“Calea Dacia” rămâne un proiect cu probleme

Primăriei Câmpina i-au fost blocate conturile în bănci din cauza unei corecţii financiare

Proiectul european “Modernizare Calea Dacia”, cel mai mare proiect european accesat de Câmpina de când România a intrat în Uniunea Europeană, revine în atenţia presei locale. Iar blestemul care însoţeşte pasajul rutier de la intrarea în oraş loveşte din nou finanţele publice câmpinene. La aproape doi ani de la terminarea pasajului suprateran – unic în ţară şi, după unii specialişti, chiar  în Europa –, problema celor două penalităţi aplicate de inspectorii Ministerului Dezvoltării, penalităţi numite, în limbaj tehnic, “corecţii financiare”, încă nu a fost rezolvată. Ba mai mult, ea poate greva puternic bugetul local, mai ales în condiţiile în care, în ultimele săptămâni, conturile din bănci ale municipalităţii câmpinene au ajuns să fie blocate de Fisc. Nenorocirea este că aceste conturi au fost blocate în condiţiile în care administraţia publică din Câmpina are de primit de la Ministerul Dezvoltării aproape de trei ori mai mulţi bani decât are de dat finanţelor centrale. Cu toate acestea, guvernanţii nu doresc să se facă o compensare a datoriilor, mai ales că suma pe care o are de primit Primăria Câmpina de la MD este mult mai mare decât cea cu care municipalitatea este datoare. Noi avem de primit 11 milioane de lei, iar de dat, doar 3,4 milioane lei, sumă ce reprezintă cele două corecţii financiare amintite mai devreme, aplicate municipalităţii, în 2012, de către inspectorii Autorităţii de Management, din cauza schimbării soluţiilor tehnice iniţiale. Conducerea Primăriei Câmpina a anunţat Autoritatea de Management despre schimbarea soluţiilor tehnice, schimbare cauzată de solul nisipos neprielnic pilonilor de susţinere, după ce proiectantul a modificat proiectul, iar constructorul şi consultantul au agreat schimbările. Cei de la Autoritatea de Management nu au zis atunci nici da, nici nu. Apoi, municipalitatea a fost supusă unor controale în care s-a hotărât să se aplice cele două corecţii financiare. Pentru neplata uneia dintre ele, cea de 1,39 milioane, au fost blocate conturile din bănci ale Primăriei, existând riscul să se blocheze şi contul din Trezorerie. “Noi am contestat în instanţă corecţia respectivă, pentru că nu o considerăm corectă. Ne-am judecat la Ploieşti, am pierdut, iar apoi am ajuns la Înalta Curte de Casaţie. În aprilie 2013, Ministerul Finanţelor, în baza constatărilor făcute de inspectori, a solicitat la DGFP Prahova recuperarea acestor bani. DGFP, conform legii, ne-a trimis o somaţie şi un titlu executoriu. În aprilie 2013, ne-a venit somaţia, după care noi am cerut o amânare de şase luni de zile, care ni s-a şi acordat, termenul final fiind 24 octombrie. În acest timp,  noi am cerut în altă instanţă, într-un al doilea proces, suspendarea actului administrativ respectiv. Fiscul ne-a reproşat că nu trebuia să cerem suspendarea actului administrativ, ci a titlului executoriu. Practic, era acelaşi lucru, deoarece titlul executoriu a fost emis în baza actului administrativ. Am cerut ulterior suspendarea titlului executoriu în varianta agreată de Fisc, mai exact, suspendarea executării până la soluţionarea primului proces. Noi nu suntem insolvabili, avem bani ca să plătim corecţia, dar dacă plătim această corecţie, periclităm contractele de investiţii deja încheiate. Asta ne doare. Există riscul blocării mai multor lucrări de investiţii şi reparaţii. Fără aceşti 1,39 milioane de lei, câteva contracte de investiţii vor rămâne suspendate, din cauza facturilor neplătite la termen”, ne-a declarat Gheorghe Ecaterinescu, şeful finanţiştilor din administraţia publică locală. 

La Înalta Curte, următorul termen de judecată în procesul de contestare a corecţiei financiare este 1 septembrie 2014. Dacă nu se rezolvă problema blocării conturilor în următoarele zile, câteva lucrări de investiţii şi reparaţii nu se vor finaliza în acest an. A.N.

Editorial

PRIZONIERI

Ca să continui ideea de săptămîna trecută, explicitînd de ce nu suntem o democraţie, aş spune că în România post-ceauşistă nu s-a instituit nici o clipă un raport normal între Stat şi Cetăţean. Folosesc majusculele pentru a sublinia funcţia strict conceptuală a celor doi termeni. Cei de la putere s-au purtat totdeauna ca nişte stăpîni, cei din masse ca nişte slugi umile. De aici s-a ajuns la situaţia extrem de periculoasă ca oamenii să pună în cîrca „democraţiei”  şi a „libertăţii” toate relele societăţii de azi. Oamenii înjură „libertatea” şi „democraţia” pentru fiecare dezastru pe care îl trăiesc. În limba română există un cuvînt vechi şi foarte sugestiv: ciocoi! Axiomă: ciocoismul este exact opusul democraţiei, unde apare primul nu dispare cea de-a doua. Cum să numeşti altfel decît ciocoism rînjetul unuia care şi-a numit pupila cîntăreaţă ditamai şefa de corp de control ministerial. Şi ne spune cu dispreţ de ciocoi: păi, dacă are voce… Cum să numeşti altfel tupeul unui turnător dovedit de a inventa documente „penale” cu care să-şi înfunde adversarul politic şi apoi să dea din umeri senin că a fost minţit? Cum să califici altfel coalizarea instantanee a găştilor politice împotriva justiţiei? Cum să scapi de obsesia tuturor şefilor şi şefuţilor din toate sectoarele de a inventa „hîrtii”? Cineva observa că generalizarea computerelor, în loc să ducă la debirocratizare, prin uşurinţa cu care se pot multiplica hîrtiile ne-a aglomerat pînă la asfixie. Pe vremea bătrînelor maşini de scris, cînd multiplicarea era chiar socotită periculoasă, paradoxal, birocraţia era mai redusă. O cunoştinţă care lucrează în administraţie îmi spunea că trebuie să transmită lunar nu ştiu ce situaţie cu formulare de zeci de pagini atît în format electronic (pe CD care trebuie predat personal, nu pe mail Doamne fereşte) cît şi pe hîrtie. Oricum am judeca, una dintre forme este inutilă. Săptămînile acestea regimul de tristă constatare pare a avea drept unică preocupare să inventeze noi dări cu care să iasă din impasul în care a aruncat economia. Şi, cu complicitatea perfect controlată a presei de toate felurile, ne vinde asta drept „creşteri salariale”. Prizonieri ai unui sistem ciocoit, ai unor prejudecăţi, „mituri urbane”, cu care suntem hrăniţi intelectualiceşte zi de  zi, ai unei sărăcii atent întreţinute, ai unei prese lipsite de standardele minime de profesionalism şi onestitate, ai unui sistem politico-juridic veros, cetăţenii fac ceea ce au învăţat de vreo 80 de ani: se adaptează. Adică înjură şi fură. Un gînditor român contemporan – pe care zadarnic îl veţi căuta în presa noastră, nu-l veţi găsi, e prea anti-sistem - are o sintagmă perfectă pentru a  ne caracteriza starea: sclavi fericiţi. Numai într-o populaţie amorfă şi anomică un ministru ca Ponta, nulitate absolută,  mincinos incontinent, slugoi al penalului Năstase, poate avea un succes atît de îngrijorător în sondajele de opinie. Este al nostru, pentru noi, dintre noi!

P.S. Într-o ţară în care copiatul a devenit a doua natură, creativitatea un blestem,onoarea un cuvînt pierdut în dicţionar, prim ministrul nu are nici o obligaţie morală faţă de alegători. Adică faţă de prizonierii săi. L-aţi văzut pe Năstase vorbind la congresul „celui mai cinstit partid al ţării”? Unde au fost reacţiile?

 Christian CRĂCIUN      

“Tu ştii câţi ani au plămânii tăi?”

O campanie naţională de spirometrii gratuite desfăşurată de Societatea Română de Pneumologie

Societatea Română de Pneomologie desfăşoară pe parcursul lunii noiembrie o amplă campanie de responsabilizare a populaţiei asupra bronhopneumopatiei obstructive cronice (BPOC), o boală a plămânilor despre care se estimează că va deveni a treia cauză de deces la nivel mondial. În cadrul acestei campanii, toţi cei interesaţi să îşi testeze sănătatea plămânilor sunt aşteptaţi în centrele deschise în 30 de oraşe din toată ţara, pentru a beneficia de spirometrii gratuite. 

La Câmpina, centrul de testare gratuită funcţionează în cadrul Secţiei de Pneumologie a Spitalului Municipal, responsabil Elena Dumitrescu.

Pentru a beneficia de gratuitate, cei interesaţi sunt rugaţi să facă înainte o programare la telefon 0244-371.533. 

Un nou pub în zona centrală, exclusiv pentru clienţii nefumători

Un nou pub, în stil londonez, cu un aer exclusivist, a fost deschis recent la Bolta Rece, în crama dintre magazinele de la stradă, de către Gelu Cârciu, un specialist al domeniului alimentaţiei publice şi un consecvent promotor al stilului retro (rustic), stil în care şi-a amenajat şi decorat celelalte două localuri pe care le deţine: Restaurantul “Casa Cornu” (de la DN1) şi Restaurantul “Hanul Românesc” (din Băicoi). Noul pub “Bolta Rece” este găzduit de una dintre cele mai cunoscute crame ale oraşului din perioada postbelică. Primul restaurant “Bolta Rece” a fost amenajat în 1947 de către un negustor din Urlaţi. În 1951, localul a fost naţionalizat şi încredinţat unor persoane fizice şi instituţii publice. După 1990, spaţiul a fost revendicat de către descendenţii proprietarilor şi dat în locaţie de gestiune. În 2012, a fost achiziţionat de societatea SC Market SRL din Băicoi, condusă şi administrată de Gelu Cârciu. Amenajat, aşa cum am amintit, în stilul pub-ului londonez, localul este destinat în exclusivitate clienţilor nefumători.  Spaţiul nu este mare, dar nici neîncăpător, destul cât să poată fi considerat un local OK, curat, chiar select, în orice caz, intim, numai bun pentru o întâlnire romantică (între doi îndrăgostiţi), pentru o întâlnire călduroasă (între doi sau mai mulţi prieteni), pentru o întâlnire de protocol (între oameni de afaceri), ori, în cazul unui grad maxim de ocupare, pentru un botez cu ştaif, în care părinţii sau bunicii nou-născutului sunt oameni cu stare, doritori de discreţie şi selecţie. Pentru că tot veni vorba de stare, nu trebuie să uităm starea în care se găsea acest spaţiu cu numai un an în urmă: un beci igrasios plin de mucegai, mizerie şi rozătoare de dimensiuni apreciabile. De aceea trebuie subliniate eforturile patronului în igienizarea acestui loc. “Am muncit mult până am reuşit să curăţăm locul de mizeria care se înstăpânise aici, până am reuşit să-l aducem la imaginea pe care o oferă astăzi localul celor care îi calcă pragul. Nu ne-a fost uşor, cu toate că avem experienţă în domeniu, o experienţă de 20 de ani, răstimp în care am mai deschis două restaurante, ale căror nume au devenit treptat renume: Restaurantul “Casa Cornu” şi Restaurantul “Hanul Românesc”. Sper, chiar cred cu tărie, că nu ne vom dezamăgi consumatorii nici cu acest local deosebit, în care îi aşteptăm pe toţi clienţii nefumători, preţuitori ai băuturilor şi mâncărurilor specifice unui pub londonez. Deşi tineretul nefumător este targetul nostru principal, avem grijă şi de consumatorii mai puţin tineri. De aceea, pentru toţi clienţii care ne vor vizita avem pregătite meniuri structurate, până la 1200 de calorii. Muzica ambientală pe care o vom oferi este genul highway-country, un country de drum lung, mai puţin ritmat, un fel de country-blues. Ştim că avem o concurenţă acerbă pe această nişă, dar noi suntem modeşti şi dornici de muncă, ne plac provocările, nu suntem înfumuraţi de la succesele în afacerile precedente de acelaşi gen. Pentru că nu suntem înfumuraţi, nu ne plac fumurile, nici măcar cele de ţigară (în acest pub nu se va fuma), şi cu atât mai mult, cele de fudulie. Numai o ceaţă londoneză ne mai lipseşte pentru ca ambientul să fie aidoma celui de pe malurile Tamisei”, ne asigură Gelu Cârciu, administratorul Pub “Bolta Rece”. A.N. 

Elefanţii Circului Gärtner, mai prietenoşi decât căţeluşii

Circul Gärtner, din Germania, a poposit în oraşul noştru la sfârşitul săptămânii trecute, primind găzduire în parcarea generoasă a hipermarketului Kaufland. Audienţa spectacolelor a fost normală pentru un oraş de provincie. Şi nici nu avea cum să fie altfel, de vreme ce participarea la un spectacol a unei familii cu doi copii i-a obligat pe părinţi să scoată din buzunare 100 de lei, ceea ce, pentru veniturile medii ale unei localităţi provinciale, reprezintă o sumă. Dar nu despre calitatea spectacolelor oferite ne-am propus să vă vorbim, ci despre cei doi elefanţi ai circului, care au fost mai atrăgători şi mai iubiţi de localnici în afara spectacolelor. Şi asta pentru faptul că cei din conducerea circului şi-au promovat imaginea prin cele două pachiderme originare din Asia atât pe străzile din jurul complexului, cât şi în ţarcul rezervat acestora. Cele două femele de elefant indian (după dimensiunile mai reduse şi după lipsa colţilor), au aşteptat cu răbdare să fie hrănite de copiii strânşi, alături de părinţi, în spatele barelor de protecţie, permiţând localnicilor care le hrăneau cu pâine şi mere să le mângâie pe capetele trompelor. Ceea ce ne-a frapat este faptul că impozantele mamifere erau oprite de o amărâtă de sfoară de plastic, ce putea fi uşor ruptă cu trompa. Cele două elefănţele, care nu au tensionat niciun pic sfoara ce le limita înaintarea, s-au dovedit a fi mai prietenoase decât căţelul (în foto), care păzea intrarea în circ, şi pe care niciun copil nu l-a mai băgat în seamă. Pentru a populariza mai bine sosirea circului în oraş, îngrijitorii elefanţilor-femele, însoţiţi de o maşină specială, au plimbat cele două exemplare în ziua sosirii lor chiar pe străzile din jurul benzinăriei OMV Petrom, spre deliciul trecătorilor şi, mai ales, al copiilor care s-au aflat în zonă la momentul potrivit.

Elefantul, erbivor înnăscut, face parte din ordinul proboscidienilor şi este cel mai mare mamifer terestru. Elefantul african are circa 4 metri lungime, peste 7 tone greutate, urechi mari şi prezintă colţi la ambele sexe (Loxodonta africana). Elefantul asiatic (indian) se îmblânzeşte mai uşor, are talia mai mică, de până la 3 metri, maximum 3 tone greutate, urechile mult mai mici decât elefantul african, şi prezintă, de asemenea o particularitate importantă: numai masculul are colţi. A.N.

“Conferinţele scriitorilor câmpineni în şcoli”- un proiect iniţiat de Comisia de cultură din Consiliul Local

Codruţ Constantinescu a deschis seria cu o conferinţă pe tema Gulagului sovietic şi românesc 

“Conferinţele scriitorilor câmpineni în şcoli”, un proiect cultural şi de culturalizare a tineretului studios din unităţile locale de învăţământ, a debutat vineri, 8 noiembrie, cu prelegerile susţinute de Codruţ Constantinescu în biblioteca de la subsolul Colegiului Naţional “Nicolae Grigorescu”. Autorul este un prolific şi talentat scriitor care s-a aplecat cu mult zel asupra studiului literaturii universului concentraţionar în care au căzut victime adversarii dictaturii roşii, asupra operelor celor care au avut de criticat comunismul, cu toate ororile sale. Deşi “gulag” este un cuvânt rusesc ce defineşte lagărul de muncă forţată în URSS (prin extensie, Gulagul a însemnat întreg sistemul lagărelor de concentrare din URSS) , termenul a fost adoptat, după război, şi în literatura din ţările Europei Răsăritene, acea parte a bătrânului continent căzută sub ocupaţie sovietică şi forţată la o comunizare la fel de nemiloasă ca cea petrecută în Rusia ţaristă, după preluarea puterii de către bolşevici. Astfel, Codruţ Constantinescu a vorbit atât despre gulagul sovietic, cât şi despre gulagul românesc. De fapt, conferinţa sa a avut un titlu mai mult decât sugestiv: “Mărturii din Gulagul sovietic şi românesc pe înţelesul tinerilor”. O conferinţă în care tinerii elevi prezenţi în sala bibliotecii au aflat multe lucruri interesante, pe care nu le puteau afla navigând pe atotputernicul şi atotştiutorul Internet, ci doar citind cărţile valoroase ale unor scriitori precum Alexandr Soljeniţîn, Nicolas Werth, Anne Applebaum ş.a. Soljeniţîn, care a murit în 2008, la vârsta de 90 de ani, a fost un mare romancier rus, activist şi disident anticomunist. El a făcut cunoscută lumii întregi problema gulagurilor şi a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Deşi scrierile sale erau interzise în URSS, el a reuşit să publice în Occident o serie de cărţi, printre care cele mai cunoscute sunt: "Arhipelagul Gulag", "O zi din viaţa lui Ivan Denisovich" sau "Pavilionul canceroşilor".Pentru forţa etică cu care a continuat tradiţiile literaturii ruseşti", Soljeniţîn a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1970. El a fost expulzat din Uniunea Sovietică în 1974 dar s-a întors în Rusia, în 1994, după ce regimul comunist s-a prăbuşit. 

Codruţ Constantinescu a zăbovit în conferinţa sa asupra lui Nicolas Werth, cunoscutul istoric francez specializat în istoria comunismului, co-autor al celebrei Cărţi negre a comunismului, cel care a hotărât să facă o călătorie de aproape trei săptămâni, 13 august – 3 septembrie 2011, chiar în inima Gulagului sovietic, în regiunea Kolîma, alăturându-se unui grup de cercetători ai asociaţiei ruse “Memorial”. Cercetătorii ruşi planificaseră o misiune de teren, cu scopul de a cerceta şi inventaria mărturiile puţinilor supravieţuitori ai Gulagului sovietic, obiectele care au însoţit această imensă tragedie umană, precum şi topografia amplasamentelor uriaşei încrengături de lagăre de concentrare care a format Gulagul (nu degeaba comparat cu un arhipeleag, după celebra formulă a lui Soljeniţîn, avându-se în vedere numărul mare de lagăre de concentrare dispuse în mai multe regiuni din Siberia, dintre care Kolîma era cea mai importantă). Totul în vederea constituirii unui muzeu virtual al Gulagului. Urmarea acestui demers al lui Nicolas Werth a fost cartea sa intitulată “Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului”, carte apărută şi la noi, în 2012, la Editura Corint din Bucureşti. Întreaga materie a jurnalului lui Werth este construită în oglindă: prezentul descoperit de istoricul francez este reflectat şi explicat prin teribilul trecut. Werth face şi o scurtă prezentare a istoriei celebrei regiuni Kolîma şi a sistemului de lagăre Dalistroi. Cel dintâi european care a străbătut regiunea a fost polonezul Jan Czerki, un explorator polonez exilat în Siberia de de ţarul Alexandru al II-lea pentru participarea sa la insurecţia polonă din 1863-1864. De fapt, preistoria Gulagului se leagă de sistemul de lagăre de prizonieri de război pus pe picioare de regimul ţarist, nevoit să interneze 2,2 milioane de prizonieri de război proveniţi din ţările Puterilor Centrale. Astfel că noile autorităţi bolşevice au preluat o parte din aceste lagăre pentru a-şi interna noii duşmani, adică aproape pe toţi ceilalţi. Exemplele de pre-istorie a Gulagului (lagărele de concentrare folosite de spanioli în 1895, în Cuba revoltată; lagărele din Africa de Sud în care britanicii au închis populaţia civilă bură, în 1900, pentru a o împiedica să susţină gherila bură; lagărele în care coloniştii germani, în 1906, au închis în Namibia un întreg trib etc), au fost totuşi efemere, măsuri excepţionale pe timp de război, care nu au dus la moartea a  milioane de oameni. În 1931, poliţia secretă sovietică a instituit sistemul de lagăre Dalistroi, menit a exploata aurul descoperit în regiune. În timpul Marii Terori (1937-1938), au fost asasinaţi zeci de mii de deţinuţi, fiind împuşcaţi şi ultimii opozanţi ai regimului sovietic. Werth întâlneşte tot felul de personaje, unele care au trăit în mod direct grozăviile Gulagului. Fiecare istorie personală face inteligibilă istoria şi demonstrează fără putinţă de tăgadă cruzimea unui sistem totalitar pentru care destinul unui om nu reprezenta nimic. Patronul unei întreprinderi care exploata zăcăminte aurifere se căieşte azi punând cruci imense în dreptul gropilor comune; în continuare, prea puţin căutate şi descoperite. În 15 ani, el a ridicat 12 cruci, căci “în toată Kolîma, peste 180.000 de deţinuţi au fost ucişi şi îngropaţi fără mormânt creştinesc, aşa că vedeţi, am ce face până la sfârşitul zilelor mele.” Însă oricât am încerca să înţelegem Gulagul sovietic, dinamica şi procesul istoric ce l-au generat, el rămâne o dimensiune care nu poate fi nici exprimată, nici înţeleasă, o uriaşă dimensiune a durerii. În “Istoria Gulagului” a Annei Applebaum, scriitoarea a încercat realizarea unei lucrări atotcuprinzătoare şi foarte documentată, îmbinând atât documentele de arhivă, cât şi mărturiile supravieţuitorilor cumplitului Gulag sovietic. Cele două două mari probleme ale vieţii unui deţinut se legau de ziua de muncă şi de hrană, ambele putând face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Limita de temperatură sub care nu se mai muncea varia între – 50 de grade Celsius şi – 45 de grade Celsius, însă singurul care avea termometru era comandantul lagărului. Codruţ  Constantinescu a vorbit, de asemenea, şi despre câţiva dintre autorii români mai puţin cunoscuţi, care au trăit şi au descris în scrierile lor atrocităţile gulagului românesc: Lena Constante, Aniţa Nandriş Cudla ş.a. Cu ajutorul unui videoproiector, Codruţ Constantinescu şi-a susţinut cu multă ardoare prelegerile despre gulagul sovietic şi cel românesc, o adevărată lecţie de istorie, despre una dintre cele mai negre pagini ale istoriei. 

Seria “Conferinţele scriitorilor câmpineni în şcoli” iniţiată de consilierul municipal Florin Frăţilă, a început cu dreptul şi va continua cu prelegeri ale unor alţi scriitori cunoscuţi din zona Câmpina: Constantin Trandafir, Christian Crăciun, Florin Dochia, Gherasim Rusu Togan. A.N.

În slujba memoriei câmpinene

Nu l-am cunoscut foarte bine pe Ion T. Şovăială şi îmi pare rău. Nu fac parte din acea largă categorie de români ipocriţi care adoptă principiul strămoşesc “despre morţi numai de bine” însă am intuit în personalitatea lui Ion T. Şovăială, atât cât l-am cunoscut eu, o mare sensibilitate (altfel nu înţeleg de ce se consuma la un moment dat pentru că avusese nu ştiu ce dispute inevitabile cu una din fabuloasele personalităţi ale criticii literare locale) şi o modestie a truditorului de cursă lungă pe ogorul culturii locale. Altfel nu poate fi înţeleasă încăpăţânarea admirabilă de a edita, în perioada 2006 - 2012 suplimentul ziarului Oglinda de azi - “Câmpina literar-artistică şi istorică” cu sprijinul redacţiei (evident căci fără acesta poţi avea cele mai frumoase idei). Publicistica răspândită de-a lungul a 54 de numere (primul supliment a apărut în septembrie 2006 iar ultimul, numerele 53-54 acoperă lunile mai-iunie 2012) trebuia recuperată cumva măcar pentru a oferi un instrument de studiu facil viitorilor cercetători (să sperăm că vor exista) care se vor interesa de viaţa culturală din Câmpina după borna 1989, de exemplu, aşa cum multe articole excelente ale unor istorici câmpineni analizează viaţa din Câmpina interbelică (Anul 1937 în viaţa politică prahoveană de profesorul Marius Zaharia, Aspecte din viaţa cotidiană câmpineană în perioada crizei economice 1929-1933 de Cristian Bunea, un serial care ar trebui recitit din prisma crizei economice aparent fără sfârşit în care trăim şi noi din 2009 încoace, Câmpina în timpul domniei lui Carol al II-lea (1930-1940) sau chiar din timpul Primului Război Mondial (Viaţa cotidiană la Câmpina în timpul Primului Război Mondial 1916-1918 de Gabriela Pascu). Marea majoritate a articolelor publicate în acest supliment-instituţie se axează în jurul oraşului Câmpina de aceea recuperarea lor şi editarea lor într-o ediţie anastatică, îngrijită cu profesionalismul său recunoscut de Florin Dochia şi publicată pe spezele autorităţilor locale este minunată căci conservă memoria acestor locuri pentru generaţiile viitoare. Istoria mare poate fi decojită în nenumărate istorii regionale care, la rândul lor, pot fi descompuse în foarte multe istorii locale. De altfel, cam aceasta este şi tendinţa istoriografică occidentală: aplecarea către studiul micilor comunităţi precum este şi cea din Câmpina. Istoricii au devenit interesaţi şi nu de ieri, de azi,  nu numai de marile tendinţie ale umanităţii dar şi de evoluţiile locale.

Remarc doar câteva studii care merită a fi citite chiar şi acum (promit că o voi face şi eu pentru că nu am reuşit si o fac la momentul apariţiei lor ) sau poate mai ales acum. În plus, cititorului îi este mult uşurată lectura pentru că multe articole curg de-a lungul mai multor numere ale suplimentului :“G. Călinescu-un învins sau un învingător în lupta cu noua putere-Comunismul?” de Ioana Jieanu, Închisoare fără condamnare-caruselul puşcăriilor. Convorbiri cu profesorul Ion Mihăescu de Octavian Onea  dar si articole polemice care, până la urmă, mai fac şi sarea şi piperul unei culturi care implică o dezbatere liberă (“Între corectitudine şi mistificare. Două cărţi despre Câmpina anului 1989” de acelasi incomod Octavian Onea) şi nenumăratele articole deosebit de interesante semnate de Victor Dumitru (“Casa cu grifoni” ”Şcoala de Maiştri Sondori şi Rafinori”etc. Sufletul acestei reviste a fost Ion T. Şovăială (care nu a şovăit deloc în această muncă), un adevărat truism care trebuie repetat. Aceasta se poate constata si doar dintr-o simplă răsfoire a conţinutului tematic. Dăm peste “Câmpina-o istorie în date” (44 de episoade), „Note de istorie literară”(13 episoade) “1907. N. Grigorescu şi B.P. Haşdeu în câteva texte publicistice locale, necunoscute” “Al. Tudor-Miu. Despre debut şi câteva aspecte biografice din perioada sa” “N.D. Cocea. Un portret publicistic necunoscut” “Cu velocipedul de la Bucureşti la Braşov şi retur în 1894”etc.

Cert este ca am ocupa întregul spaţiu al ziarului menţionând nenumăratele articole pasionante în care noi, câmpienii, ar trebui să ne regăsim într-o măsura foarte mare. Achiesăm într-o mare măsură cu ceea ce scria Florin Frăţilă luni, 22 aprilie 2013 sub impresia aflării tragicei ştiri despre “Moartea domnului Şovăială ne lasă doar singuri, într-o lume abstractă, greu de înţeles, în care de prea multe ori valoarea se măsoară în arginţi ori în like-uri pe conturi de Facebook”. Moartea domnului Şovăială nu ne lasă chiar singuri, ne lăsă şi această muncă voluntară, dedicată acestei comunităţi (oare se impune acordarea unui titlu de cetăţean de onoare post-mortem?)  Poate că această revistă ar trebui să apară în continuare chiar dacă erudiţia şi munca depusă de Ion T. Şovăială nu pot fi înlocuite (însă ar exista cineva care să se înhame la aceasta?). Suntem siguri că părintele şi-ar dori mult ca plodul voinic să-i supravieţuiască. Dacă ar trebui să tragem o lecţie din viaţa şi “activitatea” laborioasă a lui Ion T Şovăială cred că aceasta ar fi: să nu aşteptăm sosirea morţii pentru a aprecia la adevărata lui valoare un om. 

Codruţ Constantinescu 

A XIX-a ediţie a Memorialului “Mihai Pastor” a reconfirmat valoarea baschetbaliştilor de la Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”

Joi, 7 noiembrie, în Sala de sport al Colegiului Tehnic Energetic s-a desfăşurat a XIX-a ediţie a Memorialului “Mihai Pastor”, cea mai importantă competiţie şcolară din municipiu la sportul care, până în prezent, a trimis un singur român (Ghiţă Mureşan) dincolo de Oceanul Atlantic, în NBA, cel mai prestigios campionat de baschet din lume, desfăşurat  de un secol în Statele Unite ale Americii. Elevii de la CN “Nicolae Grigorescu” probabil că nu vor ajunge niciodată să joace în NBA, dar în campionatele şcolare din municipiul nostru rămân greu de învins. Competiţia a fost organizată şi finanţată de Consiliul Local, Primăria Câmpina, Casa Tineretului şi, desigur, liceul gazdă. Anul acesta au participat toate liceele din oraş cu câte o echipă de băieţi. De asemenea, trei licee şi-au trimis şi echipele de fete. A fost cea mai mare participare de până acum la această competiţie, ceea ce ne face să credem că baschetul a devenit azi tot mai popular în şcolile şi liceele noastre. La fete, grupa a fost câştigată de elevele de la Grig, antrenate de profesoara Simona Pavel, urmate de cele de la Forestier şi Mecanică 2. La băieţi, au fost organizate două grupe. Finala mică a fost câştigată de elevii de la Forestier, care i-au întrecut pe cei de la “Constantin Istrati” (fostul Petrol). Finala mare a fost câştigată de elevii de la “Nicolae Grigorescu”, antrenaţi de profesorul Ioan Cristea, care se va retrage, în curând, la pensie, după o activitate prestigioasă şi de lungă durată în slujba sportului şcolar câmpinean. Ioan Cristea se va retrage la pensie în culmea gloriei, cum se spune, dar nu înainte de a-i mulţumi şi noi, cei din redacţia revistei Oglinda, pentru că s-a dedicat, decenii întregi, trup şi suflet, sportului şcolar câmpinean. La mulţi ani, domnule profesor Ioan Cristea! La mulţi ani de pensie, dar şi de sănătate şi de multe împliniri. Municipalitatea a finanţat competiţia cu 2000 de lei, dar un important sprijin material a fost primit şi din partea Direcţiei Judeţene de Tineret şi Sport. Premiile au fost înmânate elevilor de către consilierii municipali Florin Frăţilă şi Marian Dulă, şefii Comisiei de sport din legislativul municipal. Fiecare elev participant a primit câte o diplomă şi un premiu (o statuetă reprezentând un baschetbalist în acţiune), trofeu pe care îl va lua acasă, ca să-şi aducă aminte de a XIX-a ediţie a Memorialului “Mihai Pastor”. O competiţie şcolară închinată unuia dintre cei mai buni antrenori de baschet pe care i-a avut Câmpina. Mihai Pastor probabil că zâmbeşte de undeva, de sus, din ceruri, văzând că strădaniile sale în dezvoltarea baschetului şcolar câmpinean au dat roade, iar baschetul din municipiul nostru este astăzi pe mâini bune, pe mâinile unor profesori deosebiţi, dintre care se disting antrenorii Ioan Cristea şi Simona Pavel. A.N.