06 noiembrie 2012

Biserica Spitalului Voila va fi sfinţită peste câteva zile

“Am încercat să dăruim bolnavilor internaţi în Spitalul Voila 
o rază de lumină”
  • Interviu cu Ioan Simion, preşedintele firmei Confind şi ctitorul bisericii
 Acum cinci ani, Consiliul Local Câmpina a aprobat trecerea în administrarea Spitalului de Psihiatrie Voila a unui teren în suprafaţă de 1000 m.p., situat în curtea spitalului, în vederea realizării unei biserici ortodoxe. Ulterior, s-au mai cedat încă vreo 150 m.p. pentru clopotniţă. Dreptul de administrare a terenului de către spital este transmis pe toată durata existenţei sfântului lăcaş. Adică pentru câteva sute de ani. Un timp al cărui sfârşit este greu de imaginat. Un timp care te duce cu gândul la eternitate. Pentru Câmpina şi zona de nord a judeţului, construirea unei biserici în incinta unui spital constituie o premieră. Constructorul lăcaşului de cult este firma Confind, cea mai importantă societate comercială din Câmpina, care a asigurat întreaga finanţare (ridicarea edificiului, dar şi împodobirea acestuia cu mobilier şi obiecte de cult). De fapt, adevăratul ctitor al bisericii este Ioan Simion, preşedintele CA din societatea Confind, care a avut iniţiativa construirii acestei Case a Domnului în incinta celui mai mare spital câmpinean (ca număr de paturi), cu un gând cât se poate de curat şi de creştinesc: alinarea suferinţelor bolnavilor şi grăbirea reintegrării acestora în societate. În 2008, proiectul bisericii a fost demarat, iar constructorul angajat de Confind s-a apucat de lucru. Un lucru în care s-au investit nu doar foarte mulţi bani, ci şi foarte multă osârdie, multă trudă, mult zel. O ardoare fierbinte şi febrilă, cu multă transpiraţie şi inspiraţie, i-a învăluit pe toţi participanţii la această lucrare (finanţatori, proiectanţi, constructori), cuprinşi de importanţa săvârşirii unui lucru sfânt. Peste câteva zile, biserica ce-i are ca patroni spirituali pe Sfântul Pantelimon şi pe Sfânta Filoteia va fi sfinţită de înalţi prelaţi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor, întru desăvârşirea lucrării Domnului pe acest pământ. Am stat, recent, de vorbă cu Ioan Simion, “părintele pământean” al frumoasei biserici din curtea Spitalului Voila, pentru a afla ce resorturi intime l-au mânat spre această lucrare plăcută lui Dumnezeu.

Reporter: Credeţi în maxima “Cine a sădit un pom, a crescut un copil şi a înălţat o casă nu a trecut degeaba prin viaţă”?
Ioan Simion: Da, cred, pentru că spune ceva despre omul respectiv. Dacă n-ai făcut cele trei lucruri (şi nu numai), nu ştii ce înseamnă munca şi viaţa.
Rep:V-aţi gândit să îmbogăţiţi aforismul amintit, adăugându-i noi valenţe şi înlocuind “înălţarea unei case” cu “înălţarea unei biserici”?
I.S.: Nici chiar aşa. Pentru că nu sunt prea mulţi oameni cei care pot construi o biserică (deşi mulţi şi-ar dori-o).
Rep.: Sunteţi printre cei mai filantropi oameni de afaceri din Câmpina. Aţi schimbat în bine multe vieţi prin donaţiile şi sponsorizările dvs. Totuşi, cum v-a venit ideea construirii bisericii de la Spitalul Voila?
I.S.: Ideea de a construi o biserică mi-a încolţit de multă vreme în minte. Pentru a o transpune în practică trebuiau însă îndeplinite multe condiţii: să găseşti un amplasament favorabil, să ştii pe cine “va deservi” biserica, să găseşti fondurile necesare, să îndrăzneşti să abordezi o astfel de lucrare fără să-ţi fie teamă de un eşec. Încet-încet, am început să mă documentez, fără grabă, le-am spus colegilor, dar era mai mult un vis, nu un plan concret. Într-o bună zi, în urmă cu circa cinci ani, m-am trezit vizitat de doctorul Gabriel Ţintărescu şi preotul Răzvan Stoian. Scopul vizitei lor era unul modest: o mică sponsorizare pentru Capela Spitalului de Psihiatrie Voila. Această rugăminte a declanşat scânteia necesară pentru a lua hotărârea care întârzia de multă vreme! Hotărârea de a construi o biserică!  Am aflat că la Voila sunt internaţi aproximativ 500 de bolnavi simultan. M-am gândit că numai 10% dintre ei dacă şi-ar dori să meargă la biserică, s-ar justifica existenţa unui sfânt lăcaş în curtea spitalului. Având deja încurajările soţiei şi dorinţa părinţilor, gândindu-mă cât de utilă le-ar putea fi o biserică bolnavilor din acest spital, le-am spus celor doi vizitatori ai mei că nu vreau doar să sponsorizăm capela, ci să construim din temelii o biserică. O biserică frumoasă şi durabilă, care să dăinuie multe secole. Aşa a început totul. Doctorul Ţintărescu şi părintele Stoian au preluat din zbor ideea şi au început să se preocupe de problema terenului. Mai departe, nu intru în detalii… Au trecut cinci ani şi, peste câteva zile, se va face târnosirea acestei biserici. Astfel, visul meu a devenit realitate!
Rep.: Cât de grea este ctitorirea unei biserici?
I.S.: Edificiul unei biserici reprezintă ceva cu totul deosebit! Biserica nu este pur şi simplu o clădire. Este un spaţiu sacru, înălţător. Este un spaţiu care te poate transfigura, te poate apropia de cele sfinte, te poate face alt om. În biserică nu intri forţat, ci numai chemat, numai dacă ai o pornire, o chemare lăuntrică. Intri pentru că vrei să-ţi găseşti liniştea interioară, vrei să te simţi mai curat, mai bun, mai aproape de Dumnezeu. Am început cu documentarea, dar am avut şi marele noroc să găsesc un om deosebit care m-a ajutat enorm: preotul Iustin Marchiş de la Biserica Stavropoleos din Bucureşti. Fără dânsul, biserica n-ar fi ieşit niciodată aşa cum a ieşit: o adevărată bijuterie! Prin dânsul am reuşit să găsim arhitectul cel mai potrivit: Ana Maria Goilav. Domnişoara arhitect s-a angajat în această lucrare gratis! N-a pretins niciun ban! Puţini oameni ar face astăzi un astfel de gest. S-au făcut multe variante de arhitectură, au fost comentate, analizate, criticate, pentru ca, în final, să se accepte varianta pe care o puteţi admira duminică, 11 noiembrie 2012. Sute de ani această frumoasă biserică va străluci în mijlocul spaţiului verde unde a fost amplasată. Proiectul de rezistenţă a fost făcut de inginerul Cristian Vişoiu din Ploieşti, tot fără bani (îi mulţumesc şi pe această cale!). Constructorul bisericii este inginerul Eusebiu Ursu (prin firma sa), care “a înghiţit” multe în cei cinci ani de lucru: a făcut probe, a făcut şi refăcut lucrări, a încercat soluţii noi, a ascultat o mulţime de opinii. A strâns din dinţi şi a vrut să demonstreze că poate construi o biserică. Şi a reuşit! Un alt punct de sprijin l-am avut în părintele Moga, de la biserica din Slobozia, care, pentru că deja construise o biserică, a putut să ne dea multe sfaturi practice, să ne lămurească o serie de lucruri, să ne călăuzească în dificila misiune începută. Revin însă la părintele Iustin Marchiş. Fără ideile, sfaturile şi cunoştinţele sale, fără gustul estetic, exigenţa, duritatea şi severitatea manifestate în toate etapele proiectării şi construcţiei bisericii, nu s-ar fi realizat niciodată ceea ce s-a realizat! Dânsul şi-a sacrificat din timpul preţios şi a mers cu noi peste tot unde a fost necesar. Am văzut zeci de mănăstiri şi biserici, am ascultat şi respectat cu stricteţe părerile sale, am vizitat multe cimitire, capele, am fost şi în Grecia, la Muntele Athos. Părintele ne-a îndrumat în toate etapele construcţiei; de la gard până în vârful clopotniţei. Pentru tot efortul dânsului, îi mulţumesc şi îi voi rămâne permanent îndatorat!
Rep.: Puteţi să ne daţi câteva elemente descriptive ale lăcaşului de cult?
I.S.: Biserica are o lungime de 16 metri şi o lăţime maximă de 6 metri. Tencuiala exterioară este deosebit de interesantă. Trebuie admirată în linişte. Ziua şi noaptea, vara şi iarna. Mereu va prezenta câte o noutate, câte o imagine inedită prin umbre şi culori. Pardoseala este realizată din calcar de Vraţa (Bulgaria), şi are încălzire pe sub piatră (deci, în afara caloriferelor). În clopotniţă sunt montate două clopote din bronz (800 kg şi 400 kg), turnate în România, dar prelucrate şi acordate în Germania. Sunetul lor este o adevărată încântare. Sper ca şi pentru cei internaţi în spital să fie la fel, să-i transpună într-o altă lume, a meditaţiei divine, să constituie o legătură între lumea pământeană şi spirit. Descrierea mea este sărăcăcioasă. Biserica trebuie văzută, studiată şi admirată in linişte. Cred că va plăcea tuturor. Şi acum, şi peste sute de ani.
Rep.: Prin această biserică, aţi încercat, până la urmă, să transmiteţi un mesaj de reîntoarcere la tradiţiile creştine şi la o viaţă mai curată, mai aproape de Dumnezeu?
I.S.: Am încercat să dăruim bolnavilor internaţi în Spitalul Voila o rază de lumină, o speranţă pentru viitor, o mână de ajutor în dificilul drum spre vindecare. Când se vor întoarce acasă, sper ca bolnavii să-şi aducă aminte de frumoasa bisericuţă din curtea spitalului, de orele petrecute în linişte sub bolţile lăcaşului, la lumina lumânărilor aprinse. Poate că, astfel, legătura lor cu viaţa cotidiană se va înfiripa mai repede, iar ei se vor putea reintegra mai uşor în familie şi societate.
Rep.: Cine va participa la sfinţirea bisericii?
I.S.: Târnosirea Bisericii Spitalului Voila, cu hramurile Sf. Mare Mucenic Pantelimon şi Sf. Mare Muceniţă Filoteia, va avea loc pe 11 noiembrie şi va fi oficiată de P.S. Ciprian Câmpineanul, episcop vicar patriarhal, împreună cu un sobor de preoţi.
Rep.: În plină campanie electorală, nu vă este teamă de posibila politizare a evenimentului de către unii politicieni locali?
I.S.: Nu mă interesează politica şi politicienii! Nu cred că un asemenea eveniment şi un asemenea edificiu, care vor dăinui sute de ani, ar putea fi umbrite de gestul necugetat al vreunui politician (dacă va veni vreunul!). Eu nu invit niciun politician la Sfinţire, în afara autorităţilor municipiului Câmpina. Dacă vor veni şi politicieni neinvitaţi vor fi bineveniţi, dar sper că vor asculta slujba în linişte şi, timp de trei-patru ore, se vor gândi la deşertăciunile lumeşti şi la greşelile făcute de guvernanţi! Dumnezeu le va lumina mintea şi-i va îndemna să facă numai lucruri bune, în favoarea oamenilor. Sper… 
A.N.

Cuvântul care înţeapă

Candidatul galben

 Scriam într-o ediţie anterioară, dacă nu mă înşel acum două săptămâni, că până pe 9 decembrie ne aşteaptă o campanie electorală murdară, care pe alocuri, probabil, va ajunge chiar la cote încă neatinse în vremea ultimilor 21 de ani. Nu trebuie să fii politolog, sociolog ori vreun soi de analist, ca să ajungi la o asemenea concluzie, pentru că este lesne de priceput miza enormă care dinamitează oligarhia politică ce gravitează azi în jurul puterii. Divizaţi, corupţi şi incompetenţi (cu mici excepţii) până în măduva oaselor, politrucii zilei au „reaşezat” societatea românească în două nuclee dure de cetăţeni orbi, care nu mai au altă treabă decât aceea să se războiască între ei, pentru ca în final să obţină un mare şi democratic NIMIC.
Mă uit cu amărăciune la zeci, sute şi mii de oameni care s-au angajat în slujba unei forţe politice sau alta, a unui candidat sau altul, fără să aibă absolut nimic în comun cu cei pe care îi sprijină şi îi reprezintă. Ţinuţi în şah de o existenţă mizerabilă (şi aici mă refer la sărăcie), foarte mulţi dintre aceşti cetăţeni orbi se constituie într-o masă de manevră plătită cu ziua, al cărei rol se va încheia odată cu introducerea buletinului de vot în urnă, îndeletnicire care în România a început să transforme democraţia europeană într-o şcoală de slugi.
În rândurile care urmează, mă despart cu mare plăcere de această categorie de cetăţeni orbi, lăsându-i să slugărească pentru NIMENI şi NIMIC şi mă adresez celor rămaşi între graniţele decenţei, pentru care România nu a reprezentat şi nu va reprezenta niciodată o gaşcă politică. Sunt foarte mulţi, foarte puternici, dar extrem de scârbiţi şi debusolaţi. Pentru ei am să încerc să creionez, cât mai obiectiv posibil, portretele celor patru candidaţi cu şanse reale de a reprezenta Colegiul Câmpina (1 Senat şi 2 Deputaţi) în viitorul Parlament al ţării. Poate că un punct de vedere avizat (mă refer la faptul că pe unii dintre candidaţi îi cunosc foarte bine) şi de bună credinţă le va uşura acestora clipa deciziei, în care vor pune sau nu ştampila pe buletinul de vot în dreptul unuia sau a altuia dintre competitorii politici.
Pentru a mai colora atmosfera de campanie, am să-i redenumesc pe candidaţi după cum urmează: Georgică Severin – candidatul roşu, Alexandru Matei – candidatul alb, Virgil Guran – candidatul galben, Alexandru Anghel – candidatul portocaliu.

Editorial

RUŞINEA DIACONU

Vă propun un citat, din milă faţă de autorul lui, care se consideră unul dintre cei mai importanţi scriitori români de azi, nu-i voi da numele „Am avut onoarea și plăcerea să-l cunosc și să stau de vorbă la Madrid cu viitorul președinte al României, dl Crin Antonescu ! Mi-a făcut o impresie deosebită prin deschiderea de care a dat dovadă față de problemele comunității românești din Spania dar și prin comportamentul demn și normalitatea abordată pe parcursul întâlnirii. Nimic din aroganța și preaplinul și autosuficiența cu care eram obișuit atunci când aveam de-a face cu alți politicieni români”. Aţi mai întîlnit, de pe vremea neuitatelor Omagii, o asemenea desgustătoare linguşire? Aţi găsit printre aşa-zişii „intelectuali ai Băsescu”  asemenea ploconeli leşinate? A apărut în ultimii ani o specie ciudată de intelectuali care, deşi însetaţi după sinecurile puterii, îndestulaţi de funcţii şi granturi, aderenţi necondiţionaţi ai unui „liberalism” de care Quintus sau Antonescu sunt mai străini decît de limba swahili, se comportă ca şi cum ar lupta într-o formaţie de guerillă în jungla Amazonului împotriva dictatorului Băsescu. Îşi arogă magnificent condiţia de victime ale puterii, deşi ei sunt de mult la putere. În ultima vreme a făcut mare vîlvă cazul actorului senator director de teatru Mircea Diaconu.

Reabilitarea termică a blocurilor se va face în varianta dorită de consilierii municipali USL şi PP-DD

Astfel, va fi anulată cota asociaţiilor de proprietari în cheltuielile totale ale investiţiei

În urmă cu trei luni, în şedinţa din august a Consiliului Local, primarul Horia Tiseanu a iniţiat un proiect de reabilitare termică a blocurilor din zona centrală a municipiului. Era vorba despre aprobarea indicatorilor tehnico-economici pentru reabilitarea termică a celor şapte blocuri situate la capătul Bulevardului Carol I (venind dinspre Peco), la numerele 4-16. Cheltuielile investiţiei urmau a fi împărţite între bugetul de stat (50%), bugetul local (30%) şi asociaţiile de locatari (20%). Reprezentanţii USL din legislativul municipal şi-au arătat, atunci, nemulţumirea în legătură cu faptul că edilul-şef nu respectase etapele necesare implementării unui asemenea proiect, deoarece nu identificase blocurile cu cele mai mari probleme în pierderi enegetice (cele din cartierele mărginaşe şi sărace ale oraşului), şi, în plus, nici nu înştiinţase toate asociaţiile de proprietari. Consilierul social-democrat Gheorghe Tudor a fost unul dintre cei mai virulenţi critici ai proiectului de hotărâre iniţiat de primar, afirmând: “Am vorbit cu multe asociaţii de proprietari care nu au fost anunţate despre acest proiect. Sunt curios pe ce criterii au fost alese cele şapte blocuri. De ce nu au fost alese, de exemplu, blocurile de pe Milcovului, Tudor Vladimirescu, Odobescu sau cele din Turnătorie? […] Propun retragerea proiectului, întrucât nu s-a respectat legislaţia în vigoare”. Proiectul primarului a picat, în urma votului “împotrivă” dat de consilierii actualei majorităţi din legislativul municipal, formată din USL şi PP-DD. O lună mai târziu, Tiseanu a încercat din nou să-şi promoveze proiectul de hotărâre, dar acesta a avut aceeaşi soartă, rezultatul votului fiindu-i încă o dată nefavorabil. După şedinţa din septembrie a Consiliului Local (în care picaseră pentru a doua oară proiectul primarului Horia Tiseanu privind aprobarea finanţării necesare anvelopării celor şapte blocuri), reprezentanţii actualei majorităţi din miniparlamentul câmpinean au explicat de ce se încăpăţânează să respingă proiectul respectiv. Având în vedere starea de continuă pauperizare a populaţiei, ca efect al interminabilei crize economice şi al politicilor greşite promovate de precedentele guverne PDL, consilierii alianţei locale USL – PP-DD nu sunt de acord cu plata de către asociaţiile de proprietari a cotei de 20% din contribuţia totală la finanţarea investiţiei. Drept pentru care se va veni cu un proiect de hotărâre care să prevadă imperativ că toate cheltuielile vor fi suportate în părţi egale de la bugetul de stat şi de la bugetul local. Adică, 50% - guvernul şi 50% - Consiliul Local Câmpina. Consilierii noii majorităţi s-au ţinut de cuvânt şi, la ultima şedinţă a aleşilor electoratului câmpinean, din 25 octombrie, au amendat textul proiectului iniţiat de primar (care a rămas în aceeaşi formă ca cea prezentată în şedinta din august 2012), în sensul în care cota proprietarilor de apartamente (peste 581.000 de lei) se anulează. O veste bună pentru locuitorii acelor blocuri, care vine ca o gură de oxigen în iarna ce stă să bată la uşă, atât de înecăcioasă şi împovărată în scumpiri de tot felul, de la produse alimentare până la utilităţi. A.N.

Saeid Nikou Sohbat, un medic iranian stabilit la Breaza:

„După ce îţi vezi reuşitele pas cu pas, 
ţi se umple sufletul de bucurie”
 
Saeid Nikou Sohbat are 43 de ani, este medic şi microbiolog iranian. S-a stabilit în România în 1995, primind în timp cetăţenie română, iar din 2007  a devenit cetăţean al oraşului Breaza. Dorind să scape de un sistem corupt în care se zbătea ţara sa, medicul iranian a ales să vină în ţara noastră, a cărei deschidere de după Revoluţie părea atrăgătoare pentru mulţi străini. Atras de zona din Plaiul Tălii, Saeid Nikou Sohbat a demarat o investiţie de amploare, simţindu-se legat spiritual de acest loc. A sta lângă el şi a-l asculta cum şi ce îşi doreşte să realizeze pe acel teren, poate fi oricând o lecţie de viaţă, în care pasiunea şi dragostea de natură se întrepătrund cu spiritul omului de afaceri.

Reporter: Când aţi ajuns în România?
Saeid N. Sohbat: Am ajuns în decembrie 1995. Era vreo două, trei dimineaţa, când am coborât pe aeroportul din Bucureşti. Iniţial am ales să vin în România din motive birocratice, pentru că nu se solicita viză pentru cetăţenii iranieni. Nu o să uit niciodată acele zile, pentru că era o iarnă foarte grea. Avusesem grijă ca, printr-un avocat, să-mi închiriez o locuinţă, un apartament în Drumul Taberei. Era frig, nimeni dintre cei cu care încercam să vorbesc nu cunoştea limba engleză. Ajunsesem la fel ca şi în ţara mea, să nu mai am cu cine să dialoghez. Ştiţi cum se spune, să te ferească Dumnezeu să te simţi străin la tine în ţară. Totuşi, m-am bucurat că am găsit o anume linişte în România!
Reporter: Dincolo de atmosfera mai liniştită de aici, comparativ cu Iranul, cum i-aţi perceput pe români?
Saeid N. Sohbat: După instalarea în apartament, abia după trei zile am ieşit din casă pentru a cumpăra ceva. Aveam notată pe un bileţel, de către avocat, adresa la care stăteam, în eventualitatea că mă rătăceam. Bineînţeles că m-am rătăcit când m-am întors de la cumpărături. O doamnă în vârstă m-a văzut cum caut, m-a tras de mânecă, apoi m-a dus până unde stăteam, să fie sigură că am ajuns unde trebuie. Lucrul acesta m-a impresionat şi m-a marcat. Cred că românii sunt apropiaţi de mentalitatea iraniană. Adică, oamenii nu sunt indiferenţi atunci când te văd într-un impas şi îţi sar în ajutor. Poate că între timp s-au mai schimbat. Când m-am întors în Iran, după 15 ani, am văzut diferenţa, poate nu aşa vizibilă în oraşele mici. Dar în Teheran am văzut clar cum lumea suferă din cauza lipsei de timp. Şi asta te schimbă. E ceva ce se întâmplă peste tot.
Reporter: Cum aţi reuşit să vă descurcaţi în România de-a lungul timpului?
Saeid N. Sohbat: Nu a fost uşor. Am avut şi probleme de sănătate destul de grave, dar am reuşit să le depăşesc. Am reuşit să demarez o afacere care a mers foarte bine. După ’97 am început să fac importuri de birotică şi papetărie. M-am lovit şi de birocraţie, poate şi de oameni care aşteptau şi altceva de la mine, nu doar întocmirea legală a unor acte. Am învăţat din mers, pentru că nu ştiam multe lucruri. Am testat piaţa, mi-am găsit şi un partener de afaceri iranian care are şi cetăţenie americană. Aveam cifre bune de afaceri, iar angajaţii se simţeau bine şi în siguranţă la locul lor de muncă. Unii păreau chiar surprinşi de felul meu de a mă purta cu ei, foarte înţelegător şi foarte civilizat. Pentru mine aceste lucruri sunt fireşti şi ţin de educaţia pe care am primit-o de la familia mea.
Reporter: Ce anume v-a adus pe meleaguri brezene?
Saeid N. Sohbat: Ajunsesem într-un punct în care simţeam că munca pe care o făceam nu-mi mai aducea nicio satisfacţie. Şi nu mă refer doar la satisfacţiile financiare. Din punctul acesta de vedere, lucrurile merg încă bine. Poate nu mai e la fel ca în acea perioadă de început, dar sunt mulţumit, totuşi. Aveam cumpărate deja nişte terenuri prin alte zone. Dar am dorit, la un moment dat, din cauza acelei stări de insatisfacţie pe care o trăiam, să găsesc un teren, nu departe de Bucureşti, liniştit, fără facilităţi, sălbatic, pe care să-l pot îmblânzi eu. Am simţit nevoia să mă întorc într-un mediu natural, dar nu oricum. Vreau să am satisfacţia că ceea ce obţin de la natură, din respect pentru ea, se face printr-o luptă a minţii şi a efortului fizic. După ce îţi vezi reuşitele pas cu pas, ţi se umple sufletul de bucurie. Atracţia către natură vine şi din faptul că sunt un vânător pasionat. Am reuşit să găsesc cele 30 de hectare din Plaiul Tălii, în 2007. Ştiam de Breaza încă din ’97, când mergeam mereu către Braşov, dar nu am fost niciodată curios să intru în oraş. Cele 30 de hectare le-am luat prin concesiune, pe o perioadă de 49 de ani. Primul brad pe care l-am plantat aici l-am adus de la Întorsura Buzăului. Am reuşit să plantez peste 200.000 de puieţi de arbori forestieri, ornamentali, fructiferi, să fac un drum de acces, toate cam în patru ani. A durat, mai ales obţinerea drepturilor asupra drumului de acces. Din cauza birocraţiei atât de complicate şi greoaie, totul a decurs cu încetinitorul, punându-mi bariere şi îndepărtându-mă de scopul final. Nu am putut planta din primul an, lovindu-mă de tot felul de probleme ce ţineau şi de lipsa mea de experienţă în domeniu, dar şi de unele piedici cu diverşi oameni, când venea vorba să achiziţionez ceva. Unii cereau pe puieţi un preţ, alţii alt preţ, ba nu erau puieţii pe care îi vroiam eu, ba erau. Mă rog, până la urmă m-am descurcat. Dumnezeu ne-a dat atâtea daruri şi bogăţii, dar noi nu am fost capabili să le folosim. Şi mă refer la acest teren din Plaiul Tălii. Sper să îmi ajute să-mi pun în practică ideile cu care am venit aici, de a face agroturism. Va fi o mare mândrie pentru sufletul meu să fiu capabil să reuşesc ce mi-am propus.
Reporter: Aţi participat la şedinţa de consiliu din luna octombrie, venind cu o propunere foarte generoasă pentru cetăţenii Brezei. Aş dori să comentaţi despre acest lucru.
Saeid N. Sohbat: Îmi doresc să mă implic în viaţa comunităţii de aici, pentru că simt că fac parte din ea, concesionând şi investind în Plaiul Tălii, în acest loc minunat. Am propus domnilor consilieri să desemneze o zi a curăţeniei în Breaza, pe 21 martie, când are loc echinocţiul. Practic, în prima zi de primăvară. Cine doreşte, poate veni ca voluntar, să participe la o curăţenie a oraşului. Eu voi fi permanent printre ei. În acelaşi timp, vreau să sponsorizez, să decorăm prin plantaţii, să apară scris de exemplu anul 2013, pe strada principală. Vin şi cu propria mea experienţă în ce priveşte plantaţiile, am şi un proiectant. Oraşul Breaza are un mare potenţial turistic, dar acum, cine vine aici se plictiseşte. Le-am spus că voi merge până în pânzele albe, pentru a-mi vedea realizată investiţia, dar în acelaşi timp trebuie să avem şi o viziune pentru viitor, pentru oraş. Pot ajuta anual cu plantaţii. Vreau să aduc pentru voluntari nişte tricouri pe care să scrie, „Te iubesc, România! Te iubesc, Breaza!”. Acesta vreau să fie sloganul, nu doar al celor care vor participa la curăţenie, ci al tuturor brezenilor. Eu voi fi sponsorul acestor activităţi. Nu luăm bani de la nimeni, nu dăm bani la nimeni. Nu garantez că am acum posibilitatea să sponsorizez dar, în timp, doresc să mă ocup şi de Parcul Brâncovenilor. Avem biserici, avem şi nişte monumente, putem să facem şi un muzeu. Cetăţeanul care vine acum în Breaza nu are decât nişte terenuri de golf, vai de mama lor şi atât. Vreau să le spun brezenilor că, atâta timp cât trăiesc aici, nu voi fi indiferent. Aş vrea ca oamenii din Breaza să se implice mai mult în viaţa oraşului, să nu fie indiferenţi faţă de societatea lor. Trebuie să creăm locuri de muncă, pentru ca tinerii să îsi regăsească motivaţia de a rămâne în oraşul natal, fără să fie nevoiţi să plece pe alte meleaguri pentru a-şi găsi un rost. Acesta este scopul pentru care lupt, nu ca să îmi fac publicitate.
Carmen NEGREU

Avorturi la 8 trecute fix

Într-o dimineaţă, m-am trezit c-o ameţeală de parcă aş fi dat teste în cosmodromul de la Baikonur. Fiindcă nu aveam pic de echilibru, în jur de 8 trecute fix am ajuns la policlinică. Aici, un puhoi mare de femei. Vreo 30-40. Tinere. Până în 35 de ani. Fete frumoase, îmbrăcate bine, vopsite la păr. „Vor fi venit să ia vreo ştampilă pentru şcoala de şoferi”, m-am gândit inocent, facând slalom printre dudui. Însă când mă uit pe uşa cabinetului văd… Ginecologie. O singură femeie avea burta cam mare. Celelalte arătau… suple.
În timp ce stăteam şi mă rugam cu perfuziile în vene, am meditat: „Aici, în rezervă, medicii salvează oameni, dincolo de pereţii aştia albi şi jegoşi, îi ucid”. Pentru că avortul e crimă. E genocid. El a ucis mai multe vieţi decât toate războaiele din lume!
Spiritul diabolic al întreruperilor de sarcină legalizat a fost pornit de Rusia comunistă (2 octombrie 1920). Rusia atee, care lupta „contra lui Dumnezeu”. Azi, ruşii sunt lideri mondiali în avort. Urmaţi imediat de Cuba şi… România! În ţara noastră avortul s-a legalizat în 1957 (decretul 463) şi a fost impus tot de… sovietici! Prin urmare, între 1958-2008, s-au făcut 22.178.906 de întreruperi (oficiale) de sarcină! Fiindcă în anii ’60, crimele avorturilor au atins cote alarmante (967.000 în anul 1962, 1.037.000 în 1963, 1.100.000 în 1964, 1.115.000 în 1965), fiind de 3-4 ori mai ridicate decât naşterile, Ceauşescu le-a interzis în 1966. Până în 1989, în România, totuşi, s-au făcut 7.398.000 de întreruperi de sarcină (doar în spitale)! După Revoluţie, în 20 de ani, s-au mai produs alte 10 milioane! E drept că au scăzut (992.265 în 1990, 500.000 în 1996, 200.000 în 2004, cca 100.000 în prezent), dar împreună cu mortalitatea şi imigraţia, formează expresia matematică a scăderii continue a populaţiei ţării, a îmbătrânirii ei. Şi... mai puţini copii. Înseamnă mai puţini elevi, mai puţină forţă de muncă, venituri, pensii pentru mâine! O bombă cu efect întârziat. Catastrofă.
În UE, astăzi, numai Franţa (205.000) şi UK (192.000) ne depăşesc în clasament. Dar populaţia lor este triplă faţă de a noastră. Iar Germania (105.000 avorturi/ an, exact cât România) e de peste patru ori mai numeroasă. De fapt în Vest, statisticile sunt de un avort/ femeie, iar în România de trei! În Europa se practică un avort/ 27 secunde! Iar conform Centrului de Calcul şi Statistică Sanitară, Ministerul Sănătăţii, se fac 32 de avorturi la 100 de sarcini! La preţul de numai… 200 lei. Întreruperea de sarcină se face până la 14 săptămâni, iar fetele sub 18 ani pot avorta fără să ştie părinţii!
Când am ajuns în liceu şi le-am mărturisit elevilor mei  oripilarea, cineva mi-a spus: „E zilnic aceeaşi aglomeraţie, domn’ diriginte”. Le-am spus elevelor mele că în România, anual, 47.000 de adolescente rămân gravide. Dintre ele, cca 50% avortează. Mai bine de 40 % au avortat fără consimţământul părinţilor, 44 % dintre partenerii lor încurajându-le, iar alţii 37% nu au avut habar de sarcină! Ceea ce vreau să mai ştie, şi ele şi dvs., e că 75% dintre adolescentele ce-au avortat o dată, continuă să avorteze. Iar în 59% din cazuri, în 15 luni, vor rămâne din nou gravide!
Nu pot fi de acord cu medicii care argumentează că avortul se poate face fără probleme până la 14 săptămâni, nici cu aceia care susţin că până în luna a treia fătul e un ghem! Căci, tot medicina spune că la 30 ore după concepţie, apare un şir de diviziuni şi diferenţieri, care durează până la 4 zile. La 18-21 de zile, inima copilului începe să bată. La 8 săptămâni are toate organele. La 14 e deja om. Viu.
Mă gândeam ce o fi fost în capul acelor femei care deunăzi, la 8,00 dimineaţa, se înghesuiau la cabinetul morţii mai abitir decât la coafor? Am vrut să le întreb, dar după două ore de perfuzii, când am ieşit pe hol, nu mai era nimeni. La câţiva metri de mine, în câteva ore, se petrecuseră (probabil) zeci de crime. Pentru care nimeni nu e tras la răspundere! Am lăcrimat. Alături, Iisus plângea de ceva ceasuri bune…
Nicolae Geantă

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Destinul uman în secolul totalitarismelor

Povestea romanului Viaţă şi destin de Vasili Grossman este cunoscută şi edificatoare pentru viaţa unui scriitor (adevărat) într-un sistem totalitar. Grossman a muncit timp de opt ani la redactarea acestui roman fluviu plecând de la experienţa avută în calitate de corespondent de război în timpul celui de al Doilea Război Mondial pe frontul de est, experienţă notată într-o formă brută în mai multe carnete de război, miraculos salvate şi recent descoperite în arhivele de la Moscova. Carnetele sale au fost probabil confiscate, alături de manuscrisul romanului său în 1961 de către KGB care, în mod justificat, a considerat opera sa drept chiar mai subversivă decât Doctor Jivago de Boris Pasternak. Confiscarea şi pierderea definitivă a muncii sale (după cum credea autorul în acele momente) l-au consumat pe Grossman, contribuind la moartea sa trei ani mai târziu. Însă un exemplar microfilmat al manuscrisului său a reuşit să ajungă în Elveţia în anul 1980 unde a apărut prima ediţie a cărţii. Volumul lui Grossman1  seamănă prin amploare şi profunzime cu Pavilionul canceroşilor sau Arhipelagul gulag scrise de Alexandr Soljeniţîn, poate cu un plus pentru Grossman al cărui stil este mult mai alert şi captivant decât cel greoi al lui Soljeniţîn. Acţiunile paralele ale romanului creionează portretele a zeci de personaje, fiecare purtându-şi destinul asemenea unei cruci, recompunând atmosfera grea a timpurilor. Macabră. Multitudinea de personaje determină complexitatea romanului căci Grossman beneficiază de multe unghiuri din care îşi poate trimite săgeţile otrăvite (cu umanism) în mai toate direcţiile.  Pentru Grossman între interesul statului sovietic şi cel al oamenilor sovietici există un hiatus evident. Omul nu contează sau contează foarte puţin. Contează doar atunci când poate apăra şi salva statul. Şi, implicit pe Stalin, după cum a fost cazul în iunie 1941. “Stalin construieşte ceea ce este necesar statului, şi nu omului. Industria grea este necesară statului, nicidecum poporului. Canalul Marea Albă - Marea Baltică este nefolositor oamenilor. La un pol se află cerinţele statului iar la celălalt cerinţele omului. Ele nu pot fi niciodată împăcate.” Grossman descrie atât represiunea determinata de directivele aberante ale lui Stalin, chinurile şi moartea aşa-zişilor culacilor  sau cea din timpul marii represiuni din anii 1937-38 cât şi Holocaustul care ar fi trebuit să-i fie mai aproape de inimă căci, să nu uităm, a fost direct afectat, mama sa rămasă în spatele frontului fiind ucisă de comandourile SS în oraşul ucrainean Berdicev, îngropată lângă aerodrom, într-o groapă comună. Grossman dezvăluie în condamnarea celor două sisteme totalitare, cel nazist si cel comunist, fata de care nu are ezitari in a punse semnul de egalitate, arbitrariul înspăimântător. Romanul Viaţă şi destin este o frescă fundamentală pentru înţelegerea secolului al XX-lea şi a celor două sisteme totalitare care, ciocnindu-se, au lăsat în urmă milioane de cadavre. Prins în vâltoarea istorie, Vasili Grossman nu-şi pierde speranţa şi, chiar “dacă omul nu e întotdeauna măreţ, se întâmplă să fie şi lamentabil” omul rămâne cu o veşnică aspiraţie: “Libertatea, viaţa vor învinge robia.”. Aşa a şi fost. Preţul însa a fost unul imens.
Codruţ CONSTANTINESCU

Recenzia integrala o puteti regasi la: http://filme-carti.ro/carti/viata-si-destin-de-vasili-grossman-2582/
1 Editura Polirom, traducere din limba rusă şi note de Laurenţiu Checicheş.

Halloween 2012, Frizzly şi Gărgăriţa Uriaşă

“Când sărbătorim ziua de Halloween, ne depăşim fricile, nu le cultivăm”. Sub această deviză, Clubul de limbă străină şi activităţi recreative Frizzly a organizat vineri, 1 noiembrie, la Casa Tineretului, spectacolul educativ pentru copii de toate vârstele intitulat “Cea mai mare oră de engleză distractive din lume! – Povestea Gărgăriţei Uriaşe”.
Spectacolul interactiv a avut loc cu ocazia sărbătorii de Halloween, care, pentru cei ce studiază limba engleză, a reprezentat un moment oportun de a face practică prin punerea în scenă a unei piese de teatru.
Evenimentului a avut un scop pur educativ, acela de a-i îndruma pe copii spre activităţi cât mai benefice, utile şi înrudite interdisciplinar, atunci când vor să petreacă împreuna timpul liber sub forma unei petreceri. Clubul Frizzly întreprinde adesea astfel de activităţi, sub forma punerii în scenă, în limba engleză, a diferitelor piese de teatru pentru copiii, în cadrul activităţilor denumite “Şcoala Petrecerilor”. În acest fel, sunt descurajate superficialitatea, ignoranţa, perpetuarea non-valorilor şi, în definitiv, îndepărtarea de cultură.
În cazul evenimentului de faţă, activităţile au fost gândite cu preponderenţă în limba engleză, iar materialele pregătite, cântece şi texte, au fost alese foarte atent din punct de vedere didactic, astfel încât, sub forma unor roluri, jocuri de grup şi concursuri de dicţie şi intonaţie, copiii nu doar să susţină personajul din poveste, dar să participe efectiv şi să exerseze probleme de limbaj, gramatică şi vocabular într-un cadru captivant şi complet lipsit de tensiuni.
Pentru reuşita ineditului moment, Clubul Frizzly a beneficiat de susţinerea Primăriei şi a Casei Tineretului, care au pus la dispoziţie sala de spectacole. O implicare deosebită a venit din partea profesoarei de pian, Hermina Tabără, care pe întreg parcursul evenimentului a fost alături de organizatori. Şcoala de Dans Sobis, din Bucureşti, prin profesoara Camelia Dinu, a făcut două reprezentaţii coregrafice pe ghete Kangoo Jumps, ca parte din întreg scenariul poveştii puse în scenă.
Implicarea şcolilor generale a fost mulţumitoare, dat fiind că este primul proiect de acest gen. S-a evidenţiat, însă,  Şcoala Generală “Ion Câmpineanu” (prof. Cristina Tudosoiu), care a pregătit întreg repertoriul cu un număr impresionant de elevi.
Nu au lipsit nici sponsorii, fără de care evenimentul nu ar fi fost unul cu adevărat reuşit. Dulciurile au fost aduse copiilor de către firmele Voipan, Delice şi Mandinas; de multiplicarea materialelor vizuale s-a îngrijit firma Elstar, care a oferit şi cărţi în limba engleză; iar firma Miţu&Chiţu nu s-a lăsat mai prejos, ci a colaborat activ spre a oferi copiilor un spectacol interactiv, educativ, captivant, feeric, care a transmis mesaje motivaţionale puternice, atât pentru cei mici, cât şi pentru cei care îi îndrumă. 

Eveniment sportiv în premieră la Poiana Câmpina

Crosul Toamnei a avut o participare şi o organizare lăudabile

Sâmbăta trecută, pe la ora 9.00, în faţa Primăriei Poiana Câmpina era mare animaţie. Zeci de copii (unii dintre ei însoţiţi de părinţi), asteptau cuminţi să le vină rândul la startul unei competiţii de cros. Un astfel de eveniment sportiv se întâmpla pentru prima dată în localitatea poienarilor. Organizatorii săi au fost Asociaţia sportivă “Şoimii” (proaspăt înfiinţată, membri fondatori: Mihaela Pascu, Gabriela Pârvu şi Ionel Turosu), Primăria comunei şi Şcoala gimnazială “Înv. Ion Mateescu”. De fapt, organizatorii nu s-au gândit să implice doar copiii şi tinerii în această întrecere, ci şi persoanele mature, chiar şi cele vârstnice. Cel care a avut ideea acestei competiţii este profesorul de educaţie fizică al şcolii coorganizatoare, Ionel Turosu, care ne-a declarat, la finalul întrecerii: “Suntem fericiţi, pentru că această competiţie a noastră, care sperăm să devină o tradiţie, s-a bucurat de o participare nesperată, dar şi de întregul sprijin al autorităţilor comunei. Şi mă gândesc aici la dl. primar Alin Moldoveanu, care ne-a fost permanent alături, la reprezentanţii poliţiei din localitate, la asigurarea asistenţei medicale de către cele două cabinete medicale ale comunei şi, nu în ultimul rând, la sprijinul părintelui Laurenţiu Buchiu, preotul paroh al bisericii din apropiere, care ne-a dăruit mai multe iconiţe pentru a fi înmânate câştigătorilor acestui cros.”
Competiţia s-a desfăşurat în mai multe probe, cu distanţe de alergare variabile, în funcţie de categoria de vârstă şi de sexul concurenţilor (fetele au alergat mai puţin decât băieţii). Concurenţii şi-au demonstrat calităţile de forţă şi rezistenţă pe un traseu anevoios, reprezentand o buclă de 1200 de metri, între străzile Uzinei, Bisericii si  Proviţei, cu sosirea în faţa Primăriei. Piatra de încercare a fost coasta uzinei, un urcuş foarte abrupt de circa 300 metri, la care au făcut totuşi faţă toţi concurenţii, de la cei mai mici, de cinci ani, până la cei mai vârstnici, de 65 de ani. Câstigătorii au fost răsplătiţi cu diplome, medalii şi premii asigurate de agenţi economici  din comuna Poiana Câmpina şi din municipiul Câmpina, festivitatea de premiere fiind oficiată de către primarul comunei, Alin Moldoveanu, fost sportiv de performanţă (campion republican şi european de karate). Cel mai tânăr concurent a fost un copil de 5 ani, Gabriel Văcărescu, răsplătit cu un premiu special. Tot un premiu special a primit şi cel mai în vârstă concurent, Ion Cernat, de 65 de ani. La proba Copii (9-10 ani), câştigătorii au fost  Carla Enache şi Dorian Neacşu. La proba Copii (11- 12 ani), primii s-au clasat Alexandra Trăistaru şi Ionuţ Olaru. Următoarea categorie de vârstă (13-15 ani), i-a avut drept câştigători pe Lorena Peşteana şi pe Florin Ciupercă. Juniorii (16-19 ani) câştigători ai crosului s-au numit Mariana Zaharia şi Alexandru Pascu. La senori (20-35 ani), nu au fost participanţi băieţi, dar cele mai bune concurente s-au dovedit a fi Alexandra Trăistaru, Ştefania Turosu şi Alina Burlacu. În sfârşit, proba de veterani a concursului (peste 35 de ani), a fost câştigată de  Laura Oprea şi Leonard Văcărescu.
“Crosul Toamnei”- ediţia I se poate spune că a fost o reuşită, un admirabil exemplu de promovare a sportului de masă ca izvor de sănătate. După interesul arătat de localnici şi de autorităţi, evenimentul va deveni, cu siguranţă, o tradiţie în viaţa sportivă a comunei Poiana Câmpina. A.N.