E tare bun şi protector tatăl într-o familie obişnuită (cu ambii părinţi), dar ca mama nu e nimeni. Ca jertfelnica dragoste de mamă, adevărata dragoste maternă plină de sacrificii, dusă uneori până la jertfa supremă, nu există alt sentiment mai puternic pe acest pământ, în lumea întreagă. Nu degeaba se spune în popor că mama e una singură. Într-o cămăruţă sărăcăcioasă şi igrasioasă de la etajul uneia din casele naţionalizate de pe strada Independenţei, în cartierul denumit Mogador, o tânără de 28 de ani, Elena Dedu, se chinuie de şase cu ani să-şi crească pruncul pe care, după ce l-a purtat în pântece nouă luni, a fost nevoită să-l mai poarte în braţe încă şase ani. Iar calvarul lui Dani (cum o alintă apropiaţii) nu s-a încheiat. Şi numai Dumnezeu ştie când va lua sfârşit, căci Ovidiu Augustin Voicu, mezinul ei, este un copil complet paralizat, care nu se va mai vindeca niciodată. Ovidiu nu a fost bolnav din naştere, Dani l-a născut perfect sănătos, însă un destin implacabil şi o soartă ingrată i-au hărăzit micuţului numai trei săptămâni de viaţă cu sănătate. Cât un concediu de odihnă al unui salariat cu ceva vechime în muncă. După a treia săptămână a făcut roşu în gât şi, deoarece infecţia nu dădea înapoi în faţa medicamentelor administrate acasă, Dani s-a internat cu Ovidiu în Spitalul Municipal. Aici s-a întâmplat nenorocirea.
De aici, a început calvarul. Dani ne povesteşte totul, cu lacrimi în ochi şi gâtuită de emoţie: “Doctoriţa care ne-a internat i-a băgat o branulă în mânuţă ca să-i poată face penicilină injectabil. Fără să-i facă măcar o testare, fără să mă întrebe nimic despre copil, dna doctor (nu vreau să-i dau numele, pentru că nu vreau să mi-o fac duşman, poate mai ajung cu copilul la ea), i-a făcut injecţia, dar probabil într-o doză prea mare. Chiar în timpul injecţiei, am văzut cum Ovidiu s-a cutremurat de durere, strâmbându-se şi chircindu-se de mai multe ori. Era tot vânăt la faţă şi se vedea că intrase într-o criză extrem de gravă, ce îi putea fi fatală. Dându-şi seama că nu e de ei cazul, doctorii din Câmpina ne-au trimis de urgenţă la Ploieşti cu Salvarea. Nici cei de la Ploieşti nu i-au găsit leacul lui Ovidiu. După ce au aflat ce criză a făcut de la injecţia cu penicilină, doctorii din Ploieşti ne-au trimis la Bucureşti, pentru că numai în Capitală lui Ovidiu i se putea face o analiză a creierului. La Bucureşti am ajuns la Spitalul Clinic de Copii “Dr Victor Gomoiu”, unde am stat internaţi două luni, răstimp în care lui Ovidiu i s-au făcut tot felul de analize şi investigaţii. Am fost şi în Italia, la sora mea, unde lui Ovidiu i s-au făcut iarăşi tot felul de analize. Boala este fără leac, am primit pentru el un certificat de handicap grav, pentru diagnosticul paralizie cerebrală de tip mixt, cu epilepsie şi tetrapareză spastică. De şase ani mă chinui cu el, numai Dumnezeu ştie cum. Nu a făcut niciun fel de progrese, stă toată ziua cu guriţa deschisă. Si când mănâncă stă cu guriţa deschisă, de aceea îi dau să mănânce numai pasat. Închide gura doar când suge lapte cu biberonul. Doarme doar trei-patru ore pe noapte. Nu prea aude şi nici de văzut nu prea vede bine. Îmi vine foarte greu să-l mai ţin în braţe, pentru că e greu ca un bolovan, dar din păcate nu avem pentru el un cărucior. Îi fac periodic analize la Bucureşti, dar la progrese nici nu mai sperăm. Ovidiu are vârsta de şase ani, dar corpul este ca al unui copil de trei-patru ani, iar la minte, ce să vă mai spun, mintea este aproape ca la naştere. Ce-o vrea bunul Dumnezeu. Ar fi bine dacă s-or găsi creştini cu milă şi dare de mână care să ne poată ajuta cu ceva, orice, bani sau pachete cu mâncare, cu îmbrăcăminte, ce poate fiecare să dăruiască. Că Dumnezeu ne învaţă să dăm milă, mai ales semenilor noştri aflaţi în mare suferinţă. Ar fi foarte bine, pentru că trăim în sărăcie şi îmi vine din ce în ce mai greu să-i asigur toate cele trebuincioase lui Ovidiu. Dacă nu se poate, nu-i cu supărare. Eu sunt gata să îmi duc crucea şi pe mai departe, nu îmi voi abandona niciodată copilaşul. Dacă Dumnezeu mi l-a dat pe cel mic atât de bolnav, m-a ferit de orice supărare la cel mare, Laurenţiu, de 11 ani, care învaţă bine la şcoală şi face box de performanţă. E legitimat la Ploieşti, la clubul antrenorului Titi Prosop, şi a fost dat şi la Pro TV, ca o speranţă a boxului la cadeţi. Poate el să ne scoată din sărăcie, când o ajunge campion.” Bunica lui Ovidiu intervine şi ea, ca să ne mărturisească minima sa dorinţă cu privire la starea lui Ovidiu: “Noi îl iubim pe Ovidiu şi n-o să-l abandonăm niciodată. Dacă nu poate fi mai bine, măcar să nu fie mai rău. Am fi fericiţi şi numai dacă l-am vedea printre noi stând în funduleţ şi cerând de mâncare când îi e foame. Să zică acolo: mama, papa, şi ne e de ajuns. Am fi fericiţi şi aşa.”
Cine o poate ajuta pe mama lui Ovidiu şi vrea acest lucru, ar putea să trimită ajutorul său, cât de mic, la adresa str. Independenţei nr. 8, pentru destinatarul Elena Dedu. Dumnezeu ne învaţă să fim buni şi milostivi, iar pentru astfel de fapte lăudabile, de esenţă creştină, vom fi răsplătiţi însutit şi înmiit. A.N.
