26 februarie 2013

În week-end-ul trecut, Câmpina a fost capitala mierii

În perioada 22-24 februarie, Casa Tineretului a găzduit a şaptea ediţie a Târgului Mierii. Spre deosebire de ediţia trecută, care ni s-a părut a avea aerul unui talcioc balcanic, cu o mulţime de comercianţi care nu aveau nicio legătură cu apicultura şi produsele apicole, anul acesta manifestarea, credem noi,  a avut mai mult ştaif.  Târgului Mierii de la Câmpina este cel mai important eveniment  de acest gen din România. În întreaga ţară, se desfăşoară anual mai multe târguri ale apicultorilor, dar cel din oraşul nostru este cel mai mare şi mai apreciat de către crescătorii de albine şi fabricanţii de utilaje apicole. Deşi anul acesta este pentru prima dată când manifestarea nu a beneficiat de cofinanţare de la Consiliul Local (doar punerea la dispoziţie a spaţiilor şi utilităţilor necesare), organizatorii (reprezentanţii Asociaţiei Apicole “Valea Prahovei”), s-au descurcat la fel de bine ca şi în celelalte ediţii trecute, graţie contribuţiilor majorate ale celor doi sponsori principali: Lemet şi Fibec Metalglass. Şi asta cu atât mai mult cu cât numărul comercianţilor şi al firmelor participante a fost mai mare decât în 2012, fiind folosite nu doar cele două foaiere ale Casei Tineretului şi zona din faţa intrării, ci şi parcarea din spatele clădirii. Apicultura are o semnificaţie deosebită pentru Câmpina, întrucât prima atestare documentară a aşezării s-a întâmplat la 8 ianurie 1504,  când un crescător de albine local, Mansul din Kympena, a fost trecut în registrul de vamă al Braşovului cu o cantitate însemnată de miere, pe care o adusese spre vânzare în cetate. Ediţia aceasta a avut şi o anvergură internaţională apreciabilă, fiind prezenţi şi participanţi din Republica Moldova, Bulgaria şi Serbia. 
Vizitatorii târgului au avut în oferta prezentată de comercianţi o gamă largă de produse apicole, de la faguri şi miere (de salcâm, de tei, de prun, de cireş, de mentă, de floarea-soarelui, de fâneaţă, polifloră, de rapiţă, de mană), până la o mulţime de medicamente şi cosmetice pe bază de miere, polen, propolis şi lăptişor de matcă, figurine făcute din ceară de albine etc. Preţurile sunt în uşoară creştere faţă de anii precedenţi, doritorii putând cumpăra diverse sortimente de miere care costaul între 12 şi 35 de lei. În prima zi, au fost organizate mai multe concursuri, aceleaşi ca şi în anii precedenţi. La primul dintre ele,  “Cel mai bun degustător de miere”, primarul Horia Tiseanu a câştigat locul 2, cu cinci sortimente de miere ghicite din 10 testate. Dacă ne amintim că la ediţia trecută câştigătorul a fost consilierul Daniel Telegescu, am putea bănui că reprezentanţii administraţiei publice câmpinene sunt obişnuiţi nu doar cu mierea puterii locale, ci şi cu mierea naturală. A urmat concursul “Cel mai mare mâncător de miere”, al cărui câştigător nu a primit doar o diplomă, ci pentru că a riscat o indigestie de week-end şi o glicemie la cote diabetice, a plecat acasă cu o bicicletă de 600 de lei şi cu 1,5 kg de miere caldă în stomac, înghiţită în circa 40 de secunde. Tot în prima zi a fost lansată şi cartea profesorului Eleodor Gh. Bistriceanu, în două volume, o adevărată encicplopedie a apiculturii şi a descoperirilor privitoare la viaţa albinelor, aceste insecte minunate am spune, pe care oamenii de ştiinţă le-au studiat multă vreme până să reuşească a le descoperi toate calităţile şi însuşirile deosebite. Cititorii acestei cărţi deosebit de valoroase pot afla totul despre polenizarea plantelor şi importanţa apiculturii, cu o subliniere a rolului ecologic al albinei, dar şi despre figuri ilustre ale apidologiei mondiale - printre care Fr. Huber şi Karl von Frisch, ultimul laureat al Premiului Nobel în 1973 - care au adus contribuţii importante la descifrarea tainelor vieţii coloniei de albine. Tot în cadrul unor concursuri, au fost evidenţiate, de asemenea, “Cea mai bună miere”, “Cel mai bun articol apărut în 2012 într-o publicaţie apicolă”, “Cea mai frumoasă prezentare de stand”, “Cel mai interesant (inovativ) produs”. Sâmbătă, a doua zi a Târgului Mierii, a avut loc Adunarea Generală a Federatiilor Apicole din Romania – ROMAPIS, dar şi Balul Stuparilor, la restaurantul Amana Inn din Câmpina. Duminică, 24 februarie, s-a desfăşurat o conferinţă-simpozion: “S.O.S. Calitatea mierii.” Mihail Apostolescu, preşedintele AAVP, consideră ediţia din acest an a Târgului Mierii, în ciuda lipsei cofinanţării din partea municipalităţii, un mare succes: “Pentru această ediţie am pregătit 120 de spaţii de expunere care, în mare parte, au fost ocupate.  Oferim o mare diversitate de sortimente de miere. Deşi preţurile sunt în uşoară creştere faţă de anii precedenţi, lumea cumpără produsele noastre, acestea fiind recunoscute prin calitatea lor. Sunt mulţumit de popularitatea evenimentului pe care îl organizăm la Câmpina, cel mai mare de acest gen din ţară. Târgul are şi o expunere internaţională, iar anul acesta avem participanţi şi din Republica Moldova, pe lângă cei din Bulgaria şi Serbia.” Stând de vorbă cu mai mulţi apicultori, am aflat că sunt nemultumiţi pentru faptul că au ajuns să li se impoziteze veniturile obţinute din apicultură. A.N.

Editorial

CIOC, CIOC, CIOC LA UŞA CORTULUI…

„Cel mai bun om este omul care prin el însuşi ştie ce trebuie să facă; Bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii; Dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor”… scrie poetul antic Hesiod, citat chiar de Sfîntul Vasile cel Mare. Ce legătură are acest citat cu viaţa noastră politică? Care viaţă este sublimă, dar absentă cu desăvîrşire. Nu vreau să şochez, dar ceea ce noi numim pompos „viaţă politică” – şi pierdem zeci de ore de găunoase talk-uri fără tîlc pentru a o „înţelege – nu există, este o parodie, o ţigăneală ca la uşa cortului, chiar dacă, uneori, foloseşte cuvinte elegante şi pretenţioase. Pur şi simplu pentru că primele două categorii de oameni citaţi sunt foarte rare la noi, şi extrem de rare în politică. Mai ales printre votanţi. Am adus în discuţie această temă pentru că un politician, altfel printre cei maxim vreo 20 care au ceva de spus, susţine intens ideea votului de la 16 ani. Ştie un tînăr la această vîrstă ce trebuie să facă, sau are supunerea înţeleaptă de a asculta măcar ce spun alţii? Fireşte că nu. Se vorbeşte tot mai mult de „competenţă civică”, şi constatăm cu toţii că, în lipsa acesteia, democraţia este un cuvînt gol, ba chiar ceva periculos. Oameni maturi au această competenţă aproape de zero, ce să ceri de la unii tineri necopţi? Nimeni nu s-ar urca într-un avion al cărui pilot a fost ales la întîmplare, prin sufragiu universal, pentru că a perorat de la o tribună că nu are rău de înălţime. Dar ne urcăm într-o ţară condusă de indivizi care îşi arogă competenţe doar pentru că au fost aleşi de 2-3 sau 7 milioane de oameni. Becali nu va putea citi o pagină din Papahagi pînă la sfîrşitul zilelor sale, dar Becali conduce România, pe cînd Papahagi va rămîne un chibiţ pentru o populaţie analfabetă civic. Pentru o populaţie în care spiritul civic ar fi inoculat în ADN-ul moral, un plagiator nu ar putea fi niciodată prim ministru, un om care n-a făcut în viaţa lui nimic în plan profesional, un foarte autoritar şi vocal lider de partid, ingineri mecanici şi medici veterinari n-ar face constituţia,  indivizi condamnaţi penal şi colaboratori ai Securităţii n-ar face parte din „expresia supremă a democraţiei” (cum spun ei pompos), parlamentul.

Spitalul Municipal beneficiază de a doua sponsorizare în ultimele două luni

Se pare că norocul îi surâde din ce în ce mai mult Spitalului Municipal Câmpina, după o lungă perioadă de declin financiar. Dacă în urmă cu patru ani, avea o datorie de peste 100 de miliarde de lei vechi şi părea mai mult o instituţie care are nevoie de sănătate, decât una care oferă sănătate, ei bine, în prezent, situaţia celui de-al doilea spital al judeţului s-a schimbat mult în bine. Astăzi, spitalul se poate spune că nu mai are datorii (are de dat 700.000 de lei, dar şi de primit 2,4 milioane de lei de la CJAS Prahova). De unde, pe la începutul anului 2009, metaforic vorbind, semăna cu un  pacient asfixiat, numai bun să i se facă respiraţie “gură la gură”, astăzi, după  un management performant şi trei pompări de aer proaspăt aduse de trei finanţări importante, primite în ultimii doi ani de la firme puternice (Kaufland România, Neptun Câmpina, Weatherford Ploieşti), SMC pare un pacient înzdrăvenit, numai bun de externat, cu obrajii roşii graţie transfuziei cu “sângelui economic” reprezentat de miliardele de lei vechi obţinute prin cele trei sponsorizări amintite.
Într-o perioadă de criză economică mondială, când operele caritabile ale societăţilor comerciale sunt din ce în ce mai puţine şi de mai mică pondere, spitalul din centrul oraşului s-a dovedit a fi o atracţie a sponsorizărilor, şi încă a unora foarte însemnate. Prin sponsorizarea primită de la Kaufland, în 2011, s-a modernizat complet Secţia de boli interne, reuşindu-se, în acelaşi timp, reabilitarea uşilor şi a ferestrelor spitalului, precum şi igienizarea şi izolarea termică a multor spaţii. A urmat apoi, în decembrie 2012, o altă sponsorizare importantă, cea obţinută de la SC Neptun SA, la concertul de binefacere susţinut de Ştefan Bănică în ajunul Crăciunului, prin care Spitalul Municipal şi-a modernizat radical Secţia de pediatrie. Despre dotările achiziţionate prin această sponsorizare am scris în numărul trecut al Oglinzii. Ca prin minune, tot în decembrie 2012, la câteva zile după sponsorizarea Neptun,  spitalul a obţinut o sponsorizare şi de la firma Weatherford, acţiunea avându-l ca pion principal pe doctorul Nicolae Popescu, medic primar urolog. Acesta a surprins conducerea spitalului prin intervenţia sa, în urma căreia, reprezentanţi Weatherford au sosit în spital şi au solicitat Comitetului Director liste de priorităţi pentru fiecare secţie. “Nu ne-am aşteptat la o asemenea sponsorizare, mai ales că ea s-a adăugat precedentei. Graţie intervenţiei domnului doctor Popescu, un medic deosebit, ne-am trezit cu această finanţare, ca un cadou de la Moş Crăciun. Conducerea Weatherford, pentru care avem toată gratitudinea, ne-a permis chiar să ne facem o listă cu necesarul fiecărei secţii. Am primit aparatură modernă pentru mai multe secţii: Urologie, Anatomo-patologică, Laboratorul de analize medicale, Neonatologie, Recuperare medicală. În afară de dotările solicitate, am primit în plus un televizor pentru Compartimentul de nou-născuţi. El nu va fi folosit de către personalul medical, ci pentru instruirea proaspetelor mămici, cărora, cu ajutorul unui DVD player, doamna doctor Nicoleta Brânzea, de la Neonatologie, le va preda ore de educaţie medicală”, ne-a informat directorul medical al SMC, Elena Dumitrescu, medic pneumolog. A.N.

Şi totuşi, PNL Câmpina are vicepreşedinţi!

Despre confruntarea de la şedinţa de alegeri a Biroului Executiv al PNL Câmpina v-am informat în numărul trecut al publicaţiei noastre. Şedinţa de alegeri din 15 februarie s-a terminat cu un scandal, ceea ce a declanşat o revoltă a consilierilor municipali liberali, jigniţi şi indignaţi de modul în care s-au desfăşurat alegerile. Candidaţi la trei dintre cele patru funcţii de vicepreşedinţi puse în joc, reprezentanţii PNL în Consiliul Local (Rodica Papuc, Daniel Ioniţă şi Florin Frăţilă) au acuzat faptul că alegerile au decurs după un scenariu bine pus la punct, cu presiuni psihice exercitate asupra multor delegaţi prezenţi la adunarea generală.
Drept pentru care, după numărarea şi validarea voturilor, cei trei au şi demisionat din funcţiile de vicepreşedinţi în care fuseseră aleşi, nemulţumiţi de numărul jignitor de mic de voturi obţinute, în comparaţie cu unii apropiaţi ai preşedintelui Guran, care au fost aleşi în Biroul Executiv cu aproape unanimitate de voturi, deşi nimeni nu i-a văzut pe la sediul partidului, nici măcar în perioadele liniştite. Nemaivorbind despre campaniile electorale, în care liberalii câmpineni cu state vechi au luptat din greu pentru atingerea unor rezultate performante.
Biroul Executiv are 19 membri (nu 17, cum greşit am scris săptămâna trecută), dintre care un preşedinte şi patru vicepreşedinţi. Pe lângă cei 19, lista mai conţine şi trei supleanţi. Eugen Popa, omul de încredere al lui Virgil Guran, a acceptat funcţia de vicepreşedinte în care fusese ales de către cei 100 de delegaţi prezenţi la adunarea de alegeri. Pentru că nu se cădea să rămână nestatutară organigrama conducerii organizaţiei PNL Câmpina şi necompletată schema celor patru subalterni ai săi, preşedintele Virgil Guran s-a văzut nevoit să-i întrebe pe primii clasaţi dintre membrii simpli ai Biroului Executiv, în ordinea voturilor obţinute la alegeri, dacă doresc să devină  vicepreşedinţi. Fostul consilier municipal şi judeţean Enache Dragomir şi omul de afaceri Bogdan Cord, liberali cu vechime în partid, aflati în primii patru clasati, au refuzat funcţia  de vicepreşedinte cu care i-a ademenit preşedintele organizaţiei municipale. Singurii care au acceptat să-i fie adjuncţi lui Virgil Guran au fost Ion Vlad şi Ganea Constantin (ocupanţii locurilor 3 şi 6 de pe lista membrilor Biroului Executiv).
Virgil Guran a explicat refuzul celor doi liberali amintiţi mai devreme astfel: “Liberalii cu vechime în partid, cum sunt Dragomir Enache şi Bogdan Cord, au refuzat funcţia, motivând lipsa timpului disponibil”.
Oare aşa să fie? Nu se cunosc motivele pentru care cel de-al patrulea vicepreşedinte încă nu a fost ales, pardon, numit de către preşedinte, însă vacantarea, în continuare, a acestui post, spune multe.A.N.

Disciplina în liceele câmpinene

- o problemă spinoasă, adusă în discuţie de comisia de specialitate a Consiliului Local -

Săptămâna trecută, Casa de Cultură „Geo Bogza” a găzduit o şedinţă iniţiată de Comisia de sănătate, cultură, învăţământ, sport şi turism a Consiliului Local, la care au participat membrii acesteia, consilierii Florin Frăţilă (preşedintele comisiei), Daniel Telegescu şi Marian Dulă, împreună cu directori şi profesori din unităţile de învăţământ, directorul Casei de Cultură, Florin Dochia şi Adrian Dochia, director de teatru în cadrul Asociaţiei Culturale „Teatru Proiect” Câmpina.
Dincolo de problemele curente abordate, ce ţin de necesităţile financiare ale fiecărei unităţi de învăţământ sau de implicarea culturii şi a sportului în viaţa şcolilor, a fost atins şi un subiect delicat în ce priveşte relaţia profesorilor cu elevii, ce ţine mai mult de conduită morală şi de profesionalism.
 
 Consilierul Florin Frăţilă deschide Cutia Pandorei
„Avem semnale din ce în ce mai dese, care ajung la comisie, în sensul că în anumite licee câmpinene sunt nereguli care ţin de conduita elevilor şi a cadrelor didactice. Astăzi nu facem referiri directe, însă vă rugăm să acordaţi o atenţie mult mai mare la ceea ce se întâmplă în şcolile conduse de dvs. La o întâlnire viitoare o să venim şi cu petiţiile primite şi cred că n-ar fi tocmai plăcut pentru anumite licee, subliniez, să se confirme astfel de lucruri. Am primit unele sesizări de la părinţi, legat de faptul că anumiţi profesori nu prea merg pe la ore. Mai sunt şi alte aspecte privind un anume gen de relaţii amoroase care se petrec. Nu putem să rămânem indiferenţi la aceste lucruri” - a spus Florin Frăţilă.
Ulterior acestei intervenţii, Florin Frăţilă le-a propus directorilor o soluţie şi anume ca pe viitor, administraţia locală să delege o persoană competentă pentru verificarea zilnică în şcoli a acestor aspecte care, necontrolate la timp, pot degenera. Un fel de “inspector” pe probleme de disciplină şi conduită şcolară, care să informeze periodic Primăria, Consiliul Local şi consiliile de administraţie din şcoli cu problematica din unităţile de învăţământ.

Directorii nu vor să fie controlaţi în plus...
Propunerea consilierului a fost primită cu scepticism, directorii nefiind de acord cu “un alt control pe cap”, în condiţiile în care, au spus ei, “suntem controlaţi aproape zilnic de tot felul de instituţii”. În schimb, conducătorii şcolilor au fost de acord cu faptul că, pe viitor, ar trebui să existe o colaborare mai bună între administraţia locală şi conducerea şcolilor şi în plus de asta, că ar fi bine ca toate sesizările care ajung la consilierii locali să le fie transmise, spre a fi rezolvate.

…dar consilierii nu se lasă
La rândul său, consilierul Daniel Telegescu, surprins de aspectele grave prezentate la şedinţă de către colegul său Florin Frăţilă, nu a acceptat să treacă cu uşurinţă peste ele: „Am aflat cu stupoare că aceste lucruri se întâmplă în liceele câmpinene, că profesorii nu vin la ore, că vin mai târziu cu un sfert de oră si pleacă mai devreme cu un sfert de oră, că se întâmplă idile între profesori şi eleve, că se fac avansuri. Am rămas stupefiat, pentru că nu credeam că într-un oraş liniştit ca al nostru se pot întâmpla lucruri de acest gen. Mă întreb dacă atunci când s-au întâmplat astfel de lucruri şi la alte licee din ţară, nu au fost mai întâi zvonuri şi nu s-a luat nicio măsură!?” - a declarat după şedinţă Daniel Telegescu.
Reticenţa directorilor în faţa acestor probleme reale din anumite şcoli câmpinene nu a rămas fără urmări. Florin Frăţilă i-a anunţat pe interlocutorii săi că de aici înainte intenţionează să organizeze astfel de întâlniri din două în două luni, pentru a analiza în ce măsură cele discutate au avut sau nu un efect pozitiv. 
Carmen Negreu

Şcoala Gimnazială “B. P.Hasdeu” la ceas aniversar

Anul acesta, fosta Şcoală Generală nr. 7, actuala Şcoală Gimnazială “Bogdan Petriceicu Hasdeu” a îmbrăcat straie de sărbătoare la aniversarea celor 40 de ani de activitate. Evenimentul deosebit din viaţa şcolii a fost marcat săptămâna trecută, prin desfăşurarea unor activităţi şcolare specifice care au cuprins trei zile de freamăt şi bucurie în rândurile elevilor şi al profesorilor.
Astfel, miercuri a fost o zi dedicată părinţilor, numită sugestiv “Ziua porţilor deschise” aceştia având ocazia să asiste la activităţile didactice de la clasele copiilor lor. A urmat ziua de joi, Ziua Atelierelor cu tema “Şcoala – trecut, prezent şi viitor”. Vineri, în ultima zi de sărbătoare, conducerea şcolii a primit oaspeţi de seamă din Câmpina. Alături de notabilităţile câmpinene, însemnând primar, consilieri şi alţi oameni politici, a fost prezent şi Nicolae Angelescu – inspector general adjunct în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean cât şi directori de la alte unităţi de învăţământ. Nu au fost uitate nici fostele cadre didactice, acum pensionare, care au fost invitate să participe la sărbătoarea lăcaşului în care au muncit.
Anul acesta şcolar, se împlinesc 40 de ani de la atestarea documentară a unităţii şcolare. În acest sens, Consiliul de Administraţie al şcolii, împreună cu echipa managerială şi cadrele didactice, au hotărât să facă o acţiune mai amplă pentru marcarea acestui eveniment. Ideea a fost să marcăm evenimentul cu activităţi artistice de creaţie, faţă de cei 40 de ani de activitate ai şcolii, cu compoziţii muzicale, desene, machete, toate efectuate de copii, împreună cu profesorii lor. Azi, în ultima zi avem o activitate de omagiere a acestei aniversări prin invitarea oficialităţilor locale, a conducerii Inspectoratului Şcolar şi nu în ultimul rând, a cadrelor didactice care au desfăşurat o activitate în această unitate şcolară, prezentându-le un film despre istoricul unităţii” a declarat Cătălin Bercăroiu directorul şcolii “Bogdan Petriceicu Hasdeu”. Ca o încununare a acestui eveniment, Aurelia Muşa, diriginta clasei a VI-a D a pregătit cu elevii săi un mesaj semnificativ, pe care îl vor aşeza într-o capsulă a timpului, urmând a fi citit peste 10 ani.
Carmen NEGREU

De la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, Andra Uliliuc şi Adela Raţ – laureate ale Olimpiadei Naţionale de Matematică “Adolf Haimovici”

Continuăm serialul demarat în urmă cu două săptămâni, prin care ne propunem să-i popularizăm pe unii dintre cei mai buni elevi ai Câmpinei, pe cei care, în anul 2012, s-au calificat pentru faza pe ţară la una dintre olimpiadele şcolare. Astăzi, vă prezentăm un interviu realizat simultan cu două eleve de liceu, laureate ale Olimpiadei Naţionale de Matematică “Adolf Haimovici” (un concurs destinat elevilor de liceu din clasele cu profilul “ştiinţele naturii”). Intervievatele noastre sunt Adela Raţ şi Andra Uliliuc, eleve în clasa a X-a D la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, fiecare câştigătoare a unei menţiuni la olimpiada amintită ceva mai devreme. S-ar zice că suntem în faţa unui demers jurnalistic deosebit, poate chiar o premieră, deoarece având două interlocutoare, avem a vă oferi, în cele ce urmează, nu un interviu, ci un bi-interviu, dacă putem spune aşa.

 Reporter: Ce vârstă aveţi şi ce performanţe şcolare aţi obţinut până în prezent?
Adela Raţ: Am 16 ani şi am participat la concursuri şi olimpiade de matematică, limba engleză şi franceză, obţinând menţiuni şi premii. Spre exemplu: “Olimpicii Cunoaşterii”, ”Evaluare în educaţie”.
Andra Uliliuc: Eu am tot 16 ani, iar ca şi performanţe şcolare, aş aminti participările la diferite  concursuri şi olimpiade: de fizică (“Evaluare în educaţie”), chimie, biologie
(Olimpiada de Ştiinţe pentru Junior), franceză, la care am luat câteva premii şi menţiuni. Cu ocazia aceasta, vrem să le mulţumim şi profesorilor noştri din şcoala generală.
Rep.: Să înţeleg că, deşi nu sunteţi la o clasă de “mate-info”, dintre toate materiile, matematica vă atrage în mod deosebit?
A.R.: Noi, de fapt, suntem la o clasă cu specific în ştiinţe: biologie, fizică şi chimie. Dintre toate materiile, matematica îmi place în mod deosebit şi chiar pot spune că am fost atrasă de ea încă de mică. Într-o mare parte, mama mea a avut o contribuţie semnificativă, fiind profesoară de matematică. Faptul că m-a ajutat să înţeleg mai bine matematica a făcut să vreau să învăţ mai mult şi să devină, cu timpul, o plăcere.
A.U.:  Pasiunea pentru matematică am dobândit-o în timp. Puţin câte puţin, am început să înţeleg această materie şi chiar să îmi placă. Pot spune că este un fel de a mă ordona. Chiar dacă ne place amândurora matematica, noi, de fapt, vrem să urmăm Medicina, specializarea Chirurgie. Încă nu m-am hotărât ce fel de chirurgie, dar aştept clienţi încă de acum. Celor care îmi promit că vor avea încredere şi vor apela la serviciile mele le promit şi eu, de pe acum, o reducere.
A.R.: Şi eu m-aş vedea tot medic în domeniul chirurgiei, în special spre chirurgia pediatrică m-aş îndrepta, deoarece iubesc copiii şi mi-ar face plăcere să pot ajuta “oamenii micuţi”.
A.U.: Eu  vă recomand să vă duceţi copiii la Adela, după ce va ajunge medic pediatru. Dar să aveţi grijă că s-ar putea să rămâneţi fără ei. Adela e atât de dulce, încât micuţii nu vor mai vrea să plece din cabinetul ei. O s-o simtă copiii ca pe o turtă dulce. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat!
Rep: Să înţeleg că veţi ajunge doi medici tobă de matematică. Credeţi că vă va ajuta matematica în meseria de medic?
A.R: Presupun că în facultate ne vor ajuta cunoştinţe de matematică dobândite. Poate chiar în meserie. Dacă vom stăpâni foarte bine teoria probabilităţilor, am putea determina mai uşor incidenţa apariţiei unei boli în funcţie de vreme ori de un alt element specific. Sau formele ei de manifestare în funcţie de antecedentele pacientului respectiv.
A.U.: Sau poate  formele ei de revenire în funcţie de intoleranţa la anumite medicamente.
Matematica este o materie esenţială. În lipsa ei nu s-ar fi descoperit  multe lucruri,  fără de care acum nu am mai putea trăi. Oricum, derivarea unui tratament nu o vom face, în niciun caz, prin derivate. Funcţii derivate, vreau să zic. Acum, oricât am iubi-o şi am aprecia-o, nu suntem pentru folosirea matematicii în exces, în viaţa cotidiană. La piaţă, nu i-aş spune precupeţei că vreau rădăcina pătrată dintr-un kilogram de morcovi, de exemplu. Şi nu din teamă că îmi va tăia morcovii în cubuleţe.
Rep.: Aţi primit sprijin din partea părinţilor, a profesorilor?
A.R.: Da, pot spune că sprijinul alor mei a fost foarte important. Şi cred că şi în cazul colegei mele lucrurile stau la fel. Părinţii au un rol covârşitor în viaţa mea şi a  surioarei mele, Carla. M-au sprijinit pe parcursul olimpiadei şi nu numai atunci. La aflarea rezultatului, părinţii mei au fost mândri de mine, iar eu nu am atâtea cuvinte şi fapte pentru a le mulţumi îndeajuns.
A.U.: Părinţii mei  nu au fost prea uimiţi când am ajuns la faza naţională, motivaţia fiind: “Ştim ce avem la uşă.” Mi-au dat încredere că mă pot descurca în continuare, fără probleme, chiar dacă am avut unele îndoieli, şi pentru asta merită tot respectul. Fratele meu Felix, puţin mai mic decât mine, mi-a oferit şi el tot sprijinul de care mai aveam nevoie. Suportul permanent al familiei m-a întărit şi m-a făcut să îmi doresc să excelez în viaţă. Ne-au sprijinit mult, de asemenea, colegii, prietenii, bunicii şi ceilalti profesori din liceu. Toţi elevii de la Grig suntem un tot unitar, sprijinindu-ne unii pe alţii.
A.U. şi A.R.: Dar vrem sa îi mulţumim în special doamnei profesoare coordonatoare, Sânziana Dumitran pentru sprijinul acordat, fără de care nu am fi ajuns aici. Vă iubiiiiiim!
Rep.: Cum s-a desfăşurat Olimpiada Naţională de Matematică la care aţi participat?
A.U.: Îmi amintesc cu emoţie când am ajuns la Ploiesti, aşteptând cu înfrigurare să mă întâlnesc cu ceilalţi copii şi cu profesorul însoţitor. În tren, pot spune că a fost mai multă distracţie la întoarcere, pentru că deja începusem să ne cunoaştem. Olimpiada s-a desfăşurat la Iaşi, la Facultatea de Construcţii de Maşini şi Management Industrial “Gheorghe Asachi”. Am întâlnit copii din diferite regiuni ale ţării, am format noi prietenii şi cu unii dintre ei încă mai ţinem legătura.
A.R.: S-a ţinut o ceremonie de deschidere unde au vorbit nume răsunătoare din matematică, din istoria facultăţii, persoane importante. Suntem mândre că am fost în aceeaşi sală cu cei mai de succes matematiceni din prezent şi cei mai buni copii în acest domeniu, rivalii noştri, în acel moment. Facultatea ni s-a părut imensă, iar din cauza sălilor îndepărtate una de alta, era sa ne pierdem. Noroc că avem simţul orientării.
A.U.: Mai târziu, dupa olimpiadă, ne-am strâns tot lotul din Prahova şi ne-am plimbat prin Iasi, un oraş superb. Îmi amintesc că ne-a prins ploaia şi ne-am adăpostit în incinta  Mănăstirii “Sf. Paraschiva”.
A.R.: După aceea, am mers puţin prin mall, am mâncat şi ne-am relaxat. Emoţiile au atins pragul maxim atunci când  aşteptam cu nerăbdare să vină rezultatele. Din cauza numărului mare de elevi, s-a întârziat afişarea rezultatelor. Ne-au bucurat punctajele obţinute. Desigur, se putea şi mai bine.
A.U.: Dar din păcate, anul acesta nu vom participa la această olimpiadă naţională, deoarece, începând tot cu anul acesta, ministerul îl consideră concurs interjudeţean, aşa că participăm acum la un concurs ca toate celelalte.
A.R.: Oricum, ne simţim mândre că am participat chiar în ultimul an în care a fost considerat olimpiadă.
Rep.: Văd că semănaţi în multe privinţe. Sunteţi prietene apropiate?
A.U.: Chiar dacă ne cunoaştem de puţin timp, ne înţelegem extrem de bine şi, în mare parte, suntem pe aceeaşi lungime de undă. Coincidenţa a făcut ca amândouă să avem aceleaşi gusturi. Eu cred că prietenia mea cu Adela va rezista timpului.
A.R.: Suntem născute în zodiile Balanţa (eu), şi Fecioara (Andra). Nu ne potrivim din punct de vedere zodiacal, dar nu ne-am certat niciodată. Cu ocazia olimpiadei la care am participat, ne-am ajutat una pe alta, ne-am bizuit una pe cealaltă, devenind şi mai bune prietene. Prietenia Andrei este importantă pentru mine şi cred că va rămâne mereu la fel de puternică şi curată. A.N.

Adrian Dochia: „Actorilor le place să vină la Câmpina, pentru că publicul e educat, cizelat”

Adrian Dochia s-a născut în 1958 la Lunca Mare, lângă municipiul Câmpina. A terminat facultatea TCM Braşov în 1984, devenind inginer sudor. O perioadă de timp a profesat la Turnătoria Orion din Câmpina, apoi după 1989 şi-a deschis o afacere proprie în domeniul confecţionării de mobilier la comandă. Pasionat de teatru, în 2011 înfiinţează Asociaţia „Teatru Proiect Câmpina”, implicându-se în viaţa culturală a municipiului Câmpina.

- Cum a apărut pasiunea pentru teatru?
- Am această pasiune de mic copil, fiindu-mi inoculată aici, la Casa de Cultură din Câmpina. De aceea m-am şi întors, ca să fac ceva. Atunci când eram copil era un domn, Iustin Pipernea, care făcea, cred, ceea ce mi-am propus eu. Dânsul terminase actoria, dar nu a profesat niciodată şi făcea cu noi teatru aici, la Casa de Cultură. Adunase în jurul lui o grămadă de oameni pasionaţi de teatru, după care, uşor, uşor, am început să facem acest lucru cu regizori de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Astfel, la un moment dat, era un teatru popular în Câmpina care avea activitate şi săli pline. Asta se întâmpla prin anii ’70-’80. Aveam un repertoriu, implicit un public de teatru. Dacă mai venea un spectacol şi de la Bucureşti, atunci se întâmpla să existe două săli pline, de la ora 17 şi de la 20. Legat de pasiunea mea, pot să vă spun că şi în studenţie am cochetat cu arta teatrală. A fost o perioadă când am avut contact cu oameni deosebiţi din domeniu. Era un regizor la Teatrul Naţional, Mihai Dimiu, Dumnezeu să-l ierte, care crease şi o şcoală la un moment dat, unde ţinea cursuri. Ne-a învăţat ce înseamnă şi cu ce se mănâncă această pasiune, care mi-a rămas în continuare. În timpul studenţiei am colaborat şi cu Teatrul Dramatic din Braşov, la diferite concursuri. Am vrut la regie, dar nu am reuşit. La iniţiativa domnului Dimiu, am făcut treaba aceasta, înainte să dau la TCM. Apoi, în anul IV la TCM, am vrut să renunţ şi să dau din nou la teatru. Atunci nu aveai voie să faci două facultăţi. Prietenii mei din acea perioadă, când teatrul nu mai era ceea ce fusese odată, m-au sfătuit să păstrez actoria doar ca pasiune şi să termin TCM.
- De curând aţi pus bazele unei Asociaţii Culturale. Despre ce este vorba?
- Am pornit de la o idee pe care eu am vrut să o plasez primăriei, anul trecut. Întors inginer la Câmpina, am mai încercat să revigorez teatrul, cu grupuri de umor, spectacole cu forţe locale. În perioada aceea puteai să aduci şi o formaţie, cum era Meteor sau altele, aveam dansuri, aveam tot ce ne trebuie să facem un spectacol de revistă. Îi aveam invitaţi pe Arşinel şi Stela Popescu pe cap de afiş, de exemplu, iar sălile erau pline. Imediat după revoluţie, toată lumea a devenit ocupată, nimeni nu a mai avut timp să se ocupe de teatru. Am încercat să demonstrez că există timp. Am mai încercat de câteva ori să mai facem câte o piesă de teatru de amatori aici, la Câmpina, dar n-a mai ieşit. Ne-a ieşit un spectacol de muzică şi poezie la un moment dat, apoi a murit toată treaba. Am constatat că la nivelul oraşului nu se mai făcea nimic. Această Casă de Cultură, eu consider că e făcută special pentru spectacole, pentru teatru. Câmpinenii spun „la Teatru” şi nu, „la Casa de Cultură”. În condiţiile astea mi-am propus să fac ceva, ca să reînvie această activitate. Prima dată am vorbit cu domnul primar. I-am spus că există un teatru de proiect, este la modă, este copiat din occident, nu trebuie să se mai plătească nimic în plus. La un spectacol se pot aduce regizorii, actorii cu care vrem să lucrăm, se finanţează acel proiect, se face spectacolul şi se joacă de câte ori dorim. Mai vrem un spectacol, mai facem un proiect. Nu trebuie să angajăm actori, regizori. Sunt colaborări. Primăria trebuia să amenajeze Casa de Cultură, iar teatrul acesta să funcţioneze pe proiecte. Aşa ceva există de exemplu, la Buzău, Târgu Mureş, Giurgiu, pentru că în oraşele mari s-au desfiinţat teatrele profesioniste. Acum există teatre pe proiecte, finanţate de consiliile locale sau de primării. Ele nu mai au angajaţi permanenţi, au un director cum e şi la noi la Casa de Cultură şi trei-patru oameni care să aibă grijă de ea. În rest, pentru spectacolele respective sunt proiecte şi oamenii sunt finanţaţi strict, pentru fiecare spectacol.
- Cum a fost primită această idee?
- Am primit un refuz, motivându-se că nu se complică, nu sunt bani, nu se poate. Din acest motiv am venit cu ideea să facem o asociaţie culturală, ca să facem noi acest lucru, să demonstrăm că se poate. Am început împreună cu prietenul meu, actorul şi regizorul Dan Tudor de la Teatrul Naţional din Bucureşti. L-am mai cooptat şi pe maestrul Mircea Albulescu. A fost cu noi, am semnat actele asociaţiei şi ne-a zis că dânsul nu se implică decât cu numele, noi fiind conştienţi de rezonanţa şi reputaţia acestuia. Dânsul a apreciat ce vrem să facem, având o singură doleanţă, ca atunci când nu o să mai fie printre noi, acest teatru să se numească „Mircea Albulescu”. Pot să vă spun că am făcut demersuri în acest sens, pentru a numi Asociaţia Teatrul Proiect Câmpina cu numele dânsului acum, când poate să se bucure şi dumnealui şi care va fi pe lângă Casa de Cultură. Deocamdată, am constituit asociaţia, în data de 11.11.2011, la notariatul din Câmpina, o zi care cred că ne va purta noroc. Noi facem asociaţia să funcţioneze, fiecare răspunzând de sectorul lui. Eu mă ocup de organizare la nivelul oraşului Câmpina, iar Tudor se ocupă de relaţia cu teatrele, pentru că am început să aducem câte un spectacol pe lună. Este deja al doilea an când facem treaba asta, pentru a aduce din nou publicul, pentru a-l recâştiga şi a-şi recăpăta obişnuinţa de a veni la spectacole.
- De unde obţineţi sprijin financiar?
- Am început cu sprijinul domnului Simion Ion de la Confind, care a fost primul dintre sponsori, alături de noi. Spectacolele trebuie plătite Teatrului care le aduce, trebuie plătiţi actorii, transportul, sala pentru care plătim chirie printr-un contract, tot ce presupune această acţiune. Noi aducem spectacole şi vindem bilete. Mie mi se pare normal ca un spectator să plătească. În urmă cu câţiva ani a existat o iniţiativă a primăriei prin care se aduceau spectacole pe care le plăteau, dar erau gratuite pentru public pe bază de invitaţie. Numai că, fiind cu invitaţie, se umplea jumătate din sală, iar oamenii care doreau să vină la spectacol, nu aveau bilete, pentru că nu ştiau de unde să cumpere. Lumea poate veni şi la spectacolele aduse de altcineva şi la cele aduse de noi, pe afişul cărora ne punem sigla. Acest lucru garantează că acel spectacol se ţine cu siguranţă, fiind girate de cei doi actori cu care colaborez, prin seriozitate şi calitate. Aceasta e prima etapă parcursă, aceea de a aduce spectacole. Dar proiectul nostru înseamnă să înfiinţăm un teatru de proiecte, adică să investim noi, asociaţia, împreună cu sponsorii sau cu Consiliul Local, dacă doreşte şi să creăm un spectacol care este al nostru. Am făcut treaba asta anul trecut, cu un spectacol mai mic, doar cu două personaje. E vorba de „Două surori mortale” de Ana-Maria Bamberger cu Luminiţa Gheorghiu şi Anca Sigartău, în regia lui Dan Tudor. Spectacolul a fost făcut din fonduri proprii. Decorul a fost realizat la firma mea, repetiţiile s-au făcut în Bucureşti, apoi una generală aici, la Câmpina, unde l-am şi lansat. Noi plătim actorii pentru un număr de repetiţii şi de spectacole, inclusiv scenografie, decor. În momentul în care se reia spectacolul, plătim strict, actorii.
- Ce vă doriţi să realizaţi cu această asociaţie la nivelul oraşului Câmpina?
- În primul rând am vrut să ne recăpătăm publicul, dar în acelaşi timp ţintim către publicul tânăr. E unul dintre scopurile noastre directe. Am permis, pentru elevi, intrarea la spectacole cu preţuri reduse, cu condiţia să vină în grupuri. S-a discutat şi cu directorii şi profesorii de limba română din şcoli. S-a realizat ceva, e o percepţie bună. Al doilea lucru pe care ni l-am propus este să adunăm elevii atraşi de teatru şi să facă nişte cursuri aici, la Casa de Cultură. Nu în ultimul rând, anul trecut am iniţiat prima ediţie a Festivalului Teatrelor de Proiect din ţară. Ne-au ajutat Ministerul Culturii, Consiliul Local şi sponsorii noştri. Au fost patru zile de spectacole, câte două pe zi. Vrem ca acest festival să ia amploare, iar Câmpina să fie asimilată acestui eveniment. Actorilor le place aici, pentru că publicul e educat, cizelat. Anul acesta, pe lângă festival, vrem să mai facem un spectacol al nostru. Doresc, prin intermediul presei, să fac un apel către cei care doresc să vină alături de noi, să adunăm membri ai asociaţiei, plătitori sau nu, încercând să creăm un fond de rulment, cu o donaţie sau o cotizaţie, cu orice ne pot ajuta. Chiar doresc să rămână ceva bun pentru oraş, în urma activităţii acestei asociaţii.
Carmen NEGREU

Lectura NU dăunează grav sănătăţii!

Ultimele o sută de zile

Patrick McGuinnes este un scriitor puţin cunoscut în spaţiul cultural românesc sau, cel puţin, a fost până la publicarea volumului „Ultimele o sută de zile”. Născut tocmai în Tunisia în 1968, mama lui fiind belgiancă francofonă iar tatăl său cetăţean britanic cu decendenţă irlandeză, după cum numele său o relevă indubitabil, a crescut şi trăit în Venezuela, Iran, Anglia, Belgia şi România, experienţa pe care a folosit-o pentru a publica anul trecut primul său roman The Last hundred days care a cunoscut un relativ succes în spaţiul anglofon, fiind răsplătit chiar cu prestigiosul premiu britanic Costa Book Awards. Traducerea rapidă a lucrării în limba română rămâne lăudabilă căci ne oferă posibilitatea de a ne privi trecutul recent în oglindă. Însă este această oglindă una autentică sau doar tremuratul unei ape care, ştim bine, distorsionează imginea celui care se oglindeste? Atunci când deschizi o carte a cărei titlu este “Ultimele o sută de zile” iar subtitlul, cel de prezentare “Un roman despre sfârşitul comunismului în România” ai anumite aşteptări justificate, mai ales dacă este scris de un străin, Patrick Mc Guinness, care s-a aflat în acele moment de cumpănă în Republica Socialistă Română având posibilitatea de a observa, oarecum detaşat, dar atent, prăbuşirea unei lumi corupte până în măduva oaselor şi naşterea alteia, cam la fel de viciate, din start. Din nefericire, lectura volumului ‘Ultimele o sută de zile” s-a dovedit o adevărată încercare, challange- pentru a fi în pas cu timpul şi limba în care a fost scrisă cartea- pentru răbdarea noastră.
Firul narativ al cărţii este cât se poate de simplu chiar dacă autorul încearcă să-l transforme într-unul complicat şi complex (nu este!): un lector englez ajunge în România lui Ceauşescu la jumătatea lui aprilie 1989 pentru a preda limba şi literatura engleză la Universitatea din Bucureşti. Prima observaţie: din aprilie până în 22 decembrie 1989 sunt mai multe zile decat cele o sută clamate în titlul cărţii. O altă metodă pentru a atrage atenţia publicul anglofon? Passons. Dacă volumul ar fi rămas netradus, ar fi reprezentat doar o altă descriere insolită a dictaturii lui Ceausescu, una exotică, nebună şi totalitară, amestec de stalinism sovietic cu influenţe nord-coreene, imposibil de înţeles de către cititorii anglofoni care, până la urmă, nu au experimentat niciodată un asemenea sistem kafkian, pe propria lor piele. Acţiunea, relatată la persoana întâi, este un amestec eterogen între un thriller poliţisto-politic, una de dragoste (autorul trăieşte un scurt dar intens amor, foarte improbabil, cu fiica ministrului adjunct de Interne, Constantin Manea, al carei prenume este şi mai fatasmagoric, Cilea, şi care se termină rapid pentru că Cilea revine la mai vechea pasiune faţă de un alt mafiot dubios, Belanger, cel căruia autorul i-ar fi luat locul de lector) cu ample referiri la situaţia societală dezastroasă din România lui Ceauşescu. La aceste ingrediente se adaugă şi implicarea britanicului în mişcarea de rezistenţă anticomunistă (!-care?) infiltrata de Securitate, ample referiri la demolarea vechiului Bucureşti şi incursiuni în istoria comunismului românesc, totul aşezat pe fundalul unei societăţi în descompunere dar care avea să-şi revină rapid tocmai sub conducerea nomenklaturiştilor nemulţumiţi, reuniţi în Frontul Salvării Naţionale a cărui constituire este mult antedatată. Pentru această corespondenţă, McGuinness foloseşte prototipul lui Trofim care nu este nimeni altcineva decât un Silviu Brucan profund umanizat. Singurele bârne care susţin edificiul narativ al cărţii sunt tocmai cele care sunt extrase din realitatea istorică nealterată, brută şi brurtală, imaginile unei Românii aflate la capătul suflării şi răbdării, România anului 1989.” Plictiseala totalitară este altfel (faţă de plictiseala din Vest-n.m). O stare de aşteptare deja încărcată de dezamagire, în care evenimentul şi anticiparea sa se împletesc într-un ciclu neîntrerupt de tensiune şi acalmie.”1 Concluzia lui McGuinness îşi păstrează actualitatea şi s-a dovedit a fi fost realitatea postdecembristă cu exactitate „La bordel nou, aceleaşi curve bătrâne... la urma urmei, experienţa e de apreciat la o curvă...”2
Dacă Patrick  McGuinness s-ar fi mulţumit să se concentreze doar asupra celor trăite în mod real şi nemijlocit în perioada în care a fost în România ultimelor luni ale regimului ceauşist (ne-a fost imposibil să decoperim cât a zăbovit el cu adevărat în ţara noastră), ar fi conferit cărţii o doză de autenticitate memorialistică de prim ordin, iar volumul său nu ar fi fost un eşec, în opinia noastră, cel puţin. Lectura cărţii sale ne lasă impresia că McGuinness a căutat mai degrabă obţinerea recunoaşterii literare în spaţiul anglofon. În ce măsură a reusit, rămâne un subiect care merită dezbătut însă cititorul român va fi destul de greu de captivat cu relatarea ficţională a unor evenimente care au avut în mod logic, o cu totul altă semnificaţie pentru el, mult mai profundă şi directă. Vorba aia, tocăniţa engleza (celebra the stew) nu prea seamănă cu ghiveciul românesc!
Codruţ Constantinescu
1 Pag.9
2 Pag.342