24 martie 2015

FILE DE CRONICĂ. Nostalgiile unui vechi câmpinean (2)

Când evocam, săptămâna trecută, amintiri din cartierul Câmpiniţa, am început cu casa părinţilor actorului Eusebiu Ştefănescu. Atunci nu ştiam că distinsul nostru câmpinean (cetăţean de onoare al oraşului) este grav bolnav. Acum, când a plecat să-şi întâlnească colegii de teatru şi prietenii de boemă, mă întorc cu gândul la perioada când era elev la liceul Ilie Pintilie şi când avea numeroşi prieteni în oraş. Pe atunci, acesta era îndrăgostit de o frumoasă colegă, Liliana Pleşa, una din frumuseţile liceului. În fiecare promoţie de liceeni, se detaşa prin frumuseţe şi purtare câte una din colege noastre, fiecare promoţie având steaua ei. Cei doi făceau o pereche foarte potrivită când se plimbau pe bulevardul oraşului: înalţi, frumoşi, el un pic blond rasat (în filme a jucat multe roluri de ofiţer german), ea cu trăsături de creolă. Evocându-şi într-un interviu amintirile de la Câmpina, Eusebiu Ştefănescu îi amintea pe prietenii lui de la ştrand sau prietenii lui din boema oraşului, saxofonistul Heo, Horia Nistorescu, Nelu Filcea. Îl citez cu oarecare aproximaţie: “Pentru mine, Câmpina a însemnat Jockerul, Ionică Pai, Faraonul şi alţi înotători din echipa lui Dorian, care dădeau adevărate spectacole când jucau o leapşă prin bazin”. L-am întâlnit în casa distinsei doamne Pia Crăciun (ca student la teatru a avut ani de zile un fel de prietenie amoroasă cu colega lui de an, actriţa Manuela Marinescu, descendentă din familia Crăciun), unde la un pahar de vin, a ţinut un adevărat recital, declamând zeci de poezii dintr-un mare poet, Pucă, care împreună cu graficianul Pâcă, formau o pereche celebră în lumea de noapte a Bucureştiului. 
Eusebiu Ştefănescu avea harul de a înnobila versurile pe care le recita. Când îl auzeai, înţelegeai valoarea unor poeţi care erau greu de descifrat, precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, poeţii avangardei şi amintitul Pucă. 
Rămânem în cartierul Câmpiniţa, care împreună cu actuala stradă dr. C-tin Istrati, formau un fel de cartier rezidenţial al oraşului. Multe vile, unele cu proprietari străini, îmbogăţiţi de exploatările petrolifere (vila în care locuia familia Riki Lezza, vila Rumelë, Weber, Schmidt), cu grădini bine îngrijite, dădeau un aspect elegant străzii pe care circulau maşinile de pe şoseaua naţională. Deseori trecea prin Câmpina, dinspre Sinaia, şi Regele Mihai, care conducea o limuzină americană Lincoln Zephyr. Pia Crăciun îşi amintea cu mare satisfacţie cum, odată, la vila lor încadrată de un rozariu cu multe specii de trandafiri, s-a oprit patriarhul Miron Cristea care, aflat în drum spre Sibiu, a văzut de pe şosea această vilă cu grădina sa minunată şi însoţit de suită, s-a adresat tinerelor domnişoare Crăciun: “Am vrut să văd cine a făcut aici acest colţ de rai”. 
Vizavi de vila Crăciun (fostul Club al Pionierilor) era casa făcută de Iancu Popescu, cel care avusese litigii cu marele pictor Grigorescu. Maria Crăciun, cea mai mare dintre surori, era bună prietenă cu Lenuţa Popescu, care rămasă văduvă nu s-a mai recăsătorit şi s-a devotat creşterii şi educării copiilor săi.
Iancu Popescu a devenit erou al Primului Război Mondial, luptând pe front în celebrele bătălii de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Firea sa războinică îl făcuse în trecut să aibă ciocniri cu negustorii evrei din Câmpina. Îmbolnăvit de tifos, a fost internat într-un spital de campanie la Răcăciuni (jud. Bacău), unde a avut ghinionul de a da peste un medic care era fiul unui negustor câmpinean, care atunci când  i s-a spus cine este bolnavul pe care era chemat să-l îngrijească, a refuzat să-l asiste şi l-a lăsat să moară cu zile. 
Coana Lenuţa, cea atât de mult admirată de pictorul Grigorescu, a rămas singură cu cinci copii. Cel mare avea 16 ani, cel mai mic 2 ani. Văduvă de război fiind, a avut însă ajutor din partea statului. Copiii au fost declaraţi orfani de război, copii ai Naţiunii Române, beneficiind de înlesniri în şcolile pe care le urmau. 
Băiatul cel mare, Nicu Popescu, a terminat liceul comercial la Ploieşti, specializându-se în contabilitate. Venit în Câmpina, l-a rugat pe vecinul său, inginerul Sava, directorul Rafinăriei, să-l angajeze undeva într-un sector tehnic, deoarece nu agrea munca de birou. Acesta, mirat că refuză să lucreze la contabilitate, care oferea o bună situaţie materială, i-a făcut o favoare şi l-a lăsat timp de şase luni să treacă prin toate sectoarele rafinăriei, ca să-şi aleagă singur un loc de muncă. Nicu Popescu s-a decis în final pentru secţia de parafină, unde destul de repede a fost promovat şef de secţie. Devenise cunoscut în tot oraşul printr-un cognomen, Popescu-Parafină, nume pe care l-au purtat după aceea mai multe generaţii din familia sa. De la el a rămas una din cele mai frumoase vile din Câmpina, aflată pe strada Mărăşeşti, unde se remarcă intrarea somptuoasă realizată de artizanul Nicolae Goage.
Următorul copil al familiei Popescu, Elisabeta (Lizica, cum îi spuneau apropiaţii), moştenise frumuseţea mamei sale. Era bună prietenă cu alte două fete, la fel de frumoase. Una care provenea dintr-o familie înstărită - Mohoceanu (aveau o casa mare pe hotar cu biserica de la brazi), cealaltă - Mândra Andronescu, purtând un nume potrivit cu frumuseţea ei de excepţie. (Prietenul meu, Traian Vasilescu, care a cunoscut-o bine, o compara cu actriţa americană Marilyn Monroe). Toate trei îşi puseseră în gând să găsească câte un soţ care să fie inginer petrolist, ca să le asigure o viaţă confortabilă. N-a fost să fie aşa pentru niciuna. Lizica avea un admirator venit din Brăila. Bun comerciant, Georgică Vasilescu închiriase de la primarul din acea perioadă interbelică, Gh. T. Iliescu, o casă spaţioasă pe strada principală (în zona pasajului de la ceas), unde a deschis un magazin de coloniale, de delicatese, căutat de protipendada oraşului. A cerut-o de soţie pe frumoasa Lizica, de care el, negustorul bogat, era foarte îndrăgostit. Având alte visuri, tânăra ezita, însă mama, coana Lenuţa Popescu, a intervenit energic: “Ia-l pe-ăsta! Are cafea, are zahăr, are ulei, găseşti la el tot ce vrei!” S-a nimerit să fie o căsnicie prosperă şi fericită, din care au rezultat doi copii: Toma Vasilescu, viitor economist şi Traian Vasilescu, inginer. 
Tânăr fiind, ca să mai scoată un ban, Traian făcea comisioane pentru tatăl său, ducând pachete clienţilor, mai ales doamnelor frumoase de atunci. Între cele de care îşi aduce aminte: profesoara Ţenescu, soţia doctorului Tuţică, soţia avocatului Valerian, a negustorului Velicu, a doctorului Grădinescu, dar şi multor alte doamne din lumea bună a oraşului. 
Nici celelalte prietene ale Lizicăi nu şi-au găsit inginerul visat. Călătorind spre Bucureşti, într-un compartiment de tren la clasa I, Elena Mohoceanu avea să cunoască un distins domn, care i s-a prezentat drept avocat Ion Gheorghe Maurer. Pentru acesta a fost un “coup de foudre” (dragoste la prima vedere) care s-a încheiat rapid cu o căsătorie. Cum vom vedea, şi Mândra Andronescu urma să aibă un destin de excepţie. 
Al treilea fiu al lui Iancu Popescu a fost Constantin, devenit preot paroh în comuna Măneşti, judeţul Prahova, unde timp de 46 de ani, împreună cu prezbitera sa, Maria, a muncit mult pentru ridicarea satului şi restaurarea aşezământului bisericesc. A avut trei copii: Adrian - inginer silvic, director multă vreme al Liceului Forestier din Câmpina; Gabriel - preot şi Iulia - asistent medical principal la Policlinica din Câmpina. Adrian Popescu este o figură bine cunoscută câmpinenilor, participând la multe activităţi ale ofiţerilor în rezervă, unde evocă interesante întâmplări din viaţa domniei sale. 
Cel care a adus multă bucurie şi cinste familiei Popescu a fost al patrulea fiu, Dumitru Popescu (în foto), ofiţer cu o carieră de excepţie. A absolvit Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu (unde era înscris şi regele Mihai) şi Şcoala Militară de Artilerie din Timişoara. Între 1933 - 1935 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război din Bucureşti şi în paralel a terminat şi Institutul Politehnic, absolvind în 1937 Facultatea de Mecanică. A făcut parte din Comisia Militară de Supraveghere a executării comenzilor de armament la firma Skoda, în Cehoslovacia, unde a fost însoţit şi de soţia sa, fermecătoarea Mândra Andronescu, prietena din tinereţe a surorii sale.
În 1940, devenind locotenent colonel, comanda un Divizion în Regimentul 5 Artilerie Grea. La 22 iunie 1941, România, aliată cu Germania, începe războiul pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei şi ţinutului Herţa, ocupate în 1940 de armata sovietică. Dumitru a refuzat să rămână în cadrul Ministerului de Război şi a cerut să fie trimis pe front, participând la bătăliile pentru cucerirea Odessei. Întors acasă, a povestit familiei că în Odessa, împreună cu doi camarazi, a fost atacat de câteva tinere rusoaice care făceau parte din partizanii ascunşi în catacombele oraşului şi care au încercat să-i ucidă. Mulţi militari români au fost ucişi la Odessa de partizani, care au aruncat în aer şi clădirea Statului Major a armatei române, făcând multe victime. 
În localitatea Dalnik, maşina care îl ducea pe front a trecut peste o mină, incident în urma căruia Dumitru a fost rănit foarte grav. Internat într-un spital din Bucureşti, a fost bine tratat, dar a rămas cu o invaliditate, având un genunchi distrus. Un camarad, venit în vizită la spital, avea să-i provoace o mare deziluzie, spunându-i: “Mitică, îmi pare rău, dar trebuie să-ţi spun. Mândra te înşală cu ambasadorul german, baronul Von Killinger, cu care se afişează în toate localurile de noapte din oraş!” A urmat divorţul, însă cei doi soţi au rămas în bune relaţii. Mândra avea să se decurce foarte bine şi în epoca comunistă. Ajutată de doamna Elena Maurer, prietena din tinereţe, devenită acum soţie de prim ministru, a plecat la Paris, de unde şi-a adus instalaţii pentru un salon de cosmetică pe care l-a avut în cartierul bucureştean Dorobanţi.  La 70 de ani, încă strălucitoare, Mândra a sucit capul unui gestionar de magazin alimentar îmbogăţit în comerţul socialist şi au fugit împreună în Canada. Pentru eroismul său, Dumitru Popescu a fost decorat cu înalta distincţie Ordinul “Coroana României”. Este singurul din familie care nu a avut copii şi de aceea se ataşase foarte mult de nepotul său, Traian. A murit de inimă, relativ tânăr, în 1948.
Al cincilea copil al familiei Popescu, mezinul Florin, a fost cartograf la societatea Astra Română. Odată, pe când lua masa în eleganta cantină de pe Bulevard a societăţii, un coleg i-a adresat o propunere insolită: “Nu vrei să salvezi o tânără bucovineancă, de familie bună, fiica preotului Colenciuc? Dacă nu se mărită în câteva zile va fi deportată în Siberia de comenduirea rusească!” (Toţi românii fugiţi din Bucovina ocupată de ruşi erau deportaţi înapoi în Uniunea Sovietică). Florin a acceptat s-o cunoască pe Lia Colenciuc, frumoasă, distinsă, cultivată, vorbitoare de franceză şi germana şi a fost de acord. S-au căsătorit rapid şi împreună au avut o viaţă fericită. Fiul lor, Florin Popescu, a terminat Facultatea de Fizică şi a devenit profesor universitar la Instititul de Fizică Atomică de la Măgurele. Acesta, pensionar acum, are o casă de vacanţă pe Câmpiniţa, în apropiere de vatra părintească. Fiica distinsului universitar, se află în prezent în Irlanda. A dat un doctorat în astrofizică şi lucrează într-un insistut de cercetare. 
După cum am văzut, urmaşii lui Iancu Popescu au făcut parte dintre câmpinenii care şi-au construit cariere de excepţie şi cu care astăzi ne putem mândri. 
Alin CIUPALĂ

2 comentarii:

  1. În ziarul câmpinean ,,Oglinda de azi”, nr.1560 din 24 martie 2015, p.6, a aparut un articol ciudat, cu un titlu lacunar, ,,Nostalgiile unui vechi câmpinean (2)”, semnat de Alin Ciupală. Articolul cuprinde propoziții și fraze copiate din lucrarea ,,Veterani în slujba patriei”, autor Constantin Chiper, vol.III, cap. ,,Veterani din Prahova”, p.165, 166 și o fotografie reprodusă din aceeași carte (fără a se preciza sursa de documentare). Interesant este și faptul că același personaj, locotenent-colonel (r) Dumitru Popescu, apare și în ,,Cartea de aur a eroilor și a veteranilor de război din Municipiul Câmpina”, ( sub tipar), autori: Marian Dulă, Theodor Marinescu și Gheorghe Modoianu, carte nominalizată în PROGRAMUL MANIFESTĂRILOR CULTURALE CÂMPINENE PENTRU ANUL 2015 ( publicat în ziarul ,,Oglinda de azi” nr.1550 din 13 ianuarie 2015).
    Copieri și suprapuneri ciudate care nu-l onorează pe autorul articolului menționat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Vă aduc la cunoştinţă următoarele. Pentru redactarea materialului despre cartierul Câmpiniţa m-am folosit de notiţele prietenului meu, ing. Traian Vasilescu. În articol sunt două paragrafe referitoare la Iancu Popescu şi fiul său, Dumitru Popescu, care se regăsesc şi în cartea d-lui colonel Chiper, din care eu am folosit numai fotografia eroului de război Dumitru Popescu. Colonelul Chiper, în cartea sa, a făcut o greşeală în text, susţinând că Dumitru Popescu a murit pe front în urma rănilor primite. În articolul nostru, folosind informaţia lui Traian Vasilescu, nepotul preferat al acestuia, am arătat că a supravieţuit războiului şi a murit de inimă în 1948. Este posibil ca notiţele pe care le-am stilizat şi le-am îmbrăcat într-o formă literară să cuprindă două fraze similare cu cele din cartea amintită de dvs., pe care eu nu am întrebuinţat-o la redactarea materialului. Alin CIUPALĂ

      Ștergere