Comori ale Umanităţii, salvate!
Salvarea monumentelor ce se aflau în calea apelor viitorului lac de acumulare Nasser din Egipt (lungime cca 500 km) a reprezentat un efort uriaş al întregii omeniri care, contribuind cu fonduri şi specialişti, sub coordonarea Unesco, a reuşit acest lucru. Zece temple au fost dezasamblate şi reasamblate pe un teren mai înalt, alte două au fost donate unor state (SUA şi Olanda) care au contribuit substanţial la această campanie, multe artefacte au luat drumul marilor muzee ale lumii, iar unele au rămas pe fundul lacului, aşa cum s-a întâmplat şi la noi cu vechiul oraş Orşova sau insula Ada-Kaleh, aflate pe fundul lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Printre templele salvate, un loc aparte în ocupă templul lui Ramses al II-lea (cel Mare), unul dintre cei mai puternici faraoni, cel care a dus Egiptul pe cele mai înalte culmi ale puterii. Templul de la Abu Simbel este considerat al treilea important monument al Egiptului Antic, după Piramidele de la Giza şi Sfinx.
Am fost de multe ori în Egipt, dar la Abu Simbel am ajuns o singură dată, căci este greu de ajuns în condiţiile unei croaziere pe Nil, ce începe la Aswan. Sunt 320 km de parcurs prin deşertul nubian, este extrem de cald (peste 40 de grade) şi trebuie plecat foarte devreme, la 3-4 dimineaţa, pentru a te putea întoarce la timp pentru plecarea vasului. Dar, împreună cu 25 de temerari, plec spre Abu Simbel. Străbatem deşertul pe o panglică de asfalt între dunele de nisip ce mărginesc şoseaua, fără să întâlnim măcar un sat şi în cele din urmă ajungem în faţa “minunii”. Faţada templului este impresionantă. Ea constă în patru statui ale faraonului, fiecare având 20 m înălţime, cele mai mari statui ce au supravieţuit din Egiptul Antic, reprezentându-l pe Ramses al II-lea şezând pe tronul său, având la picioare captivi legaţi, africani şi asiatici, duşmanii săi; pe de o parte şi alta a regelui sunt statui cu Tuya, mama sa şi Nefertari, soţia sa, iar între capetele statuilor Ra, Zeul Soarelui.
Distanţa de la o ureche la alta este de 4 metri, iar linia buzelor măsoară un metru. Statuile nu sunt doar simboluri ale forţei şi măreţiei acestui faraon, ele au şi un rol funcţional, fiind şi coloane ce susţin faţada de 31 m înălţime. Templul, dedicat zeilor Amon Ra, Harmakis şi Ptah, are o lungime de 65 m, o lăţime de 38 m şi a fost construit dintr-o singură rocă. Decoraţiile zidurilor preaslăvesc gloria militară a lui Ramses al II-lea. Poetul curţii, Pentaur, a compus un lung poem epic despre expediţia lui Ramses în Siria. Poemul poate fi văzut nu doar aici, dar şi în templele de la Luxor şi Karnak. Uimitor este faptul că de două ori pe an, pe 21 martie şi pe 21 septembrie (echinocţiul de primăvară şi toamnă), când ziua este egală cu noaptea, la ora 5.58, o rază de soare pătrunde în templu şi scaldă cu lumina sa feţele lui Amon Ra şi Ramses, pentru ca după câteva minute să facă acelaşi lucru cu statuia lui Harmakis. După 20 de minute, lumina dispare fără a atinge statuia lui Ptah, care îl reprezintă pe Zeul Întunericului. Interiorul este mai puţin spectaculos, aşa că ieşim în soarele arzător pentru a admira, undeva în dreapta templului, un templu mai mic, al soţiei sale, Nefertari.
Povestea salvării templului lui Ramses al II-lea este umitoare şi arată forţa “faraonică” a omului. Dintre multe proiecte a fost ales unul suedez, care a propus tăierea templului în bucăţi şi reasamblarea sa pe un platou înalt de 90 m, aflat la 200 m de apă. O răşină specială (33 tone) a fost injectată în 17.000 de găuri pentru a consolida structura, după care monumentul a fost tăiat în 1036 de blocuri, fiecare cântărind în medie 30 de tone. Două bolţi uriaşe, din beton armat, au fost făcute şi acoperite cu nisip, pietriş şi rocă, pentru a da forma iniţială a uriaşei roci în care templul fusese săpat.
În interiorul acestui “clopot”, el a fost reasamblat, cu grija de a avea aceeaşi poziţie pe care o avusese iniţial. Reconstrucţia “faraonică” a început pe 21 mai 1965 şi s-a încheiat în 1968. Ascultăm povestea ghidului nostru, privim lacul ce clipoceşte undeva la picioarele noastre şi ne felicităm pentru faptul că am străbătut deşertul ca să vedem această “minune” a lumii.
S-a făcut şi mai cald, şoferul ne spune că sunt 43 de grade, cumpărăm câteva suveniruri şi în răcoarea autocarului ne îndreptăm înapoi spre Aswan. Pe drum ne oprim şi luăm nişte nisip deşertic ca amintire, pentru ca după trei ore să facem o altă oprire, pentru a vedea un alt templu ce a fost salvat din calea apelor - complexul de temple Philae. Templul dedicat Zeiţei Isis, protectoarea morţilor, dar şi Zeiţa femeilor, a sexualităţii şi purităţii, este considerat unul dintre cele mai bine păstrate temple ptolomeice. Pentru a fi salvat, a fost dezasamblat şi mutat bucată cu bucată pe insula Egelika.
Lăsăm autocarul în parcare şi câteva bărci ne duc pe insula, loc sacru, unde se spune că fiecare egiptean trebuie să ajungă măcar o dată în viaţă. Sprea marea noastră plăcere şi surprindere, vedem pe insulă “Chioşcul lui Traian” sau “Patul Faraonului”, construit în timpul Împăratului Traian, în jurul anului 100. Basoreliefurile de pe zidurile laterale îl prezintă pe Traian aducând ofrande lui Isis, lui Osiris (stăpân al vegetaţiei şi al lumii de apoi) şi lui Horus (zeul războinic al soarelui). Acest “chioşc” nu face parte din templul propriu-zis, dar a devenit un simbol al insulei şi un punct de atracţie. Admirăm basoreliefurile, coloanele delicate, de o mare frumuseţe şi mammisi/ “locul de naştere”unde faraonii îşi arătau legitimitatea lor de muritori ce se trag din Horus.
Părăsim insula cu regretul că nu putem vedea spectacolul de sunet şi lumini, reluând drumul spre Aswan, unde ne aşteaptă vasul nostru. După o scurtă odihnă, clopoţelul sună invitându-ne pe puntea superioară pentru “ceaiul de la ora 5”. Atmosferă de “Five o’clock”: lumea elegantă, parfumată, ceaiul tare şi aromat, fotoliile confortabile, toate creează o ambianţă plăcută ce stimulează discuţiile cu ceilalţi colegi de călătorie.
Vasul se desprinde uşor de la mal şi începem călătoria în aval, spre Luxor. Trecem pe lângă feluccile cu turişti sau mărfuri, pe lângă alte vase de croazieră (peste 250 pe Nil), având la provă căpitanii îmbrăcaţi în ţinută clasică egipteană (acea cămaşă lungă şi largă - galabiya şi cu turban pe cap), vedem copii ce se scaldă în apa Nilului, pentru că în partea aceasta a fluviului, în aval de “marele baraj”, nu mai există crocodili. Salutăm felahii (ţăranii) care scot apa din fântâni cu o roată trasă de un bivol (aşa cum aveam şi eu această imagine în manualul de istorie de clasa a V-a, elev fiind), trecem pe lângă sate sărăcăcioase cu case din lut, fără uşi sau ferestre, pe lângă lanuri cu porumb, bem o ultimă ceaşcă cu ceai în lumina apusului de soare şi coborâm în cabinele noastre, să ne pregătim pentru cină şi pentru concursul “Galabiya Party”, unde va fi premiată cea mai frumoasă rochie tradiţională.
Seara este deosebit de plăcută, cu defilarea concurenţilor, pe muzică tradiţională şi galabeiy care de care mai frumoase. După ce mai zăbovim o vreme pe punte privind la luna ce se oglindeşte în apă, mergem la culcare. A doua zi ne vom trezi foarte devreme pentru a vizita templul de la Kom Ombo.
Este ora 7 dimineaţa şi vasul ancorează. Templul, situat foarte aproape de malul apei, se vede în toată splendoarea sa. Este “casa” lui Sobek, zeul cu cap de crocodil - Zeul Fertilităţii. Spre deosebire de alte temple, acesta proslăveşte doi zei: Sobek şi Horus cel Mare, cel cu cap de şoim. Templul este alcătuit din două părţi simetrice, elemente pereche şi fiecare jumătate îl cinsteşte pe unul din cei doi. Sala hipostilă (susţinută de coloane) are 8 coloane cu capiteluri în formă de lotus, bine conservate. Într-una din încăperi putem vedea pe pereţi desenele unor instrumente medicale ce serveau pentru operaţii. Şi dacă suntem în templul Zeului Crocodil, înainte de a pleca vedem o “expoziţie” cu 45 de crocodili mumificaţi.
După această scurtă oprire ne continuăm drumul spre Edfu, pentru a vizita Templul lui Horus, cel mai bine conservat şi spectaculos templu de pe malul Nilului. Pe mal ne aşteaptă trăsuri cu patru locuri, trase de nişte cai care cu greu fac faţă “obligaţiei” de a ne transporta. Traversăm un sat mic şi prăfuit, trecând pe lângă localnicii care sorb un ceai şi care ne privesc curioşi. Edfu este şi centrul regional al comerţului cu trestie de zahăr. Templul, considerat al doilea ca importanţă după Karnak, are o lungime de 137 m şi o lăţime de 79 m. Poarta de intrare are 36 m înălţime şi este străjuită de două statui din granit negru înfăţişându-l pe Horus, sub formă de şoim. Zidul exterior, foarte bine păstrat, prezintă basoreliefuri uriaşe ale lui Horus şi Hathor (Zeiţa Bucuriei şi a Plăcerilor, reprezentată sub forma unei vaci acoperită de stele sau a unei femei cu coarne de vacă). Interesant este şi faptul că până la jumătatea secolului al XIX-lea (1860), templul a fost aproape în întregime îngropat în nisip.
Ne întoarcem în piaţă, unde trăsurile ne aşteaptă, trecând printr-un bazar zgomotos şi ajungem înapoi la vas, pentru a ne continua drumul spre Esna.
Aflat la 42 km de Luxor, Esna, astăzi un mic centru agricol, a fost în timpurile vechi capitala celei de-a treia provincii a Egiptului de Sus, numită de greci Latopolis, de la numele unui peşte sacru - Lato. În drumul nostru spre Esna, trecem printr-o ecluză ridicată de constructori români şi ne bucurăm văzând pe pereţii ei numele ţării noastre, prilej pentru a-mi aminti că noi am mai executat aici nu numai construcţii hidrotehnice, dar şi fabrici de tractoare, de ciment sau cartiere rezidenţiale.
Templul, construit în epoca ptolemeică şi romană, este unul dintre ultimele construite în Egipt. A fost dedicat Zeului Khnum, zeul cu cap de berbec, păzitorul Nilului, cel despre care se spune că a creat lumea din lut adus de la Nil. El se află în mijlocul orăşelului, cu 9 metri mai jos decât clădirile ce-l înconjoară. Cea mai importantă şi bine păstrată este sala hipostilă, care are 33 m lungime, 18 m lăţime şi conţine 24 de coloane înalte de 13,5 m, cu capiteluri având motive florale, operă a împăratului roman Claudius. Reliefurile pereţilor reprezintă scene de vânătoare, iar pe unii dintre ei se pot vedea imnuri închinate Zeului Khnum.
În drum spre vas trecem din nou printr-un bazar viu colorat şi zgomotos. Cumpărăm câteva pliante şi urcăm pe vas, înmânându-i la intrare ofiţerului de serviciu “landing cardul”, cartela de debarcare ce i se dă fiecărui turisc la părăsirea vasului şi care poate arăta că toţi turiştii sunt înapoi pe vas.
Un şuierat prelung ne anunţă plecarea vasului, noi ne pregătim pentru programul de seară, care include un concurs de dans, urmând ca mâine să ajungem la Luxor.
Alex. BLANCK
În numărul viitor: Luxor, Karnak şi Valea Regilor
