22 aprilie 2013

Grea pierdere pentru Câmpina: avocatul şi publicistul Ion Şovăială a părăsit această lume “plină de mizerii”

Într-una din zilele trecute, răpus de o peritonită galopantă, ne-a părăsit avocatul şi publicistul Ion Şovăială, unul dintre spiritele cele mai curate şi mai fecunde ale Câmpinei ultimelor decenii. De joi, 17 aprilie, ziua în care timpul nu a mai avut răbdare cu marele dispărut, breasla avocaţilor câmpineni a căpătat un gol etern, iar viaţa culturală a Câmpinei este şi va fi veşnic mai săracă. Ion Şovăială s-a născut în 1952, la Proviţa de Jos. A absolvit, în 1981, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti, devenind avocat şi activând la Câmpina, în cadrul Baroului Prahova. Şi-a iubit meseria de avocat, pe care a practicat-o cu pasiune, răbdare şi meticulozitate, cu o dăruire ieşită din comun. Cu toate acestea, meseria sa de mare suflet (pentru că Ion Şovăială avea un suflet bogat), a rămas publicistica, domeniu în care acesta şi-a adus contribuţii pe care cu greu le va putea egala un alt concetăţean al nostru.  Ultima sa realizare în domeniu o reprezintă suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, apărut împreună cu săptămânalul „Oglinda de azi”, supliment pe care Ion Şovăială l-a conceput şi realizat singur, desigur şi cu ajutorul colaborărilor unor scriitori reputaţi, pe care publicistul câmpinean i-a convins că merită să scrie în paginile acestei reviste ce şi-a construit, în timp, o bine meritată reputaţie. La „Oglinda” a scris o lungă perioadă de vreme, începând cu anul 2000. La începutul colaborării cu cea mai veche publicaţie câmpineană postdecembristă, scria câte un material răzleţ. Apoi a scos „Pagini literare”, sub forma unui supliment, care a ajuns revistă cu 32 de pagini, figurând chiar în Dicţionarul General al Literaturii Române editat de Academia Română. 
 
În ultimii şapte ani ai vieţii,  a creat, aşa cum am amintit mai devreme, suplimentul „Câmpina literar-artistică şi istorică”, inspirată de „Câmpina artistică literară”, suplimentul din ziarul-revistă „Câmpina” al lui Alexandru Tudor Miu, din perioada interbelică. Ironia sorţii face ca jurnalista Carmen Negreu, colaboratoare a ziarului Oglinda, care s-a stins din viaţă pe 8 martie 2013, să-i fi luat, în martie anul trecut, un amplu interviu lui Ion Şovăială. Interviul era intitulat “Sunt un tip care, din nefericire, nu trăieşte în realitate” şi a apărut în ziarul Valea Prahovei. La o lună după trecerea în nefiinţă a intervievatoarei sale, jurnalistul-avocat a urmat-o pe aceasta din urmă, neuitând să ne lase o moştenire culturală de excepţie: cele mai interesante şi mai documentate descrieri ale istoriei oraşului nostru din ultimul secol al existenţei sale, dintre cele apărute în perioada de după 1989. Fascinat de trecutul istoric şi literar al Câmpinei, el a încercat mereu (şi a reuşit de fiecare dată), să descopere şi să ofere tuturor informaţii despre viaţa de altădată a oraşului dintre Prahova şi Doftana. Informaţii 100% verificate din cele mai autorizate surse, după o muncă asiduă şi mii de ore petrecute în sălile bibliotecilor şi în subsolurile arhivelor. Se povesteşte că atât de mult îi plăcea lui Ion Şovăială să zăbovească ceasuri nesfârşite în Biblioteca Academiei, pentru a studia trecutul acestui oraş, încât a acceptat ca, într-o zi, pentru a nu-i fi tulburat studiul, să fie închis de bibliotecari multe ore printre rafturile de cărţi. Românii nu sunt un popor de ingraţi şi lichele, dar parcă un blestem a făcut ca, de multe ori, în decursul istoriei acestui neam să descoperim virtuţile marile personalităţi naţionale abia după moartea acestora. La fel s-a întâmplat şi în cazul lui Ion Şovăială, care ar fi putut scrie, dacă ar fi avut norocul să găsească nişte sponsori potriviţi, o monografie mult mai interesantă şi mai documentată decât cea apărută în 2002, plină de greşeli şi inadvertenţe, scrisă de un câmpinean get-beget, cu dragoste pentru aceste meleaguri, dar cu mai puţină aplecare spre studiul temeinic şi ştiinţific al documentelor de arhivă. Ion Şovăială, în ciuda semanticii numelui său de familie, era un om dintr-o bucată, care nu şovăia niciodată după ce lua o hotărâre, direct, franc, sincer, care nu se ascundea după vorbe şi atitudini.  Un om pe care fătărnicia şi fariseismul îl revoltau în cel mai înalt grad. De aceea îl şi întristau răutăţile şi meschinăriile omeneşti. “Sunt un tip care, din nefericire, nu trăieşte în realitate. Dar, în mod paradoxal, sunt avocat. Acolo, în avocatură, m-am întâlnit cu toate mizeriile lumii”, se confesa Ion Şovăială în interviul amintit ceva mai devreme. Nu a ştiut să se “roage” de sponsori ca atâţia “autori” cu multe volume publicate, citite doar de rudele “autorilor”. Autorităţile locale, care îi cunoşteau activitatea, ar fi putut să îi ofere finanţarea corespunzătoare, cu ajutorul căreia el ar fi scos o monografie a Câmpinei extrem de valoroasă şi de documentată, o lucrare de cea mai înaltă ţinută culturală. Aşa, ne-am pricopsit cu o monografie a Câmpinei plină de greşeli gramaticale, ca să nu spunem mai multe. Ion Şovăială a publicat multe articole fără a fi remunerat, a scris mult doar de dragul scrisului, doar de dragul cititorilor săi cărora voia să le ofere “felii de viaţă” câmpineană, din Câmpina de altădată, dar şi din cea de azi. Generaţiile viitoare s-ar putea să realizeze cândva, dacă vor ajunge să-i citească scrierile, cât de mult a pierdut cultura câmpineană prin trecerea în nefiinţă a lui Ion Şovăială. Deşi a iubit Câmpina din toată fiinţa sa, autorităţile nu l-au apreciat pe Ion Şovăială la justa sa valoare. Legislativul municipal actual are şansa de a îndrepta lucrurile. Astfel, Consiliul Local ar putea finanţa publicarea lucrărilor şi materialelor semnate de Ion Şovăială şi care nu au văzut lumina tiparului. Ori, chiar mai mult, ar putea hotărî să fie adunate şi tipărite  toate scrierile semnate de marele dispărut într-o lucrare amplă, în  câteva volume. În acest fel, administraţia publică locală i-ar întoarce măcar o parte din respectul şi dragostea cu care avocatul-publicist şi-a slujit cititorii şi oraşul său de suflet. L-ar răsplăti măcar parţial pe Ion Şovăială pentru toate sacrificiile aduse, în decursul multor decenii, pe altarul vieţii sale numit Câmpina. A.N. 
Colegii săi avocaţi, aşa cum l-au cunoscut:
Av. Monica Onea: “Este printre puţinii oameni erudiţi în sens enciclopedic pe care i-am cunoscut în decursul vieţii mele. Avea o vastă cultură, ştia foarte multă istorie, era un critic şi un istoric literar iscusit, dar şi un critic de artă, căci avea şi un gust estetic desăvârşit. Făcea toate lucrurile acestea dintr-o mare pasiune, cu o dăruire supraomenească. Nu din obligaţie. Pot spune că adevărata sa meserie, meseria de suflet, să zic aşa, nu a fost avocatura, ci scrisul. Deşi ambele meserii şi le făcea cu maximă dăruire. Nu scria nimic înainte de a se documenta temeinic. Tot ce făcea făcea cu maximă seriozitate. Nu-i plăceau lucrurile de mântuială. Era foarte nemulţumit de faptul că există şi o categorie de critici şi istorici literari care nu dădeau o mare importanţă unor informaţii foarte exacte şi foarte corecte. Or, pentru aflarea acestor informaţii, maestrul mergea din sursă în sursă până afla adevărul adevărat. Oricât de dureros ar fi fost el. Era nemulţumit de tagma publiciştilor care scriau doar de dragul de a se vedea publicaţi, nu de dragul de a afla şi prezenta cititorilor adevărurile vieţii. Era tare mâhnit, pentru că adunase, în decursul vieţii sale, multe materiale extrem de valoroase pe care nu le-a putut publica. Ştiu că ţinea foarte mult să scoată un fel de enciclopedie, cu cunoştinţe din numeroase domenii.”
Av. Alexandru Voica: “Am fost elevul dânsului în stagiatură şi pot spune că era un tip deosebit. Sensibil, cult, serios, un suflet generos şi un caracter ales. Am învăţat foarte multe lucruri frumoase de la dânsul. Avea o mare aplecare spre istorie şi literatură, spre cunoaşterea adevărurilor vieţii, în general, şi a vieţii acestui oraş, în particular. Era un mare patriot, nu l-am auzit niciodată vorbind de rău poporul român. Într-un interviu, am văzut că a declarat că dânsul nu trăieşte în realitate. Eu cred, dimpotrivă, că a fost un om al realităţii, care era măcinat de cunoaşterea adevărului în orice domeniu, de scoaterea lui la suprafaţă pentru a fi oferit cititorilor săi. Cred că a folosit o figură de stil, o metaforă prin care voia să se detaşeze de răutăţile lumii cotidiene. Am ţinut foarte mult la dl. Şovăială. Am avut o relaţie cu totul specială, am ţinut la dânsul ca la un părinte. Nu-l voi uita niciodată.”
Av. George Iordache: “Vestea morţii dlui Şovăială ne-a luat pe toţi prin surprindere. Era un om foarte serios şi foarte bun în tot ce făcea. Era un critic acerb al urâţeniei vieţii cotidiene pline de ură şi egoism, al goanei după înavuţire cu orice preţ care a pus azi stăpânire pe sufletele multor români. M-a sfătuit să citesc “Ciocoii vechi şi noi” al lui Nicolae Filimon, pentru a vedea cât de mult seamănă lumea noastră de azi cu lumea lui Dinu Păturică, eroul romanului. De multe ori, dimineaţa, când ne întâlneam, îmi amintea de lumea rapace a lui Păturică, întrebându-mă: «Ei, ce nu se potriveşte cu ce trăim azi?»”

Ion Şovăială a început să publice din 1969. Prima dată a scris pentru „Flamura Prahovei” (ziarul „Prahova” de azi). Apoi, a scris pentru „Cacialmaua”, la Ploieşti, pentru „Păcală”, la Craiova, pentru „Amprenta”, la Buzău. Ulterior, a publicat vreo patru-cinci ani în ziarul „Ploieştii”, unde a făcut cronică plastică, prezentare de carte etc. A publicat şi în „Informaţia Prahovei”. La Ploieşti, a scos primul supliment de cultură din judeţ, după Revoluţie, care se numea „Repere” şi apărea odată cu ziarul „Ploieştii”. Pasiunea scrisului a moştenit-o de la bunicul său, cu care făcea poezii de când era copil, iar bunicul îl punea să caute rime. Apoi, după „Repere”, a scos suplimentul „Orion” cu „Informaţia Prahovei”. Au urmat “Pagini literare” şi “Câmpina literar-artistică şi istorică”, editate împreună cu revista “Oglinda de azi”.

Cuvântul care înţeapă

Moartea domnului Şovăială

Din nefericire, mă aflu din nou, într-un interval de timp foarte scurt, în situaţia de a privi prin fereastra regretelor, la dispariţia unui coleg de breaslă, colaborator asiduu şi important al publicaţiei pe care o conduc. Sunt bulversat de injusteţea acestei dispariţii, care mă duce din nou cu gândul la rostul trecerii noastre prin lume şi chiar la o reaşezare a conceptului existenţial personal. Ne dorim atât de multe şi efemere lucruri şi în fond nu suntem decât un nasture prins cu un fir de aţă la manşeta unei cămăşi cârpite numite viaţă.
Moartea domnului Ion Şovăială - (în urma unei tratabile infecţii abdominale, ignorată nejustificat de mult – rămâne în discuţie modul de abordare al medicilor câmpineni şi ploieşteni în acest caz) - avocat, publicist, arhivist de excepţie şi istoric al trecerilor notabile prin lume, înseamnă, în fapt, şi moartea subită a mare parte din amintirile Câmpinei, pe care acest specialist le culegea, uneori enervant de meticulos, de la oameni, pentru a le reda omenirii ca sursă de informaţie şi inspiraţie.
Ion Şovăială săpa neobosit în trecutul societăţii noastre, pentru că prezentul îl dezgusta, iar viitorul, spunea el, „se poate clădi doar pe fundamentul a ceea ce a fost bun în trecut”. În discuţiile periodice pe care le purtam în redacţie (de patru, cinci ori pe lună, atunci când venea să lucreze la suplimentul cultural al săptămânalului „Oglinda de azi”) se arăta măcinat de nedreptate, în general şi fascinat de izvoarele existenţei şi activităţii unor importanţi oameni de cultură şi artă care au trăit ori care au lăsat semnul trecerii lor prin acest oraş. Îl invidiam pentru această forţă de a regăsi trecutul, cu toate că-l observam cum se consumă  mai mult decât era cazul pentru tot ceea ce făcea. În ultimii ani refuza orice fel de colaborare cu oamenii strâmbi, autorităţi, culturnici ori simpli cetăţeni. Aşa se întâmpla să pară în ochii multor cunoscuţi drept un personaj ciudat, greu de înţeles.
Pentru cine îl cunoştea cu adevărat, Ion Şovăială era un perfecţionist şi un om foarte puţin dispus la compromisul prieteniei ori amiciţiei de complezenţă. Se proteja de lume şi cu toate astea trăia pentru ea, oferindu-i mărturii uneori definitiv uitate. „Câmpina literar-artistică şi istorică”  -(ultimul proiect de lungă durată al activităţii sale publicistice) - suplimentul cultural apărut ani la rând, sub îngrijirea sa, în săptămânalul „Oglinda de azi”, este o dovadă vie în acest sens.
Ion Şovăială a fost unul dintre puţinii români care au făcut gazete culturale aproape de unii singuri, fără să ceară nimic în schimb şi pentru asta trebuia să-i fim recunoscători aici, pe Pământ şi nu de aici înainte, în gând, aşa cum ştim noi bine să procedăm cu toţi adevăraţii truditori ai acestui neam.
În ceea ce mă priveşte, am un mare regret faţă de acest om şi anume acela de a fi întârziat să îl anunţ, cât încă trăia, că am reuşit, cu multe eforturi, să obţin fondurile necesare pentru a-i publica într-un volum, poate chiar două, valoroasa muncă din ultimii zece ani. Ştiu că aştepta această veste şi că s-ar fi bucurat pentru un vis împlinit. Sigur că am să-i împlinesc dorinţa, ca pe o datorie de onoare, însă gestul nu îmi va acoperi amărăciunea.
Dacă în finalul acestei mult prea scurte scriituri despre dispariţia prematură a lui Ion Şovăială aş spune că a lăsat în urma sa un imens gol în cultura câmpineană, ar fi prea puţin şi sunt sigur că un asemenea clişeu i-ar fi displăcut în primul rând lui, un om atât de modest.
Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook.
Florin FRĂŢILĂ

In memoriam Ion T. Şovăială

“Să fii sămânţă şi să te sprijini pe propriul tău pământ…”

Iată un vers din Nichita Stănescu care a intitulat una din sculpturile lui Gabriel Sitaru, care a plăcut cel mai mult publicistului Ion T. Şovăială, avocat de profesie şi scriitor, documentarist, publicist, de vocaţie.
Lăsând în urmă plăcerile dureroase ale unei vieţi scurte-amare, îndulcite de bucuria dragostei filiale şi a dragostei pentru frumos şi bine, Ion T. Şovăială îşi caută acum idealurile de perfecţiune la care a fost un asiduu aspirant în timpul vieţii, în dimensiunea absolută despre care cu toţi sperăm ca este “lumea celor drepţi”.
Măcinat de un rău care l-a frământat în ultima vreme, Şovi îşi ia acum rămas bun de la viaţa terestră şi prin conştiinta prietenilor şi cunoscuţilor cu care ani de zile a împărtăşit fie idealurile sale, fie bucuriile, tristeţile sau regretele şi de cele mai multe ori o glumă bună şi plină de tâlc, rămane acelaşi perpetuu susţinător al cauzelor pierdute, al proceselor de conştiinţă nerezolvate li al privirilor răscolitoare către sinele absolut. Poate cu regretul unei opere neterminate, poate cu dorul de o viaţă darnică, dar perfidă, care i-a dat cu o mână şi i-a luat cu cealaltă şi în mod sigur cu un spirit vecin cu sublimul, Puşu, după numele de alint cu care l-au chemat cei care l-au iubit, a trecut graniţa către nefiinţă, grăbindu-se parcă la întâlnirea intempestivă cu părinţii săi mult iubiţi de acesta, cu deztruparea dumnezeiască, cu dezrobirea din lanţurile ruginite ale pământescului crud, care l-a încercat cu dezamăgirile diurne şi nostalgiile nocturne -  pe care sufletul său sensibil le-a trăit la cote maxime.
Din păcate, la moartea lui nu mai putem decât să înşirăm fraze lungi, care să ne rătăcească durerea, evocând cu tandreţe, gingaşia şi delicateţea sufletească a celui care a fost Ion T. Şovăială în această viaţă şi care rămâne chiar şi după trecerea in nefiinţă, prietenul tainic şi discret al sentimentelor nerostite, al trăirilor de vibraţie înaltă, al cuvintelor ticluite.
Împletit în frazele lungi şi lirice ale propriei sale vieţi, Şovi a depus ultimele “concluzii scrise”, în avocatură, dar vor fi încă multe note scrise în literatură, subsemnate de ION T. ŞOVĂIALĂ, activitatea sa literară prolifică nefiind încă publicată. Cât despre notele nescrise, acestea rămân în suspansul unei conştiinţe postume. Avocaţii nu-l vor mai saluta în fiecare zi, editorii nu-i vor mai strânge mâna, prietenii nu-i vor mai zâmbi.
Am depus pe pieptul fără suflare florile prieteniei, flori de primăvară netrăita ce-şi ia rămas bun de la Ion T. Şovăială.
Vântul îşi aruncă privirea înapoi cu mânie, purtând cu el sufletul rătăcitor al adormiţilor întru veşnicie, îngropând o sămânţă care se sprijină pe propriul ei pământ. Să trăieşti, Şovăială, în câmpiile lirice ale veşniciei însorite! 
Carmen SITARU

Editorial

UN REPER MORAL
   
    Reperul istoric Ion Iliescu spune despre Adrian Năstase că este un reper moral. Congresul PSD îl aclamă în picioare pe infractorul (o spune sentinţa) respectiv. Fără să înţeleagă că fiecare palmă de aplauze este o palmă pe obrazul justiţiei. Cred că forurile de conducere ale justiţiei, foarte vocale cu alte prilejuri în a incrimina orice adiere de critică la adresa sacrei instituţii, ar trebui să ia atitudine. Moralistul sceptic din mine rămîne interzis în faţa insolenţei cu care partidul ce se vrea stegarul României spre viitor îl aclamă pe un corupt. Orice discurs, oricît de împănat cu sloganuri „progresiste”, „europeniste” se află imediat contrazis de această aclamare a unui puşcăriaş. (apud Ion Cristoiu). Oricît ne-am ascunde după cuvinte, asta este realitatea. Şi imaginea în exterior (oamenii ăia chiar pun preţ pe justiţie, un om condamnat îşi pierde autoritatea morală) nu poate fi decît determinată de acest gest. Toată frustrarea pesedeilor, îngroziţi de o justiţie care s-a emancipat puţin de politic, s-a descărcat în aceste aclamaţii demne de congresele peceriste. Congresul acestui partid nu a avut nimic de-a face cu ceea ce se petrece într-o democraţie. A fost o tipică regie de putere, o exfoliere a unei oligarhii care trebuie să-şi demonstreze sie-şi şi poporului că deţine puterea absolută. Sigur, nu mă aştept ca politologii Alina Mungiu sau Pârvulescu să observe asemenea chestii, pentru ei PSD este legitim pur şi simplu pentru că a fost votat. Fals, profund fals.

Cosmin Covrig – singurul olimpic internaţional al Câmpinei din 2012

Continuăm serialul prin care ne propunem să-i popularizăm pe unii dintre cei mai buni elevi ai Câmpinei, pe cei care, în anul 2012, s-au calificat pentru faza pe ţară la una dintre olimpiadele şcolare.
Astăzi, vă prezentăm un interviu realizat cu un fost elev, azi student, Cosmin Covrig, care, în anul şcolar precedent, chiar a trecut de faza naţională şi a câştigat o valoroasă menţiune la Olimpiada Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească. Anul trecut, Cosmin era elev în clasa a XII-E la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, iar astăzi este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti.

Reporter: Ce performanţe şcolare ai obţinut cât ai fost elev la Colegiul Grigorescu?
Cosmin Covrig: Perioada de liceu, pot spune, a fost una fructuoasă în diverse domenii, printre care rezultate notabile la faza judeţeană (menţiune şi premii II sau III, în ani diferiţi), la olimpiadele de limba şi literatura română, culminând cu un premiu I care nu a adus, din păcate, o participare la faza naţională, din cauza diferenţelor de sutimi dintre nota mea şi nota concurentului care a ieşit primul. Am participat şi la olimpiade de istorie şi religie (unde am obţinut o menţiune la faza judeţeană), dar momentul culminant al performanţelor mele în liceu a fost tocmai această Olimpiadă Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească, ţinută la Baia Mare, la care am ajuns trecând şi prin faza naţională a concursului de la Câmpulung Moldovenesc. Anterior acestui moment (în anul 2011), reuşisem o altă participare, tot la faza naţională a acestui concurs, desfăşurat de această dată la Mănăstirea Putna, unde am luat premiul III. Cam acesta este traseul meu din punct de vedere al olimpiadelor şi concursurilor din şcoală.
Rep.: Ce înseamnă Olimpiada Internaţională de Limbă, Cultură şi Spiritualitate Românească? Pentru că, după denumire, cultura românească ar părea de anvergură mondială.
C.C:  Acest concurs m-a atras tocmai prin tematica pe care o propunea celor dornici de a se înscrie într-un astfel de efort: găseam pentru prima dată o competiţie care implica atât cunoştinţe de limbă şi literatură română, cât şi de teologie, istoria religiilor, chiar etnografie şi simbolistică. Reprezenta astfel o arie foarte vastă, în care se dorea tratarea a ceea ce numim “civilizaţia românească” în tot ceea ce are ea mai profund şi mai elevat. Caracterul interdisciplinar era dublat de un interes personal pe care concurentul trebuia să şi-l asume faţă de moştenirea culturală a poporului român şi tratarea lui în raport cu toată moştenirea spirituală a umanităţii. Mai concret, ce înseamnă spiritualitatea românească în cadrul simţirii spirituale a umanităţii.
Caracterul internaţional a fost dat de faptul că, la Baia Mare, organizatorii au încercat să adune elevi din toate spaţiile în care există o prezenţă românească, mulţi dintre concurenţi nefiind de naţionalitate română, ci studiind în şcolile româneşti din diverse ţări, precum Republica Moldova, Ucraina, Serbia, diaspora românească din spaţiul vestic european, din ţări ca Spania, Olanda, Franţa. La concurs au luat parte candidaţi din peste 10 ţări, lucru remarcabil, zic eu, având în vedere dimensiunea oarecum restrânsă a competiţiei la spaţiul românesc. M-a frapat efectiv şi apropierea pe care elevii străini o aveau faţă de trăirea românească, suprapunând-o peste propria lor moştenire naţională.
Rep.: Cum s-a desfăşurat ediţia de anul trecut a acestei olimpiade internaţionale la care ai câştigat o valoroasă menţiune ?
C.C.: Organizarea concursului a fost asigurată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, într-o ambianţă multietnică, multiculturală şi plină de varietate din punct de vedere lingvistic, lucru care ne-a impresionat şi ne-a învăţat în acelaşi timp multe lucruri despre dialogul fiecăruia cu celălalt de lângă noi. Am fost cazaţi la hotel Mara din Baia Mare, în condiţii minunate, şi duşi în excursii tematice prin tot Maramureşul istoric (locuri ca Cimitirul Vesel de la Săpânţa, Mănăstirea Bârsana, “Memorialul Durerii” din Sighetul Marmaţiei), care aveau scopul de a ne familiariza cu obiective importante din istoria şi cultura românească.
Subiectele au fost atât în scris (aici am avut de analizat poezii cu mesaj mistic ale unor mari poeţi români precum Ioan Alexandru, Vasile Voiculescu, apoi de scris eseuri argumentative pornind de la un interviu al lui Nicolae Steinhardt legat de nevoia religioasă a omului, dar şi eseuri libere despre ce înseamnă, în fapt , a fi român), dar şi orale, noi având provocarea de a prezenta cât mai sugestiv impresiile noastre legate de obiectivele vizitate în excursiile de care pomeneam mai devreme.
Rep.: Astăzi, eşti student la Facultatea de Teologie. Ai fost atras, din copilărie, de cele sfinte? Când ai simţit că trebuie să îmbraci haina de slujitor al lui Dumnezeu şi să te dedici misiunii de a propovădui cuvântul Domnului pe acest pământ?
C.C.:  Nu pot spune că dorinţa mea şi nevoia mea spre cele sfinte vin din copilărie. Este adevărat că am fost familiarizat de mic cu ceea ce înseamnă Biserica, dar până de curând, relaţia mea cu Biserica era una nedezvoltată, fără plinătate. Momentul în care am înţeles (în măsura în care cineva poate înţelege un element al Dumnezeirii), ce implică Biserica de fapt, se leagă tot de concursul pentru care dau astăzi acest interviu. În 2011, spuneam că am fost găzduit la Mănăstirea Putna pentru faza naţională. Atmosfera de acolo m-a încărcat atât de mult, m-a provocat să ies atât de mult din indiferenţa pe care mi-o indusesem singur, încât a reprezentat o renaştere pentru mine. Şi spun asta fără să exagerez. De atunci, am început să particip treptat la viaţa liturgică, să mă îngrijesc mai mult de suflet. Şi astfel am ajuns până la acest moment, când sunt student teolog. Nu am certitudinea că voi fi preot vreodată, deşi nu pot spune că nu-mi doresc asta. Prefer să las în seama Proniei acest pas şi pentru timpul potrivit.
Rep.: Are spiritualitatea românească, şi mă gândesc aici la spiritul religios al românului, o trăsătură definitorie?
C.C.: Din ceea ce am înţeles încercând să studiez personal lucrurile, românii au fost unul dintre popoarele cel mai repede şi mai uşor creştinate, dacă nu chiar singurul. Dacă ne uităm numai la vecinii noştri, vedem că, peste tot, creştinarea s-a făcut în mod vertical, de sus în jos: odată ce liderul statului se convertea la creştinism, în varianta răsăriteană sau occidentală, automat toţi locuitorii primeau forţat convertirea (a se vedea, ca exemplu, bulgarii, ungurii şi ruşii). Deosebită de toate acestea, creştinarea daco-romanilor s-a făcut extrem de repede şi voluntar din partea fiecărui individ. Şi spun aceasta, pentru că noi aveam deja, în acel moment, un traseu spiritual de natură să pregătească primirea creştinismului: Zalmoxis, divinitatea dacică despre se spunea că a coborât în peşteră vreme de 3 ani, reapărând mai apoi la suprafaţă. El era astfel un prototip al Învierii, al renaşterii condiţiei umane. Atunci când Hristos a fost propovăduit pentru prima oară la noi în Dobrogea, localnicii au realizat că ei prefiguraseră, prin credinţa lor în Zalmoxis, opera de Mântuire şi Înviere a lui Hristos, astfel că au îmbrăţişat creştinismul în masă. Cred că ei îl vedeau ca pe continuarea firească a fostului lor cult, ajungând ulterior să înţeleagă valenţele noii lor religii şi să şi le asume ca atare. Ca să nu mai spun că modele de înviere şi renaştere se găsesc în toate religiile lumii, de la cultele de mistere antice până astăzi. Neavând plinătatea revelaţiei dumnezeieşti, fiecare religie a păstrat totuşi din mentalul colectiv ideea de mântuire pe care Hristos a realizat-o pe pământ.
Desfăşurarea istorică a neamului românesc a arătat puterea pe care ortodoxia românească a avut-o în evoluţia naţiunii române: vedem prezentă aderenţa la creştinism şi în războaiele antiotomane, şi în naşterea României moderne, în evoluţia culturii româneşti de astăzi. Fără a face exagerările altora, pot spune că românul s-a născut creştin. L-a iubit pe Hristos şi a trăit împreună cu El în spaţiul liturgic şi în viaţă dintotdeauna, încărcat de o tulburătoare seninătate.
Rep.: Eu nici astăzi nu am înţeles prea bine de ce Paştele ortodox şi Paştele catolic coincid, uneori, ca dată, dar, de cele mai multe ori, sunt decalate de perioade variabile, cuprinse între o săptămână şi cinci săptămâni, catolicii sărbătorind mereu primii Învierea Mântuitorului?
C.C.: Mărturisesc că nici eu nu sunt atât de avizat în această problemă şi vă pot da o explicaţie destul de sumară, dar care sper să lămurească puţin lucrurile: data Paştelui depinde de două fenomene naturale, unul fix, altul nestabilit de dinainte, şi anume echinocţiul de primăvară şi prima lună plină de după el. Data Paştelui urmează imediat acestor două repere în ordine cronologică. Problema stă în faptul că, deşi noi am adoptat calendarul gregorian actual încă în perioada de după Primul Război Mondial, există Biserici ortodoxe care nu l-au adoptat, pe care noi azi le cunoaştem ca fiind „de rit vechi” (exemplu: Biserica Ortodoxă Rusă). Din această cauză, s-a luat decizia ca şi noi să sărbătorim Paştele după vechiul calendar, chiar dacă acesta nu mai este calendarul nostru, întrucît Învierea Domnului (sărbătoarea definitorie pentru religia creştină), trebuie sărbătorită de toate Bisericile Ortodoxe simultan, ca un semn de comuniune şi iubire între ele. E o chestiune destul de delicată, asupra căreia nu aş vrea să insist, sper ca măcar această explicaţie să fie una suficientă.
Rep.: Care sunt, în opinia ta, cei mai mari oameni de cultură ai românilor; primii trei?
C.C.:  Este destul de greu să fac un top în această privinţă, dar există trei coloşi care au fost definitorii pentru cultura noastră în raport cu cea mondială, arătând că nu suntem cu nimic inferiori cultural celor din Occident. Primul este Mihai Eminescu. Nu vreau ca alegerea mea să fie considerată un stereotip, eu chiar cred că am avut în el unul dintre cei mai mari poeţi universali, atât prin complexitatea operei sale, cât şi prin volumul său de cunoştinţe enciclopedice. Al doilea ar fi Dimitrie Cantemir (unul dintre cei mai mari oameni de cultură europeni ai veacurilor 17-18), căruia turcii de astăzi îi sunt tributari pentru lucrările sale de istorie otomană şi muzică. În cazul său, vorbim de un om complet în cel mai renascentist sens al cuvântului, aşa cum visa poate numai Leonardo da Vinci să fie. Al treilea este Mircea Eliade, plin de strălucire atât în arta literară, cât şi în istoria religiilor, fiind unul dintre corifeii ei ca ştiinţă.
Rep.: Care este cel mai mare martir creştin al neamului?
C.C.: Cred că unul dintre cele mai tulburătoare exemple de martiriu românesc, şi care reprezintă totodată un simbol pentru întreaga sa generaţie, pusă în aceeaşi situaţie, este  Valeriu Gafencu, numit şi “Sfântul Închisorilor”. Este unul dintre numeroşii tineri intelectuali ai generaţiilor anilor 40-50, atunci când represiunea comunistă se afla la apogeu, ajuns în mai multe închisori şi mutat, în cele din urmă, la Târgu-Ocna. Trecând prin toate chinurile posibile, cu unica preocupare de a intra în comuniune cu Dumnezeu, întreaga sa existenţă în închisoare a fost una de dăruire faţă de aproape, până la sacrificiu, şi de rugăciune continuă. Nu vreau să insist foarte mult asupra vieţii sale, prefer să îi îndemn pe cititorii dumneavoastră să caute personal informaţii despre acest om.
Rep.: Malraux spunea “Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Ce să înţelegem din acest citat celebru şi controversat?
C.C.: Eu aş tinde să plasez această maximă în contextul lumii noastre contemporane, al secularizării, în care remarcăm o ciudată  migrare a individului din interiorul său spre exterior. Unica noastră preocupare acum este traiul de zi cu zi, satisfacerea tuturor plăcerilor şi fericirea. Uităm totuşi, sau vrem să ignorăm, faptul că a-l renega pe Dumnezeu nu ne dă libertatea şi independenţa pe care ne-o dorim atât de mult, ci tocmai inversul. Suntem din ce în ce mai animalizaţi, reduşi la o stare de apatie şi indiferenţă. Prestăm toate muncile şi activităţile posibile, dar nu mai ştim nici pentru ce le facem, iar aceasta se întâmplă pentru faptul că ne-am uitat esenţa, originea spirituală, ne-am înstrăinat de sacru şi am încercat să-l înlocuim cu propria noastră forţă. Ceea ce trebuie noi să înţelegem despre religios, sacru, mistic, sau cum mai vreţi să îi spunem, este faptul că Dumnezeu este prezent în istorie, lucrează în istorie, luptă permanent alături de noi şi pentru noi. Devoţiunea noastră trebuie să însemne tocmai conştientizarea adevăratului nostru izvor, al originii noastre de copărtaş la tainele divinului şi ale lumii, deschiderea spre o iubire mai presus de cuget şi simţire.
Omul secolului XXI trebuie să aleagă, mai mult decât toţi înaintaşii săi, calea către uniune sau calea către separare. A.N.

După aproape un deceniu de infestare, şipotul “Lac” are din nou apa potabilă

Cum poate un izvor să aibă apa, ani în şir, infestată cu microbi, pentru ca, dintr-o dată, în aceleaşi condiţii geo-climatice, ea să revină la parametrii potabilităţii fără griji, asta numai bunul Dumnezeu poate şti. Bunul Dumnezeu şi Direcţia de Sănatate Publică (DSP). Minunea s-a produs la ultima analiză a calităţii apei din cele trei izvoare captate (şipote) de pe domeniul public al Câmpinei. Este vorba doar despre izvoarele captate înregistrate în domeniul public al oraşului, deoarece mai este un izvor, puţin cunoscut şi folosit, situat pe marginea dreaptă a drumului care coboară spre Zorile, puţin înainte de ieşirea din oraş. Vorbim, aşadar, despre ultimele analize ale probelor prelevate de DSP din şipotul “Lac”, de lângă Lacul Bisericii, cel mai popular şi mai apreciat, ca şi din celelalte două şipote situate în cartierul Broaşte (şipotul “La Blanc”) şi în cartierul Voila, mai sus de Şcoala generală nr. 3 (şipotul “Voila”). Trimestrial, Primăria solicită Direcţiei de Sănătate Publică Prahova să preleveze  probe din apa celor trei şipote, pentru a verifica dacă este bună sau nu de băut. Apa şipotului “Lac” este cunoscută, de mai mulţi ani, a nu fi  bună de băut, o plăcuţă montată de multă vreme atenţionând asupra acestui lucru. Însă puţină lume ştie că, de fapt, în ultimii ani, analizele inspectorilor DSP au confirmat că la niciunul dintre şipotele municipiului apa nu este bună de băut. Dacă la şipotele “Lac” şi “La Blanc” tăbliţele care avertizează că apa nu este potabilă au rezistat hoţilor vânzători de fiare vechi, la şipotul Voila tabla avertizatoare a dispărut; dacă o fi fost pusă vreodată.  Anul trecut, în vară, rezultatele analizelor confirmau că apa celor trei şipote nu este bună de băut, din cauza bacteriilor conţinute (apa de la şipotul “La Blanck” conţinea, în plus, şi nitraţi). Cel mai puţin infestat şipot era, în iulie 2012, cel de pe Voila, a cărui apă, conform analizelor de laborator, conţinea doar bacterii coliforme. Într-un comunicat transmis recent Primăriei Câmpina, cei de la DSP Prahova au informat că, din probele analizate recent, doar apa de la “Lac” este bună de băut, apa celorlalte două şipote rămânând, în continuare, nepotabilă. Să fie această purificare neaşteptată a apei şipotului de la Lacul Bisericii o dovadă că cei care locuiesc pe dealul din care coboară izvorul captat au renuntat la modelul haznalelor şi WC-urilor de curte? Dacă da, atunci, dragă cititorule, se cheamă că ne-am integrat în Europa civilizată şi cu şipotul “Lac”. Numai să nu cădem din “Lac” în “Puţ”… A.N.

Colectările de impozite la bugetul local nu sunt prea optimiste

La 31 martie 2013, colectările de venituri (impozite, taxe, accesorii) la bugetul Câmpinei nu erau prea îmbucurătoare. Asupra dificultăţilor cu care s-ar putea confrunta municipalitatea în colectarea sumelor de bani aferente veniturilor bugetului local, Gheorghe Ecaterinescu a avertizat, nu cu mult timp în urmă, în şedinţa de final a dezbaterii publice a bugetului Câmpinei. Atunci, directorul Direcţiei Economice a Primăriei şi-a motivat avertismentul pe faptul că trei mari agenţi economici câmpineni sunt într-o situaţie financiară delicată: Turnătoria – în reorganizare judiciară, IRA – în lichidare, iar Rafinăria – într-un fel de agonie economică prelungită. Avertizarea lui Gheorghe Ecaterinescu a prins contur imediat cum s-a tras linie după adunarea sumelor colectate la primul termen scadent pentru încasarea taxelor şi impozitelor locale. Locuitorii Câmpinei, ca în fiecare an, şi-au îndeplinit obligaţiile fiscale într-o proporţie majoritară. Astfel, până la finalul lunii trecute, aproximativ 60% dintre câmpineni şi-au plătit taxele şi impozitele locale. “La primul termen de plată, 31 martie, toţi contribuabilii, fizici sau juridici, trebuie să-şi achite obligaţiile fiscale pe prima jumătate a anului. Cetăţenii au venit în număr mai mare decât firmele să-şi plătească impozitele. 60% dintre câmpineni şi-au plătit taxele şi impozitele locale, suma care a intrat în bugetul localităţii prin contribuţia acestora fiind de 3,5 milioane de lei. Gradul de colectare a obligaţiilor fiscale de la persoanele fizice a fost cu aproape patru procente peste cel înregistrat în perioada similară a anului trecut. 60% este un procent bun, pot spune că sunt mulţumit de încasările de la populaţie. Acest procent ridicat se datorează şi bonificaţiei de 10% pe care Consiliul Local a păstrat-o şi în acest an, pentru cei care au plătit până la 31 martie. Noi am propus aceeaşi bonificaţie şi pentru societăţile comerciale, dar Consiliul Local nu a aprobat-o. Avem însă multe restanţe de la persoanele juridice. Practic, de la nouă mari firme câmpinene ar fi trebuit să încasez până acum 10 miliarde de lei vechi (un milion de lei). Dacă ar plăti până la sfârşitul lunii aprilie, atunci când sper să o facă, am sări la 45% gradul de colectare de la persoanele juridice, care, în prezent, este de circa 36%. Practic, orice colectare de peste 40% este bună, iar ce reuşim peste 45% e foarte bine, având în vedere că 50% din venituri colectate este maximul ce se poate obţine la 31 martie.  O altă problemă pe care aş vrea să o semnalez are legătură cu impozitul pe clădirile firmelor. Legislaţia noastră fiscală prevede că agenţii economici trebuie să-şi facă reevaluarea clădirilor din trei în trei ani. Dacă nu se realizează această reevaluare după trei ani, impozitul se măreşte automat cu 10%, iar după 5 ani, cu 30%. Firmele îşi fac această reevaluare ca să nu fie amendate. Aproape tot timpul, valoarea de impozitare a imobilelor scade, ceea ce duce la scăderea impozitelor pe clădirile firmelor. Pentru că municipalitatea nu are niciun control asupra acestor reevaluări, cred că ar trebui să se impună, prin modificarea legislaţiei, un cuantum minim pentru fiecare tip de clădire”, ne-a declarat recent şeful finanţiştilor municipalităţii. A.N.

Campania împotriva escrocilor care păgubesc populaţia prin telefon a avut un mare succes

Anul trecut, reprezentanţii Poliţiei Naţionale şi ai Poliţiei Locale s-au văzut asaltaţi de numeroase plângeri, reclamaţii şi sesizări ale unor persoane înşelate şi păgubite de sume importante de bani prin cea mai “în vogă” escrocherie din ultimii ani: “metoda accidentul”. O escrocherie ce se poate aplica şi derula chiar din puşcărie (au fost prezentate în presă multe cazuri de acest fel), cu ajutorul unui telefon mobil, al unui “celular” (cei mai hâtri şi mai cinici spun că de aia se mai cheamă aşa telefonul mobil, pentru că poate fi folosit chiar din celula unui deţinut). Despre ce înseamnă această metodă, s-a tot spus şi scris, dar nicio repetiţie, în acest caz, nu este de prisos, ca măsură de prevenţie. Mai ales că, în ultima vreme, numărul câmpinenilor escrocaţi prin apeluri telefonice de către membrii unor reţele de infractori bine structurate a început să scadă. Avertizăm şi prevenim, aşadar, în legătură cu acţiunile, deseori reuşite, ale unor infractori versaţi care, prin intermediul unor “telefoane de urgenţă”, obţin de la cei apelaţi sume importante de bani, sub pretextul nevoii urgente de a rezolva “situaţia dramatică” a unor rude apropiate implicate în “accidente rutiere grave”. “Metoda accidentul”, cum mai este denumită escrocheria, este practicată îndeosebi în mediul rural, la telefon fiind sunate, cu predilecţie, persoane în vârstă, mai uşor de păcălit, din comunele învecinate municipiului. Însă nu de puţine ori au căzut victime persoane din Câmpina deloc vârstnice. “Scenariile” infractorilor sunt cam aceleaşi. Ele nu sunt deloc credibile la o analiză atentă, la rece, a solicitării necunoscuţilor apelanţi. Însă aflarea veştii că un apropiat al tău a suferit un grav accident rutier nu te poate lăsa deloc indiferent, ba chiar te poate aduce în pragul disperării, iar pe acest şoc emoţional mizează şi escrocii. Îngrijoraţi de atâtea escrocherii comise, oamenii legii au demarat, în luna martie, o campanie antişarlatanie de proporţii, pentru informarea populaţiei cu privire la noile metode de înşelăciune prin care escrocii încearcă să obţină bani de la cetăţeni. Lucrători ai Poliţiei Naţionale şi ai Poliţiei Locale, în colaborare cu 60 de elevi ai Şcolii de Poliţie, au constituit echipe care au luat la pas întregul oraş, pentru a avertiza asupra pericolului “metodei accidentul”. În scopul prevenirii consecinţelor acestei escrocherii, au fost distribuiţi în toate cartierele municipiului fluturaşi informativi, iar un anunţ de avertizare (în foto), a fost lipit în cele mai circulate zone ale oraşului. De asemenea, numeroşi trecători au fost opriţi, cu îngăduinţa acestora, avertizaţi în legătură cu noua escrocherie şi sfătuiţi astfel încât să nu-i cadă pradă. A fost solicitat sprijinul preoţilor din parohiile câmpinene, al doctorilor de familie, al tuturor celor care puteau fi de folos. Succesul campaniei a fost unul remarcabil, iar despre desfăşurarea şi reuşitele acţiunii ne-a vorbit Carmen Gheorghe, directoarea Poliţiei Locale: “Această campanie de prevenire a escrocheriilor prin telefon a avut un feed-back foarte bun. Poate chiar mai bun decât ne aşteptam. Fiind preveniţi, cetăţenii au ştiut cum să acţioneze pentru a nu cădea în plasa escrocilor. Mai mult, aşa cum fuseseră sfătuiţi, unii au intrat în “jocul” escrocilor, pentru a da răgazul oamenilor legii să poată acţiona în consecinţă. Cei care au fost sunaţi au avut mai mult curaj, mai multă deschidere spre noi, informându-ne rapid despre tentativele de înşelăciune la care au fost supuşi de către escroci în ultimele săptămâni. Au fost deschise zeci de dosare de către poliţiştii de la Poliţia Naţională, iar unele s-ar putea soluţiona cu prinderea infractorilor. Oricum, aceştia din urmă nu cred că vor mai putea înşela cu atâta uşurinţă oamenii în viitor. Am acţionat în toate cartierele oraşului, pe toate străzile. Pentru că escrocii sună mereu de pe telefonul fix, ne-am dat seama că nu au la dispoziţie decât cartea cu numerele de telefon, deci nu au foarte multe informaţii despre persoana apelată. Fiindcă, în cele mai multe cazuri, au fost sunate şi înşelate (sau doar s-a încercat înşelarea lor), persoane în vârstă, ne-am adresat bisericilor, ştiut fiind faptul că majoritatea enoriaşilor sunt persoane de vârsta a treia. Preoţii parohi ne-au ajutat foarte mult, avertizând oamenii, în timpul predicilor sau după terminarea slujbelor religioase, despre pericolul de a fi înşelaţi prin telefon şi despre cum să acţioneze la nevoie. Ne-am adresat şi medicilor de familie, care ne-au ajutat şi ei foarte mult. Pot spune că am făcut, toţi participanţii la acţiune, tot ce a depins de noi, iar succesul campaniei noastre este dovedit şi de numărul din ce în ce mai mic al celor înşelaţi prin telefon, în ultimele zile, de către aceşti escroci fără scrupule.”  A.N.

Asociaţia “Route de l’amitié” a donat o ambulanţă Şcolii Postliceale Sanitare “Louis Pasteur”

Un gest de generozitate care sperăm că va fi bine gestionat şi de pe urma căruia avem toată încrederea că va beneficia un număr cât mai mare de persoane!
Pe 16 aprilie al acestui an,  am întâlnit un grup de persoane extraordinare care încearcă (cu succes) să-şi aducă contribuţia la bunăstarea locuitorilor judeţului nostru.  Aceste persoane sunt Claude Balmand, André Gallo şi Jean-Marie Mathieu, cetăţeni francezi din Vorpelle (lângă Grenoble), care fac parte din Asociaţia “Route de l’Amitié”, tradus “Drumul Prieteniei”, asociaţie care a adoptat în 1990 comuna Lapoş din Prahova. Doamna Claude Balmand ne-a declarat, cu o deosebită disponibilitate, că de când asociaţia din care face parte a adoptat comuna Lapoş, reprezentanţi ai acesteia vin în fiecare an în ajutorul comunei Lapoş care depinde de spitalul din Urlaţi. “Din nefericire”, ne-a dezvăluit Claude, “acest spital pe care l-am ajutat, în măsura posibilităţilor noastre, a fost închis acum trei ani, dar noi am menţinut colaborarea cu dl. doctor Dan Ionescu, care acum lucrează la Spitalul Municipal din Câmpina. În această dimineaţă am descărcat mult material medical, pe care l-am lăsat spitalului din Câmpina, dar ambulanţa, cu care am parcurs patru state europene înainte de ajunge în România, nu a putut fi acceptată de către spital din motive administrative justificate. Astfel am hotărât să donăm ambulanţa Scolii Postliceale «Louis Pasteur». Ambulanţa se află în condiţii foarte bune, cu controlul tehnic la zi şi cu tot materialul necesar înăuntru. Nu sunt implicaţii financiare sau beneficii monetare în această acţiune.”
 Pentru necunoscători, Şcoala Postliceală Sanitară “Louis Pasteur”, situată în frumosul cartier Slobozia, este o şcoală privată, fondată de Asociaţia Mutuală AMUS Franţa-România, având-o ca preşedinte pe d-na Elena Murariu, prezentă, împreună cu elevii şi profesorii şcolii, la această   acţiune de binefacere.  Directorul general al şcolii, dl. Murariu Ciprian, a aprobat şi a demonstrat recunoştintă faţă de gestul de susţinere pe care şcoala pe care o conduce l-a primit: “Într-o perioadă în care învăţământul particular din România trece prin nişte zbateri din punct de vedere al încadrării legislative, observăm că sunt şi gesturi care să ne susţină. Acestea vin din partea străinilor. Este datoria noastră, ca fondatori, să asigurăm condiţiile actului de învăţământ. Acţiunea de astăzi este o dovadă clară a faptului că fondatorul este cel care se implică şi care are responsabilitatea actului şi în general fondatorii instituţiilor private de învăţământ sunt cei are pot ajuta ridicarea nivelului de studiu.” (Iulia DUPU)

Târgul cu Bunătăţi, pe gustul câmpinenilor

În perioada 18-20 aprilie 2013 „Târgul cu Bunătăţi” a reunit laolaltă, în zona pietonală de la Ceas, producători tradiţionali, meşteri populari şi artişti artizanali care au îmbiat trecătorii cu produse alimentare naturale, obiecte tradiţionale şi cu o varietate de cadouri pentru sărbătoriţii Sfântului Mucenic Gheorghe. Pe lângă produsele tradiţionale româneşti, s-a făcut remarcată şi prezenţa unui stand cu alimente din tradiţia italiană.
Producătorii prezenţi la cele 12 standuri ne-au îmbiat cu delicioase produse bio: brânză proaspătă de oaie din zona Bran, urdă cu mărar şi caşcavea veritabilă, brânză de burduf cu ardei sau chimen. Alături de brânzeturi, nu au lipsit ispititoare produse din carne, cum ar fi şunca cu boia, cârnaţii la topor, ruladele de curcan şi legumele de sezon, conservele (zacuscă de vinete, de ciuperci, de dovlecei verzi, de peşte). Pentru a ne răcori un pic, puteam alege între vin alb, roze sau roşu de Jariştea sau, pentru amatori, palica de Bihor. Copiii au dat târcoale standurilor cu dulciuri unde se puteau gusta dulceţuri şi şerbet, magiun, siropuri şi, nu în ultimul rând, minunata turtă dulce. Din Mureş, producătorii au venit să ne aducă, pentru case şi grădini, begonii, panseluţe, crăiţe şi muşcate, iar cei din Dâmboviţa ne-au prezentat obiecte din sticlă pictate manual. Nu a putut trece neobservată armonia cromatică şi estetică a acestui târg care, după cum ne mărturisesc Veronica Constantinescu şi Gabriela Anghel, organizatoarele acestuia, „s-a născut din nevoia de a găsi produse alimentare sănătoase, naturale, fără aditivi sau conservanţi şi datorită prezenţei noastre lunare pe piaţa oraşului, avem clienţi fideli care ne caută şi ne aşteaptă”.  (Iulia DUPU)

Cupa Primăverii la înot, ediţia a II-a

La finele săptămânii trecute, mai exact sâmbătă, 20 aprilie, la Câmpina s-au disputat întrecerile de nataţie ale Cupei Primăverii, competiţie adresată copiilor cu vârste cuprinse între 3 si 18 ani.
Evenimentul, ajuns la a doua ediţie anuală, s-a derulat la Bazinul de Înot Didactic, iar probele de concurs, parcurse diferenţiat în funcţie de vârstă, au fost cele de 25 metri liber, spate, bras, fluture şi mixt. Concursul s-a bucurat de participarea a nu mai puţin de 80 de copiii de la Cluburile de înot Contratimp, GRC şi Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”.
Primii trei clasaţi ai fiecărei probe, pe categorii de vârsta şi sex, au fost răsplatiţi cu diplome şi medalii, iar câştigătorilor fiecărei categorii, desemnati în urma însumării punctelor obţinute la toate probele, le-a fost oferită Cupa Primăverii.
“Concursul a fost organizat şi susţinut de Gercom Bussiness, Primăria şi Consiliul Local Câmpina, pentru promovarea înotului şi a performanţei în Câmpina. Noi am dori să vină cât mai mulţi copii la cursurile şi competiţiile de înot; bazinul este curat, nou, frumos şi bine întreţinut” - ne-a declarat Octavian Postolache, preşedintele Clubului Contatimp şi arbitrul acestei competiţii. (Iulia DUPU)