am găsit argumente şi documente pentru Şcoala Domnească şi văd că ea a intrat acum în conştiinţa publică. Pentru Palatul Domnesc n-am avut documente. Singură clădirea, cu zidurile ei impresionante, spunea că este fostul Palat Domnesc. În primul rând, prin masivitatea ei. În al doilea rând, şi prin amplasamentul în buricul târgului. Şi prin faptul că împrejurul ei era o curte largă, de care nu îndrăsnise nimeni să se atingă. Doar în colţul de la întretăerea celor două axe ale oraşului se construise, după Primul Răsboi, Primăria nouă, cu ceas, pe care o ţinea minte şi Ceauşescu şi pe care noi am apucat-o ca Magazinul Orizont. (Ceauşescu, trecând odată prin Câmpina, şi-a adus aminte că n-a văzut-o. O demolaseră. Iar el, ţinea numai la clădirile cu ceasuri. De parcă rămăsese un mecanism rusesc în el, de pe vremea lui Davai-ceas! „Dar clădirea cu ceas, unde este? Ce-aţi făcut cu ea?” Pe fază, Petre Câmpeanu, Primarul oraşului, aflat lângă el, nu s-a pierdut cu firea şi a arătat spre clădirea ICSM – fosta vilă a lui Ştefănescu-Brânză, proectată prin 1915-16 de Toma T. Socolescu. „Chiar acum am trecut pe lângă ea. Dar ceasul l-am dat la reparat.” I-au pus ceas imediat, deşi n-avusese.) Şi apoi, se afla în aceeaşi curte cu casa lui Dimitrie Barbu Ştirbei, fiul Domnitorului Barbu Ştirbei (1849-1853, 1854-1856), singura care, fiind mai nouă, avea şi data înscrisă pe frontispiciul ei: 1872, mi se pare. Pentru un arheolog şi pentru un arhitect, nici nu era nevoe de documente. Din causa asta sunt foarte curios să văd rapoartele de cercetări arheologice, mai ales pe cel al D-nei Nina Neagu, acum Nina Grigore, care a venit pe când clădirea se afla încă în picioare. Iar arhitectul, încărcat cu toate onorurile lui de Prim Arhitect, dacă, să spunem, ar fi fost depăşit de ceea ce avea în faţă, ar fi trebuit să aibă, dincolo de orgoliul lui nemăsurat – nu ştiu dacă şi-a însuşit şi gestica Primului Arhitect al Ţării, datul din mâini, cred că nu, căci acela era demolator, iar acesta e restaurator – ar fi trebuit să aibă numai o clipă de minim bun simţ. Şi să zică: „Staţi aşa! Aici avem o resolvare pe care a dat-o arhitectul Toma T. Socolescu, cel care a dat «însemnele majore ale identităţii oraşului Ploeşti»! În activitatea mea de «arhitect, n-am încetat nici astăzi să descopăr noi fapte şi indicii ale profesionalismului marelui creator». Presimt că am avea ceva de învăţat aici!” Ei da, s-ar fi putut face o bună reclamă şcolii româneşti de restaurare, cu repere aici, de pe la 1925-1928, de pe când a fost invitat şi s-a apucat de lucru, pentru edificiul Liceului de Băeţi „Dimitrie Barbu Ştirbei”, Toma T. Socolescu. Din punctul acesta de vedere, s-ar fi putut face adevărate pelerinaje la Câmpina. Iar sala de sport a Colegiului ar fi putut fi construită frumuşel, peste drum de vechiul Gimnasiu şi Liceu, legându-se de curtea Liceului printr-un pasaj subteran. (Sigur că vor sări unii în sus, că aşa ceva n-ar fi fost posibil. Dar Penny, cu aspectul lui industrial de magazie de la marginea câmpului, cum a fost posibil să se construiască ceva mai încolo?!) Dar, mă rog, aici au judecat mai multe capete de arhitecţi. Care, nu ştiu cât vor fi cântărit. Oricum, dacă D-l Hoinărescu a ajuns Primul Arhitect al Ţării, iar ceilalţi sunt mai mititei decât Dumnealui – un adevărat cârnăcior – cred că nu ne aflăm în momentul cel mai fericit al arhitecturii româneşti. Şi în niciun cas, într-un moment de vârf.

A trecut timpul şi, la jumătatea unui mileniu de atestare documentară a Câmpinei, mi-a fost dat să văd, la Casa Tineretului, cea mai bogată exposiţie, înţesată cu reproduceri de pe originale, din câte văzusem până atunci despre minunatul oraş. Făcusem şi eu, mai înainte, două exposiţii despre Istoria Câmpinei – una în Casa orăşenească de Cultură, în sala mică, aşa că pot să apreciez minunea aceea pe care ne-a oferit-o arhivarul oraşului, D-l Ciprian Bischoff. Am întâlnit acolo şi câteva documente referitoare la chestiunea care mă frământase atâta vreme. M-am apucat şi am copiat unul din ele. Am scos apoi altă foaie, când s-a apropiat de mine Ciprian şi mi-a promis: „Lasă, Tavi, nu te mai osteni, ţi le xerocopiez eu şi ţi le trimit la Prefectură.” Le-am tot aşteptat şi le mai aştept şi acum. Pentru detalii. D-l Bischoff are, desigur, o mie de treburi şi, în fapt, nu pot să-i reproşez nimic, pentru că el a desoperit şi ne-a relevat acele documente. Devenite, prin acea expunere, publice. Dimpotrivă, noi toţi, şi mai ales eu, trebue să-i fim recunoscători D-lui Ciprian Bischoff pentru toată explozia aceea de informaţie nouă. Cipriane, îţi mulţumesc! Şi pentru că, de la 8 Ianuarie 2003, documentele „tale” sunt publice, iar tu mi-ai promis acele copii, îmi îngădui să-l reproduc pe cel pe care am reuşit să-l transcriu atunci, conform proverbului „ce-i în mână, nu-i minciună”. Consider că-l public alături de tine.
Iată-l!

Copie// 14 Mai 1923.// Văzut de Ministerul de Finanţe.
Actul scutit de taxa de înregistrare.
Directorul timbrului, /ss/. Indescifrabil.
ACT DE DONAŢIE.
Subsemnata, Martha de Blome, născută Ştirbei, cu autorizaţia soţului meu, Hans de Blome, ambii domiciliaţi în Castelul Voila din Câmpina, declar că dăruiesc Ministerului Instrucţiunii Publice, imobilul situat în Oraşul Câmpina, strada Ştirbei Vodă Nr. 11, colţ cu str. I. C. Brătianu, imobil compus din tot terenul în suprafaţă de circa 11.000 m.p., alcătuit din locul numit curtea veche princiară şi din locul cumpărat dela Popa Tănase, adică întreg imobilul aşa cum este închiriat Comitetului şcolar pentru liceul din Câmpina, împreună şi cu o parte din imobil închiriată D-lui Grigore Albu, sau tot imobilul în toată întinderea lui, având ca vecinătăţi: la faţă, la răsătit Str. Ştirbei Vodă; în fund spre apus, imobilul proprietatea Comunei, în care es[t]e instalată Judecătoria Ocolului Câmpina; în dreapta spre nord Str. I. C. Brătianu – fostă Calea Telegii, şi în stânga spre sud proprietatea Comunei, în care se află instalată Şcoala Primară de băeţi Nr. 2 din Câmpina. Acest imobil îl dăruiesc în scopul şi cu intenţiunea ca el să servească pentru Liceul „Dimitrie Barbu Ştirbei”.
Această donaţie o fac sub condiţiunea ca Statul, prin organele respective, să recunoască aşa cum este de fapt şi cum rezultă din toate actele şi cum s-a constatat şi s-a hotărît de Comisiunea de Ocol din Câmpina, prin hotărîrea Nr. 7, din 27 Iulie 1922, că moşia mea Câmpina – VOILA – aparţine teritoriului Comunei Urbane Câmpina şi că este teritoriu urban; urmând astfel să se aplice şi să se execute în expropriere hotărîrea cu Nr. 7 din 27 Iulie 1922 a comisiunii de Ocol Câmpina.
Subsemnatul, Teodor Şeineanu, avocat, domiciliat în Bucureşti, str. General Praporgescu Nr. 7, ca procurator al D-nei Alexandrina D. Ştirbei pe temeiul procurei autentice de Trib. Ilfov Notariat la Nr. 30664/922, dată mie în calitatea D-sale de uzufructuară pe jumătate din moşia Câmpina-Voila împreună cu imobilele din Câmpina, declar că consimt, în numele mandatei mele, la această donaţiune cum ea a fost făcută.
Valoarea acestui imobil dăruit este de lei 5.000.000 (cinci milioane).
Făcut în Bucureşti, azi la 14 Mai 1923.
ss. Martha de Blome.
ss. Hans de Blome (ca soţ).
p. D-na Alexandrina D. Ştirbei ss. Teodor Şeineanu, avocat.
Redactor şi martor pentru identitate, ss. Ioanid P. Avocat, str. Gloriei Nr. 4 Bucureşti.

Urmează autentificarea Tribunalului Ilfov – Secţia Notariat.
Aici s-a terminat foaia. Nu mai ştiu dacă D-l Bischoff expusese şi pagina următoare. A trecut atât timp. Probabil că da. Eu, pe hârtia mea, n-am făcut nicio însemnare. Cum n-am făcut, fie şi un resumat, documentelor din acelaşi lot.
Excepţionalul document face deodată lumină. Ne aflăm, aşadar, la Curtea Veche de la Câmpina. Dacă nu mă înşel, numai Bucureştii mai au un loc cu acelaşi rost şi aceeaşi denumire: Curtea Veche. Ceea ce nu trebue însă să ne ducă la exaltare. Din când în când, câte un domn trăgea câte o fugă până la Câmpina. Câteodată, cu gândul să fugă la Braşov. Decoperirea acestui seif de siguranţă a făcut necesară şi construirea Palatului Domnesc. Cu destulă discreţie şi fără ostentaţia unei străluciri bătătoare la ochi. Fără ziduri de cetate, ca la Mănăstirea Brebu din apropiere, ctitoria lui Matei Basarab Vodă, vel agă – adică un fel de Ministru al Poliţiei – înainte de a fi domn. Ori, ca la Mănăstirea Poiana Câmpina, ctitoria spătarului Toma Cantacuzino, şi el om cu o înaltă funcţie militară: Ministrul Armatei. Palat fără ziduri de cetate, dar având în jur o grădină destul de întinsă, în faţă, până în Calea Braşovului, drumul acesta – străbătând Câmpina în lung – fiind şi coloana vertebrală pe care s-a articulat oraşul, iar pe latura de nord, Calea Telegii. Şi cu posibilităţi de retragere subterană, ceea ce a aprins imaginaţia colectivă, care povesteşte de tuneluri ce ies în malul Prahovei. Tuneluri ce vor trebui odată scoase din legendă şi identificate.
Ca să nu se işte vreo confusie cu cine ştie ce curte veche, Martha de Blome, născută Dimitrie Barbu Ştirbei, a precizat că este vorba de „curtea veche princiară”.
Aşa se desleagă misterul Palatului Domnesc din Câmpina. Palat rămas acum doar pe câteva coli de hârtie. Dumnezeu să ne ierte ignoranţa! 
Cu acestea, socotelile mele cu oraşul Câmpina se închee. Mi-am îndeplinit îndatoririle pe care mi le-am luat eu însumi. M-am străduit să las oraşului comori peste comori, obţinând şi trecerea Muzeului memorial „B.P.Hasdeu” în patrimoniul său. Iar oraşul nu-mi permite acum nu numai să văd ceea ce am adus eu în Muzeu, dar nici cărţile donate de mine! Ceea ce mă face, dată fiind situaţia aceasta nemaivăzută (nici măcar în legendarul Caracal) să mă întreb, dacă donaţia nu poate fi atacată, astfel ca să citesc oricând poftesc eu şi să nu mai fiu trimis de la Ana la Caiafa. Şi fiindcă am amintit de Caracal, mi-e penibil să văd că oraşul Câmpina, până nu de mult strălucind de inteligenţă, încearcă să-i uzurpe locul.
O ultimă doleanţă: n-ar fi bine ca străzilor Republicii şi Calea Doftanei (ne-a rămas la inimă Doftana, nu-i aşa?) să se cheme din nou Ştirbei Vodă şi I. C. Brătianu? Şi să poarte nume de străzi şi Alexandru Tudor-Miu, George Enescu, Marioara Porumbescu, Ovidiu Bogza şi Radu Tudoran? Scriitori sau muzicieni care, fie că au locuit aici (Tudor-Miu este înmormântat în Cimitirul Oraşului, iar Ovidiu Bogza – cât o mai fi, anul trecut mormântul său fiind scos de Parohie la mezat – la Slobozia), fie că au stat temporar (Marioara Porumbescu, 25 de ani; Enescu, la verişoara sa, căsătorită cu Dr. Sava; iar Radu Tudoran, care a scris în romanele sale despre Câmpina, trecea pe la fratele său mai mare, Ovidiu Bogza). Şi, bineînţeles, şi Toma T. Socolescu?
Octavian ONEA

Pasiunea cititului *)

Moto: „Idealul omului care citeşte şi care scrie despre ce citeşte este să coincidă cu spiritul creator al romancierului” (A. Thibaudet)

„Normal ar fi să citeşti ca să trăieşti. Sau să trăieşti ca să citeşti”, spune cu mult tâlc prof.dr. Christian Crăciun. Cât adevăr rezidă din aceste afirmaţii? Ne convinge cu argumente indubitabile cronicarul câmpinean Codruţ Constantinescu, în cartea sa, A trăi pentru a citi.
Autorul, cunoscut prin publicaţiile sale în revistele prahovene „Axioma” şi „Revista nouă”, precum şi în „Revista 22”, „Timpul”, „Dilema Veche”, a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (2000), Masteratul în studii europene (2003), cursurile The International People’s College, Danemarca (2000). Este consilier pentru Afaceri Europene în cadrul Prefecturii Prahova. A publiocat cărţile: „Hai-hui prin Occident” (Ed. Premier, 2004) şi „Studii irlandeze” (Institul European, 2007).
Ultimul său volum, A trăi pentru a citi, cuprinde 32 de cronici încadrate de Precuvântare de Liviu Antonesei, Introducere semnată de autor şi Postfaţă de Christian Crăciun.
Codruţ Constantinescu şi-a adunat în acest volum cronici apărute în reviste de prestigiu, ceea ce constituie o primă judecată de valoare - după cum remarcă scriitorul Christian Crăciun.
Cartea surprinde perspective culturale europene mai puţin cunoscute în spaţiul cultural românesc şi o serie de personalităţi din Elveţia, Danemarca, Irlanda, Statele Unite.
Remarcabilă este, de asemenea, preocuparea autorului de a însoţi, cele mai multe dintre articole, cu trimiteri, comparaţii, observaţii privind situaţia socio-culturală a României.
Tematica predilectă, uneori „obsesivă” în care se cantonează cărţile prezentate de C. Constantinescu, este de esenţă politico-istorică. De exemplu, „atrocităţile comunismului” sunt remarcate în volumele unor autori precum Anna Politkovskaia, Jean Sevillia, Alexandr Zinoviev, Andrei Makine. O altă grupă de scriitori (Sebastian Barry, Jonathan Littel, Karen Bliksen), „analizată” de autor, se încadrează în tematica literaturii universale, însă multe dintre cărţile lor n-au fost traduse în limba română.
În pofida faptului că „stilul acestor cronici nu este unul academic” (autorul), „Codruţ Constantinescu scrie, pur şi simplu, bine” (Liviu Antonesei), ajuntându-ne să „aflăm foarte multe despre autori în general puţin cunoscuţi în România” (Christian Crăciun).
Câştigător al concursului „Tânărul jurnalist al anului”, secţiunea Politică Externă şi Afaceri Europene (2008), Codruţ Constantinescu oferă cititorilor plăcerea şi satisfacţia de a se găsi în mijlocul unor „cărţi, istorii, portrete” prezentate de domnia sa.
Theodor MARINESCU

*) Codruţ Constantinescu, A trăi pentru a citi cărţi, istorii, portrete, Ed. Karta-Graphic, 2008, 225 p.

Povestea armenilor *)

Moto: „Fiecare îşi spunea povestea lui sau povestea altora, socotindu-se răspunzător şi pentru cei care nu mai trăiau”. (Varujan Vosganian)

 „Letopiseţul familiei mele este ca funia clopotului celui mare. Fiecare filă care se întoarce e o bătaie de clopot. Aşa a fost şi viaţa celor din familia mea, călugări, prinţi, negustori, cărturari şi păstori, pribegind istoviţi, cu faţa subţiată de vântul care bătea dinspre vremuri luate pieptiş” (p. 51). Superb! Cine şi-ar fi imaginat că un politician ironic, un fost ministru, un actual parlamentar caustic, poate să fie înzestrat cu atâta har narativ!...
Scriitorul Varujan Vosganian, născut la 25 iulie 1958 în Craiova, a absolvit Liceul „A.I. Cuza” din Focşani (unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa), Facultatea de Comerţ a Academiei de Studii Economice şi Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Între anii 2006-2008 a fost ministru al Economiei şi Finanţelor. A publicat: „Şamanul albastru” (1994), „Ochiul cel alb al reginei” (2001), „Iisus cu o mie de braţe” (2005) - poezii şi „Statuia comandorului” (1994) - nuvele, distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.


Cartea şoaptelor *), de Varujan Vosganian, Ed. Polirom, 2009, 523 p. - „o carte ieşită din comun (...) prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroasele destine individuale” (Nicolae Manolescu); o poveste captivantă a armenilor, urmarea unei lucrări celebre - „Cartea plîngerii”, scrisă cu o mie de ani în urmă de Grigore din Narec.

CSM a defilat pe teren în cinstea zilei de 1 Mai

CSM Câmpina – Dalina Bărcăneşti 4-1 (2-0)
După un epuizant meci în Cupa României (victorie muncită, după 120 de minute de joc), pe care CSM Câmpina l-a disputat miercuri, 27 aprilie, în compania celor de la AFC Brebu, duminică, 1 mai, elevii lui Robert Opaţchi au avut un nou examen, de data asta în campionat, împotriva unei echipe arţăgoase, Dalina Bărcăneşti, care a mizat încă din starul partidei pe cartea unei apărări aglomerate şi până la un moment dat exacte. Numai că CSM a ştiut să-şi facă jocul de posesie şi să creeze o presiune constantă asupra adversarului, obligându-l să greşească până la pauză de două ori. Mugurel Negreanu şi coechipierii săi au intrat la cabină cu două goluri avans, prin punctele realizate de Tuchilă şi prin autogolul semnat de către unul din fundaşii centrali de la Bărcăneşti, care a introdus mingea în propria poarta, în urma unui şut centrare expediat de tânărul atacant Ciprian Vintilă.
Introducerea lui Robert Stoica după pauză (o mutare inspirată a antrenorului Opaţchi)  în locul lui Iulian Budileanu, a adus un plus la mijlocul terenului pentru CSM, care a ridicat scorul la 3-0 printr-o fază de toată frumuseţea, încheiată ca în curtea şcolii de noul intrat. Ceea ce a urmat a arătat mai mult ca un joc-şcoală, în care CSM a ratat patru-cinci ocazii rarissime, cele mai mari prin Mugurel Negreanu şi Ştefan Hromei, a primit un gol pe contraatac şi a închis tabela cu scorul de 4-1, printr-un şut din interiorul careului al celui mai prolific marcator al echipei, Negreanu.
Buna dispoziţie din teren şi din tribune, precum şi timpul frumos au fost ingredientele unui spectacol fotbalistic reuşit, „în cinstea” zilei de 1 Mai.

Declaraţii după meci
Robert Opaţchi: „Venim după o perioadă extrem de încărcată, în care echipa a acumulat o anumită stare de oboseală. În meciul din Cupa României, echipa a jucat ceea ce trebuia, mai ales că am întâlnit un adversar bun, clasat pe locul 5 în divizia D. Ştiam că nu vor rezista fizic şi am forţat în prelungiri. Am câştigat, ne-am calificat şi sunt mulţumit pentru asta. În ceea ce priveşte meciul cu Dalina Bărcăneşti, am jucat fără patru titulari şi totuşi am dominat la toate capitolele. Am avut o posesie bună şi am câştigat lejer meciul. Îi felicit pe băieţi pentru tot efortul depus”.
Robert Stoica: „Mă bucur că antrenorul are încredere în mine şi că am putut să ajut echipa. Dedic acest gol de azi acţionarilor, care sunt aproape de noi”.

Prudenţi 90 de minute, descătuşaţi în prelungiri!

CSM Câmpina – AFC Brebu 4-0
După cum era de aşteptat, sfertul de finală din Cupa României la fotbal, faza judeţeană, dintre CSM Câmpina – AFC Brebu, a fost un meci destul de echilibrat, dacă luăm în considerare scorul alb înregistrat pe tabela de marcaj după primele 90 de minute de joc.
În prima repriză, cele două echipe s-au studiat parcă reciproc, fără să rişte foarte multe pe faza de atac, preferând să asştepte greşeala adversarului. Printr-un joc parcă mai combinativ decât adversara, CSM Câmpina a creat câteva faze periculoase la poarta adversă, însă fără mare pericol pentru defensiva celor din Brebu.
Repriza a doua nu a fost nici ea mult diferită de prima. CSM a dominat teritoria, şi-a creat ocazii mult mai periculoase, însă pe final a cedat mijlocul terenului după accidentarea şi înlocuirea lui Bogdan Ilioiu.
În ultimele minute din primele 90, fiecare dintre cele două echipe era mai preocupată de conservarea rezultatului şi de timpul de prelungiri, care avea să urmeze, decât de jocul în sine. Prelungirile au arătat însă altceva. Elevii lui Robert Opaţchi au fost mult mai proaspeţi şi mai combinativi, înscriind de patru ori prin Tuchilă, Negreanu, Budileanu (din 11 metri) şi din nou Negreanu, ceea ce a produs o adevărată isterie în tabăra celor de la AFC Brebu, care s-au ales şi cu un jucător eliminat.
Calificaţi în semifinalele competiţiei, câmpinenii antrenaţi de Robert Opaţchi au demonstrat, încă o dată, că CSM Câmpina este o echipă la care se munceşte cu seriozitate, iar rezultatele sunt constante, chiar dacă uneori spectacolul are de suferit.

Negreanu, vârful de lance al CSM
Marcator a două goluri în poarta celor de la AFC Brebu, Negreanu rămâne vârful de lance al CSM în acest sezon. Revenit după o scurtă perioadă de convalescenţă, în urma unei accidentări, Negreanu a pus umărul decisiv la victoria echipei, prin tenacitatea sa şi instinctul de marcator care punctează şi dintr-o jumătate de ocazie.
Galeria CSM, al 12-lea jucător
Ceea ce în urmă cu câteva luni părea a fi doar o palidă încercare a unui mic nucleu de suporteri ai CSM, azi a devenit o adevărată galerie care susţine echipa frenetic meci de meci. Echipaţi în culorile clubului, dotaţi cu tobe, trompete, steaguri şi confetti, cei mai împătimiţi suporteri ai CSM au făcut un adevărat spectacol la meciul din Cupa României cu AFC Brebu, ceea ce i-a determinat pe mulţi dintre elevii lui Robert Opaţchi să declare, după meci, că pentru ei, în teren, a existat şi al doisprezecelea jucător şi că, pentru prima dată după mulţi ani, în Câmpina, fotbalul are suporteri adevăraţi. 

Galeria oaspeţilor, la un pas de evacuare
Meciul din Cupa României dintre CSM Câmpina şi AFC Brebu a avut parte şi de momente tensionate în tribune. Imediat ce CSM a deschis scorul în prelungiri, galeria oaspeţilor, formată din 20-30 de suporteri fanatici, a început să creeze probleme. Nemulţumiţi de unele decizii ale brigăzii de arbitri, aceştia au aruncat cu diferite obiecte în teren, iar centralul partidei a fost la un pas să oprească meciul. Numai intervenţia energică a preşedintelui CSM, Virgil Guran şi a altor acţionari ai clubului, a făcut ca lucrurile să reintre în normal. Ameninţaţi cu evacuarea din stadin, suporterii înfierbântaţi s-au liniştit.

De când a fost preluată de Primărie, Unirea nu mai sperie pe nimeni

CS Băneşti – Unirea Câmpina 3-0 (3-0)
Coincidenţă sau nu, de când au fost preluaţi de administraţia Tiseanu, fotbaliştii de la Unirea Câmpina, plătiţi acum din bugetul local, nu mai joacă nimic. Ultima reprezentaţie a fost sâmbătă, 30 aprilie, în derby-ul local disputat în deplasare, la Băneşti, unde Mara şi ai săi au pierdut fărpă drept de apel cu 3-0. Încă din minutul 30, băneştenii conduceau cu 3-0, iar scorul putea lua proporţii de maidan dacă gazdele nu se jucau cu ocaziile mai ceva ca într-un meci de antrenament. Răniţi în orgoliu, cei de la Unirea au reclamat la sfârşitul meciului arbitrajul ostil, însă o astfel de justificare nu arată decât slăbiciunea unei echipe ţinută artificial în viaţă. Prezent în tribune, primarul Tiseanu a plecat din nou supărat, neînţelegând probabil ce se întâmplă pe teren de joc şi în ce direcţie se îndreaptă marele lui proiect fotbalistic plătit din bani publici. Câţiva cârcotaşi de pe margine, probabil suporteri ai celor de la CS Băneşti, au şi lansat zvonul că implicarea primarului Tiseanu la Unirea ar putea fi începutul sfârşitului pentru acest club, aşa cum s-a întâmplat în mandatul trecut cu FCM Câmpina, clubul condus de Ştefan Chiţu. Noi credem că, de data asta, Tiseanu va fi mult mai serios... Cel puţin până când îşi va vedea sacii în căruţă.