26 mai 2015

File de cronică. Amintiri rustice (1)

Moto: “Et in Arcadia ego!” (Şi eu am fost în Arcadia). 

Am împrumutat acest moto de la Odobescu, care îşi găsise şi el o Arcadie fericită (Arcadia - ţinut fabulos al mitologiei greceşti) în imensa Câmpie a Bărăganului, pe care o descrie în bijuteria literară “Pseudo Kynegeticos” – Fals tratat de vânătoare. 
Am avut o copilărie în care regăsesc acum ecouri din Amintirile lui Creangă. Viaţa în orăşelul nostru era patriarhală, curgea domol, după anumite tipicuri. Locuiam lângă cârciuma lui Odor (unde sunt actualele birouri notariale) şi am avut norocul să am pe stradă mulţi copii, tovarăşi de joacă, rămaşi mai târziu prieteni pe viaţă. Casa noastră fusese construită de un foarte bun meseriaş german, domnul Luc, care avea în fundul curţii un atelier de fierărie, o locuinţă confortabilă şi o grădină, o mică livadă cu peri altoiţi în forma literei U, tufe de agrişe şi răzoare cu rubarbă din care fiica lui, Ela, pregătea compoturi, dulceaţă şi plăcinte. La stradă ridicase o casă cu etaj, care înainta până la mijlocul trotuarului. Acolo a locuit familia mea, de prin 1939 până la demolarea întregului cartier în 1987. Dormitorul avea ferestre chiar la intersecţia străzii Ada Marinescu (cum s-a numit o lungă perioadă) cu Şoseaua Naţională care trecea prin mijlocul oraşului. Noaptea auzeam cum ţiganii care lucrau la salubritate măturau strada şi încărcau gunoiul în nişte tomberoane fixate pe două roţi enorme. Curăţenia oraşului se făcea numai noaptea, nu ca acum, când treci pe trotuar şi urmaşii celor de atunci îţi aruncă praful pe pantofi măturând. Copiii acelor vremuri se jucau pe strada neasfaltată, care devenise terenul lor de fotbal. 
Existau două echipe: strada noastră avea echipa Mărăşeşti (mulţi jucători erau de pe strada vecină: fraţii Ceptureanu, Fraţii Dima, Bombonel Gonţescu, Florin Codarcea, Horst Gotfried), iar de pe strada noastră: Mircea Lubinschi, Nenel Georgescu (fiul distinsului preot protopop Georgescu), Lili Panciu, Lucian Băleanu, Horia Chiriţă, Nicu şi Gicu Odor; eu, netalentat la sport, eram mereu rezervă. A doua echipă, Vulturul Negru, era formată din fiii lăutarilor care locuiau în căsuţe modeste vizavi de biserica de la brazi. Între ei, Florin Dragomir (viitorul compozitor cunoscut sub numele de Marcel Dragomir) şi fratele său Luca, Grigore Corniţă (ajuns mare pianist), fraţii Rădulescu, dintre care Petre, un adevărat talent, a ajuns fotbalist de divizia A şi alţii. Era stabilit un adevărat protocol. Se trimiteau provocări frumos desenate şi se fixa ziua şi ora meciului pe un platou aflat pe strada Câmpineanu, care purta numele proprietăresei, terenul Butuza. Alte jocuri tradiţionale pe vremuri erau ţurca, pititea – după regula urma scapă turma, alergatelea. 
Prin luna mai, era mare bucurie când părinţii ne dădeau voie să plecăm desculţi la joacă. De pe stradă ajungeam la Prahova, unde aveam locurile noastre de scăldat. 
Vacanţa mare îmi aducea însă o şi mai mare bucurie. Eram chemat la bunicii care locuiau în Proviţa de Sus. Mama îmi pregătea o valijoară şi venea să mă ia o căruţă, care avea instalată un fel de canapea cu arcuri (leagăn i se spunea), ca să evite cât de cât zdruncinăturile provocate de drumul plin de hârtoape. Asta a fost în primii ani, dar destul de repede am învăţat să mă duc pe jos, drumul de vreo 16 km fiind o adevărată încântare. Treceam prin Poiana, intram în Proviţa de Jos şi pe o scurtătură, pe lângă nişte izvoare cu apă sărată (“La Saramură”), ajungeam în marginea satului Proviţa de Sus. Am descoperit cu timpul şi un drum feeric, prin pădurea care începea din vârful Poienii şi cobora spre cele două Proviţe. Treceam pe lângă o baterie antiaeriană şi, după ce ieşeam dintr-o dumbravă de mesteceni, întâlneam carcasa unui reflector, un vestigiu din vremea celui de-al doilea Război Mondial. Pe drum, din loc în loc, la poarta caselor exista un fel de mică cabină din lemn, unde proprietarii lăsau pentru drumeţi o găleată cu apă proaspătă şi o cană. 
Proviţa copilăriei mele era un ţinut de basm. Eu, obişnuit cu civilizaţia oraşului, întâlneam lucruri şi obiceiuri desprinse parcă din cărţile de poveşti. Bunicul meu, Constantin Petre Măndăianu, era veteran de război. Fusese prizonier în lagărele germane în timpul Primului Război Mondial. Deprinsese acolo obiceiul meseriaşilor germani de a lucra eficient şi corect. Avea mâini de aur. Zidar la societatea Astra Română (mai păstrez şi acum ştatele de plată din care reiese că salariul era confortabil), a putut, muncind pe ruptelea, să îşi încropească o mică avere. De la fraţii săi a cumpărat părţi de moştenire şi în marginea satului, în cătunul Secături (numele nu are nimic comun cu firea oamenilor, venind de la faptul că pentru a defrişa terenul, jupuiau copacii şi îi lăsau să se usuce în picioare, secându-i se sevă) şi-a ridicat, într-o livadă întinsă pe patru pogoane, două corpuri de casă, grajduri şi acareturi: casa bătrânească cu prispă în stil tradiţional şi alături o casă tipică pentru arhitectura de munte prahoveană, beciuri cu zid de piatră, parter cu camere mari, înalte, luminoase, mansardă cu mici încăperi asemănătoare chiliilor de la mănăstire.


 La parter şi la etaj, erau balcoane mari, adevărate camere, pe trei laturi, care aveau geamlâcuri cu ferestre mici de dimensiunea unei cărţi poştale. Acoperişul cu ape abrupte se termina cu turle ca nişte săgeţi, pe care erau fixate păsărele decupate din tablă. Porţile masive din lemn de stejar aveau şi ele un acoperiş asemănător. În curte, o masă cu placă din gresie perfect tăiată şi lustruită, era locul unde se primeau musafirii. Casa era flancată de două grădiniţe pentru flori. Pe balcoane, pe o poliţă fixată la înălţimea balcoanelor, erau cultivate nişte garoafe pe care nu le-am mai întâlnit niciodată. Garoafele de ghiveci, roşii, roz sau albe, aveau lujeri care curgeau de la înălţime, lungi de peste un metru. Parfumul acelor garoafe nu l-am mai simţit la alte flori. În grădiniţe creşteau Regina Nopţii, Mixandre, Ochiul Boului, mult Flocs în diverse culori, Dalii, Tufănele. În apropiere, era o fântână adâncă. Proviţa era binecuvântată în privinţa fântânelor. În fiecare gospodărie găseai un puţ adânc, zidit din piatră, care la suprafaţă avea ghizduri de lemn şi o roată cu lanţ de care era agăţată o găleată tot din lemn. Apa rece avea un gust deosebit. 
Când am ajuns în sat, bunicul nu mai lucra, se ocupa de gospodărie. Era în perioada războiului şi se trăia greu. Noi eram evacuaţi la Proviţa, ca să scăpăm de bombardamentele care   distruseseră oraşul. Acolo am văzut prima dată şi pe aşa-zişii prieteni veniţi din Răsărit, ostaşii sovietici. O coloană masivă rătăcise drumul care trebuia să-i ducă în Ardeal şi se înfundase în sătucul nostru, unde drumul se sfârşea în izlaz. 
Bunicul mai avea acasă câteva fete tinere, necăsătorite care, speriate de zvonurile despre atrocităţile făcute de ruşi la intrarea în ţară, erau toate îmbrăcate băieţeşte şi îşi ascunseseră în cotloane zestrea pregătită pentru măritiş. Câţiva soldaţi au intrat în curte şi s-au dus la fântână, unde erau mai multe prăjini înalte aduse din pădure pentru a fi folosite când se făceau căpiţele de fân. Au luat-o pe cea mai lungă, au fixat o antenă şi pe vârful de lângă casa noastră au instalat un post de radio. Îmi răsună şi acum în ureche apelul care se auzea clar: “Alo, Moskva! Alo, Moskva!” Îndrumaţi prin radio, au plecat fără să comită vandalisme în sat, probabil şi fiindcă eram după armistiţiul încheiat în toamna anului 1944 cu Uniunea Sovietică. 
Se trăia greu atunci. Când venea tata cu o pâine, era sărbătoare. Se mâncau bucate pregătite numai din grădina pe care o aveam lângă casă. Astăzi, dieteticienii i-ar da drept exemplu pe ţăranii din Proviţa! Dimineaţa, o farfurie cu lapte cald şi mămăligă, un ou şi o felie de caş. La prânz, o ciorbă de verdeţuri, de dovleac, de fasole verde, o mâncare de cartofi sau cartofi prăjiţi scoşi atunci din pământ (Doamne, ce gust aveau!). La sărbători sau duminica, mă puneau să aleg dintre puii scoşi de mai multe cloşti un cocoşel. Grea alegere! Toţi erau foarte frumoşi şi mi se rupea inima de mila lor, dar ce gust aveau când îi găseai sub formă de friptură cu mujdei la masa de sărbătoare. Bunicul avea în faţă şi un ţoi, decorat cu stema României Mari (un dorobanţ), din care bea câteva înghiţituri de ţuică. 
Masa de prânz era un adevărat ritual. Veneau de la muncă, se spălau bine cu săpun făcut de ei în casă, se uscau cu nişte ştergare aspre de cânepă ţesută tot în casă, se aşezau la masă, se închinau şi mâncau tacticos, fără să vorbească. Dacă era nevoie, bunicul se adresa fetelor folosind pronumele de politeţe: “Dumneata” - “Dă-mi, te rog, dumneata sarea”. Pentru copii, folosea o formă mai caldă: “Adu-mi mata (sau uneori tălică, de la mătălică) o cană de apă”. Seara, doborâţi de muncă, se iuţeau să-şi termine treburile până la căderea întunericului. Cea mai mare dintre fete, stâlpul gospodăriei (pentru că rămaşi orfani de mamă de mici, crescuse singură şapte fraţi), mulgea vaca şi pregătea masa. Ţin să precizez cât erau de curaţi. Duceau în grajd o oală cu apă caldă, cu care spălau ugerul vacii. Vasele în care mulgeau laptele erau opărite zilnic cu urzici. Orăşenii de azi ar trebui să ştie că vaca este un animal extrem de curat, nu bea apă dintr-o găleată murdară şi nu se culcă decât pe un pat din coceni de porumb. 
După mulsoare, luau un tuci cu cinci până la şapte litri de lapte proaspăt; o parte era fiert şi o parte era pus la prins, ca să facă smântână. Din acesta se scotea untul. Era o joacă pentru mine, copil, să bat laptele într-un putinei de lemn până când începeau să se aleagă bucăţile de unt.  După ce era stors, era aşezat pe o frunză de viţă şi înfrumuseţat cu nişte crestături făcute cu cuţitul. Le spun mereu copiilor mei, cu regret, că niciodată nu vor şti ce gust are adevăratul unt făcut în casă. 
După masa de seara, cu brânzeturi şi lapte, toată lumea se spăla din cap până în picioare şi mergea la culcare devreme, odată cu găinile, ca să irosească gazul din lampă, care era scump. Dormeam într-un pat dublu, înfăşat în nişte cearşafuri din pânză de casă, parte din zestrea mătuşii. Capacul de la cearşaful care acoperea plapuma era o amplă broderie cu flori de mărgăritar. Dormitorul aflat la etaj avea ferestre mari, apărate de gratii masive (fiind ultima casă din sat, ne mai călcau şi hoţii) şi era scăldat în lumina de vis a lunii ce răsărea din pădurea învecinată. Pe pereţii albi, imaculaţi, erau multe carpete, care la Proviţa se numeau macaturi, iar pe jos erau întinse preşuri de lână ţesute în casă. Podeaua şi plafonul erau făcute dintr-o scândură într-o culoare naturală, uşor gălbuie. Lemnul prezent peste tot, şi în scara frumos lucrată care ducea la etaj, nu era vopsit şi răspândea o aromă care îmbălsăma toată casa. 
Alin CIUPALĂ

Un comentariu:

  1. Felicitari,domnule Alin Ciupala!Foarte frumos articol!Cei cu care jucati fotbal in copilarie,nu mai sunt,din pacate.dar au fost toti oameni deosebiti!Grigore Cornita ,un mare pianist,a facut cinste tarii noastre,facand-o cunoscuta in intreaga lume!Sigur,se bucura,acolo sus in cer,de cuvintele frumoase cu care l-ati descris si pentru aceasta,va multumesc!

    RăspundețiȘtergere