28 aprilie 2015

Călător prin lume

Istanbul, oraşul de pe şapte coline şi două continente (1)

Bine v-am regăsit, dragi cititori! După o despărţire de câteva săptămâni iată că ne întâlnim din nou în paginile ziarului, încercând să călătorim împreună. Astăzi vă invit să vizităm unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, un oraş aşezat pe două continente şi pe şapte coline – Istanbul. Oraşe aşezate pe şapte coline sunt mai multe, primele ce îmi vin îmi minte fiind Roma şi Iaşi, dar unul aşezat pe două continente, Europa şi Asia, este unic. Am fost, probabil, de zeci de ori în această metropolă fabuloasă şi nu mă voi plictisi niciodată s-o străbat cu aceeaşi bucurie şi plăcere care te însoţesc la reîntâlnirea cu un vechi prieten. Şi acum, când aştern aceste rânduri pe hârtie, căci scriu de mână, parcă simt în nări adierea răcoroasă a Bosforului, mirosul de peşte proaspăt prins sau trepidaţia podului Galata sub roţile şuvoiului de maşini ce-l traversează. Oraşul atrage ca un magnet şi nu este de mirare că în 2012 a fost vizitat de aproape 12 milioane de turişti,  fiind a cincea cea mai vizitată destinaţie turistică din lume. 



Puţină istorie
Fondat în jurul anului 660 î.Hr., oraşul se dezvoltă rapid datorită poziţiei sale geografice. În 324 d. Hr., oraşul rebotezat Constantinopole, după numele împăratului Constantin cel Mare, devine capitală a Imperiului Roman. În sec. VI, pe tron se urcă Justinian I, care va aduce un secol de aur în istoria Bizanţului. Oraşul se înfrumuseţează şi se construieşte Biserica Sf. Sofia. Devine capitala Bizanţului între 330 – 1204, iar sub Vasile al II-lea (963 – 1025), imperiul se extinde şi mai mult, pentru ca după moartea acestuia să urmeze o perioadă de decădere. Conflictele cu Occidentul duc la cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204, care aduc mari pagube oraşului. Este recucerit în 1261 de către Mihail al VIII-lea, ca în 1453, Mehmet al II-lea să cucerească oraşul şi să-l facă capitala imperiului său. Şi aşa va rămâne capitala Imperiului Otoman, sub numele de Istanbul, până în 1922, pentru ca din 1923 capitala să se mute la Ankara. Mehmet începe construcţia marelui bazar şi invită oamenii din Europa să viziteze capitala sa. Construieşte Palatul Topkapi. Otomanii transformă oraşul într-un simbol al culturii islamice. În 1517, Istanbulul devine capitala califatului. Datorită poziţiei sale strategice de-a lungul Drumului Mătăsii, singura rută maritimă între Marea Neagră şi Marea Mediterană, legătură între Europa şi Orientul Mijlociu, oraşul se dezvoltă rapid. Suleyman Magnificul (1520 – 1566) construieşte noi monumente, printre care Marea Moschee ce-i poartă numele. Până la sfârşitul sec. VIII, Istanbulul are peste 570.000 de locuitori. La începutul sec. XIX se construiesc poduri peste Cornul de Aur, iar prima cale ferată legată de Europa se deschide în 1880. În timpul Primului Război Mondial, oraşul este ocupat de britanici, francezi şi italieni. Ultimul sultan otoman, Mehmet al VI-lea, este exilat în 1922 şi Mustafa Kemal devine în 1922 preşedintele noii Republici Turce. Prin Tratatul de la Lausanne este recunoscută Republica Turcă.

Vizitând oraşul
Istanbul, metropola cu 14,4 milioane de locuitori, se află în nord-vestul Turciei, în regiunea Marmara, pe malurile Bosforului, care leagă Marea Neagră de Marea  Marmara şi care desparte partea europeană de cea asiatică, aşa cum Cornul de Aur separă partea veche a Istanbulului de cea nouă. Oraşul poate fi împărţit în trei zone principale. Partea veche, nouă şi asiatică. Vă invit să ne începem vizita din partea veche, din zona vechiului hipodrom. Acesta se întinde între Moscheea Albastră şi Catedrala Sf. Sofia şi a fost construit în 330 de Împăratul Constantin pentru sărbătorirea noii sale capitale. Într-o parte a hipodromului se poate vedea Fântâna lui Wilhelm al II-lea şi în partea opusă Obeliscul Egiptean, datând din sec. XVI î.Hr. şi adus în oraş sub Împăratul Teodosie. 



Moscheea Albastră
Pe partea stângă a hipodromului se află celebra Moschee „Sultan Ahmet” sau Moscheea Albastră, singura moschee cu şase minarete, ca aceea din oraşul sfânt Mecca. Construită între 1609 – 1616, este denumită „albastră” datorită plăcilor de faianţă de această culoare şi este singura care a sfidat regula celor patru minarete care se aplică tuturor moscheelor din lume. Intrăm în larga curte interioară, pavată cu marmură şi ne lăsăm pantofii pe un rastel la intrare (nu poţi intra încălţat într-o moschee). Păşim în vastul interior cu podele acoperite de covoare orientale, cu candelabre joase şi admirăm amvonul şi nişa de rugăciune din marmură albă. Moscheea are o capacitate de 10.000 de oameni, este lungă de 73 metri, lată de 65 metri, cupola se înalţă la 43 de metri, iar cele şase minarete au o înălţime de 64 de metri. Sunt 20.000 de plăci ceramice, cu 15 tipuri de lalele în interior, iar pe pereţi sunt decoraţiuni cu versuri din Coran. Lămpile au fost odinioară acoperite cu aur şi pietre preţioase. Ieşim, ne recuperăm pantofii şi ne continuăm drumul spre un alt punct de reper al Istanbulului, numit aşa oficial abia în 1930...



Catedrala Sfânta Sofia
Este cel mai mare monument al creştinătăţii ortodoxe construit între 532 – 537 sub Împăratul Justinian, transformat mai târziu, după 1453 (cucerirea Constantinopolului) în moschee. Aşa se explică cele patru minarete exterioare, dar şi transformările din interiorul bisericii, cu discuri mari, cu litere arabe ce reprezintă  citate din Coran sau transformarea altarului în lucruri specifice credinţei islamice, cum ar fi un amvon (minbar) sau o nişă de rugăciune (mihrab) îndreptate spre Mecca. O lojă la primul nivel conducea din biserica-moschee spre palatul sultanului, Topkapi. 


De o mare frumuseţe şi interes sunt mozaicurile aurite reprezentând împăraţi bizantini, pe Justinian şi pe soţia sa Sofia, personaje biblice sau motive florale datând din sec. XIII, mozaicuri ce pot, pe drept cuvânt, rivaliza cu cele din Ravena – Italia, socotite cele mai frumoase din lume. Tot în interior admirăm cele şase coloane din marmură verde şi nu uităm să   introducem un deget în gaura adâncă făcută într-unul dintre stâlpi, deoarece tradiţia spune că introducând şi răsucind degetul mare în nişă ţi se îndeplineşte orice dorinţă. 
Părăsim catedrala-moschee care astăzi este muzeu şi facem stânga îndreptându-ne spre palatul sultanilor...

Topkapi
Marele palat, reşedinţa sultanilor timp de patru sute de ani, între 1465 – 1856, a fost construit de Mehmet al II-lea în 1459 şi se întinde între Sfânta Sofia şi vârful peninsulei Sarayburnu, având şapte porţi. Palatul este un vast complex format din locuinţele sultanilor, băi, bucătării, bibliotecă, şcoală, curţi, grădini şi terase deschise spre Bosfor. Prima clădire a fost construită între 1465 – 1478. Topkapi (Poarta Tunurilor) era iniţial numele unui pavilion, dar din 1862 este numele întregului complex, care a devenit muzeu în 1924. 


Intrăm în prima curte interioară şi undeva în dreapta, unde cândva exista Fântâna Călăului, locul în care erau decapitaţi condamnaţii la moarte, găsim o coadă lungă la casele de bilete. Mai apoi, printr-o altă poartă, printre două turnuri, intrăm în curtea propriu-zisă, cea a ceremoniilor, locul de primire a ambasadorilor. În dreapta, în interiorul unui coridor lung, se aflau bucătăriile, unde astăzi pot fi văzute ustensile de bucătărie, dar în special, în câteva încăperi, porţelanuri chinezeşti, japoneze sau europene. Aici mâncarea era pregătită pentru 4000 de oameni, iar personalul bucătăriilor se ridica la 800 de oameni, care puteau pregăti până la 6000 de feluri de mâncare pe zi. Bucătăriile aveau dormitoare pentru personal, băi şi moschei. Atenţia ne este captată de colecţia de porţelanuri adusă din China şi Japonia pe Drumul Mătăsii, de o valoare inestimabilă, întrucât cele 10.700 de piese aparţin unor celebre dinastii, cum ar fi Ming sau Song Yuan. Puţin mai departe, în fosta clădire a tezaurului, sunt expuse colecţiile de arme şi armuri ce acoperă peste 1300 de ani. Ele sunt fie confecţionate de turci, aduse din alte ţări (vezi o sabie a lui Ştefan cel Mare), fie primite de sultani drept cadouri. Întreaga colecţie numără aproximativ 400 de exemplare. Cândva, aici, „regina” colecţiei era o sabie din aur cu 6666 de pietre preţioase. 


În cea de-a treia curte se intră prin Poarta Fericirii, ce separă curtea exterioară de zona de locuit privată a palatului. Această poartă era folosită pentru ceremoniile oficiale la care sultanul stătea pe tron  primind omagiul supuşilor săi. De ambele părţi ale porţii se aflau dormitoarele eunucilor, iar dincolo de această poartă nu se putea trece decât cu aprobarea sultanului. În această a treia curte se află tezaurul, în sălile căruia pot fi văzute obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii cu pietre preţioase, obiecte împodobite cu briliante. 


În cea de-a treia sală rămâi uimit în faţa faimosului diamant de 87 de karate, „Diamantul negustorului de linguri”, montat în argint şi înconjurat de două rânduri a câte 49 de diamante. Tot aici pot fi admirate două sfeşnice uriaşe din aur solid, cântărind 47 kg fiecare şi montate cu 6666 de diamante, un dar pentru oraşul sfânt Mecca, dar adus înapoi cu puţin timp înainte de căderea Imperiului Otoman şi pierderea controlului asupra Meccăi. În ultima sală admirăm tronul aurit împodobit cu perle şi smaralde. Ameţiţi de atâta frumuseţe, ne îndreptăm spre camera relicvelor sfinte, care este dedicată profetului Mahomed şi unde pot fi văzute pelerina profetului, două săbii, un arc, un dinte, un fir din barba sa, o scrisoare scrisă de mână şi chiar o urmă de picior. Atmosfera este cu adevărat solemnă, muzica în surdină şi semi-întunericul sălii întregind această atmosferă. 
În cea de-a patra curte, ce dă spre Bosfor, admirăm grădinile, fântânile şi pavilioanele unde sultanii îşi petreceau o mare parte din viaţa lor de zi cu zi. Ne oprim în pavilionul Bagdad, construit pentru a comemora campania din Bagdad a lui Murat al IV-lea (1638) şi admirăm panorama Bosforului respirând aerul răcoros adus de briza acestuia. 

Harem
Nu puteam părăsi Topkapi fără a vizita haremul, locul interzis tuturor, indiferent de rang, cu excepţia sultanului şi a familiei sale. Locul atât de familiar nouă, românilor, datorită serialul Suleyman, conţinea peste 400 de încăperi legate între ele prin holuri şi curţi interioare. Se pare că ideea construcţiei sale i-a aparţinut lui Soliman Magnificul, la sugestia soţiei sale Roxelana. 


Străbatem acest „orăşel” unde nu intra picior de bărbat, cu excepţia medicului şi a eunucilor, şi ne întrebăm dacă este adevărat că sultanul avea în haremul său sute de femei, o întrebare la care ghidul nostru de la palatul Dolmabahce a ezitat să răspundă. Vizităm curtea mamei sultanului, a favoritelor, a femeilor cu copii ai sultanului şi cea a servitoarelor. Toate încăperile aveau zidurile acoperite cu faianţă, covoare scumpe pe podele, băi şi toalete. Apartamentele sultanilor erau bogat împodobite, iar Holul Imperial (sau Sala Tronului) servea pentru primirile oficiale. Aici sultanul îşi primea oaspeţii, confidentele, mama, prima soţie, consorţii şi copiii. În spatele unei oglinzi se afla un coridor secret, iar alte uşi dădeau spre diferite apartamente.
Ieşim în aerul fierbinte al acestei zile de vară marcaţi de cele văzute, locuri şi lucruri ce ne-au încântat ochiul şi ne-au îmbogăţit mintea. 
Alex. Blanck

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu