29 ianuarie 2013

Un poliţist câmpinean şi-a pus capăt zilelor

Răzvan Grigore a fost înmormântat duminică în cimitirul de pe Muscel
 
Cazul poliţistului câmpinean care s-a sinucis joi, 24 ianuarie, în locuinţa sa personală de pe strada Bobâlna, a fost prezentat destul de mult în presa judeţeană şi cea de la Bucureşti. Avide după senzaţional, televiziunile au învăluit moartea agentului de la Poliţia Rutieră  a DN1 cu puţin mister, insistându-se pe faptul că nu se ştie din ce cauză tânărul poliţist de 32 de ani şi-a pus capăt zilelor. Misterul indus nu prea avea temei, deoarece poliţistul sinucigaş lăsase un bilet de adio înainte de a-şi pune ştreangul de gât. Desigur, mai ales că era vorba despre un purtător al uniformei statului, autorităţile de anchetă nu s-au mulţumit numai cu atât.
Imediat după ce a fost anunţat cazul, reprezentanţi ai Poliţiei Prahova (chiar membri din conducerea Inspectoratului Judeţean de Poliţie), au fost prezenţi la Câmpina pentru a prelua cadavrul în vederea cercetării sale la IML, cu scopul de a se afla cauzele decesului. S-a considerat probabil că biletul de adio lăsat de Răzvan nu este suficient pentru clarificarea morţii acestuia.
Despre poliţistul care nu a mai vrut să trăiască toţi vecinii şi apropiaţii (rude, colegi de serviciu, persoane care l-au cunoscut), vorbesc ca despre un om ce nu supăra pe nimeni, un poliţist model care nu făcea abuzuri, o persoană deschisă şi destul de comunicativă. În realitate, poliţistul s-a dovedit a fi un introvertit. În ultima vreme, apropiaţii săi spuneau că era destul de agitat, dar puneau aceasta pe seama problemelor de la serviciu, cunoscut fiind faptul că meseria de poliţist nu este uşoară şi nici lipsită de stres. 
Pentru poliţistul câmpinean, Ziua Unirii a însemnat ziua unirii gâtului său cu ştreangul pe care şi l-a agăţat în casa scării din locuinţa personală de pe strada Bobâlna, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie. Acolo l-a găsit soţia sa, care sosise acasă alertată de faptul că Răzvan nu îi mai răspundea la telefon. Dacă am face o scurtă incursiune în timpul scurs înaintea nenorocirii, firul evenimentelor ar arăta astfel. Alina Grigore, soţia poliţistului sinucigaş, era plecată pentru câteva zile în delegaţie de serviciu în afara Câmpinei. În acest timp, Răzvan a stat la socrii săi, care locuiesc într-un bloc de pe strada Milcov, fiind în concediu medical din cauza faptului că, în urma unei căzături în curte, îşi fracturase un picior. Tot aici o adusese şi pe fetiţa lor în vârstă de trei ani, care a rămas, de atunci, la bunicii materni, întrucât trupul neînsufleţit al poliţistului a fost depus, înaintea înmormântării, la locuinţa părinţilor săi, situată tot pe strada Bobâlna, la o sută de metri distanţă. În seara zilei de miercuri, 23 ianuarie, Răzvan le-a spus socrilor că se duce la locuinţa sa de pe Bobâlna pentru a-şi aranja anumite lucruri, unde va şi înnopta, urmând a se întoarce înapoi în ziua următoare. A doua zi, alertaţi de faptul că ginerele lor nu le mai răspundea la telefon, socrii poliţistului şi-au anunţat fata despre această situaţie. La rândul ei, Alina şi-a sunat înfrigurată soţul de multe ori. Fiindcă acesta nu-i răspundea, s-a neliniştit şi a venit urgent acasă, împreună cu un coleg de serviciu al lui Răzvan, ca să vadă ce s-a întâmplat. În timp ce Alina citea biletul de adio al soţului, colegul  lui Răzvan îl găsea pe acesta din urmă atârnat în ştreangul legat de una din treptele scării care ducea la etajul locuinţei.
Gestul  sinucigaş al lui Răzvan era explicat în biletul său de adio adresat soţiei, în care îi cerea iertare Alinei pentru “tot ce ţi-am făcut şi îţi voi face”, poliţistul motivându-şi gestul său extrem prin aceea că nu poate suporta gândul că Alina şi copilul lor ar putea trăi alături de un alt bărbat. Tot în bilet, Răzvan mulţumea părinţilor şi socrilor pentru tot sprijinul primit din partea acestora în timpul vieţii. La vederea soţului ei spânzurat, ţipătul disperat al Alinei a sfâşiat liniştea de mormânt a locului, încremenind pentru câteva clipe timpul acelei amiezi obişnuite, fiind auzit chiar şi de câţiva muncitori ai uzinei Neptun, învecinată locuinţei sinucigaşului.
Pe diferite surse, am aflat că soţii Grigore nu se mai înţelegeau bine, în ultima vreme. Alina chiar i-ar fi propus soţului ei o despăţire decentă, pentru ca tensiunea din familie să nu le afecteze fetiţa, lucru cu care Răzvan părea să fie de acord. A fost numai o aparenţă. Gândul despărţirii l-a zdruncinat sufleteşte atât de tare pe poliţist, încât acesta l-a înlocuit încet-încet cu gândul suicidului, materializat în în cele din urmă, spre marea durerere a tuturor celor care l-au cunoscut pe Răzvan Grigore în cei 32 de ani ai vieţii sale. Mare păcat şi pentru fetiţa lui, rămasă orfană la trei ani, care întrebă, de câteva zile, insistent “Unde e tata?”. Ieri, la orele prânzului, în ciuda vremii urâte de afară, numeroşi localnici au ţinut să-l conducă pe Răzvan Grigore pe ultimul drum. Poliţistul sinucigaş trecuse cu bine testarea psihologică la care sunt supuşi periodic agenţii Poliţiei Române, chiar dacă, în ultima vreme, părea mai agitat. Soţia l-a întrebat adesea ce se întâmplă cu el, l-a sfătuit să se ducă la un psiholog, la un preot, să-şi descarce sufletul şi să se liniştească, dar Răzvan a refuzat-o categoric. Trecerea cu bine a examenului psihologic lasă loc de interpretări, dar  nu permite decât un singur raţionament: ori testarea nu a fost făcută corespunzător (sau chiar deloc), ori gândul sinuciderii i-a încolţit în mintea lui Răzvan după testarea amintită. Însă, odată cuibărit bine în mintea unui sinucigaş gândul că viaţa nu mai merită să fie trăită, gând morţii nu-i dă pace acestuia până nu este pus în aplicare, oricâte tentative de suicid nereuşite s-ar produce. A.N.

Ninsorile recente au întrerupt asfaltările la rece

Primăria Câmpina a achiziţionat de la Miercurea Ciuc cantităţi însemnate de “asfalt la rece”, cu care se plombează găurile din carosabil în sezonul friguros. Asfaltul respectiv, care poartă o denumire tehnică încâlcită, un nume greu de ţinut minte, se poate aplica şi dacă afară sunt -10 grade Celsius. Sub această temperatură, conform meteorologilor, se instalează gerul. Aşadar, până se va descoperi “asfaltul la ger”, este bun şi “asfaltul la rece”. În prealabil, gropile trebuie aranjate (frezate în forme pătrate sau dreptunghiulare), curătate, dar nu mai este necesară amorsa de dinaintea aplicării asfaltului clasic, acel strat de bitum cu care se “ung”, în mod obişnuit, din primăvară până în toamnă, gropile gata frezate. Echipele de lucrători ai Atelierului de Reparaţii din cadrul executivului local reuşiseră să acopere gropile de mai mici dimensiuni aflate pe străzile din cartierul Câmpiniţa (asfaltul amintit, nu doar pentru că este foarte scump, nu se foloseşte la gropi mari). Săptămâna trecută, lucrătorii municipalităţii se pregăteau pentru a “retuşa” arterele de circulaţie din centrul oraşului. Ninsorile din ultimele zile le-au schimbat planurile, lucru care va face mult mai dificilă misiunea şoferilor, fiindcă, in aceste condiţii, conducătorii auto trebuie să conducă preventiv cu şi mai multă atenţie, pentru a nu se trezi cu amortizoarele deteriorate. În cel mai fericit caz. A.N.

Editorial

SFÎNTA, MARE IPOCRIZIE!
   
Circulă cu mare tam-tam mediatic pe net o petiţie iniţiată de CNA, cu un titlu ridicol: Interesul public mai presus de gustul publicului. De ce nu semnez această petiţie? Înşir aici mai multe motive. Cine defineşte termenii de interes şi gust public? Şi cum se poate impune, în virtutea cărei legi, primul în favoarea celui de-al doilea? Nu e cumva cam „antidemocratic”? Dacă am aplica logica CNA-ului, ne-am putea întreba retoric: este în interesul public să avem un parlament de vreo 600 de inşi? Este în interesul public să fie foarte mulţi acolo cu dosare penale, sau cu studii absolut precare? Evident, nu, dar „gustul” public a ales. Al doilea: CNA ar trebui să aibă autoritatea  de a impune legea, nu să se ascundă după petiţii. În realitate, politizat pînă în vîrful unghiilor, acest organism şi-a anulat de mult orice credibilitate, pe care zadarnic încearcă să o învelească acum în ambalajul fad numit „interes public”. Vă amintiţi scandalul cu demisia lui Dan Grigore? CNA este unul dintre vinovaţii principali pentru otevizarea şi manelizarea şi tabloidizarea (iată cuvinte noi care i se datorează) spaţiului nostru audio-vizual. Este ipocrit să-şi pună acum mîinile la ochi făcînd pe îngrozitul. Cîtă vreme n-a stîrpit boala de la primele simptome... Dar  cel mai  periculoasă mi se pare o sugestie sub-textuală: se deduce din comunicatul CNA că divorţul dintre interesul public şi gustul populaţiei se manifestă doar în domeniul divertismentului grobian. Ce ne facem însă cu emisiunile de ştiri şi cu interminabilele talkshow-uri? Poate cineva să argumenteze că Antena 3 este mai puţin pernicioasă decît Taraf Tv? Eu cred dimpotrivă.

Societatea care ecologizează batalul din strada Lacul Peştelui a fost amendată!

Proiectul de „Reabilitare teren contaminat istoric, batal de depozitare reziduuri petroliere Lacul Peştelui” era demarat anul trecut cu mare tam-tam de către autorităţile locale, mândre că este „o lucrare de pionierat” pentru oraş. La vremea respectivă, chiar managerul de şantier al firmei EcoPlast Industries Group anunţa într-o conferinţă de presă că  „termenul de finalizare este în decembrie anul acesta (n.r.-2012), dar noi dorim să terminăm totul până în septembrie, maxim 15 octombrie, cu toate că e mult deja. O să venim cu mai multe pompe, cu mai multe instalaţii de centrifugare, o staţie de resorbţie termică mai mare. Instalaţia noastră poate să ardă într-o zi 200 de mc.”
Nu s-a reuşit finalizarea proiectului, lucru recunoscut de către primarul Horia Tiseanu într-un interviu, în care preciza la începutul acestui an că „trebuia finalizată în decembrie lucrarea dar, au fost nişte probleme care nu au depins de firmă. Sunt convins că se va finaliza, chiar în prima parte a anului.”
Între timp, comisarii Gărzii Naţionale de Mediu au efectuat un control pe strada Lacul Peştelui, pentru a vedea cum se desfăşoară proiectul de ecologizare, în valoare de 10,26 de milioane de lei, fără TVA. În urma acestui control, s-au constatat următoarele nereguli, aşa cum reiese dintr-un comunicat de presă difuzat de către Garda Naţională de Mediu: buletinul de analiză pentru deşeul lichid rezultat în urma procesului tehnologic nu preciza locul de prelevare a probelor date spre analiză şi încadrarea acestor probe ca deşeu; din procesul de centrifugare nu rezultă apă sau apă uzată, aşa cum este menţionat în actul de reglementare, respectiv în autorizaţia de mediu deţinută de societatea EcoPlast; stocarea deşeurilor periculoase solide rezultate din batal şi de pe amplasament (deşeuri plastice şi textile, lemn etc.) nu se făcea conform prevederilor legale, iar pe suprafeţele din incinta punctului de lucru existau scurgeri petroliere, în urma spargerii unor furtunuri şi conducte.
Ca urmare a celor constatate, societatea Ecoplast a fost sancţionată cu amendă contravenţională în valoare 100.000 lei, conform OUG 195/2005, pentru faptul că nu a notificat autoritatea de reglementare cu privire la elementele noi (eliminarea deşeurilor lichide) care au apărut în procesul tehnologic până la data eliberării autorizaţiei de mediu.
„Comisarii de mediu au impus societăţii în cauză să solicite revizuirea autorizaţiei de mediu în vederea încadrării conforme a fazei lichide rezultate în urma procesului tehnologic şi gestionarea cantităţilor rezultate conform legislaţiei în vigoare, respectiv luarea în evidenţă a elementelor noi privind desfăşurarea proiectului şi activităţilor specifice”, se precizează în comunicatul Gărzii Naţionale de Mediu. 
Carmen Negreu

Paolo Gozzo, un misionar dedicat copiilor săraci ai Câmpinei

Paolo Gozzo este din Verona, Italia. A lucrat o vreme în domeniul comerţului cu confecţii. În anul 2000 a fost în Bosnia, timp de o lună, în oraşul Medjugorje, la un orfelinat, unde se aflau copii ce îşi pierduseră părinţii în războiul din Iugoslavia. La întoarcere, Paolo Gozzo decide să renunţe la tot ce însemna viaţa sa de până atunci şi să se dedice copiilor nevoiaşi. După şase luni, pleacă cu asociaţia italiană „Betania” în Albania, unde activează ca voluntar într-un orfelinat cu circa 50 de copii. După doi ani, se întoarce în ţara sa, de unde, prin Caritas Italia, ajunge în România. Astfel, devine misionar, în momentul de faţă conducând Asociaţia „Inima Sfântă a Lui Isus” (AISI).
Asociaţia activează în cadrul Casei Tineretului din Câmpina şi are în grijă în jur de 70 de copii de etnie romă şi români din Câmpina, care provin din familii aflate în dificultăţi materiale şi financiare, ce vin aici după orele de şcoală pentru a fi ajutaţi să-şi desăvârşească educaţia.

- De când v-aţi stabilit în România?
- Din anul 2004. Am venit prin Caritas Italia, Fundaţia AISI, care înseamnă Inima Sfântă a Lui Isus. Caritas Italia este o asociaţie umanitară, care caută orice fel de fonduri materiale, financiare, pentru a ajuta persoanele aflate în dificultate, oameni săraci sau aflaţi în zone calamitate. Misiunea catolică ajută în astfel de situaţii, Caritas implicându-se în Italia, Franţa, Germania, Spania şi, precum vedeţi, în România. Personalul din asociaţia Caritas este din cadrul bisericii, cum este cazul meu, eu fiind misionar. Ce înseamnă misionar? Misionarul laic pleacă în misiune, nu are casă, bani, renunţând la propria viaţă în folosul altora. Nu primesc niciun salariu. Sunt susţinut de prieteni, de persoane care mă cunosc şi mă subvenţionează. Cu aceste subvenţii, care vin din Italia, se plătesc modic cei care ajută copiii de aici. Mi se acordă încredere, putând să închiriez o casă şi să mă susţin prin ajutorul primit. Dar nimic în plus. Când va trebui să ies la pensie, eu nu voi putea beneficia de aşa ceva. De exemplu, aici, în România, eu îmi plătesc asigurarea medicală din banii care mi se trimit. Nu mi se garantează nimic, nu am o siguranţă. Azi am sponsori, dar mâine e posibil să nu mă mai ajute. Trăiesc doar prin binecuvântarea lui Dumnezeu, la Providenza Divina!

- Concret, în România, ce înseamnă această fundaţie, care este scopul său?
- Este o denumire care semnifică faptul că Dumnezeu deschide uşa pentru toată lumea şi o ajută în mod gratuit. E vorba de persoane aflate în dificultate, aşa cum sunt copiii şi părinţii acestora, care vin la noi să fie ajutaţi. Problemele sunt diverse. Sunt copii din Câmpina care merg la şcoală sporadic, familiile fiind foarte sărace. Părinţii nu-şi pot permite cheltuielile pe care le implică un elev, cum ar fi rechizite, uniformă, ghiozdan, să plătească un fond al clasei, o pregătire în afara şcolii.
- Cine vă ajută benevol în desfăşurarea acestei activităţi?
- Sunt ajutat de către preoţi din Italia, cât şi de către anumiţi întreprinzători, firme, tot din Italia.
- Primiţi un ajutor de acest gen de la vreo firmă din Câmpina?
- Din partea firmelor, nu. Am primit un ajutor, anul trecut, din partea domnului senator Georgică Severin, care ne-a donat o parte din salariul său, printr-o altă fundaţie. Am mai fost ajutat şi de către alte persoane particulare, cu sume modice, după cum a putut fiecare sau am primit, cred că în două ocazii, rechizite de la organizaţia PNL din oraş, condusă de domnul Virgil Guran.  Şi părintele Moga s-a implicat să ne ajute şi doamna Jenica Tabacu. Îmi cer scuze dacă am uitat de cineva. Aici avem nevoie de ajutor în fiecare lună. Baza rămâne în ajutorul firmelor din Italia. Eu am nevoie de bani să plătesc învăţătorii, educatorii, psihologul, asistentul social, logopedul. Trebuie să le dau un salariu acestor oameni, pentru că le fac contracte de colaborare pentru două ore sau patru ore, în funcţie de cum poate veni persoana respectivă, care munceşte şi în altă parte. Apoi, nu pot plăti un psiholog la fel cum plătesc un învăţător, pentru că diferă nivelul de pregătire.
- De câţi copii aveţi grijă şi ce fac ei aici, practic?
- Avem în jur de 70 de copii. O parte dintre aceştia nu merg la şcoală, pentru că părinţii nu-şi pot permite cheltuielile aferente. Copiii noştri provin în majoritate din etnia romă, dar şi dintre români. Noi ajutăm toate familiile aflate în dificultate, care nu au cum să-şi supravegheze copiii după-amiaza, pentru că au serviciu sau sunt plecaţi la muncă în altă ţară, care stau cu bunicii sau cei în grija cărora sunt lăsaţi nu ştiu carte. Noi încercăm prin ceea ce facem să evităm abandonul şcolar şi să-i încurajăm către învăţătură. Şcoala pe care o fac aici copiii este gratuită. Ei vin aici de la ora 13.00, patru ore, pentru că o parte dintre ei învaţă la şcolile de stat, de dimineaţă. Anul acesta au venit patru copii care nu au mai continuat şcoala, de clasa a III-a, a IV-a care nu mai ştiau să scrie şi să citească. Acum au recuperat.
- Ce puteţi spune despre implicarea autorităţilor în această activitate?
- Desigur, m-au ajutat cu acest spaţiu în care funcţionez, în cadrul Casei Tineretului, în regim gratuit. Acum, în condiţiile unei crize economico-financiare mondiale e mai greu, tocmai de aceea avem nevoie de mai mult ajutor pentru aceşti copii. E important faptul că ei au înţeles să vină la noi de bună voie, ceea ce, din acest punct de vedere, uşurează munca celor de aici. Pe de altă parte, munca nu este uşoară, ţinând cont de faptul că ei vin de la diferite şcoli, clase diferite, cu teme diferite. Pentru şapte-opt copii avem un educator sau un învăţător. Avem şase învăţători şi cinci educatori, un psiholog şi un asistent social. Dar am nevoie de mai mult personal specializat.
- Aţi beneficiat de donaţii în ce priveşte jucării, îmbrăcăminte?
- Da, dar totul a venit din Italia.
- Aţi încercat să obţineţi astfel de ajutor, în donaţii, de la câmpineni?
- Da… dar e greu… dificil…
- Ce anume aţi dori din partea câmpinenilor?
- Să fie puţin mai mult mai aproape de noi. E vorba de educaţia unor copii de şcoală şi de grădiniţă. Sunt şcolari şi preşcolari, între 4 ani şi 13 ani care, aşa cum vă spuneam, mulţi dintre ei nu se pot duce la şcoală sau grădiniţă, pentru că părinţii nu-şi permit financiar. Sau, mai grav, mulţi nu şi-au înscris copiii la şcoală pentru că la rândul lor sunt ignoranţi, nu ştiu să scrie şi să citească, în consecinţă nu pot completa anumite formulare în acest sens. Am şi situaţii cu copii care merg zilnic la şcoală şi vin şi aici pentru a-şi face temele, fiind ajutaţi în acest sens de personalul de aici. Copiii, pe lângă temele lor, învaţă diverse alte activităţi ce le dezvoltă abilităţile, cum ar fi cusutul, desenul, pictură, sport şi altele. Tocmai în acest sens avem nevoie de ajutor în ce priveşte materialele didactice, rechizite, în general lucruri care se consumă repede, creioane colorate, acuarele, caiete, pixuri. Lor le trebuie două, trei ghiozdane pe an, pentru că nu-şi permit unul de 200 de lei, ci de 10-20 de lei, a cărui calitate se regăseşte, firesc, în acest preţ modest. Bine ar fi ca părinţii mai avuţi ai unor copii din oraş, cărora le rămân hainele, încălţămintea, mici de măsură, să le aducă celor de aici. Ar fi un mare ajutor, pentru că s-a întâmplat să vină copii aici şi fără şosete în picioare. Apoi, dacă s-ar putea implica firmele din Câmpina pentru a susţine, cu un salariu, oamenii care lucrează aici sau pentru a putea aduce, în timp, un personal mai calificat, fiind necesari trei- patru psihologi, plus că eu trebuie să plătesc nişte taxe pentru fiecare angajat. Nu e deloc uşor, fiind o asociaţie non-profit. De aceea, avem nevoie de orice ajutor, oricât de mic. Şi-apoi, cei care vin să lucreze aici trebuie să iubească copiii, în primul rând, nu să vină doar pentru bani. Oricum, uşa e deschisă pentru oricine doreşte să vadă cum ne desfăşurăm activitatea. 
Carmen Negreu

Ca şi în alţi ani, municipalitatea nu s-a preocupat de sărbătorirea Unirii Principatelor

Doar şcoala generală  care poartă numele Domnitorului Unirii a făcut diferenţa

Nici în acest an, de 24 ianuarie, sărbătoarea Unirii Principatelor, administraţia noastră nu s-a omorât deloc să iasă în evidenţă prin omagierea acestui eveniment crucial din istoria neamului românesc. Doar şcoala generală  care poartă numele Domnitorului Unirii (fosta Şcoală generală nr. 8), a încercat şi a reuşit să spele ruşinea. Câmpina nu este aşezată pe malul Milcovului, ci între malurile Prahovei şi ale Doftanei, dar cu toate acestea, cu toate că nu a fost niciodată un simbol al Unirii Principatelor, o mai mare preţuire pentru domnitorul Al.I. Cuza nu ar strica. Fiindcă Unirea Mică a găsit aşezarea la stadiul unui târg, pe care primul domnitor al statului român modern l-a ridicat la rang de oraş, în 1864. Astăzi, puţini câmpineni cunosc acest lucru. Şi în acest an (aidoma celor precedenţi), administraţia Tiseanu a decepţionat, deoarece nu s-a forţat deloc să popularizeze această mare realizare a înaintaşilor noştri, această pagină glorioasă a istoriei României, prin organizarea unor evenimente culturale. Măcar un simpozion sau un colocviu, ceva care să marcheze înfrăţirea politică a muntenilor şi moldovenilor. Sigur, primarul Horia Tiseanu ar putea spune că nu mai are majoritate în Consiliul Local. Iar actuala majoritate din forul legislativ local ar putea să invoce lipsa prevederilor bugetare pe acest an, în condiţiile în care bugetul câmpinean pe 2013 va fi votat abia după aprobarea bugetului de stat şi a celui judeţean, cel mai probabil prin martie-aprilie. Un mai mare respect pentru domnul Cuza, care a hotărât ridicarea Câmpinei din rândul târgurilor, nu ar strica şi pentru simplul şi bunul motiv că cinstirea zilei de 24 Ianuarie 1859 înseamnă, până la urmă, patriotism. Un cuvânt absolut devalorizat astăzi, deşi se tot încearcă promovarea spiritului civic, iar acesta înseamnă implicit şi mult patriotism. Aşa că degeaba vor cei de la Primărie să educe populaţia localităţii în ideea păstrării curăţeniei mediului ambient, dacă spiritul patriotic este marginalizat prin nebăgare de seamă. Cum spuneam mai devreme şi cum aş vrea să mai subliniez o dată, ca şi în alţi ani, administraţia Tiseanu (care ar fi putut apela la instituţia sponsorizării), nu a organizat nici în acest an vreo manifestare care să marcheze sărbătoarea Unirii Principatelor. Şi-au asumat această sarcină, din dragoste pentru istoria ţării şi a localităţii, mai multe cadre didactice şi elevi ai Şcolii generale “Al.I. Cuza”. În sala de sport a acestei unităţi fruntaşe de învăţământ, timp de o oră şi jumătate, elevii şcolii (de la cel mai mici până la cei mai mari), au prezentat publicului (colegi, părinţi, prieteni), un program din care nu au lipsit scenete cu personaje principale ale epocii Unirii Principatelor, poezii şi cântece patriotice dedicate evenimentului, pagini de istorie, pagini de literatură. Din partea  Filialei Câmpina a Asociaţiei “Cultul Eroilor”, le-a vorbit elevilor despre însemnătatea zilei de 24 ianuarie 1859 consilierul municipal Marian Dulă, fost miliar de carieră în cadrul forţelor armate terestre. Directoarea şcolii, profesoara de matematică Felicia Turosu, ne-a declarat la sfârşitul manifestării: “Elevii noştri s-au pregătit foarte bine, chiar dacă au avut puţin timp la dispoziţie, reuşind să prezinte auditoriului clasica scenetă cu moş Ion Roată şi Cuza Vodă, dar şi multe cântece şi poezii.” Totul s-a terminat cu Hora Unirii (poezia lui Vasile Alecsandri pusă pe muzică de  compozitorul Alexandru Flechtenmacher), cântată şi dansată de elevii adunaţi în sala de sport a şcolii, transformată, timp de o oră şi jumătate, în Sala Unirii. A.N.

Anatomia răbdării

Nevoia de Cuze 

Acum 154 de ani, România a şocat Europa. Forţată de vestici să funcționeze cu două state paralele (Moldova şi Valahia), genialitatea mioritică şi-a arătat inventivitatea: a ales acelaşi domnitor în ambele ţări! Şi s-a înfaptuit ceea ce se visa de peste 250 de ani, de la Mihai Viteazul! Unitatea se face numai în jurul unei persoane.
Domnitorul ales a fost Cuza. Datorită căruia România are şcoli gratuite. Datorită căruia România a avut o armată naţională puternică. Datorită căruia avem universităţi. Datorită căruia ţăranii au pământuri. Datorită căruia s-au secularizat averile mânăstirilor (pământurile lor intrând în patrimoniul statului - prin acest edict România recuperează un sfert din teritoriul naţional!). Datorită căruia se elaborează o constituţie, un cod civil, o lege electorală şi alta rurală, dar şi o reformă fiscală. Datorită căruia se dezvoltă capitalismul, primele fabrici şi prima cale ferată din ţara noastră. Datorită căruia se formează statul naţional unitar român! Datorită căruia românismul nu s-a stins printre austrieci, unguri, otomani sau ruşi.
Şi totuşi? Complotul politic anti-Cuza reuşeşte să-l abdice. Nu le-a plăcut reforma lui. În plină iarnă, în februarie, până şi soldaţii din garda regală au fost forţaţi să stea cu faţa la zid când Cuza a plecat. A murit exilat, fără să i se permită să-şi mai vadă ţara. Cu 4 ani înainte de independenţa ei.
Azi, prea puţini mai amintesc de Cuza, de cel care a schimbat faţa României în numai 7 ani. Şi ca o ironie a sorţii, cinematografia românească nu i-a dedicat niciun film!
România are nevoie de Cuze. De acei Vodă care să mângâie oropsiţii, care să le construiască aşezăminte sociale. De acei domnitori care să ţină cu poporul, care să facă legi drepte, nu după interese personale. De Vodă care sărută obrajii ţăranilor scuipaţi de boieri. Care merge deghizat prin pieţe, prin sate, printre mulţimi, să facă dreptate! E proverbial deja între români că pe vremea lui Cuza nimeni nu mai umbla cu ocaua mică. Dispăruseră hoţii, şmecherii, escrocheriile, iar ţara începea să crească.
Ştiu, azi astfel de Cuze nu vor apărea politic! Nu au cum, nu au de unde, nu au din cine. Dar se pot naşte pe viitor. Unul câte unul... Rugaţi-vă Domnului pentru ei! 
Nicolae GEANTĂ

Clubul de dans sportiv “Alla Dance”, o pepinieră nesecată de talente

Acum 13 ani, doi inimoşi dansatori profesionişti veniţi de la Chişinău (Republica Moldova este una din puterile mondiale în domeniu), Liudmila şi Vasile Pihut, au înfiinţat, la Ploieşti, Clubul de dans sportiv “Alla Dance”. Un club care, în scurt timp, datorită muncii asidue a celor doi fondatori, dar şi a materialul uman deosebit pe care aceştia l-au plămădit, a devenit o rampă de lansare pentru mulţi copii şi tineri prahoveni, câştigători a numeroase medalii la competiţiile naţionale şi internaţionale de dans sportiv.
Tot de 13 ani, soţii Pihut au o grupă de dansatori la Câmpina, formată din copii de cel puţin patru ani, dar şi din adolescenţi aproape de vârsta majoratului. Ulterior, clubul a reuşit să “înfiinţeze” grupe de dansatori şi în alte localităţi prahovene, ba chiar s-a extins dincolo de graniţele judeţului. Din anul 2000 şi până în prezent, sub sigla “Alla Dance” au fost iniţiaţi în tainele dansului sportiv (stilurile standard şi latino), sute copii şi tineri din Ploieşti, Câmpina, Târgovişte, Breaza, Comarnic, Sinaia, Plopeni, Mizil. Astăzi, alături de cei doi maeştri ai dansului sportiv, îi instruiesc pe copii doi tineri talentaţi, Adrian şi Andreea, care s-au ridicat din rândurile foştilor elevi ai soţilor Pihut.
“M-am cunoscut cu soţul meu într-o sală de dans din Chişinău. Ne-am descoperit unul pe celălalt prin pasiunea noastră comună: dansul sportiv. Bineînţeles, îndrăgostiţi fiind unul de celălalt, dar şi de dansul sportiv, ne-am hotărât, după mai mulţi ani de la căsătorie, să încercăm împreună să-i învăţăm şi pe alţii tot ceea ce cunoşteam noi în acest sport. Chiar dacă trebuie să ai o oarecare înclinaţie, nu te naşti dansator, ci te poţi forma ca dansator. Pentru că dansul sportiv este un sport cu tot ceea ce presupune el din punct de vedere organizatoric: federaţie, cluburi, calendar competiţional. Un sport deosebit, care îţi dă o mare prestanţă şi încredere în tine. Dansul sportiv, zic unii, te înnobilează, te face mai bun. Este un sport care poate şlefui caractere, care poate uni suflete prin legături indestructibile, frumoase ca nişte fermecătoare poveşti de prietenie sau de dragoste. Să nu uităm că vorbim despre perechi de dansatori. A fost o mare provocare pentru noi. A fost greu ca orice început, mai ales că a trebuit să ne adaptăm la noile condiţii. Aşa ne-am hotărât să venim în România şi să înfiinţăm la Ploieşti un club de dans sportiv. Clubului i-am dat numele fetiţei noastre, Alla. A fost ideea soţului meu, un cadou dăruit fetiţei noastre cu ocazia zilei sale de naştere. Fata noastră (astăzi, studentă şi dansatoare profesionistă în Bucureşti), a fost, de altfel, prezentă şi la înfiinţarea grupei de la Câmpina, instruind o vreme, alături de noi, copiii din oraşul dumneavoastră. Grupa funcţionează în fiecare săptămână, lunea şi miercurea, în cele două foaiere ale Casei Tineretului. Cu cei foarte talentaţi lucrăm ore suplimentare pentru a-i putea pregăti pentru concursurile la care se înscriu. Dansul sportiv este un sport destul de costisitor, dar are o frumuseţe pe care nu o poţi descrie în cuvinte.
 Părinţii fac sacrificii pentru a-şi vedea copiii dansând de parcă ar pluti, dansând ca în filme, dansând în mod profesionist. O mai mare implicare a autorităţilor locale ar fi o bună promovare a imaginii Câmpinei. Şi nu mă refer aici doar la administraţia câmpineană, ci şi la toate localităţile unde funcţionează clubul nostru, care ar putea să se implice mai mult în promovarea acestui sport, destul de vitregit de autorităţi. Căci aşa cum dansul modern dă o strălucire şi un ştaif în societate dansatorului remarcabil, o parte din această strălucire ar putea să o capete şi Câmpina, oraşul în care s-a format dansatorul profesionist respectiv”, ne mărturiseşte Liudmila Pihut, la sfârşitul unei zile de lucru.
Am aflat de la interlocutoarea noastră că prima grupă de copii înfiinţată la Câmpina a fost şi cea mai valoroasă din punct de vedere al performanţelor obţinute ulterior. Peste ani, copii ai acestei prime grupe au ajuns în lotul naţional de dans sportiv al României, au câştigat medalii importante la competiţii naţionale şi internaţionale, au ocupat locuri pe podium în Campionatul Naţional şi în Cupa României la dans sportiv. Însă nici grupele ulterioare nu au fost departe de valoarea primei grupe. Astfel, dintre tinerii dansatori câmpineni pregătiţi la Clubul “Alla Dance”, s-au remarcat, în ultimii ani, perechea Miruna Anghelescu - Eduard Ştefan Lungu, câştigătoare a Campionatului Naţional în 2009, la Cluj, un an mai târziu, la Iaşi, cei doi dansatori câmpineni clasându-se printre primele trei perechi din ţară. Rezultate remarcabile a obţinut şi Ariana Boncu (11 ani), dar şi mulţi alţi copii câmpineni. A.N. 

Lectura NU dăunează grav sănătăţii

Capcanele istoriei

Este deocamdată destul de greu de analizat aportul pe care l-a adus d-l profesor Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma cu siguranţă că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului roman în ultimii douăzeci de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice. Firul principal al analizei1 îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viaţa politico-administrativă a ţării. A se vedea doar componenta efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie şi, de cele mai multe ori, nu poate fi şi un politician de aceeaşi statură (şi aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga). Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt şi vor fi atraşi de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivaţiile sunt diverse şi acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul şi, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluţia societală şi, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenţilor politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (şi o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât şi în cel real/pecuniar.
În afara veşnicului colaboraţionism intelectual românesc, un alt registru abordat şi analizat fără complexe îl constituie prezenţa elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat şi după anii 1950, masiva migraţie  a minorităţii evreieşti din România către Israel a determinat şi dispariţia uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. Revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism este faptul ca “nu se căutau evrei cu orice preţ, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotaţi partidului şi detaşaţi de cultura românească tradiţională).Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia şi nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sionişti, supuşi unei drastice persecuţii începând din 1950”2  Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduşi in discuţie (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât şi cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, şi atracţia mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace. Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare şi de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înţeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent şi vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Şi încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romaneşti din perioada 1990-2010 scris aşa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat. Sau nu. 
Codruţ CONSTANTINESCU
Mai multe pe: 
http://filme-carti.ro/carti/capcanele-istoriei-elita-intelectuala-romaneasca-intre-1930-si-1950-de-lucian-boia-2-14698/ 

1 Lucian Boia Capcanele istoriei. Elita intelectuala romaneasca intre 1930 si 1950. Editura Humanitas, Bucuresti, 2011.
2 pag. 326

Biblioteca de Câmpina

O revistă mică, dar valoroasă

În pofida condiţiilor dificile de dezvoltare economico-socială, când fondurile se repartizează cu prudenţă, Consiliul Local şi Primăria Câmpina au găsit resursele necesare finanţării micuţei, dar valoroasei reviste “Biblioteca de Câmpina”.
Publicaţia, ajunsă la nr. 4(7)/ 2012, şi-a atins din plin menirea de a-şi informa cititorii cu ultimele noutăţi universale din literatură, ştiinţe, artă şi cultură, precum şi o serie de realizări locale. Astfel, în ultimul număr al revistei amintite, sunt prezentate excelent cele 14 cărţi tipărite în anul 2012 de scriitorii din zona Câmpina: Dorin Boroianu (“Arheologia sinelui”), Christian Crăciun (“Circumstanţiale”), Cristina-Gabriela Dinu (“Radu Tudoran între biografie şi destin”), Florin Dochia (“Prins în lumea cuvintelor”), Florin Frăţilă (“Rămân să disper printre ai mei”), Gherasim Rusu-Togan (“Tinereţea, Cătănia, Războiul” şi “Hasdeu şi Iorga”), Iulian Moreanu (“Cerbul însetat”), Saşa (“Rondeluri”), Emanoil Toma (“Exilat în mine însumi”), Diana Trandafir (“Poeme cu ceasuri şi flori”), Constantin Trandafir (“Ion Creangă. Spectacolul lumii” şi “O călătorie în imperiu de la Câmpina la Petersburg”), Maria Dobrescu (“Mireasa de sare”).
Revista se deschide cu editorialul “Bomba cu fâs”, semnat de Florin Dochia (păreri privind dezvoltarea culturii româneşti), continuă, în afara cărţilor expuse, cu articolele: “Două zile de cultură autentică” (programul cultural 2013, lecturi publice, lansări de carte etc.) de Theodor Marinescu, “Ziua Naţională a României” (lansări de carte, eseuri susţinute de elevii Colegiului “N. Grigorescu”), poezie (Maria Dobrescu, Ştefan Al. Saşa, Cătălina Grigore, Florin Dochia), traducere (Norman Spinrad: “Astăzi, cine controlează sunetul şi imaginea, controlează conştiinţele” şi “Opera lui Tolkien este multiplă şi diversă”) de Liliana Ene şi se încheie cu două rebusuri - “Obiceiuri de Anul Nou” şi “La mulţi ani” propuse de Gh. Ene.
Lucrarea se găseşte la Biblioteca Municipală “Dr. C.I. Istrati” din Câmpina. (T.M.)

22 ianuarie 2013

Câmpina columbofilă

Pentru două zile, Câmpina a fost capitala columbofililor prahoveni

Sâmbătă şi duminică, Câmpina a fost din nou, pentru al treilea an consecutiv, capitala columbofiliei prahovene. Nu pentru organizarea vreunui concurs în domeniu (în municipiul nostru, nu există niciun columbodrom, aşa cum există, bunăoară, la Târgovişte), ci pentru faptul că, la Casa Tineretului, a fost organizată cea de-a patra ediţie a Expoziţiei Asociaţiei Columbofililor Profesionişti Prahova (ACPP), membră a Uniunii Columbofililor Profesionişti din România (UCPR). Astăzi, ACPP, cuprinde 17 cluburi columbofile din aproape tot atâtea localităţi prahovene, cu trei mai multe decât anul trecut, însumând circa 950 de membri. În foaierul mic al Casei Tineretului, sâmbătă dimineaţa, s-au întâlnit cei mai importanţi crescători de porumbei din Prahova. În Câmpina, funcţionează de mulţi ani Clubul “Dove”, cu bune rezultate pe plan naţional şi internaţional. Ca şi anul trecut, intrarea la expoziţie a costat numai 5 lei de persoană, dar copiii au putut intra fără să plătească.

Expoziţia ACPP, la a patra reuşită
Costurile organizării evenimentului s-au ridicat la 6 -7000 lei, dintre care 2500 lei au reprezentat finanţarea de la bugetul local, restul provenind din diverse sponsorizări. În cele două zile ale evenimentului, aproape 800 de vizitatori au putut admira cele 202 exemplare expuse în cuşti şi hrănite corespunzător standardelor în materie. În colaborare cu Consiliul Local şi Primăria Câmpina, ACPP a mai organizat astfel de evenimente şi înainte de seria celor patru ediţii, dar numai la nivel local. De trei ani, expoziţia are anvergură judeţeană şi o tradiţie bine consolidată. Au fost expuşi porumbei voiajori din toate categoriile competiţionale şi de toate vârstele: yearlingi (în vârstă de până la un an) şi maturi (de doi, trei, patru sau cinci ani), participanţi, anul trecut, la concursuri naţionale şi internaţionale. Crescătorii cu cele mai performante exemplare în anul competiţional 2012 au fost premiaţi în prima zi a expoziţiei (cu diplome şi cupe de excelenţă), la festivitatea de premiere participând primarul Horia Tiseanu şi consilierii municipali Marian Dulă, Viorel Bondoc şi Daniel Telegescu. Felicitându-i pe toţi crescătorii participanţi, edilul-şef a ţinut să afirme, printre altele: “Sportul columbofil din România cunoaşte o tot mai mare răspândire şi dezvoltare, un lucru demn de remarcat. Mă bucur să constat că şi în acest sport, la nivel judeţean, dar şi naţional, Câmpina este bine reprezentată. Vă felicit pentru activitatea şi munca susţinută pe care o depuneţi, pentru că nu este deloc uşor să creşti porumbei de rasă, şi vă doresc tuturor succese şi în acest an competiţional.”

Porumbelul, printre cele mai iubite vieţuitoare
Printre sutele de vizitatori ai expoziţiei s-au numărat şi mulţi copii, de mână cu părinţii sau bunicii lor. Se ştie că aceste adorabile păsări au fost dintotdeauna  slăbiciunea celor mici, dintre imaginile celor mai mari şi mai atractive pieţe, din punct de vedere turistic, de pe glob nelipsind cele cu copii întinzându-şi mânuţele pline de grăunţe către înaripatele care, de mii de ani, simbolizează pacea şi armonia pe acest pământ. În antichitate, porumbeii erau considreraţi mesagerii zeilor. Cea mai iubită dintre vieţuitoarele cerului a căpătat, ulterior, chiar o simbolistică divină, deoarece, conform tradiţiei creştine, sub formă de porumbel a coborât Duhul Sfânt pe pământ, la 50 de zile după Învierea Domnului, de sărbătoarea Rusaliilor. Printre câmpinenii columbofili care au avut porumbei campioni expuşi şi premiaţi, i-am aminti pe Elvis Arghir, Liliana şi Nicolae Zidaru, fraţii Popa, Iulian Bigiu, Laurenţiu Petriceanu, Eugen Vâlcu şi Lucian Cercel, toţi membri ai Clubului “Dove”. Au mai fost premiaţi pentru performanţele porumbeilor proprii, crescători ai unor cluburi columbofile din Ploieşti, Târgşorul, Strejnic, Brătăşanca, Valea Slănicului, Valea Călugărească, precum şi din cluburile “Valea Prahovei” şi “Vasile Poenaru”. Lucian Cercel, preşedintele ACPP, ne-a declarat la sfârşitul evenimentului: “Ediţia din anul acesta a avut o participare, ca număr de porumbei, sensibil egală cu cea precedentă, dar rezultatele porumbeilor noştri în competiţiile la care au participat au fost ceva mai bune.  Şi în 2012, am organizat zboruri pe rute diverse, la toate categoriile existente: viteză, demifond, fond, mare fond şi maraton. Anul trecut, porumbeii crescătorilor din ACPP au participat la zeci de zboruri în România, dar şi în străinătate (Ucraina, Slovacia şi Polonia). Circa 18-20% din numărul trofeelor puse în joc în campionatul naţional au fost adjudecate de porumbeii columbofililor prahoveni. Am lăsat preţul de intrare la fel ca cel de anul trecut, cu gratuitate pentru copii, fiindcă nu am făcut expoziţia pentru un câştig material, ci pentru a încerca să arătăm cât mai multor oameni din judeţ şi din ţară cât de minunate sunt aceste păsări pe care le creştem şi le exploatăm, cu ghilimelele de rigoare, şi care ne aduc atâtea satisfacţii şi bucurii.”

Porumbelul voiajor de-a lungul istoriei 
De-a lungul istoriei omenirii, porumbelul voiajor a căpătat numeroase întrebuinţări şi preţuiri. Uşor de dresat, dotat cu o deosebită inteligenţă şi cu o mare capacitate de a se orienta în văzduh, în timpul zborurilor sale, porumbelul voiajor a fost protagonistul multor evenimente istorice cruciale, contribuind adesea la câştigarea anumitor bătălii. În Biblie, se spune că Noe a trimis un porumbel ca să vadă cât de departe este uscatul. După şapte zile, pasărea s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. De atunci, imaginea porumbelului cu ramură de măslin în cioc simbolizează pacea şi armonia. Cel mai bun poştaş s-a dovedit a fi porumbelul, chiar dacă s-au folosit pentru transmiterea scrisorilor şi rândunele. În sec. XII, un porumbel-poştalion costa mai mult decât un cal arab pursânge. În timpul blocadei Angliei iniţiate de Napoleon, porumbeii erau folosiţi drept contrabandişti, transportând sub aripile lor pietre preţioase din Anglia şi Franţa. La asediul Parisului, în 1871, porumbeii-poştaşi au cărat scrisorile celor care cereau ajutor din afară. În sec XIX , bancherii belgieni foloseau porumbeii voiajori la transmiterea datelor de la bursele din Londra si Paris, pentru a face speculaţii financiare. În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial au fost “chemaţi sub arme” 200.000 de porumbei voiajori, cu ajutorul cărora se transmiteau informaţii despre situaţia frontului. În oraşul Plymouth (Anglia), porumbeii transportă dintr-un spital la un laborator aflat la 3,5 km distanţă eprubete cu sânge pentru analize. Fiindcă fac acest drum de două ori mai repede decât automobilele, s-a renunţat la calea motorizată în favoarea zburătoarelor. Chiar şi Agenţia Reuter a folosit porumbei voiajori pentru transmiterea ştirilor. În prezent, armatele multor ţări (SUA, Franţa, Israel, Suedia, China), mai folosesc porumbeii voiajori. Ei au fost folosiţi şi în timpul războiului din Golf, cu toate că existau numeroase mijloace moderne de telecomunicaţie. Porumbeii de curse pot zbura chiar si 16 ore fara odihna. Acest lucru nu a ramas neexploatat de catre armatele multor ţări.

Porumbelul, agent de spionaj
Un fapt mai putin obişnuit, dar nu necunoscut, este că, de-a lungul timpului, porumbeii s-au numărat printre cei mai buni spioni. Serviciile britanice de spionaj au avut, la sfârşitul Celui De Al Doilea Război Mondial, un plan secret de dresare a porumbeilor pentru a zbura spre ţinte inamice, transportând cantităţi mici de explozibil sau arme biologice. Spionajul britanic a înfiinţat chiar asa-numitul “Comitet al porumbeilor”, care trebuia să strângă şi să păstreze informaţii preţioase obţinute în timpul zborurilor acestor păsări şi al transmiterii mesajelor. Tot în Al Doilea Razboi Mondial, un porumbelul călător a salvat peste 1000 de soldati aliaţi intr-o singura misiune. El a fost decorat cu Medalia “Dickin”, echivalent, pentru animale, al distinctiei “Crucea Victoria”. În pofida focurilor inamice, porumbeii mesageri au avut o rată de succes de 98% în misiunile ce le-au fost încredintate. Studiile efectuate la Universitatea din Montana au demonstrat că porumbelul este una dintre speciile de păsări cele mai inteligente şi mai bine adaptate fizic, iar studiile din cadrul Universităţii Harvard au aratat ca porumbeii au o memorie vizuala care poate stoca cel putin 300 de imagini. Sunt numeroase dovezi ale inteligenţei acestei păsări atât de blânde şi de iubite, a cărei imagine lideri politici şi militari au transformat-o radical în ultimele secole, astfel încât din pasărea cu ramura de măslin în cioc avem astăzi porumbelul cu grenada la picior.

Calităţile porumbelului voiajorSunt destui cei care nu ştiu despre  existenţa sportului columbofil, considerând creşterea şi dresarea porumbeilor călători mai mult un hobby. Aceştia nu au nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă concursurile cu porumbei voiajori şi care este diferenţa dintre porumbeii voiajori şi porumbeii comuni din parcuri şi pieţe. Porumbelul voiajor (călător, poştaş) este dotat cu un extraordinar simţ de orientare, fiind capabil să se întoarcă acasă de la distanţe de peste 1500 km. Cercetătorii spun că porumbeii voiajori se ghidează în drumul lor către casă după câmpul electromagnetic al pământului sau după soare. Porumbelul voiajor, lansat departe de casă, este întotdeauna mânat de instinct să revină la cuibul său. Omul a speculat acest comportament, si astfel au apărut concursurile cu porumbei voiajori. Cele mai bune rase de porumbei voiajori s-au format şi s-au definitivat în Belgia, “ţara columbofiliei”, unde există şi în prezent cel mai mare număr de columbofili. Porumbeii voiajori au o memorie foarte bună, fiind multe cazuri în care, spre exemplu, un porumbel cumpărat dintr-o ţară şi ţinut închis ani de zile în alta, la sute de kilometri depărtare, a scăpat şi s-a întors la locul unde s-a născut. De aceea, cine doreşte să înceapă să concureze cu porumbeii, trebuie sa achizitioneze pui sau, si mai bine, porumbei maturi cu origini si rezultate bune, din care se se reproduca loturi de pui. Puii care au invatat sa zboare in jurul unei crescatorii, se vor intoarce acolo toata viata. Sigur ca sunt si exceptii, totul tine de inteligenta pasarii, dar si de dragostea sa de casă. Foarte multi porumbei voiajori preferă să rabde de foame decât să intre în crescatorii straine. Acestia sunt cei mai buni. Se mai intampla si accidente, atunci când porumbeii, neavând pur si simplu origine bună de mari cursieri, intră in crescatorii straine. Unii raman definitiv, “se pripăşesc”, iar altii isi recapata fortele, dupa care continua drumul spre casa. Un fenomen detestat de toti columbofilii cinstiti este “braconajul”. Prin braconaj columbofil se intelege tinerea in captivitate a unui porumbel ce nu îţi aparţine. Se speră ca, în curând, să apară legi care să stopeze acest fenomen. A.N.

Editorial

UŞOR CU AUTOSTRADA PE PIAN

Dl. Daniel Barbu este un intelectual autentic, are un Cv impresionant, nu din cele covăsite, este un intelectual antonescian (cineva cu neuroni rătăciţi a inventat sintagma, care a prins la maimuţele din presă, de „intelectuali băsescieni”, lăsînd a se înţelege că asta anulează tocmai primul termen), ceea ce nu este în sine incriminant. Pentru combativitatea sa la suspendare, fireşte că patria i-a fost recunoscătoare şi l-a răsplătit cu funcţia de ministru al culturii. Nu ştiu ce pun ăştia pe scaune, dar am văzut destui inşi ce păreau rezonabili suferind o transformare totală: din clipa în care se aşează în fotoliul de demnitar capetele lor se ţuguiază ideologic, devin locuitori ai ţării lui Oblio, scara lor de valori dispare. Inamicul dlui. Barbu  a devenit Festivalul Enescu. Care costă prea mult, nu se poate negocia la preţ ca la piaţă, dl. Hollender este intratabil etc. Ironia „poate nu sunt eu pregătit să lucrez cu acest tip de personalităţi” este doar o crasă mojicie de care se pare că dl. ministru s-a molipsit de la exponenţialul său coleg de partid Jiji. Cum vă spuneam: se ia ca rîia! Sigur, dl. Barbu se adresează votanţilor care i-au impus coaliţia la putere, dintre care 90% n-ar da un leu vechi pentru ăştia care scîrţîie la vioară, dar ar vîrî fericiţi 100 de euro în vesta cu lamé a unui manelist. În loc să ne vorbească despre proiectele sale culturale, despre cum va face bani, pentru că generosul guvern din care face parte a amputat sever bugetul de la învăţămînt şi cultură, dl. ministru se întreabă cu o retorică  şi greţos populistă şi primitiv anticulturală dacă România îşi poate permite un asemenea festival. Da, îşi poate permite, cu condiţia să nu fie condusă de inşi care o urăsc din toţi rărunchii şi subconştientul lor. Eu nu cunosc decît un singur ministru  - al învăţămîntului -  care şi-a dat demisia de onoare pentru că nu a obţinut bugetul pe care legea îl cerea şi care era necesar pentru buna funcţionare a sistemului. Dacă, de pildă, în loc să amîne până la calendele greceşti datoriile TVR, unul dintre instrumentele principale în slujba sa de luptă politică, guvernul ar fi impus plata datoriilor, ar fi avut acum bani pentru buna organizare a acestui festival la care nu vin amatorii de vanghelioane. Măsurînd Festivalul Enescu în kilometri de autostradă, reducîndu-l la o simplă chestie de „imagine” (obsesia politicienilor noştri) dl. ministru al culturii a făcut un gest profund goebbels-ian, subtextul fiind instigarea unei populaţii abrutizate: uite de aia nu putem mări noi pensiile şi salariile pentru că „ăştia” ne cer să dăm bani la muzicieni străini, să refacem Teatrul Naţional sau mai ştiu eu ce case vechi care şi aşa arată ca naiba. Cînd un ministru care ar trebui să aibă drept principală cauză a insomniilor de-culturalizarea inflaţionistă a populaţiei dă de înţeles că gropile din carosabil se datorează banilor daţi pentru un concert simfonic, înseamnă că viitorul nostru spiritual este amanetat. Dincolo de o aroganţă specifică, n-am văzut în conferinţa de presă a dlui. ministru nici o idee care să ne dea o fărîmă de speranţă. Alături de companionul său, dl. Marga, (aud că a tăiat finanţarea festivalului de Jazz de la Gărâna, altă manifestare „elitistă” de nivel european) noul ministru al culturii pare a duşmăni oamenii care practică această tot mai rară disciplină a înnobilării sufleteşti. A gândi independent şi critic devine ceva riscant şi rar.
P.S.  Dl. Barbu cum s-o fi simţind sub conducerea unui şef plagiator, domnia sa are un palmares de studii în ţară şi străinătate excepţional, oare ce îl împinge la această umilinţă? Drept este că nicăieri nu se dau diplome pentru demnitate.
 Christian CRÃCIUN

La cabinetul TBC din Spitalul Municipal încă nu se pot elibera reţete electronice

Spitalul Municipal din oraşul nostru se estimează a fi printre cele 30 - 40 de spitale din ţară care au reuşit să-şi ridice calitatea serviciilor medicale oferite la standardele europene în domeniu. Chiar dacă primul spital câmpinean a primit atestat în acest sens doar pentru 70% din activitatea desfăşurată, este şi acesta un semn că lucrurile în a doua unitate spitalicească a judeţului sunt pe un drum bun. Progresele obţinute par a fi umbrite de nereuşita implementării serviciului electronic de eliberare a reţetelor electronice. Mai exact, de faptul că, nici până în ziua de azi, Cabinetul TBC de pe strada Vasile Alecsandri nu poate elibera astfel de reţete. Desigur, vina nu este a personalului medical, ci a deficienţelor sistemului care ori este greşit conceput, ori este prost implementat pe traseul dintre bazele de date ale Caselor de Asigurări de sănătate şi calculatoarele destinatare. Este adevărat că există, peste tot în ţară, cabinete medicale sau unităţi spitaliceşti unde încă persistă haosul reţetei electronice, reţetă care ar fi trebuit să scurteze foarte mult timpul necesar procurării medicamentelor de la farmacii. Sistemul a fost gândit (dar se pare că nu a fost gândit prea bine), astfel încât pacientul să-şi cumpere medicamentele necesare fără să aştepte mai mult de câteva minute în faţa ghişeului de la farmacie, căci farmacistul, după ce preia reţeta respectivă, o trece prin faţa unui dispozitiv care citeste un cod de bare, iar pe calculator apare tratamentul prescris de medic. Apoi, farmacistul îi spune pacientului daca are toate medicamentele în farmacie şi cât costă. Înrealitate, însă, lucrurile sunt mult mai complicate. Încă din octombrie 2012, conducerea Spitalului Municipal Câmpina  a început pregătirile pentru implementarea sistemului reţetelor electronice. Prima dată au fost achiziţionate calculatoare şi imprimante noi, dar din cauza fondurilor insuficiente, această problemă nu a fost rezolvată în totalitate, doar 90% din necesar fiind asigurat. Problema nu este departe de a fi soluţionată, mai ales că, recent, graţie unei sponsorizări, au fost donate spitalului şapte calculatoare. În Policlinică, fiecare cabinet medical are câte un calculator în dotare, iar în fiecare secţie a spitalului există un calculator la doi medici, cel puţin. Încercând să aflăm care sunt problemele acestui sistem la nivelul SMC, am primit mai multe informaţii de la medicul pneumolog Elena Dumitrescu, directorul medical al unităţii: “În implementarea sistemului reţetelor electronice, am întâmpinat destule greutăţi şi am fost surprinşi de multe situaţii, unele plăcute, altele mai puţin. După ce am pus la punct infrastructura şi ne-am înregistrat cu semnătura electronică, am început să aplicăm sistemul ca să vedem cum funcţionează. Am avut surpriza să constatăm că, în anumite cabinete, s-a putut lucra fără probleme încă de la început, cum este cazul cabinetelor Psihiatrie şi Pediatrie din Ambulatoriu, dar în altele, nu. Cu timpul, în toate cabinetele medicale din Ambulatoriu situaţia s-a rezolvat. La cabinetul TBC, însă, nici până azi nu s-a reuşit să se elibereze reţete electronice. În general, în secţiile spitalului şi în cabinetele din Ambulatoriu, se eliberează corespunzător acest nou tip de reţete, problemele apărând rar, în special în Ambulatoriu, din cauza dotărilor învechite. Dar la cabinetul TBC tot nu i-am dat de capăt. Am crezut iniţial că o fi ceva greşit la infrastructura noastră, la serverul nostru, la semnăturile noastre electronice, cu toate că am lucrat împreună cu specialiştii IT de la Casa de Asigurări de Sănătate. Zilele trecute, am fost informaţi de aceşti specialişti că hiba nu este la noi, că problema ţine de informatica şi de baza de date de la CJAS. Apar adesea neconcordanţe între informatică şi contractări. Concret, în cazul meu, pe semnătura mea electronică, când e să eliberez o reţetă electronică, totul merge bine până la ultimii paşi, când îmi apare că nu sunt în relaţie contractuală cu CJAS, iar calculatorul indică un alt medic din Câmpina. Problema asta, trebuie să recunoaştem, ne depăşeşte, şi numai informaticienii o pot rezolva.”  Într-adevăr, cu toate progresele făcute, eliberarea  reţetelor electronice continuă să rămână o problemă spinoasă pentru SMC, mai exact pentru Cabinetul TBC. În multe alte localităţi din ţară se poate întâlni o situaţie asemănătoare. Deficienţele cele mai mari ar fi cauzate, se pare, de neconcordanţa dintre datele din teritoriu şi cele deţinute de CJAS. Au fost numeroase situaţiile în care unor pacienţi câmpineni care au prezentat adeverinţe de salariat în regulă şi care aveau plătite la zi toate contribuţiile de asigurări de sănătate, dar nu li s-au eliberat reţetele electronice, pentru că în baza de date a CJAS aceşti pacienţi nu figurau sau apăreau ca fiind decedaţi. A.N.

După trei încercări nereuşite, Centrul Social de Urgenţă de pe Voila va avea, în sfârşit, un administrator

În şedinţa din martie 2012 a Consiliului Local, a fost aprobată înfiinţarea Centrului Social de Urgenţă Câmpina, destinat a oferi un adăpost temporar persoanelor  fără locuinţă, ajunse din diverse motive în stradă şi confruntate cu situaţii existenţiale critice. Destinată a găzdui CSU, o clădire din vecinătatea Şcolii Sanatoriale de pe lângă Spitalul de Psihiatrie Voila (în foto), a fost reabilitată din temelii, costurile lucrărilor de modernizare ridicându-se la aproximativ 300.000 lei. Imobilul a fost în asa fel recompartimentat încât, în prezent, structura sa interioară conţine  cinci camere simple, două apartamente, opt băi, bucătărie şi sală de mese. Fiecare cameră şi apartament are baie separată, plus o baie de primire, la intrarea în clădire, unde noii locatari ai centrului vor fi, la nevoie, spălaţi, deparazitaţi şi îmbrăcaţi, respectându-se pentru fiecare normele de igienă corespunzătoare. Beneficiari ai CSU vor fi atât câmpineni, cât şi persoane din afara localităţii. Persoanele care nu au domiciliul legal sau reşedinţa, conform actelor de identitate, în municipiul Campina, au dreptul să beneficieze de serviciile CSU maximum şapte zile calendaristice consecutive, o singură dată. Persoanele care au domiciliul legal sau reşedinţa, conform actelor de identitate, în municipiul Campina, au dreptul să beneficieze de serviciile CSU o perioadă de maximum şase luni, o singură dată. Cu cât modernizarea clădirii se apropia de sfârşit, cu atâţ era mai mare numărul licitaţiilor eşuate (din lipsa ofertanţilor), organizate pentru găsirea unui administrator al aşezământului social. După demararea a trei selecţii de oferte la care nu s-a prezentat nimeni, la a patra încercare, în sfârşit, municipalitatea a reuşit să desemneze ONG-ul care va administra în viitor CSU. Este vorba despre Asociaţia Creştin Ortodoxă “Diaconia” din Bucureşti, care aparţine Patriarhiei Române. Contractul dintre viitorul administrator şi administraţia publică a oraşului va fi încheiat în curând. În afară de oferirea spaţiului necesar, Primăria va asigura de la bugetul local plata salariilor asociaţiei, dar şi plata utilităţilor. Cei de la “Diaconia” vor veni şi ei cu o contribuţie financiară, din resurse proprii sau din sponsorizări, pentru că cei adăpostiţi în centru nu vor fi doar hrăniţi şi cazaţi. Acestor urgisiţi ai sorţii li se vor asigura şi servicii de consiliere juridică, socio-medicală şi profesională, li se va facilita asistenţa psihologică şi religioasă pentru cazuri deosebite. De asemenea, ei  vor fi ajutaţi să-şi găsească o locuinţă, vor primi educaţie în vederea asimilării cunoştinţelor şi a deprinderilor necesare integrării sociale, vor primi servicii de socializare şi dezvoltare a relaţiilor cu comunitatea şi familia (acolo unde este cazul). Totodată CSU va trebui să promoveze şi să aplice măsuri de protejare a clienţilor săi împotriva oricărei forme de intimidare, discriminare, abuz, exploatare, tratament inuman sau degradant din partea unor terţe persoane sau entităţi. Se aude că personalul asociaţiei va fi asigurat în mare parte pe bază de voluntariat, iar administratorul CSU va fi un preot. Iniţiatorul proiectului de HCL privind înfiinţarea CSU a fost primarul Horia Tiseanu, dar cea care a susţinut cel mai mult acest proiect a fost consilierul municipal democrat-liberal Gena Preda, asistent-şef la Secţia Pedopsihiatrie din cadrul Spitalului Voila, care ne-a declarat că «în sfârşit, proiectul acestui CSU, pe care l-am susţinut din tot sufletul, va prinde, în curând, viaţă pentru a îndulci viaţa cât mai multor nefericiţi şi deznădăjduiţi care nu au un acoperiş deasupra capului. Sunt convinsă că CSU va aduce multă căldură în sufletele celor greu încercaţi de soartă ce vor fi adăpostiţi provizoriu aici.» A.N.

Reabilitarea Casei Căsătoriilor are toate şansele să fie gata în această vară

Din toamnă se lucrează de zor la modernizarea clădirii care va adăposti, cel puţin după indicatorii tehnico-economici aprobaţi printr-o hotărâre a precedentului Consiliu Local,  mai multe instituţii publice şi structuri ale Primăriei Câmpina. Este vorba despre Casa Căsătoriilor, Serviciul “Evidenţa populaţiei” şi Biroul “Starea civilă” (la parter), precum şi Muzeul Câmpinei (la etaj). Îndoiala cu privire la destinaţia clădirii potrivit hotărârii miniparlamentului câmpinean din mandatul trecut, dominat de PDL, rezidă din faptul că actuala majoritate din Consiliul Local, formată din aleşi ai USL şi ai PP-DD, a lăsat să se înteleagă, într-una din şedinţele trecute, că nu mai sunt dispuşi să finanteze proiectul Muzeului Câmpinei. Lucrările au progresat continuu, dar nu foarte repede, pentru că nu este vorba despre ridicarea unei clădiri din temelii, ci despre reabilitarea uneia vechi, un imobil foarte cunoscut câmpinenilor, care a adăpostit două decenii Fundaţia “Dr. Dinu” (înfiinţată de cunoscutul şi regretatul medic stomatolog), precum şi şcoala sanitară postliceală creată tot de fundaţia amintită, şi care poartă, de altfel, numele fondatorului.  Imobilul a fost revendicat de Primărie în 2007 şi câştigat de executivul câmpinean la finalul unui proces îndelungat. În urma evacuării, sediul Fundaţiei a fost mutat pe strada Mărăşeşti, la câteva case de fostul sediu al Primăriei. Lucrările sunt realizate de Edilconst SA, constructorul cheltuind, până în prezent, aproape un milion de lei pentru numeroasele lucrări de consolidare exterioară, de finisări interioare, de realizare a instalaţiilor electrice, sanitare, de gaze, a canalizărilor manajeră şi pluvială, de amenajări peisagistice etc. Până la sfârşitul verii, când se preconizează a se realiza modernizarea întregii clădiri, consilierii USL şi PP-DD trebuie să se decidă care va fi, până la urmă, destinaţia etajului acestei clădiri, în cazul în care spaţiul respectiv nu va mai găzdui Muzeul Oraşului. A.N.

Poliţia Rutieră protejează viaţa copiilor!

În cadrul campaniei de prevenire  „Educaţie Rutieră - Educaţie pentru Viaţă”, poliţia rutieră câmpineană a iniţiat săptămâna trecută o acţiune în rândurile elevilor de la Şcoala Centrală nr. 2.
„În conformitate cu campania organizată de către Serviciul Rutier Prahova, care vizează, în primul rând, implicarea elevilor de vârstă şcolară şi preşcolară în acţiunile rutiere, astăzi am organizat o şedinţă de instruire cu o tematică adecvată. De fiecare dată, la fiecare şedinţă, copiii sunt atenţi şi pot să vă spun că în ultimul an, în 2012, pe raza municipiului Câmpina nu am avut niciun eveniment rutier în care să fie implicaţi elevi de vârstă şcolară sau preşcolară” a declarat agentul de circulaţie Petru Modruz din cadrul Poliţiei Rutiere Câmpina.
Acesta le-a explicat elevilor adunaţi cu mic, cu mare, în curtea interioară a Şcolii Centrale, importanţa respectării regulilor de circulaţie şi atenţia care trebuie acordată acestora pentru a-şi proteja viaţa ca pietoni. Receptivitatea de care au dat dovadă elevii reiese chiar şi din exprimarea amuzantă a doi copii de clasa întâi, care ne-au spus cu cuvintele lor ceea ce au învăţat la instruire.
Nicolae Necula, directorul Şcolii Centrale nr. 2 s-a arătat foarte mulţumit de iniţiativa lucrătorilor de poliţie rutieră, scoţând în evidenţă atât importanţa implicării acestora în educaţia copiilor cât şi a cadrelor didactice, care vin în întâmpinarea acestui gen de instruire.
„La fiecare început de an şcolar şi de semestru, Poliţia Rutieră are în sarcină, ceea ce e un lucru foarte bun, să facă o mică instruire privind regulile de circulaţie. Totodată se face o comunicare legată de accidentele în care au fost implicaţi copiii, în felul acesta realizându-se o educaţie rutieră prin exemplificări. Un lucru îmbucurător este faptul că noi nu am avut niciun astfel de eveniment rutier în care să fie implicaţi copiii noştri. Drept dovadă sunt lecţiile desfăşurate periodic, atât la nivel de clasă, în cadrul orelor de dirigenţie, cât şi al celor de consiliere, la nivelul învăţământului primar” a subliniat directorul Şcolii Centrale” a spus Nicolae Necula. 
Carmen Negreu

Comisar-şef Romeo Văsii, şeful Poliţiei Câmpina: “Încrederea câmpinenilor în lucrătorii de poliţie este de 68%”

- De cât timp vă aflaţi la conducerea Poliţiei municipiului Câmpina?
- Am preluat această funcţie pe 15 iulie 2005, în urma concursului organizat la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova. Înainte am condus Centrul Zonal de Crimă Organizată şi Antidrog, ce cuprindea judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa.
- Cu ce rezultate aţi încheiat activitatea poliţiei câmpinene în 2012?
- Pot spune că în anul trecut, infracţionalitatea stradală a scăzut semnificativ. Spre exemplu, în ce priveşte tâlhăriile, am scăzut de la 11 cazuri în 2011, la doar 3 cazuri în 2012. Am acordat o atenţie deosebită, împreună cu poliţiştii de proximitate care acţionează în zona unităţilor de învăţământ, prevenirii incidentelor ce implică elevii sau  persoanele care pătrund fără drept în diverse incinte pentru a consuma băutură, droguri, celor care au un comportament violent sau copiilor care se bat între ei. Am obţinut rezultate bune pe acest segment.
- Ce înseamnă, concret, consumul sau traficul de droguri în Câmpina?
- În 2012 am avut câteva informaţii legate de aceste aspecte. Astfel, împreună cu lucrătorii de la BCCO, au fost arestate patru persoane din oraş care consumau sau vindeau droguri.
- La ce fel de droguri vă referiţi?
- Mai mult etnobotanice sau marijuana. Erau aduse din diverse locuri, în special de la Bucureşti. Noi am reuşit, la nivelul judeţului, în ultimii doi ani, să închidem acele unităţi care comercializau etnobotanice.
- Care este situaţia în ce priveşte dosarele cu autori necunoscuţi?
- În dosarele penale cu autori neidentificaţi, la nivelul anului 2012 s-au înregistrat 296 de cazuri, însemnând furturi din auto, mai puţine din locuinţe şi din societăţi comerciale, din genţi sau buzunare. S-a soluţionat un număr de 279, asta însemnând 46%, în ce priveşte identificarea autorilor, ceea ce din punctul nostru de vedere e un procent bun. Pe parcursul anului 2012 am intensificat, în special, acţiunile care vizau furturile din locuinţe şi auto, cât şi cele pe linie rutieră, pentru prevenirea accidentelor. Au fost organizate 426 de astfel de acţiuni.
- Comisarul şef Viorel Dosaru, actualul şef al IJP Prahova, a intervenit cu schimbări în reorganizarea poliţiei, făcută de către predecesorul său?
- Anul trecut, schimbarea în structura organizatorică a intervenit la 1 septembrie. În acest sens a fost reînfiinţată funcţia de şef de post, la toate posturile de poliţie. Acum avem, pe lângă şefii de post şi câte trei, patru ajutori-şef de post, depinzând de situaţia operativă analizată în baza căreia am dat funcţiile respective. Adică două posturi comunale, Filipeştii de Pădure şi Cornu. Consider că este un lucru foarte bun. Înainte de această situaţie, ne-am spus punctul de vedere, dar nu prea am fost ascultaţi. La acest moment, fiind într-o comună şef de post şi ajutori, cetăţeanul ştie cui să se adreseze. Se observă, statistic vorbind, că apelurile de urgenţă prin 112 au scăzut foarte mult de la 1 septembrie 2012 şi până în prezent, tocmai datorită  faptului că cetăţeanul ştie şi are cui să se adreseze. Când erau secţiile de poliţie şi era alt sistem de patrulare, un cetăţean dintr-o comună, de exemplu, trebuia să vină să facă o reclamaţie la poliţia din Câmpina. De asemenea, în cadrul poliţiei municipiului avem în subordine secţia II Floreşti, care cuprinde Poliţia comunală Filipeştii de Pădure, comuna Măgureni şi Filipeştii de Târg, secţia IV Câmpina care cuprinde cele două Proviţe, Telega, Brebu, Şotrile, Cornu şi Valea Doftanei. Posturile de poliţie Băneşti şi Poiana Câmpina sunt arondate în sistem metropolitan. Adică, direct municipiului Câmpina.
- Dat fiind scandalul în care se află Poliţia Română, legat de abuzurile sexuale ce ar fi fost făcute de unii poliţişti, v-aţi confruntat vreodată cu situaţii de acest gen, semnalate de către lucrătoarele aflate în subordine?
- La noi în municipiu şi în cele două secţii de poliţie avem 23 de femei. Nu am avut niciodată vreo reclamaţie despre astfel de situaţii. Lucrez ca poliţist în oraş de aproape 26 de ani şi în toată această perioadă eu nu am auzit sau nu am avut reclamaţii de acest fel. De altfel, femeile au fost chestionate şi de către comisia care a venit acum de la minister.
- Făcând apel la experienţa pe care o aveţi în munca de poliţie, care ar fi avantajele şi dezavantajele unei femei care profesează în acest domeniu?
- La noi, la Câmpina, cel puţin, femeile sunt egale cu bărbaţii. Ele lucrează şi în schimburi de zi şi de noapte. Unele lucrează pe linie rutieră, altele la posturi de poliţie, la secţii, la proximitate sau la investigaţii criminale. Femeile primesc aceleaşi sarcini ca şi colegii lor bărbaţi, fără discriminări. Nu li se dau mai puţine sau mai multe sarcini, în comparaţie cu bărbaţii. Când au situaţii de intervenţie sau nu înţeleg ceva, se adresează colegului despre care apreciază că ştie mai mult, are mai multă experienţă sau se adresează comandantului pentru a primi îndrumările respective. Oricum, astfel de lucruri sunt valabile pentru toţi lucrătorii.
- În cei şapte ani de când conduceţi poliţia câmpineană, aţi observat dacă predomină un anume gen de infracţiune în această zonă?
- Cu toate că ne confruntăm cam cu toate genurile de infracţiuni, am observat că furturile din auto au fost mai multe. Nu am avut tentative de omor sau mai grav. Mai este problema intrafamilială, violenţa domestică, unde bărbatul bate femeia sau invers, pentru că există şi astfel de situaţii. Se apelează la noi prin 112, le întocmim dosare penale, dar de regulă se împacă. Nu am avut alte infracţiuni cu violenţă deosebită, nici la secţii şi nici pe raza municipiului Câmpina. Asta este o dovadă că cetăţenii din această comunitate sunt altfel faţă de alte zone, sunt mai liniştiţi, mai aşezaţi, mai educaţi.
- Cum percepeţi încrederea câmpinenilor faţă de lucrătorii de poliţie, chiar în contextul ultimelor evenimente în care Poliţia Naţională este implicată?
- Vreau să vă spun că în luna noiembrie s-a executat un sondaj de opinie de către sociologii din cadrul IPJ, de unde a rezultat că încrederea câmpinenilor în lucrătorii de poliţie este de 68%.
- Cum comentaţi diferenţa de 32 %?
- Probabil că unii sunt nesiguri, alţii nu au avut de a face cu poliţia sau, din contră, au avut de a face, fiind situaţi de cealaltă baricadă a legii şi sunt împotrivă.
- Daţi-le câmpinenilor un singur motiv pentru care să aibă încredere în poliţia oraşului.
- Să fie convinşi că pentru orice sesizare, cerere cu care s-ar adresa poliţiştilor, se vor face verificări şi cercetări în mod corect, fără nicio discriminare. 
Carmen Negreu

Ziua Culturii Naţionale

Într-un cadru ideal - Casa de Cultură “Geo Bogza”, sala “Constantin Radu”, cu o dispoziţie cicrculară a meselor de lucrum care încadrau o expoziţie de carte - marţi, 15 ianuarie, s-a desfăşurat o reuşită reuniune literară.
Simpozionul “Ziua Culturii Naţionale”, structurat pe trei secţiuni - “Prelegeri”, “Expo-carte câmpineană” şi “Recitaluri de poezie”, a fost onorat de consilieri locali, critici şi istorici literari, scriitori, oamenii de artă şi cultură, elevi.
Salutând asistenţa, poetul Florin Dochia, moderatorul activităţii, a subliniat importanţa manifestării şi a prezentat tabloul “Mihai Eminescu 1850 - 2013”, al pictoriţei Carmen Bălan (v. foto).
Prelegeri deosebit de interesante au susţinut prof. dr. Christian Crăciun (“Poetul naţional Mihai Eminescu”), prof. dr. Constantin Trandafir (“Cultura naţională în viziunea unor personalităţi româneşti”) şi etno-folcloristul Gherasim Rusu - Togan (“Cultura populară”).
Bine conceput, programul a continuat cu expo-carte (14 volume) realizată de “Grupul de la Câmpina” şi cu o prezentare a publicaţiilor “Biblioteca de Câmpina” (nr. 4(7)/ 2012) şi “Revista Nouă” (nr. 4(23)/ 2012) de către Liliana Ene şi Florin Dochia.
Simpozionul s-a încheiat cu un recital de poezie din creaţiile proprii: Ruxandra Stoian, Cătălina Grigore, Constanţa Coman, Maria Dobrescu, Diana Trandafir, Emil Sude, Florin Dochia, Ştefan Al. Saşa.
Plin de speranţă, dar şi cu o ironie fină la adresa criticului Alex Ştefănescu pentru “afirmaţiile apocaliptice” («cultura românească n-are viitor (...) va dispărea limba română”), scriitorul Florin Dochia a precizat: “Cultura românească are viitor. Ceea ce rămâne să aflăm, mâine, poimâine, este care va fi acest viitor”. 
Theodor MARINESCU

Atitudinea nu dăunează grav sănătăţii!

Lingăul carpatin

Ne întâlnim cu el peste tot chiar dacă uneori desfăşoară misiuni sub acoperire. Sensul iniţial al cuvântului lingău, conform DEX, îl desemna pe omul căruia îi plăcea să mănânce mult (mai ales de la alţii) adesea devenind adjectival şi numind un om linguşitor şi slugarnic. Relevantă este vechimea cuvântului care provine din verbul a linge din latinescul care se regăseşte în mai toate limbile romanice, lingere. Ne-am liniştit parţial, linsul are o tradiţie multimilenară. La o simplă căutare pe motorul Google a noţiunii de lingău se regăsesc nu mai puţin de 43.500 de rezultate ceea ce vine să dovedească faptul că lingăul este un termen peiorativ foarte popular şi intens dezbătut în spaţiul românesc.

Lingăul are întodeauna un interes imediat pe care-l urmăreşte cu asiduitate, un interes de cele mai multe ori material. Arma la care decurge predilect lingăul este manipularea ce îmbracă o formă destul de simplă: lingăul nu numai că face tot posibilul să devină indispensabil, dar o face recurgând din plin la trucul umilităţii. Al falsei umilităţi, bien sur, căci planul lingăului, nu chiar atât de rudimentar precum am fi tentaţi să o credem, este acela de a influenţa deciziile celui lins într-un sens favorabil lingăului. De aceea lingăul este foarte sociabil, prietenul tuturor dar mai ales al celui lins. Un fals prieten, cum se va dovedi ulterior, căci lingăul nu are moralitate şi conştiinţă, ci doar un interes. Interesul lui nemijlocit. Lingăul este duplicitar, având mai multe feţe. Lingăul iubeşte să manipuleze informaţia, să o filtreze spre propriul beneficiu, de aceea lingăul este un bârfitor de primă mână, extraordinar de capabil de a deforma adevărul. Lingăul practică linsul drept singură modalitate, singur vehicul de ascensiune profesională şi socială. Lingăul este ambiţios pentru că este incapabil să-şi atingă scopul prin alte mijloace decât linsul propriu-zis.

Lingăul este o persoană care nu pronunţă niciodată adverbul negativ «nu» atunci când este solicitat de către persoana superioară, faţă de care se concentrează principalul interes. Lingăul este o specie foarte răspândită în întregul corp naţional românesc, în toate sectoarele societăţii româneşti fiind bine reprezentat atât în viaţa politică (unde ascensiunea se realizează în mari proporţii doar ca urmare a acestei metode, dar şi a filiaţiei) cât şi în viaţa culturală. Pe lingău îl regăseşti în proporţii egale, tind să cred (nu, nu s-a realizat încă nici o statistica şi nici un sondaj INSOMAR ) şi la Stat şi la privat. Managerul străin poate fi la fel de uşor cucerit de abilităţile lui precum directorul de fabrică sau de CAP.

Oare nu cumva primul personaj puternic al literaturii române a fost Dinu Paturică? Un simplu lingău evoluat către alte sfere superioare? Pesemne tentaţia lingăului ne chinuie corpul naţional de două secole. Cel puţin. În mod firesc, lingăul postrevoluţionar îşi trage rădăcinile în licheaua comunistă pe care Gabriel Liiceanu o ruga să se retragă în penitenţă îndemnând-o să lase să se întrevadă o urmă de sfială în privire, să fie o vreme stingheră, să nu mai apară la televizor, să nu mai scrie în ziare, să nu mai ridice glasul decât pentru o scurtă căinţă, să nu mai folosească o vreme vorbele demnitate, libertate, conştiinţă, dreptate, popor.  Din păcate licheaua nu a ascultat acest îndemn nobil explodând exponenţial dominând societatea postdecembristă. Tindem să credem că licheaua din 1990 a devenit, între timp, fie distins om politic, cu multiple mandate în Parlamentul de la Bucureşti, fie sau în acelaşi timp prosper om de afaceri de tipul celui care-şi parchează imensul car Tuareg în statia de autobuz. «Poate că totul se explică prin sărăcie; sărăcia insolubilă, sistematică, batjocoritoare, a tuturor lumilor post-comuniste. Dar sărăcia care te face să nu te mai speli, sărăcia care aduce lehamite, grosolănie, iresponsabilitate,  îngălare, lipsă de respect pentru aproapele, pentru meserie, pentru îndatoririle elementare, sărăcia arogantă, netrebnică, rea - sărăcia aceasta trădează boli mai adânci şi mai perfide, care nu se pot vindeca prin simple soluţii financiare şi nici prin aderări euforice la organisme internaţionale sănătoase. Ceva, în fibra naţională e, deocamdată, deteriorat » ( Andrei Plesu - Obscenitatea publică, pag. 136). Iar la aceasta contribuie, fără îndoială, cu mult succes şi lingăul. Să-l iertam căci este aproapele nostru? Să-l iertăm, dar să nu-l promovăm! 
Codruţ Constantinescu

15 ianuarie 2013

Ultima escrocherie la modă

Câmpinenii au căzut şi ei victimele înşelăciunii prin telefon

Mintea inventivă a escrocilor nu are limite. Ca de obicei, aceştia declanşează „motorul” emoţiilor victimelor, creând impactul psihologic necesar pentru a le prinde în plasa lor, pentru a le lua banii. După furia câştigurilor anunţate prin telefon, prin care trebuia să plăteşti anumite taxe în vederea intrării în posesia aşa-zisului câştig, mai nou, infractorii  apelează acum la o altă formulă pentru a-şi escroca victimele.
Despre această găselniţă nouă a infractorilor ne semnalează subcomisarul Gabriel Bădiceanu, şeful Biroului de Siguranţă şi ordine Publică din cadrul Poliţiei Câmpina.
„Am organizat o campanie de prevenire în rândul cetăţenilor din municipiul Câmpina, având în vedere ultimele infracţiuni de înşelăciune produse în judeţul Prahova. Acestea s-au înfăptuit atât la noi în oraş, cât şi în unele localităţi învecinate. Ele constau, mai nou, în faptul că o persoană apelează în mod aleatoriu cetăţeni, pe telefonul mobil sau fix. Cel care sună se dă drept avocatul fiului sau fiicei, inventând o poveste prin care acest membru al familiei ar fi sufert un accident de circulaţie. În calitate de avocat, solicită celui apelat să-i trimită o sumă consistentă de bani în euro sau lei la un anumit cont, pentru a-i folosi în interesul aşa-zisului client, pentru a plăti ceva la spital sau pentru a-i da victimei implicată în accident sau, culmea, să plătească la poliţie, ceea ce este neacceptabil. Au fost multe cazuri în care infractorii nu au reuşit să înşele oamenii, dar au fost şi situaţii când cetăţeni, de regulă vârstnici, au căzut pradă unor astfel de situaţii. Aşa s-a întâmplat că unii au mers la unităţile financiar bancare şi au depus diverse sume de bani în conturile date de către infractori. Abia după ce au depus aceşti bani, cetăţenii şi-au contactat rudele despre care credeau că se află într-un impas, constatând că au fost înşelaţi. În ultimele trei săptămâmi am avut astfel de situaţii şi pe raza municipiului Câmpina. La nivelul judeţului au fost demarate verificări, existând deja persoane care sunt anchetate pentru astfel de înşelăciuni” a declarat subcomisarul Gabriel Bădiceanu.
    Venind în întâmpinarea unor astfel de situaţii, pe 11 ianuarie, lucrătorii Biroului de Ordine Publică şi  Biroului de Investigaţii Criminale din cadrul Poliției Municipiului Câmpina, sprijiniţi de poliţişti locali din cadrul Direcţiei de Poliţie Locală, au desfăşurat o acţiune în vederea prevenirii infracţiunilor de înşelăciune în rândul cetăţenilor din municipiul Câmpina. Cu această ocazie au fost distribuite pliante şi afişe ce conţin informaţii în legătură cu modurile de operare, informaţiile fiind adresate în special, în cadrul asociaţiilor de proprietari. Au fost vizate, în general, categoriile de persoane în vârstă care pot deveni victime ale acestui tip de înșelăciune.
    Cetăţenii care au fost opriţi pe stradă de către poliţiştii implicaţi în această campanie de prevenire au apreciat acţiunea acestora, considerând-o binevenită.
    Semnalul de alarmă pe care îl trag lucrătorii de poliţie, în vederea prevenirii unor astfel de situaţii, este bine de luat în seamă de către toţi cetăţenii, pentru că nu este o „regulă” strictă a infractorilor de a aborda doar persoane vârstnice, mizându-se pe vulnerabilitatea lor afectivă. Nu de puţine ori, printre victimele acestui tip de înşelăciune s-au aflat şi persoane mai tinere, cu pretenţii în ce priveşte educaţia. Carmen NEGREU

Editorial

IDIOŢII  UTILI

    Sintagma îi este atribuită lui Lenin, care ar fi desemnat prin ea pe intelectualii occidentali hipnotizaţi de mirajul ideologiei bolşevice. Ea redevine de o incredibilă actualitate acum, cînd „democraţia” putiniană vrăjeşte din nou intelocraţia stîngistă de pretutindeni. Pe mine mă interesează aici situaţia unei anume categorii de votanţi români de la care aştept (în zadar, evident!) să rostească spăşit celebra frază din 90 a lui Bobu. După ce au avut nenumărate prilejuri de a vedea gafele puterii pe care au instaurat-o. Sunt revoltaţii din iarna trecută care au încercat ridicol să furnizeze o ideologie de tip „indignaţii” unui haos violent, compus din galerii de fotbal şi securiştii lui Dogaru. Sunt cei care au închis ochii în timpul verii la toate încălcările legilor, doar pentru că voiau să scape de Băsescu. Sunt purtătorii de stindard ai unui liberalism de mucava care nu are nimic de-a face cu mortul fardat care este PNL-ul de astăzi. Sunt aroganţii susţinători ai teoriei: nu ne ducem la vot pentru că toţi sunt la fel, intelectuali orbi care nu văd nici o diferenţă între Papahagi şi Becali, şi deci se simt mult mai bine reprezentaţi de oier, nu de boier. Sunt o mînă de regalişti refuzînd să vadă cum imaginea Majestăţii sale a fost grosolan manipulată de unul dintre cei mai lipsiţi de scrupule lideri de partid. Sunt orbii de serviciu care refuză să vadă derapajele antidemocratice ale puterii, umflarea bugetivoră a aparatului de stat, abandonarea deşănţatelor promisiuni electorale. Nu mai cresc pensiile şi salariile, investiţiile sunt practic oprite, taxele cresc, gazele de şist care iarna trecută aruncau ţara în aer sub guvernul Boc sunt foarte bune sub guvernul Ponta-Voiculescu, primul ministru dă note judecătorilor, doamna ministru a justiţiei se plimbă în maşina unui infractor aflat la ţuhaus, poliţia e mai periculoasă decît găştile de cartier, justiţia e atacată pe toate fronturile, radioul şi televiziunea publice nu mai scot nici o silabă critică la adresa puterii, politizarea funcţiilor publice a atins cote inimaginabile. Idioţii utili au marele har al amneziei autoimpuse: nu se întreabă de pildă cum de a picat guvernul Ungureanu pe o moţiune care îl acuza că vinde ţara maghiarilor pentru ca acum dl. Frunda (unul dintre cei mai mari inamici ai curăţării morale a României, apărător din oficiu al corupţilor de tot felul) să fie brusc cocoţat drept mare consilier al  primului ministru. Dl. Frunda  care declara recent că România nu este un stat naţional. Ia să fi făcut dl. Băsescu o asemenea declaraţie violent anticonstituţională, atunci să fi văzut spume televizuale. Dar idioţii utili închid ochii, după cum nu reacţionează la prezenţa în parlament a lui Roşca Stănescu, nici la sfidarea lui Becali care anunţă că nu-şi declară averea că aşa vrea muşchii lui. Erau foarte activi în postări înainte de referendumul suspendării, acum au tăcut brusc, făcîndu-se că nu văd. N-au zis nimic nici la parodia cu Oltchimul, nici la şmenul cu Loteria Naţională, nici la dărîmarea sistemului de sănătate privat prin renunţarea la criteriul corect: finanţarea urmează pacientul şi pomparea tuturor banilor noştri în găurile negre care sunt spitalele de stat, nici la distrugerea de către dna. Andronescu  a puţinelor elemente pozitive din legea Funeriu, nici la prezenţa atîtor penali în guvern şi parlament (un caz drăguţ e doamna Ritzi, cal de bătaie cît era la PDL, complet ignorată acum cînd e „de-a noastră”). Domneşte o mare tăcere peste România. Idioţii utili induc ideea că de vină sunt „proştii” care se lasă cumpăraţi de găleata de plastic, crosna de lemne de foc, vanghelionul sau mai ştiu eu ce alt dar grecesc al primarului pentru a vota la comandă. Eu cred altfel: că de vină pentru că „România e altfel” (cum spune un istoric la modă) este în primul rînd orbirea lor arogantă care mimează perfect vederea.

P.S. Dacă n-ar fi existat această atît de presantă categorie, n-am fi avut un prim ministru plagiator care surîde insistent de pe toate ecranele. Apropo: azi e ziua culturii române, să nu uităm că guvernarea sa a început cu un atentat instituţional foarte grav la cultura naţională. Prietenii ştiu de ce.  
Christian CRÃCIUN

Diana Elena Rotaru, eleva olimpică moartă la Buşteni, a fost condusă pe ultimul drum

La sfârşitul săptămânii trecute, Câmpina a fost din nou prezentă în emisiunile şi reportajele presei centrale. Din păcate, nu printr-o realizare edilitară sau a vreunui localnic, ci printr-un eveniment funerar. Este vorba despre funeraliile Dianei Elena Rotaru, eleva olimpică la matematică, despre al cărei tragic sfârşit au vorbit insistent, pe tot parcursul săptămânii trecute, majoritatea televiziunilor şi publicaţiilor centrale. 
Fetiţa, în vârstă de 13 ani şi jumătate (s-a născut pe 11 iulie 1999), a fost înmormântată sâmbătă, 12 ianuarie, în jurul orei 14.30, în cimitirul nou din cartierul Muscel. Slujba de înmormântare a fost oficiată, începând cu ora 13.00, de un sobor de preoţi la Biserica “Sf. Treime” din vecinătatea Pieţei Centrale. La intrarea în această biserică, în partea dreaptă a pronaosului, părintele paroh Vincenţiu Ieşeanu a încuviinţat depunerea sicriului cu trupul neînsufleţit al fetiţei, firav, dar atât de plin de viaţă cu numai cinci zile în urmă. Sicriul a stat acolo în cele două zile precedente înmormântării, dar puţini câmpineni au ştiut acest lucru.
De fapt, despre înmormântarea Dianei Rotaru la Câmpina mulţi localnici au aflat la sfârşitul săptămânii trecute, din informaţiile mass-media. De altminteri, familia a dorit ca înmormântarea să fie cât mai discretă, ceea ce a făcut să fie acoperit cu şi mai mult mister faptul că eleva olimpică, despre a cărei moarte tragică mulţi câmpineni au aflat de la televizor, va fi înmormântată la Câmpina, iar sicriul ei se află depus la Biserica “Sf. Treime”. La marginea sicriului au fost aşezate mai multe cupe de excelenţă, iar în sicriu, la picioarele Dianei, se afla o pernă cu medaliile sale câştigate la concursurile de matematică la care a participat în decursul scurtei sale vieţi. O viaţă extrem de scurtă, dar bogată în realizări de prestigiu.
Elevă eminentă a Şcolii generale nr. 56 “Jose Marti” din Bucureşti, câştigătoare a numeroase concursuri de matematică, naţionale şi internaţionale (ultimul succes, medalia de argint la Olimpiada de Matematică), Diana Elena a murit în noaptea de marţi, 8 ianuarie, în jurul orei 23.00, la Spitalul Orăşenesc Sinaia. În dimineaţa aceleiaşi zile, pe la ora 7.00, fusese găsită în zăpadă, îngheţată complet, în faţa unei cabane din Buşteni, unde participa, împreună cu alţi 21 de elevi olimpici, la o tabără şcolară. Un singur profesor îi supraveghea oficial pe cei 22 de copii din tabara de la Busteni, o tabără privată organizată de asociaţia unui profesor pensionar din Ardeal. Dascălul supraveghetor ar putea fi acuzat de omor din culpă, deoarece răspunderea penală în aceste situaţii revine cadrelor didactice care însoţesc elevii, în orice fel de tabără s-ar afla. După primele cercetări ale Poliţiei, se pare că elevii olimpici au încins o beţie cu vişinată, iar Diana Elena a căzut de la etajul al treilea al cabanei, nu se ştie exact din ce cauză. Se presupune că fatala căzătură ar fi fost provocată de faptul că fetiţa fusese ameţită de aburii alcoolului consumat în cantitate mare. Directorul medical al Spitalului Orăşenesc Sinaia, medicul Constantin Tămăduianu, a declarat că fata a fost adusă la spital în comă profundă, cu o temperatură a corpului de doar 19,5 grade Celsius. Cu toate eforturile medicilor sinăieni, Diana a decedat câteva ore mai târziu. Moartea fetei a fost cauzată de o hemoragie cerebrală, dar şi de faptul că a stat mult prea multe ore în frig, pentru urcarea ei în ambulanţă echipajul de intervenţie fiind nevoit să spargă gheaţa care o înconjurase din toate părţile.
Deşi locuia cu părinţii în Bucureşti, fetiţa avea legături puternice cu Câmpina prin tatăl său şi rudele acestuia. O mare parte din copilărie şi-a petrecut-o în oraşul de la poalele Muscelului, iar soarta a făcut să fie îngropată în cimitirul din aproperea celui mai popular deal al oraşului. Ea a fost crescută de bunica din partea tatălui, Emilia (Mica) Rotaru, o câmpineancă ce s-a stins şi ea prematur, în urmă cu câţiva ani. Mica Rotaru, foarte iubită de câmpineni, a fost mult timp asistenta-şefă a Maternităţii (mii de câmpineni au văzut lumina zilei o dată cu chipul “doamnei Mica”), director de îngrijiri medicale în Spitalul Municipal şi iniţiatoarea unor proiecte caritabile, precum Azilul de bătrâni de pe Voila. Alături de bunica sa, care a îngrijit-o şi a iubit-o atât de mult, a fost îngropată sâmbătă şi Diana Elena Rotaru.
Sâmbătă, la orele prânzului, curtea bisericii “Sf. Treime” vuia de lume. Aproape 200 de persoane au ţinut să o conducă pe Diana pe ultimul ei drum. Pentru că în biserică nu s-au făcut poze şi nu s-a putut filma, reprezentanţii televiziunilor sosite acolo îşi pregăteau minuţios camerele de filmat, aşteptând momentul în care sicriul cu Diana dormind veşnic avea să fie scos afară din biserică, pentru a fi dus la maşina funerară. Privindu-i, mi-am adus aminte că despre cauzele morţii Dianei, în ultimele zile, televiziunile şi ziarele centrale au scris insistent, vrute şi nevrute. Ba că s-ar fi aruncat în gol dintr-un acces de gelozie, provocat de o dragoste neîmpărtăşită de un coleg de tabără pe care l-ar fi plăcut, ba că ar fi recurs la acest gest ameţită de aburii alcoolului consumat în cadrul unui chef cu multă vişinată, organizat de colegii săi olimpici cazaţi cu ea în aceeaşi vilă. Adevărul nu se va afla, probabil, niciodată, sau se va afla poate vreodată, când subiectul nu va mai fi de interes jurnalistic. Dar pentru toate meritele şi numeroasele realizări ale olimpicei Diana, o elevă admirabilă şi o fiică iubitoare şi ascultătoare, ea merită cu prisosinţă ca sfârşitul ei pe acest pământ, de un tragism absurd şi mai puţin olimpic, să nu mai fie scormonit ca un muşuroi de furnici, doar de dragul audienţei şi pentru satisfacerea curiozităţii spectatorilor şi cititorilor. Să nu mai fi nevoie de alte explorări şi investigări ale subiectului, care, şi aşa, a fost cercetat de presa centrală pe toate părţile, în exces. De altfel, colegele ei de şcoală care au acceptat să dea declaraţii jurnaliştilor prezenţi în curtea catedralei au subliniat toate faptul că şi-o amintesc pe Diana ca fiind o fată cu un caracter puternic, ce nu ar fi cedat niciodată în faţa unei decepţii sentimentale, o elevă dedicată în totalitate matematicii cu toată puterea minţii sale sclipitoare, o colegă pe care te puteai baza, o copilă care îşi iubea părinţii din toată inima.
Tatăl Dianei, în finalul slujbei de înmormântare, înainte de a-şi săruta pentru ultima dată fetiţa aşezată pe catafalc, a ţinut să evidenţieze, într-un scurt necrolog, faptul că “am iubit-o foarte mult, nu doar noi, părinţii şi rudele, ci şi toată lumea care o cunoştea. Era un copil pe care ni l-am dorit foarte mult şi care nu ne-a făcut niciodată probleme, un elev silitor, care, de la patru ani, a învăţat să citească şi să scrie.”
În jurul meu, aştepta s-o conducă pe Diana la cimitir o mulţime de lume pestriţă: copii, adulţi şi bătrâni. Trei generaţii care au ţinut să aducă un ultim omagiu celei care a fost Diana Elena Rotaru: o elevă strălucită ce nu a mai apucat să termine nici şcoala gimnazială, deşi era sortită celor mai înalte şcoli, o fetiţă plăpândă la trup, dar atât de puternică la minte, un copil pe care Dumnezeu l-a luat la El şi l-a ridicat la Cer ca să sporească numericul cetelor de îngeri. A.N.