16 septembrie 2014

Fără precedent! Au început şcoala fără abecedare!

Am trăit s-o auzim şi pe-asta. Ieri, în România, sute de mii de prichindei de clasa I au început cursurile fără să primească abecedare şi niciun alt manual ce îi iniţiază în tainele învăţăturii. Părinţii şi bunicii sunt indiganţi după ce s-au pregătit cu emoţie pentru prima zi de şcoală din viaţa micuţilor elevi. Le-au cumpărat ghiozdane, rechizite, uniforme noi, astfel încât copiii să-şi amintească cu drag de primul pas făcut în sala de cursuri. Din păcate, bucuria acestora a fost umbrită de un complex de împrejurări (birocraţie sfidătoare) nemaiîntâlnit în istoria învăţământului românesc, în urma căruia peste 500.000 de copii de clasa I-a şi a II-a nu vor avea după ce să înveţe mai bine de o lună de aici înainte. Ministerul Educaţiei a promis că schimbă conţinutul manualelor, că le va face moderne şi atrăgătoare, ba mai mult, că va introduce pentru prima dată şi manuale digitale. Totul a mers, dar nu ca la carte. S-au schimbat programele şcolare, s-a organizat licitaţie pentru a fi alese editurile ce pot să tipărească manuale, însă editurile perdante au făcut contestaţie, iar până când Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor nu ia o decizie, manualele nu pot fi tipărite.


Toată această harababură nu pare să-i demobilizeze însă pe dascăli, care s-au adaptat rapid la situaţie: “Ce să mai zicem... Încercăm să-i facem pe micuţi să uite de acest neajuns. Avem speranţa că în prima zi de şcoală băncile nu vor fi goale. Copiii vor găsi o floare, ceva caiete, alte cărţi pe pupitre, astfel încât să nu simtă lipsa abecedarului. În ceea ce priveşte procesul de învăţământ, toţi învăţătorii au programele noi şi vor putea preda la ore fără probleme, până vor sosi manualele” - ne-a declarat, cu doar câteva zile înainte de începerea cursurilor, un dascăl cu vechime în şcoala câmpineană, care firesc (!), a vrut să-şi păstreze anonimatul.
De partea cealaltă, scârbiţi de inerţia unei societăţi ce nu pune cu adevărat preţ pe educaţie, părinţii micuţilor se abţin de la comentarii. Există însă şi excepţii, precum cea a unei tinere familii abia sosite din diaspora tocmai pentru a-şi înscrie copilul în şcoala românească: “Trăim de zece ani în Germania şi am ales să ne aducem copilul să înveţe carte în România, pentru că am gândit că se va adapta mai bine aici. Am făcut un sacrificiu, am riscat revenind în ţară pentru copilul nostru şi aici ce găsim? Nici măcar un abecedar. Trebuia să ne anunţe. Cumpăram noi şi rezolvam problema. Pe unde am fost, în toată Europa, nu am auzit aşa ceva. Să sperăm că nu este decât o scăpare a sistemului, cu toate că de când am revenit în ţară ne lovim de tot felul de aberaţii” - ne-au declarat Irina şi Ionuţ.
În afirmaţiile sale publice, ministrul Remus Pricopie arată cu degetul spre interesele editurilor, care au blocat licitaţiile şi promite remedierea situaţiei imediat după ce procedurile se vor încheia. Greu de crezut că interesele editurilor pentru sumele importante alocate din bani publici se vor estompa prea curând. Până atunci, şcolile îşi continuă activitatea.

Cuvântul care înţeapă

Concretul în politică

Aşa cum am tot spus aici, în diverse abordări, sătul de politica mizeră a zilelor noastre şi de încrengătura din jurul ei, nu-mi mai rămâne decât să continui în administraţie, cu gândul la concret, iniţiind şi aplicând proiecte importante pentru comunitate şi totodată spunând public tot ceea ce vreau să fac şi nu pot din motive independente de voinţa mea.
Bunăoară, un exemplu în acest sens poate fi şi baza sportivă de la “căminele Petrol”, mai exact terenul sintetic construit după multe insistenţe şi negocieri politice, la iniţiativa exclusivă a doi oameni, a mea şi a lui Virgil Guran, ca parte a unui proiect mult mai amplu de modernizare a bazelor sportive ignorate cu desăvârşire în ultimii 25 de ani.


Zilele acestea se împlinesc doi ani de când am început discuţiile cu executivul din Primărie pentru acest unic proiect (cel puţin în Prahova) şi nu vreau să-mi amintesc prin toate câte am trecut, de la susţinerea bugetară şi până la execuţia în sine, întârziată nepermis de mult pe mâna unor proiectanţi rupţi de realitate şi chiar incapabili. Nu vreau să-mi amintesc amănuntele unei campanii de presă ce insinua fără niciun fundament (ştiut de mine) interese politice legate de fondurile publice alocate pentru acest proiect, care s-a poticnit şi din acest motiv. Nu vreau să-mi amintesc discuţiile în contradictoriu, aproape zilnice, cu responsabilii din Primărie, care mai mult parcă îşi doreau să înfrâneze lucrările cu o cerbicie greu întâlnită la alte lucrări publice mai mult sau mai puţin “deocheate”. 
Vreau doar să-mi amintesc că prima parte a acestui proiect s-a încheiat (a rămas în lucru doar instalaţia de iluminat) şi că mulţi dintre aceia care au ajuns acolo şi au văzut terenul, îl consideră un vis împlinit al sportului câmpinean.
Ce urmează va fi în continuare lupta mea (sper şi a lui Guran, chiar dacă drumurile noastre politice s-au despărţit) de a duce mai departe această investiţie publică, cu un alt proiect pentru o tribună a spectatorilor (acoperită), împănată cu spaţii destinate fotbaliştilor, atleţilor şi altor sportivi din secţiile viitorului club sportiv municipal, pe care nu am să mă las până nu îl înfiinţez.
Încă din toamna aceasta am de gând să solicit fonduri din bugetul public (din cele 4 miliarde de lei vechi economisite de la fotbal!!!) pentru această a doua parte a proiectului care, în viziunea mea, ar trebui definitivată până în toamna anului 2015. Sper să găsesc înţelegere printre politicieni. Sigur că anumiţi domni vor strâmba din nas, pentru că o astfel de realizare poate fi cuantificată în imaginea mea publică (o veche marotă ce mă chinuie de multă vreme în relaţiile politice), dar dacă asta îi macină, am să le promit că nu mai candidez pe viitor la nicio funcţie publică, în schimbul realizării acestor edificii ce vor rămâne pentru câmpineni.
Până la realizarea celei de-a doua părţi a bazei de la “căminele Petrol” mai am de trecut un hop şi anume regulamentul de funcţionare şi întreţinere a acestui teren, în lipsa căruia încă nu se poate desfăşura oficial activitatea acolo.
De mai bine de o lună le cer responsabililor din aparatul administrativ să grăbim  procedura şi astfel să le oferim cât mai repede şansa doritorilor de sport să beneficieze de roadele unei cheltuieli publice. Bineînţeles că au apărut inerţia, orgoliul şi chiar interesul de altă natură. 
Aud cu uimire că anumiţi moguli ar fi pus ochii pe minunata suprafaţă de joc şi că ar vrea să o preia în administrare de la Primărie şi astfel să restricţioneze, practic, accesul copiilor şi tinerilor câmpineni dornici de mişcare, care nu au bani să plătească taxe de utilizare.
În altă ordine de idei, zilele acestea am primit de la administraţie o formă de regulament ce conţine, în principal, criteriile de utilizare pe bază de taxe, indiferent de cel care solicită accesul. Nu pot să fiu de acord cu astfel de abordări, pentru că terenul este al câmpinenilor şi trebuie utilizat judicios doar în beneficiul lor, mai ales când vine vorba de copii şi tineri. Reglementările în sensul utilizării contra cost trebuie să existe, dar numai în cazuri speciale. Şi în această situaţie sper să mă înţeleg cu vizionarii moşiei administrative câmpinene.
Cred că este de bun simţ să vă mai spun că printre administratorii oraşului mai sunt şi alţi oameni de bună credinţă, pe care-i respect şi fără de care nu aş fi putut face aproape nimic. 

P.S. Mai mulţi cetăţeni morocănoşi m-au întrebat ce părere am despre bâlciul “Serbările Toamnei”, ştiind ei bine că în mod normal am şi eu un cuvânt de spus în calitate de preşedinte al comisie de cultură din Consiliul Local. I-am asigurat că nu am nicio contribuţie, reamintindu-le totodată că am declarat public încă din 2013 refuzul de a participa cu idei la formatele impuse de alţii. În ceea ce priveşte propria-mi părere, îmi vine greu să mă pronunţ, având în vedere compatibilitatea evidentă dintre mulţimea cetăţenilor şi corturile fumegânde aşezate în şir indian. Să-i învăţăm pe oameni că se poate şi altfel pare o utopie. Altfel, ideea promovării turismului şi tradiţiilor în zonă, izvorâtă din parteneriatul cu Ministerul Turismului, este interesantă, în condiţia aplicării unor programe concrete. Puţin probabil.
Florin FRĂŢILĂ

Editorial

„AICI NU E VORBA DE CETĂŢENI…”

Ce ziarişti, ce comentatori politici, ce intelighenţi subtili care înţeleg dedesubturile fenomenelor!…Iată că tot un politician hîrşit, dl. Ilie Sârbu,  a dat cea mai exactă şi succintă definiţie a pseudo-democraţiei care ni se vinde pe tarabe media la orice colţ de timp în regimul pesedist! Întrebat ce ar cîştiga cetăţenii dintr-o nouă suspendare a preşedintelui, tata socru a răspuns cinic: „Nimic, nimic! Aici nu e vorba de cetăţeni”.


Apoi îl acuză pe preşedinte că nu respectă Constituţia. Dl. Sârbu e un om-sinteză. A prins în două fraze toată minciuna pretinsei social-democraţii româneşti. Ce contează verdictul CCR, tata socru a  decretat – şi tot PSD-ul împreună cu el -  că Băsescu a călcat constituţia. Democraţia lui Sârbu este o democraţie fără cetăţeni. Doar în folosul cleptocraţiei de partid. Ce contează referendumul în care au decis reducerea numărului de parlamentari? Vax! Gura repezitului a rostit un adevăr cutremurător de simplu. Un deputat PSD, anonim de Dâmboviţa, prins, la fel, în delirul congresului kitsch de lansare a candidatului Ponta (rar mi-a fost dat să văd o mai arogantă desfăşurare de prost-gust, sfidare a realităţii şi lipsă de decenţă) urla: să dăm foc ţării, numai să ajungă Ponta preşedinte. Băiat bun, care spune direct ce are pe suflet. Iar un altul se plîngea că nu se mai poate trăi într-o ţară unde n-are somn de frica mascaţilor care i- ar putea bate dimineaţă în poartă. Neică dragă, ţi-a trecut cumva prin cap că, dacă ai fi cinstit, n-ai avea a te teme de mascaţi? Mazăre înjura de mamă pe procurori. Ar fi trebuit arestat la ieşirea din sală, pentru injurii la adresa justiţiei.  Adunarea de tineri l-a aplaudat frenetic, în semn de adeziune la ideea şi isteţimea ipochimenului. Ceea ce mie, ca bătrîn trecut prin multe, mi-a dat fiori reci pe şira spinării şi mi-a întărit pesimismul atroce faţă de viitorul de aur al ţării. Drept e că nici tinerii de la PMP nu ne lasă nici umbra unei iluzii, îmbrăcaţi (idioată idee, avem şefi de campanie cretini!) în tricouri cu chipul Irezistibilei, au uitat tocmai principala însuşire a tinereţii: neînregimentarea, ura împotriva uniform-izării. Să recapitulăm: democraţie fără cetăţeni, să distrugem totul, numai să venim noi la putere, dl. Ponta este garantul că vom putea să ne facem în linişte afacerile, fără teama  de justiţie, care poate fi trimisă la origini de orice playboy, Băsescu este cel mai mare duşman. Fermecător „peisaj după bătălie” ni se vesteşte, nu-i aşa?, şi el ar trebui arătat votanţilor PSD, dacă am avea realmente o opoziţie. Democraţie fără opoziţie, iată visul de aur al politichiei româneşti. Uitaţi-vă ce s-a discutat la şcoala de vară a tinerilor social democraţi: nu cum se negociază cu opoziţia pentru a alege ideile cele mai bune pentru binele public (n-o să vă vină să credeţi, aşa funcţionează societăţile normale), ci cum se distruge opoziţia „antinaţională”. Ce i-o fi speriat aşa de tare pe oamenii ăştia de au uitat ipocrizia generală şi dau pe faţă motivaţiile ascunse  ale mafiei partinice? Ceva bănuieli am eu, le citim după alegeri. Cert este că astfel de etalări deşănţate ale prostiei cinice de partid nu le-am întîlnit parcă în alte campanii, în care cuvintele mari: „democraţie”, „interesul cetăţeanului”, „reformă”, „modernizare instituţională” , „valorile europene” etc. etc.   erau pe toate buzele ca semn că eşti în regulă. Acum, vălurile au picat  şi oamenii nu se mai tem. „Lupta de clasă” s-a ascuţit, chiar dacă, probabil, cei mai mulţi dintre ei n-ar mai recunoaşte această lozincă mai bătrînă decît dl. Ponta. Cînd, îmbrăcaţi frumos, la braţ cu consortul/consoarta, vă veţi îndrepta în ziua de 2 noiembrie spre secţia de votare, repetaţi-vă tot timpul  în minte:  aici nu e vorba de cetăţeni, aici nu e vorba de cetăţeni, aici nu e vorba de cetăţeni, aici nu e vorba de cetăţeni, aici nu e vorba…, aici nu e …aici nu……     
P.S. Voiam, de fapt, să scriu despre învăţămînt la această dată caracteristică. Mai ales că partidul lui Vanghelie&Cristiana Anghel a dat încă o lovitură şcolii româneşti, transformînd universităţile în şcoli profesionale (dl. Ministru Pricopie dixit expresis verbis) prin înfiinţarea aşa ziselor colegii pentru lichelele care n-au luat bacul. Mai ales că anul acesta sunt 150 de ani de la promulgarea Legii Instrucţiunii Publice a lui Cuza, începutul învăţămîntului modern românesc. Aflăm dintr-un bun  articol din Adevărul că, în anii 1938-1939, procentul din PIB acordat învăţămîntului era de 18% din PIB !!!! Doctore Ponta, care aţi îmbrăcat nu cămaşa morţii ci haina de preşedinte! Dle. Pricopie, ministru al învăţămîntului, dle. Costoiu, dnă. Andronescu, dle. Ionel Valentin Vlad (preşedinte al Academiei Române tăcute), ce-ar fi să vă daţi domniile voastre demisia în alb sub promisiunea că veţi aduce bugetul învăţămîntului la 18 procente din PIB? Altfel, degeaba faceţi umbră politică pămîntului!
Christian CRĂCIUN      

13 septembrie, ziua în care a căzut pionierul aviaţiei româneşti, Aurel Vlaicu

In memoriam la Băneşti

În fiecare an, pe 13 septembrie, autorităţile locale, judeţene şi cele reprezentând aviaţia română comemorează la monumentul ridicat în cinstea sa la Băneşti, ziua căderii pionierului aviaţiei româneşti, Aurel Vlaicu.
În primul deceniu al secolului XX, Aurel Vlaicu zbura pentru prima dată cu un aeroplan proiectat şi realizat chiar de el, iar România devenea una dintre primele ţări din lume în care un aparat pilotat de om se desprindea de la sol. 


La 13 septembrie 1913, Vlaicu a îndrăznit mai mult, încercând să treacă Carpaţii în zbor. S-a prăbuşit la Băneşti, pierzându-şi viaţa. În locul fatidic al căderii sale a fost ridicat monumentul cinstirii inventatorului, unde şi anul acesta i-a fost adus un omagiu, odată cu împlinirea a 101 ani de la moartea sa.
La eveniment au participat primarul comunei Băneşti, Gheorghe Stoica, preşedintele Consiliului Judeţean Mircea Cosma, autorităţile din localitatea Binţinţi (Hunedoara), locul unde s-a născut Vlaicu şi reprezentaţi ai Asociaţiei Române pentru Promovarea Aviaţiei. Ulterior discursurilor şi slujbei religioase au fost depuse coroane de flori şi a avut loc o demonstraţie aviatică. 

La Băneşti, autorităţile locale şi judeţene construiesc un nou pod pe lângă cel de piatră

După cum era de aşteptat, refacerea podului de piatră de la Băneşti, prăbuşit în primăvara acestui an în urma ploilor, va mai avea de aşteptat, ţinând cont de faptul că această veche cale de acces între Câmpina şi Băneşti este monument istoric, cu un regim special în ceea ce priveşte reabilitarea. 
Podul a fost dat în folosinţă în anul 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.


În faţa acestei provocări, autorităţile locale câmpinene şi băneştene, dar şi cele judeţene, au hotărât, de principiu, să investească împreună fondurile necesare pentru construirea unui nou pod (ce va avea 54 de metri lungime, o bandă de circulaţie auto şi o bandă pietonală) lângă cel afectat, astfel încât traficul uşor de persoane şi mărfuri între cele două localităţi să se poată relua cât mai curând.
Primarul Băneştiului, Gheorghe Stoica, a anunţat deja public că proiectul este realizat şi că în foarte scurt timp va avea loc licitaţia pentru adjudecarea lucrării ce ar trebui să înceapă încă din această toamnă, în funcţie de capriciile vremii.
În ceea ce priveşte reconstrucţia monumentului istoric, încă nu am auzit nimic din partea autorităţilor. Să sperăm că nu va rămâne, ca multe alte edificii din patrimoniul naţional, doar o ruină. 

Klaus Iohannis, primit cu entuziasm la Ploieşti

Săptămâna trecută, candidatul Alianţei Creştin Liberale (ACL), Klaus Werner Iohannis, s-a întâlnit cu membrii şi simpatizanţii ACL Prahova la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti.
Iohannis a venit însoţit de mai mulţi lideri de la centru ai PNL şi PDL, printre care Ludovic Orban, Vasile Blaga, Cătălin Predoiu şi Mihai Voicu. Alături de ei s-au mai aflat pe scenă, în faţa mulţimii din sală, parlamentarii din Prahova, primarii PNL şi PDL, preşedinţii organizaţiilor judeţene PNL şi PDL Mircea Roşca şi Roberta Anastase şi nu în ultimul rând seniorul liberal Mircea Ionescu Quintus, preşedinte de onoare al PNL. 


Prin intermediul tuturor discursurilor lor, vorbitorii au transmis fiecare în stilul caracteristic un mesaj de unitate a dreptei şi de încredere şi susţinere totală pentru candidatura lui Iohannis la apropiatele alegeri prezidenţiale. Excepţie (într-un anumit sens) au făcut doar Mircea Ionescu Quintus şi Ludovic Orban, care au ţinut să le reamintească celor prezenţi, cu amărăciune, despre recentele trădări din PNL, cu trimitere directă la Tăriceanu şi la parlamentarii de Prahova vânduţi unui mogul de presă: “Nu vreau să îi pronunţ numele acestui om în care am avut încredere şi care m-a dezamăgit profund” - a subliniat Quintus, referindu-se, evident, la Tăriceanu.
Liderii ACL s-au arătat în discursul lor preocupaţi mai mult de proiectul Iohannis decât de critici aduse la adresa adversarilor, ceea ce ne-ar putea duce cu gândul la un prim semn de maturitate al clasei politice şi poate chiar la o influenţă benefică a lui Iohannis în rândul mai vechilor combatanţi politici, dacă ar fi să remarcăm mesajul echilibrat al prezidenţiabilului în situaţia de ultim vorbitor al întâlnirii în faţa prahovenilor. Iohannis a avut cel mai scurt şi la obiect mesaj dintre toţi, prezentându-şi intenţiile şi proiectul pe termen lung (10 ani) pentru România, prin vorbe puţine şi lipsite de populism, cu fermitate şi concreteţe. “Când am venit primar la Sibiu, oraşul aproape că-şi pierduse speranţa. Am mers personal în Germania, Austria şi Luxemburg şi am convins oamenii de afaceri să investească în oraşul meu. Am creat o zonă industrială şi în câţiva ani au apărut mii de locuri de muncă. Şomajul în Sibiu a dispărut. În 2007, Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană, statut obţinut cu multă muncă şi diplomaţie. Demersul a fost un mare succes. Vă spun toate astea doar cu gândul că în România se poate face administraţie pentru oameni, eficientă, fără corupţie. Dacă am să ajung preşedinte, am să reuşesc acest proiect pentru România, un proiect pe termen mediu şi lung” - a declarat Iohannis.
Susţinut cu entuziasm de toţi cei prezenţi, Iohannis a fost singurul vorbitor care, prin mesaj şi ţinută, a impus respectul de a fi aplaudat în picioare. 

Inspirat din opera păunesciană, Mircea Cosma i-a compus un poem prezidenţiabilului Ponta

La sfârşitul săptămânii trecute, mai precis vineri, 12 septembrie, social-democraţii prahoveni s-au întâlnit în sala “Europa” a Consiliului Judeţean Prahova pentru a-şi arăta încă o dată susţinerea faţă de candidatura lui Victor Ponta. 

În aplauzele a sute de participanţi, Mircea Cosma, preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, a luat cuvântul oferind şi un moment surpriză: recitarea, în faţa celor prezenţi, a unui poem compus special pentru Victor Ponta. Iată versurile compuse de acesta:
“Victor, o galaxie română în devenire
Răsare în universul zidit pe răstigniri
Pe temelie veche de piatră şi jertfire
Iar renaşte o ţară a vechilor români.
Victor Ponta preşedinte!”
Înainte de a-şi recita propria creaţie, Cosma a recunoscut că poemul este de inspiraţie păunesciană şi că versurile i-au venit în minte la recenta manifestare organizată cu ocazia dezvelirii bustului celui care a fost poetul Adrian Păunescu. E.S.

Spitalul SanConfind – un mare plus pentru sănătatea prahovenilor

Spitalul SanConfind din Poiana Câmpina, care se va inaugura parţial peste câteva luni, va fi cel mai important şi mai modern spital privat din judeţul Prahova, echipat şi dotat la cele mai înalte standarde europene. Prima secţie dată în folosinţă va fi „Baza de Tratament Balneologic, Fiziokinetoterapeutic şi de Recuperare Medicală”. Urmeaza ca, până în 2016-2017, să fie dat în folosinţă întregul spital. Într-un sistem sanitar în derivă, în care medicii de familie lucrează în sistem privat, dar marea majoritate a unităţilor spitaliceşti au rămas mai departe la stat, cele mai multe funcţionand în clădiri vechi şi cu o logistică medicală uzata fizic şi moral, spitalele şi clinicile private ar putea aduce un suflu proaspăt într-un sistem de sănătate bolnav (un paradox mai mult decât sugestiv), care îşi caută, de multă vreme, drumul pierdut. Cum prospeţimea e considerată un atribut al stării de bine, până la urmă, sistemul medical privat ar putea pune ordine, măcar printr-o fecundă putere a exemplului, în sistemul medical patronat de stat, macinat nu doar de meschina mentalitate balcanică „a şpăgii” şi a foloaselor necuvenite, ci si de imixtiunile grosolane ale clasei politice româneşti, de tot păcatul şi de toata ruşinea. Într-un spital privat care se respectă nu se ia „şpagă”, iar serviciile medicale oferite sunt apreciate la justa lor valoare sau cât mai aproape de aceasta. Managementul  Spitalului SanConfind ţinteşte spre o respectabilitate maximă, aceasta însemnând respectul de sine al personalului din unitate, dar şi respectul absolut venit din partea pacienţilor vindecaţi şi mulţumiţi ai instituţiei. O instituţie care va aduce un mare plus pentru sănătatea prahovenilor şi a romanilor ce vor veni din toate colţurile ţării ca să-şi caute şi să-şi găsească aici sănătatea.  

Centrul Medical SanConfind cea mai importanta societate medicală prahoveană

Proiectat de nişte cunoscuţi arhitecţi francezi din Paris, Spitalul SanConfind va funcţiona in clădirea care a adăpostit, decenii in şir, secţia exterioară a a Spitalului Municipal Câmpina, botezată de localnici, datorită impozantului imobil ce-o găzduia, „Spitalul de la Poiana”. Construit de către Ministerul Petrolului pe la mijlocul anului 1968, Spitalul Poiana a avut, de la inceput, dimensiuni apreciabile, funcţionând in două corpuri de clădire care au aparţinut iniţial Ministerului Petrolului, pentru ca, ulterior, prin 1976, să intre in proprietatea şi administrarea Ministerului Sănătăţii.
Ioan Simion, preşedintele SC Confind SRL, a avut ideea infiinţării, in anul 2010, a celei mai importante societăţi medicale din judeţul nostru, SC Centrul Medical SanConfind, in care, potrivit legii, Confind SRL deţine 70% din acţiuni, restul acţionariatului revenind unor medici. 


Imediat după infiinţarea in Câmpina, pe strada Progresului, a Centrului Stomatologic DentActiv (dotat cu laser medical şi o intreagă aparatură ultraperformantă, de ultimă generaţie), Centrul Medical SanConfind şi-a propus infiinţarea unui mare spital privat care să devină un nume de referinţă pe piaţa serviciilor medicale private din România. In vara lui 2011, Centrul Medical SanConfind a câştigat licitaţia de concesionare, pentru 49 de ani, a clădirii fostului spital de la Poiana, ale cărui secţii fusesera mutate, la inceputul acelui an, la Câmpina, in incinta Spitalului Municipal. Clădirea principală a fostului spital de la Poiana a fost evaluată la suma de trei milioane de euro. 

Un spital cu dotări ultraperformante şi personal medical de inaltă calificare

Spitalul SanConfind nu va semăna deloc cu fostul spital de la Poiana Câmpina, deoarece arhitectura cladirii va cunoaşte schimbări profunde, cu reamenajări şi extinderi de mare anvergură. Daca Spitalul Poiana, cu cele două cladiri ale sale, a avut 7000 mp suprafaţă desfăşurată, Spitalul SanConfind va fi alcătuit din mai multe corpuri de clădire, având in total o suprafaţă desfăşurată de circa 11.000 mp. Amprenta la sol a acestor cladiri va fi de circa 3000 mp, ceea ce va face ca intreaga curte a spitalului, in suprafaţă de peste 16.500 mp, să fie extrem de generoasă. Totuşi, ea va fi ocupată şi de alte clădiri anexă, cum ar fi hotelul ce se va ridica pentru a putea găzdui rudele pacienţilor netransportabili veniţi la tratament de recuperare. Clădirile spitalului, după toate reabilitările şi modernizările, vor avea aproape 9000 mp. O stranie coincidenţă face ca numărul total de paturi din spital să fie 66, acelaşi ca şi numărul locurilor de parcare pentru autoturisme, incă două locuri fiind destinate parcării ambulanţelor. Numărul de paturi ale unităţii sunt alocate dupa cum urmează: 36 de paturi cazare continuă adulti, 13 paturi cazare continuă pediatrie, 4 paturi cazare mame plus nou-născuţi, 7 paturi cazare pentru o zi, 5 paturi la ATI Bloc Operator, 1 pat ATI Bloc Naşteri. Vor exista, de asemenea, 2 săli de operaţie şi se vor mai amenaja o sală de mici intervenţii şi o sala de gipsare. 
Pe amplasamentul principal al Spitalului SanConfind (aproape 6000 mp), se află construcţiile fostului Spital Poiana Câmpina: Corp Bloc Operator (parter, două etaje şi pod) şi Corp Cazare (demisol, parter, trei etaje şi pod), corelate funcţional şi volumetric printr-un corp secundar (parter+2 etaje). 
La demisol vor fi amenajate, printre altele, o spălătorie, o farmacie, vestiare ale personalului sanitar, dar şi ale pacienţilor Secţiei Balneologie – Terapie. Tot aici va fi şi secţia de tratamente cu nămol, precum şi două saune (pentru femei şi bărbaţi). Parterul va fi destinat Serviciului de primire - internare, Serviciului de gardă, Secţiei Imagistică (cu compartimentele RMN, RX, CT + Ecografie), Secţiei Consultaţii-Investigaţii, Secţiei Balneologie – Tratamente. La etajul 1 se vor găsi următoarele secţii: Pediatrie (saloane cu un pat şi cu două  paturi pentru şcolari, preşcolari şi sugari + mame), Bloc Naşteri, saloane pentru mame + nou-născuţi, cabinete pentru consultaţii şi investigaţii. Etajul 2 va găzdui o  secţie de consultaţii - investigaţii, o secţie de laboratoare, Blocul Operator (2 săli de operaţii), A.T.I. (5 paturi), plus o sală de mici intervenţii. La etajul 3 se vor găsi un serviciu de consultaţii - investigaţii, o secţie de cazare, secţia de cazare de o zi,  iar la etajul 4, birourile administraţiei spitalului şi o altă secţie de cazare. 
Personalul medical (medici, asistente medicale) este atent selecţionat, iar cel auxiliar (infirmiere), la fel. Serviciile medicale vor fi ireproşabile, iar pacienţii vor fi scutiţi de gestul de a introduce bani in buzunarele halatelor albe. Cei care vor insista, vor fi refuzaţi cu fermitate şi politeţe.
Aparatura şi echipamentele medicale sunt de ultimă generaţie şi de cea mai bună calitate. 
Serviciul de sterilizare va fi dotat cu echipament de spălare/ dezinfectare automatizată a instrumentelor chirurgicale, aparat de curăţare cu ultrasunete, sterilizator cu abur.
Serviciului de explorări funcţionale nu-i va lipsi aparatura endoscopică, ecografe specializate (Ecocardiograf, Eco Doppler, Eco Carotidian, Eco Abdomen -Sarcina, Eco Transvaginal, Ecograf Ocular), Aparat EKG, Aparatura EKG de efort, Spirometru, Oftalmoscop, Colposcop, Audiometru, Optotip, Campimetru, Negatoscoape, Aspiratoare mobile (ORL, Ginecologie, Chirurgie). 
Serviciul de Imagistică va avea un Computer Tomograf, un Aparat Radiologie Multifuncţional Roentgen, un Ecograf Multifuncţional, RMN, Mamograf, Osteodensitometru.
Sălile de operaţii vor fi dotate cu pulsoximetre, lampă scialitică pentru operaţii, electroencefalograf, pompă volumetrică, monitoare specifice, tourniquet pneumatic, sistem de infuzie, aspiratoare medicale, incălzitor fluide. 
Serviciul de Balneoterapie va fi dotat in sălile de tratamente cu echipament specific fiecărui tip de tratament (nămol, băi cu apă sărată/ dulce, impachetări cu nămol/ parafină, saună, masaj, echipamente de electroterapie, kinetoterapie).
Sala Bazinelor va fi echipată cu trei tipuri de bazine de tratament: Bazin de mers contra curentului, Bazin mare pentru exerciţii generale, Bazin pentru copii. 

File de cronică

Epoca de Aur (1)

Viaţa economică
Urbea noastră s-a născut ca un oraş industrial. La începutul secolului XX, partea de sud a oraşului arăta ca o pădure de sonde. Aveam în Câmpina cea mai mare rafinărie de petrol din Europa în acea perioadă. În oraş şi în împrejurimi funcţionau şi alte întreprinderi legate de industria petroliferă: fabrica de acid sulfuric, atelierele centrale ale societăţii “Steaua Română” (pentru utilaj petrolifer), Uzina Poiana a societăţii “Astra Română”, care repara tractoare şi alte utilaje folosite în schele. Pe malul râului Prahova fusese construită o uzină electrică foarte modernă, de mare capacitate, care furniza curent electric pentru motoarele de sondă şi pentru oraş. 

În anii ‘50, industria petroliferă a fost preluată de o societate mixtă sovieto-română. Aramata română, care pe frontul de est fusese aliată cu armata germană, a fost acuzată de sovietici că a provocat mari pagube în zona sa de front (Odessa, Crimeea). Pacea de la Paris a impus României o mare despăgubire de război (aproximativ 400 milioane de dolari), care a fost în mare parte achitată prin produse industriale şi agricole. Pentru a fi controlată plata acestei datorii, s-au înfiinţat foarte multe societăţi mixte de tipul: SovromPetrol, SovromTransport, SovromConstruct, SovromCiment şi multe altele, care acţionau în industria forestieră şi piscicolă. Beneficiile se împărţeau inegal, sovieticii luând partea leului şi plătind produsele la preţuri derizorii. Datoria de război a fost ani de zile grea povară pentru societatea românească din anii ‘50. 
În Câmpina îşi avea sediul cel mai important dintre aceste sovromuri, SovromPetrol, care organizase mai multe unităţi de producţie numite tresturi (trest era pronunţia rusească a cuvântului englezesc trust).  Trustul 1, care se ocupa de exploatarea petrolului în tot raionul Câmpina - (raion era o subunitate administrativă pentru o zonă foarte mare numită regiune. Era un model copiat de la sovietici. Regiunea Prahova avea ca raioane Buzău, Cislău - Pătârlage, Câmpina şi Târgovişte. Raionul nostru începea la Azuga, iar în partea sudică cuprindea Morenii, Băicoiul şi alte localităţi din câmpie) - îşi avea sediul pe bulevardul oraşului, unde este acum Institutul de Petrol. 
Pe structura aceasta, în perioada 1965 - 1990 (Epoca de Aur) se dezvoltă o industrie uriaşă. Oraşul avea şapte întreprinderi republicane, cu mii de muncitori, un combinat de industrie locală - «23 August», care avea fabrică de mobilă (exporta mult), fabrică de teracotă (lângă Muzeul Grigorescu), două cărămidării, două mori puternice, fabrică de panificaţie, fabrica de ciorapi şi altele, mai mărunte, care ţineau de cooperaţia meşteşugărească. 
Prin anii ‘70, activul de partid local a alcătuit o documentaţie, încercând să obţină pentru oraş titlul de municipiu. Argumentele erau următoarele: producţia industrială din Câmpina egala pe cea a două judeţe (Tulcea şi Sălaj), oraşul avea cel mai mare număr de membri de partid la mia de locuitori, cei mai mulţi maiştri şi tehnicieni la mia de locuitori, cei mai mulţi intelectuali la mia de locuitori. Populaţia era atunci de 40.000 şi zilnic veneau din împrejurimi să lucreze în uzine încă 40.000 de navetişti.
Titlul de municipiu a fost refuzat constant de Nicolae Ceauşescu, care afirmase că în urma celor câteva vizite pe care le-a făcut la obiectivele industriale, a primit mai mult scrisori cu revendicări şi reclamaţii decât flori. De la Nicolae Ceauşescu ni se trage şi această industrializare forţată a oraşului. În tinereţea sa, făcuse câteva luni de studii la o academie militară în oraşul Frunze din Uniunea Sovietică. Acolo învăţase că socialismul înseamnă industrie grea, cu pivotul ei principal, industria construcţiilor de maşini. În dorinţa de a grăbi instalarea sistemului socialist cât mai rapid, a creat şi conceptul de societate socialistă multilateral dezvoltată, a umplut oraşul de o industrie nerentabilă, care consuma foarte multă energie şi materii prime, care veneau parţial din import (minereul de fier era adus din India, Brazilia şi Australia, iar transportul costa mai mult decât valoarea minereului). Uzinele republicane aveau mii de muncitori, Neptun-ul - 4000, Turnătoria - 5000 şi la celelalte uzine personalul era în jur de 3.000 - 4.000 de muncitori. Unele dintre ele, Energopetrol, Electromontaj, aveau filiale în toată ţara. La fel şi Institutul de Petrol. Institutul de Cercetare pentru activităţi de foraj avea în epoca lui de glorie 1800 de angajaţi în Câmpina şi în alte sucursale din ţară. Această industrie, gigantică pentru un oraş cu posibilităţi limitate în ceea ce priveşte forţa de muncă (pentru întreprinderea de piese turnate au fost aduşi sute de muncitori din judeţele Neamţ şi Botoşani), nu a fost niciodată rentabilă. 
Emblematică pentru stilul de lucru din marile întreprinderi ale timpului ar fi această turnătorie, ridicată în marginea oraşului, într-o zonă pitorească, unde exista un lac sărat folosit de câmpineni vara pentru băi. Directorul Marinescu, fost strungar la Uzina Poiana, avea o relaţie de amiciţie cu primul ministru de atunci, Constantin Dăscălescu, care şi el în tinereţe lucrase ca strungar. Având această prietenie cu colegul său de tinereţe, Marinescu a făcut nişte abuzuri de necrezut chiar pentru epoca aceea de dictatură. Secretara lui lua primă cât valoarea unei Dacii, angajase mulţi protejaţi, avea un pictor care lucra pentru el, un agronom pe care îl instalase şeful cantinei şi avea în plus peste schema de personal aprobată aproape 1000 de angajaţi. Lucrurile au degenerat de la an la an şi s-a aflat de aceste abuzuri în centrala care coordona întreprinderea, aşa că Nicolae Ceauşescu a trimis o comisie de anchetă condusă de Ilie Verdeţ (care a fost şi el, într-o perioadă, prim ministru). Acum apare amuzant să reconstituim acest episod. Comisia îşi încheiase lucrările, constantând o mulţime de nereguli şi s-a făcut o analiză în sala mare a Casei de Cultură, unde era invitat tot activul de partid al oraşului (activul de partid fiind format din directorul şi secretarul de partid din fiecare întreprindere şi instituţie). 
Îmi amintesc felul cum a fost pregătită plenara activului de partid. Secretarul cu probleme organizatorice, tovarăşul Bengea, cu doctorat la Ştefan Gheorghiu şi foarte ambiţios să facă carieră, îşi instruia subordonaţii: “Tovarăşi, când intră tovarăşul Ilie Verdeţ, toată sala se ridică în picioare, aplaudă şi scandează: Ceauşescu PCR! Acum fiţi atenţi, eu ies pe uşă afară, mă întorc, dar nu mai sunt Bengea, sunt tovarăşul Verdeţ. Vă ridicaţi şi aplaudaţi să vedem cum iese”. A urmat un moment de mare penibilitate. Bengea, care era un tip masiv, plin de el, intră furtunos pe uşă şi rămâne perplex. Nicio reacţie din partea sălii. A început să râdă stânjenit şi a renunţat la această mascaradă. 
Surprinzător a fost Ilie Verdeţ, care a comunicat rezultatele anchetei pe un ton ponderat şi a avut tot timpul un comportament civilizat, neobişnuit pentru un mare lider al partidului. Marinescu a fost destituit şi înlocuit cu un inginer ploieştean, care în tinereţe făcuse sport de performanţă. Poate de aici curajul cu care a explicat la următoarea plenară a activului de partid câmpinean de ce întreprinderea aceasta uriaşă, care îşi redusese personalul la 4000 de muncitori, nu-şi va putea face niciodată planul de producţie. Acest plan cuprindea mulţi indicatori: producţie fizică, producţie netă, productivitatea muncii, export şi altele. Explicaţia pe care a dat-o directorul proaspăt numit este reprezentativă pentru toată industria din Epoca de Aur. Acesta a spus că pentru piesele turnate din fontă în uzina lui, avea nevoie de furan, un produs care venea de la rafinăria Brazi, fiind extras din petrol. Întotdeauna furanul ajungea cu întârziere, din motive obiective. Piesele turnate din fontă plecau de la Turnătorie la Uzina Mecanică (fostă ACC) unde erau finisate şi asamblate în capete de erupţie, prăjini de sonde şi alte utilaje folosite în schele. Turnătoria, din lipsă de furan, livra cu întârziere piesele de fontă Uzinei Mecanice. Aceasta le primea spre prelucrare deja într-o perioadă când producţia lor era întârziată. Realizate dincolo de timpul prevăzut în plan, aceste utilaje necesare la extragerea petrolului în schele, ajungeau şi ele cu mare întârziere. Schela extrăgea petrolul dincolo de timpul prevăzut cu Rafinăria Brazi, care îl prelucra, Rafinăria făcea furanul vital pentru turnătorie cu întârziere de luni de zile şi când ajungea acolo era deja imposibil ca uzina să-şi mai facă planul la timp. Acest cerc vicios, de la întreprinderi la întreprinderi conduse într-un mod centralizat şi neraţional, a dus toată industria ceauşistă în starea de faliment şi la prăbuşirea care a urmat după decembrie 1989. 
Alin CIUPALĂ

Călător prin lume

Pe Nil, de la Aswan la Luxor

Astăzi părăsim bătrânul nostru continent, pentru a face o călătorie în Africa şi a vizita o ţară cu o istorie multimilenară - Egipt şi pe cel care înseamnă viaţă pentru ea: Nilul.
Aşadar, călătoria noastră începe cu zborul Bucureşti - Cairo şi după aproximativ trei ore aterizăm în capitala Egiptului, unde vom sta două zile. Fiind conducătorul grupului, sunt primul lângă uşa aeronavei, iar în momentul în care uşa se deschide şi păşesc pe scara ataşată avionului, un val de aer fierbinte îmi taie răsuflarea. Afară sunt peste 40 de grade. După formalităţile vamale şi de paşaport, ne îmbarcăm în autocarele cu aer condiţionat, unde şoferii ne aşteaptă cu băuturi răcoritoare de la gheaţă, contra cost, şi plecăm în turul oraşului. Observăm, cu surpindere, că în afară de ghidul şi şoferul nostru, în autocar se mai află un tânăr înalt, îmbrăcat în costum, pe sub a cărui haină se ghiceşte forma unei puşti mitralieră, celebrul Kalaşnicov. Este agentul de securitate, prezent în toate autocarele sau hotelurile importante, care face parte din Poliţia Turistică, având ca scop asigurarea securităţii turiştilor, măsură ce a fost luată în urma unor atentate ce au avut loc  cu ani în urmă. Străbatem acest megalopolis cu peste 11 milioane de locuitori, uimiţi de traficul ce-l vedem în jurul nostru. Reguli de circulaţie nu prea există şi ţi se face milă uitându-te la un biet agent de circulaţie, îmbrăcat în alb, ce încearcă, fără mare succes, să facă ordine în mijlocul vacarmului de claxoane şi al traficului infernal. Maşinile poartă urmele “luptelor” avute cu celelalte maşini; rar vezi una nezgâriată. Autobuzele fără geamuri sunt arhipline cu oameni grămadă pe scări, urcând şi coborând din mers. 
Autocarul nostru se îndreaptă spre colina de lângă Cairo, unde se află platoul Giza (Gizeh), cu celebrele sale piramide. (Despre Cairo, pe larg, într-un număr viitor). Vizităm piramida lui Keops (Khufu), facem poze şi coborâm în serpentine pe lângă celelalte două piramide spre Sfinx. De aici mergem spre fabrica de papirus, unde vedem procesul de fabricaţie, de la plantă la papirus, apoi vizităm o fabrică de parfumuri. Obosiţi, ne îndreptăm spre hotel, unde după un duş fierbinte binemeritat ne pregătim pentru turul de noapte, ce include o vizită la mausoleul fostului preşedinte, Anwar Sadat şi o cină la un restaurant pe malul Nilului, Hard Rock Cafe. Târziu în noapte ne întoarcem la hotel şi de la fereastra camerei mele, de la etajul 9, admir luminile şi panorama nocturnă a oraşului.


Ziua a doua este dedicată   Muzeului Naţional de Egiptologie, cu cele peste 120.000 de exponate, inclusiv galeriile Tutankhamon, vizită ce ne ocupă toată dimineaţa, pentru ca după-amiaza să vizităm citadela cu Moscheea de Alabastru, Oraşul Morţilor şi Bazarul. 


S-a făcut seară. Se simte briza Nilului, iar noi ne îndreptăm spre gara centrală, unde la ora 20.00 ne vom îmbarca în trenul ce ne duce, în noapte, spre Aswan, punctul de pornire al călătoriei noastre de trei zile pe Nil. Ajungem în gară cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului, prilej pentru mine de a privi ce se întâmplă în jur. Peronul este plin cu oameni îmbrăcaţi tradiţional (purtând, totuşi, o haină pe deasupra, întrucât începe să fie rece) sau ca noi, europenii, cu bagaje multe şi foarte voluminoase. Într-un capăt al peronului, doi soldaţi ce păzesc gara şi-au scos covoraşul, au pus armele alături şi îşi fac rugăciunea de seară.
S-a făcut ora 20.00 şi trenul intră încet în staţie. Căutăm vagonul de dormit şi odată suiţi, căutăm cuşeta ce ne va găzdui peste noapte. Cuşeta este foarte confortabilă, cu două canapele ce se transformă în paturi, un lavoar cu apă caldă şi rece, radio, iar un steward ne serveşte o cină caldă. Am în faţă un drum de 12 ore, aşa că încerc să dorm, dar nu prea reuşesc. Trenul are puţine opriri, dar la fiecare oprire sau pornire, frânele sunt gata să ne arunce din “pat”. Adorm într-un târziu şi sunt trezit de stewardul care îmi aduce micul dejun. Privesc afară pe fereastră la soarele care străluceşte cu putere. Mergem de-a lungul Nilului, trecând pe lângă mici sate sărăcăcioase, cu felahi ieşiţi la munca câmpului şi mai vedem când şi când oaze cu palmieri. La ora 8.00, după 12 ore, ajungem la Aswan, capătul liniei Alexandria - Cairo - Aswan. Câţiva hamali ne cară bagajele spre autocarul ce ne va duce în port, unde ne aşteaptă un vas de cinci stele, care ne va fi gazdă în următoarele trei zile. Vasul “Steaua Nilului”, asemenea celorlalte zeci de vase care fac croaziere pe Nil, arată foarte frumos, având toate dotările pentru a-ţi face călătoria cât mai plăcută şi confortabilă: cabine cu duş, restaurante, bar de noapte, magazine, iar pe puntea superioară o mică piscină şi un bar, unde la ora 17.00 se serveşte celebrul “Five o’clock Tea” (ceaiul de la ora 5). Suntem întâmpinaţi cu un cocktail de bun venit, după care facem un tur al vasului, apoi coborâm pe mal pentru o scurtă plimbare prin acest vechi oraş.
Aswan a fost dintotdeauna “poarta spre Africa”, locul unde caravanele de elefanţi aduceau din sud aur, parfumuri sau piei de animale, un centru comercial înfloritor, dar şi o importantă garnizoană militară până în secolul XIX. La începutul secolului XX, Aswan începe să devină, datorită climei sale, o destinaţie turistică hibernală pentru europeni. Dar pentru contemporani, numele de Aswan este legat de marele baraj ce s-a construit în imediata sa apropiere, între 1960 - 1971 şi care înseamnă “viaţă” pentru Egipt. Este socotit al doilea cel mai mare baraj ca mărime din lume, după Hoover din America; are o înălţime de 111 metri şi 35.000 de oameni au lucrat la construcţia lui, sub îndrumarea specialiştilor sovietici, cu fonduri sovietice, după ce Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie au refuzat să ofere acest ajutor. În spatele barajului se află un lac de acumulare - Lacul Nasser - care are dimensiuni uriaşe: aproape 500 de kilometri lungime şi 35 km lăţime. “Lacul” poartă numele preşedintelui Gamal Abdeh Nasser, cel care în 1956 a naţionalizat Canalul de Suez. Construirea acestui baraj a însemnat o muncă “faraonică”, care a ridicat probleme dintre cele mai grele, ce au constat în  mutarea unor monumente şi temple gigantice, de o importanţă capitală pentru omenire, monumente care altfel ar fi fost acoperite de apele uriaşului lac de acumulare. 


Spaţiul nu-mi îngăduie să vorbesc pe larg despre efortul uriaş făcut de UNESCO pentru salvarea acestor monumente, aşa că voi menţiona doar faptul că au fost salvate peste 12 temple, dintre care unele - Philae, Abu Simbel - au fost dezasamblate bucată cu bucată şi reasamblate pe un teren mai înalt, ferite din calea apelor. 
Barajul a însemnat enorm pentru Egipt, căci prin regularizarea cursului Nilului, s-a mărit suprafaţa agricolă a ţării, s-a dublat cantitatea de energie electrică, iar evaporarea apei din lacul Nasser a adus ploi într-o regiune foarte aridă.
După o plimbare pe bulevardul ce mărgineşte malul Nilului, ne întoarcem la vas. Luăm masa de prânz şi mergem în portul de mici ambarcaţiuni pentru o călătorie felucca pe Nil. Felucca este o mică ambarcaţiune cu o velă foarte înaltă, propulsată de vânt, care poate lua la bord între 10 şi 20 de persoane. Ne începem călătoria trecând pe lângă insula Elefantină, numită aşa datorită stâncilor sale de granit cenuşiu ce seamănă cu o cireadă de elefanţi, trecem pe lângă hotelul “Vechea Cascadă”, unde se petrece o parte din acţiunea romanului “Moarte pe Nil” al Agathei Christie, pentru ca apoi, traversând fluviul, să ajungem pe o insulă - Insula lui Kitchener - unde se află o splendidă grădină botanică şi un parc dendrologic ce acoperă întreaga insulă. Horatio Kitchener a condus Egiptul în numele Marii Britanii şi fiind pasionat de horticultură a transformat insula, după 1890, aducând aici specii din multe părţi ale lumii. Ne plimbăm pe aleile umbroase şi ne aşezăm pe o bancă, pe malul apei, îmbătaţi de frumuseţea apusului de soare. Coborâm apoi spre felucca ce ne aşteaptă, făcându-ne cu greu drum printre comercianţii ambulanţi ce vând brăţări nubiene, cercei sau salbe din diferite esenţe de lemn frumos mirositoare. Cumpărăm câteva salbe, ce într-adevăr îşi păstrează mirosul timp îndelungat şi traversăm din noul Nilul, în lumina apusului ce se oglindeşte în apă. Ajungem mai târziu la ceaiul de la ora 5 şi după o scurtă plimbare pe covertă, ne  aşezăm în fotoliile confortabile pentru a ne savura ceaiul aromat. După o vreme, coborâm la cabine pentru a ne schimba, întrucât ţinuta decentă este ogligatorie la masa de seară. 
Şi pentru că este păcat să te închizi în cabină, când sunt atâtea lucruri de văzut, ne punem o vestă, căci este destul de răcoare şi mergem să vizităm un Souq (piaţă). Păşim de-a lungul bulevardului până în apropierea gării unde am debarcat dimineaţă, iar în faţa noastră se deschide o stradă lungă de peste un kilometru, puternic luminată de magazine şi tarabe de tot felul. Souq-ul este obişnuitul bazar întâlnit în multe ţări, asemănător celui din Istanbul. Mergem agale, făcând şi aici faţă cu greu insistenţelor negustorilor e a cumpăra ceva din varietatea uimitoare a celor expuse.
S-a făcut târziu şi pentru că şi mâine e o zi, vorba lui Scarlet O’Hara în “Pe aripile vântului”, ne întoarcem pe vasul nostru frumos luminat şi urcăm pe punte pentru a ne bucura de oglindirea lunii în apa Nilului, după care mergem la culcare. Noapte bună!
Alex. Blanck
În nr. viitor: Abu Simbel, Philae - comori ale umanităţii, salvate!

COMUNICAT DE PRESĂ