08 decembrie 2015

CĂLĂTOR PRIN LUME. Parisul şi bulevardele sale (1)

La întrebarea „Ce oraş aţi dori să vizitaţi în Europa?”, probabil că cei mai mulţi români ar răspunde fără ezitare: Paris.  
Vizitarea Parisul este cu siguranţă un vis al fiecăruia dintre noi, aşa că astăzi şi în câteva numere viitoare vă invit să mă însoţiţi pe marile bulevarde şi pe străzile mici şi romantice ale acestui minunat oraş, plin cu sute de locuri de referinţă pe care poeţii şi oamenii de rând îl numesc „oraşul lumină”, „oraşul îndrăgostiţilor”, „oraşul magic” sau „capitala modei”. Dacă aş fi întrebat cum văd eu Parisul, l-aş asemăna cu un om tânăr, vesel, bine îmbrăcat, spontan, gata oricând să te ajute. 
Mergând puţin înapoi în istorie
Izvoarele istorice dau ca primi locuitori o populaţie ce s-a aşezat pe o insulă nisipoasă în mijlocul Senei – râul ce străbate Parisul – care a construit aici o cetate fortficată. Ei se numeau „parissi”, de unde vine probabil şi numele de astăzi al oraşului. Aceste lucruri se întâmplau în sec. III î.Hr., pe locul care s-a numit şi se numeşte Île de la Cité, care are în jur de un kilometru lungime. Aşezarea pe care romanii au numit-o Luteţia Parisiorum s-a dezvoltat rapid, fiind un bun vad pentru drumurile care traversau nordul Imperiului Roman. Este distrusă de barbari, apoi refăcută şi în 508 devine cetate de scaun a lui Clovis I (465 – 511), cel ce fusese creştinat de Sfântul Remi la Reines în 496, primul rege barbar ce a protejat creştinismul. Puţin înainte de 451, aşezarea fusese atacată de huni şi protejată de Sfânta Genevieve, cea care va deveni sfânta patronă a oraşului până în zilele noastre. Parisul devine o adevărată capitală în 987 sub Hugo I, din dinastia Capetiană, iar Île de la Cité va rămâne reşedinţa regilor Franţei între sec. X – XIV. 
Perioada 1180 – 1223, cu Filip August pe tron, este o perioadă de mare splendoare: se începe construcţia Luvrului, se înfiinţează Universitatea (1215), se continuă construcţia Catedralei Notre Dame de către Ludovic al IX-lea cel Sfânt, pentru ca apoi, după ocuparea Franţei de către englezi, Henric al VI-lea să devină rege al Franţei. 
În 1437, Carol al VII-lea recucereşte Parisul. Răspunsul protestantismului aduce o perioadă sângeroasă în istoria Parisului, ce culminează cu masacrarea hughenoţilor în Noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572). La începutul sec. XVII, Parisul avea peste 30.000 de locuitori, devenind şi mai important sub cardinalul Richelieu. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea – Regele Soare, Parisul are deja peste o jumătate de milion de locuitori şi au loc mari transformări. Între altele, se construieşte bulevardul Champs Élysées şi azilul invalizilor destinat ostaşilor francezi invalizi de război. Cu toate acestea, Ludovic al XIV-lea alege să locuiască la Versailles, pe care îl transformă dintr-o cabană de vânătoare din timpul lui Ludovic al XIII-lea într-un splendid palat. Această mutare s-a datorat deselor lupte sângeroase petrecute în Paris. 
Revoluţia franceză (1789 – 1799) va scrie o altă pagină sângeroasă în istoria metropolei. Populaţia răsculată atacă Bastilia – închisoare de tristă amintire –, pe care o dărâmă până în temelii (astăzi nu se mai poate vedea nimic în Piaţa Bastiliei, în afara unui semn pe caldarâm), iar aristocraţii sunt prinşi şi decapitaţi. La fel se întâmplă şi cu Ludovic al XVI-lea, cu soţia sa Maria Antoaneta, dar şi cu Danton sau Robespierre, decapitaţi de celebra ghilotină numită de parizieni Văduva Neagră, aşezată în Piaţa Revoluţiei, redenumită mai târziu, în 1794, Place de la Concorde. 
Epoca napoleoniană (1804 – 1815) reprezintă o perioadă de înflorire şi îmbogăţire a Parisului: se construieşte Arcul de Triumf, Columna din Piaţa Vendôme avându-l în vârf pe Napoleon îmbrăcat precum Cezar (columnă inspirată din Columna lui Traian de la Roma), iar Luvrul este extins. Napoleon al III-lea îi încredinţează prefectului Parisului, baronul Haussmann, regândirea centrului oraşului. Astfel va lua naştere celebra Piaţă a Stelei (Place de l’Etoile), astăzi numită Charles de Gaulle, din care pleacă 12 bulevarde largi, se construieşte fastuoasa Operă şi se amenajează pădurile din apropierea Parisului, Vincennes şi Boulogne. 
Parisul cunoaşte suişuri şi coborâşuri, aşa cum se întâmplă de obicei în viaţă. Astfel, în timpul Comunei din Paris (martie – mai 1871), multe clădiri sunt distruse sau dispar în flăcări, cum ar fi primăria sau Palatul Tuileries. Din fericire, sec. XX aduce cu sine noi construcţii impunătoare pentru Expoziţia Mondială ce va avea loc aici în 1900: Turnul Eiffel, Grand Palais, Petite Palais, Podul Alexandru al III-lea.  Din nou, însă, au loc evenimente tragice în istoria atât de frământată a acestui oraş: primul şi al doilea război mondial. În primul război mondial, Franţa a pierdut peste 3 milioane de oameni,  mare parte fiind parizieni, iar în cel de-al doilea, Parisul, ca şi întreaga Franţă, sunt ocupate de trupele germane între 1940 – 1944, data de 25 august 1944 fiind ziua eliberării Parisului. Parisul ridică din nou capul şi redevine ceea ce este şi astăzi, o metropolă modernă, vie, vizitată de zeci de milioane de turişti din întreaga lume. 
Descoperind Parisul
Pentru obişnuita noastră vizită pietonală vă propun ca punct de plecare unul dintre cele mai cunoscute repere pariziene, urmând itinerariul pe care îl parcurg mereu cu grupurile mele de turişti. Aşadar, pornim în lungul nostru pelerinaj de la Arcul de Triumf, aflat în Piaţa Charles de Gaulle, care ar putea fi considerată centrul Parisului, deşi e greu de fixat un astfel de punct pe harta oraşului. 


Piaţa de formă circulară este opera baronului Haussmann. Numit de Napoleon al III-lea, în 1852, prefect al Parisului şi înconjurat de cei mai buni arhitecţi şi ingineri ai timpului, acesta a redesenat harta modernă a oraşului demolând vechile case mici şi insalubre şi creând 12 bulevarde radiale ce pleacă din această piaţă sub formă de stea (étoile), având în mijloc Arcul de Triumf. Coborâm din autocar lângă bulevardul Victor Hugo, admirăm geometria celor 12 bulevarde şi asistăm impresionaţi la circulaţia „nebună” ce se desfăşoară într-un cerc continuu în faţa noastră. Printr-un pasaj subteran ieşim la suprafaţă în dreptul elementului central care este...
Arcul de Triumf
Acest impozant monument a fost comandat de către Napoleon I, în 1806, în amintirea victoriilor obţinute de armata sa, fiind terminat în 1836. După strălucita victorie din 1805, în bătălia de la Austerlitz, Napoleon le-a promis ostaşilor săi că se vor întoarce acasă sub un arc de triumf. Astfel şi-a început opera, un an mai târziu, arhitectul Jean Chalgrin. Napoleon nu a mai avut prilejul să treacă pe sub el fiind în viaţă, ci abia în 1840, când trupul său a fost adus din Insula Sf. Elena. 


Arcul, înalt de 50 m şi lat de 45 m, având deasupra sa o platformă deschisă turiştilor, are în exterior diferite basoreliefuri, în timp ce pe pereţii interiori, sub formă de arc, se află înscrise locurile marilor bătălii, precum şi numele generalilor care le-au condus. În centru se află, începând din noiembrie 1920, mormântul Eroului Necunoscut, vegheat de o flacără veşnică, omagiu adus soldaţilor morţi în primul război mondial, iar din bolta arcului flutură în permanenţă un enorm steag francez. Citim cu interes datele înscrise pe pereţi, după care ne îndreptăm privirea către cele două axe ce se deschid în faţă: Avenue de la Grande Armée, cu poarta gigantică din cartierul futurist „La Defense”, iar în spate Avenue de Champs Elyseés, având pe fundal o altă piaţă celebră, La Concorde. Părăsim Arcul de Triumf printr-un alt pasaj subteran şi ne îndreptăm spre...
Bulevardul Champs Elyseés
Marile bulevarde ale Parisului au fost nu doar un motiv de mândrie pentru parizieni, dar şi motiv de inspiraţie pentru poeţi şi compozitori. Probabil că mulţi dintre cititorii mai în vârstă îşi amintesc de o melodie la mare vogă în anii ’60-’70, cântată de un mare şansonetist şi artist de film, Yves Montand, ce se intitula „O plimbare pe marile bulevarde”. Ei bine, dintre cele 12 bulevarde ce pleacă din Piaţa Charles de Gaulle, „vedeta” este Champs Elyseés. Alegem partea stângă a marelui bulevard în direcţia Place de la Concorde. Animat zi şi noapte, parcurs de milioane de turişti, bulevardul este un obiectiv pe care nu îl poţi evita în vizita prin Paris. 


Aici a fost o zonă mlăştinoasă până în 1667, când marele peisagist André Le Notre (1613 – 1700), cel ce a creat şi celebrele grădini de la Versailles, a „tăiat” acest bulevard între Place de la Concorde şi Place Charles de Gaulle. Actualul nume îl poartă din 1709, înainte numinu-se „Grand Cours” (calea cea mare). Bulevardul lat de aproximativ 100 m este pavat cu piatră cubică şi este împărţit în două secţiuni: cea de nord, de unde plecăm noi, este plină cu magazine de lux, buticuri, cafenele, restaurante, cinematografe şi show-room-uri pentru maşini, în timp ce partea sudică este un vast parc ce ţine de la „rond point” (o piaţă rotună de mare frumuseţe, desenată de acelaşi Le Notre) până în Place de la Concorde. Ne strecurăm cu greu prin acest „furnicar”, printre terasele cu gărduleţe cochete ale cafenelor ce ocupă o mare parte din trotuar. Circulaţia este la cote maxime. Şirul magazinelor cu vitrine uriaşe, frumos amenajate, cu nelipsiţii bodyguarzi la intrare, este întrerupt din loc în loc de galerii comerciale acoperite, adevărate mall-uri. Admirăm vitrinele, savurăm în tihnă o cafea la una dintre terase, vizităm un show-room cu ultimele modele auto, facem câteva fotografii şi curând ajungem în Piaţa Clemenceau, care poartă numele celui ce a condus Franţa la victorie în 1918. De aici, un alt larg bulevard se deschide către Domul Invalizilor. 


Traversăm piaţa şi ne ajungem pe Bulevardul Winston Churchill, unde se deschide o privelişte splendidă. Pe partea dreaptă avem Grand Palais, iar pe partea cealaltă a bulevardului se înalţă Petit Palais. Cele două palate cu faţade impresionante au fost construite pentru Expoziţia Universală din 1900. Grand Palais (1897 – 1900) poate fi recunoscut după imensa cupolă din sticlă. Faţada sa din piatră este flancată de stâlpi, statui şi uriaşe cvadrige. Petit Palais, construit în aceeaşi perioadă, are o faţadă de 122 m lungime, iar intrarea se face urcând o rampă de piatră ce duce spre înalta uşă semicirculară. Ambele palate servesc ca săli de expoziţii permanente sau ocazionale, Petit Palais fiind şi gazda Muzeului de Artă al Parisului. Bucuroşi că avem parte de o zi călduroasă, mergem mai departe şi ne apropiem de cel mai frumos pod peste Sena...
Podul Alexandru al III-lea
Ne aflăm pe trotuarul larg de lângă Grand Palais şi vizavi, într-un colţ, vedem statuia din bronz în mărime naturală a lui Winston Churchill, fostul prim ministru al Marii Britanii în cel de-al doilea război mondial, pe care îl salutăm respectuos din mers. Acest pod minunat, construcţie Art Nouveau, a fost ridicat între 1896 – 1900 pentru a comemora alianţa franco-rusă din 1892 şi pentru Expoziţia Universală din 1900. A fost numit astfel în cinstea ţarului Alexandru al III-lea, al cărui fiu a pus şi piatra de temelie în octombrie 1896. 


Podul este alcătuit dintr-un singur arc de beton, fără niciun pilon în apă şi are o înălţime de 6 metri în punctul maxim. Este susţinut de patru stâlpi, câte doi de fiecare parte, bogat ornamentaţi cu îngeri, nimfe, cai înaripaţi, toate din bronz acoperit cu folie aurită. Statuile de pe malul drept reprezintă Franţa medievală şi cea modernă, în timp ce statuile de pe malul stâng reprezintă Franţa renaşterii şi a lui Ludovic al XIV-lea.
Traversăm agale acest pod, o minune a ingineriei secolului XIX, pentru a-l putea admira la ambele capete. De cealaltă parte se deschide o vastă panoramă către Domul Invalizilor, a cărui celebră cupolă aurită poate fi văzută din depărtare. Dar despre acesta şi multe altele în numărul viitor.
Alex. BLANCK

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu