18 septembrie 2018

Serbările Toamnei în an centenar sau două festivaluri într-unul singur

Nici la centenarul Marii Uniri, cea mai mare serbare populară a orașului nostru nu a plăcut tuturor, dar acest lucru era și greu de realizat. Este cam ca în cazul unei nunți, unde rar este dat să fie toți mesenii mulțumiți. Anul acesta, Festivalul Toamnei s-a desfășurat sub imperiul aniversării celor 100 de ani scurși de la unirea tuturor românilor trăitori de-o parte și de alta a Carpaților într-un stat unitar, indivizibil, modern și suveran. Asta a fost tematica evenimentului: sărbătorirea Marii Uniri de la 1918. Iar după un secol de Românie europeană (când mai dodoleață, mai democratică și mai înfloritoare, când mai mică, mai supusă unor dictaturi și mai urgisită), românii sunt azi destul de departe de spiritul Marii Uniri. Fiindcă din cauza actualei coaliții de guvernare, românii sunt tot mai puțin uniți (PSD a ridicat politica internă de învrăjbire la cote inimaginabile), iar statul român nu este prea suveran (actuala majoritate parlamentară a continuat politica externă de căciulire pe lângă marile puteri mondiale). 


La ceremonia de deschidere a festivalului, toți vorbitorii care s-au perindat pe la microfonul  așezat în fața mulțimii de oficialități (locale și naționale), au amintit despre România Mare și despre centenarul acesteia, despre dezbinarea românilor care sapă la temelia statului, dar niciunul nu a purtat însemnele Marii Uniri. Niciunul dintre românii trători ai României cuprinse între granițele actuale. Ne-a dat o lecție despre ce înseamnă românism și patriotism, Gheorghe Răileanu, un român adevărat, primarul orașului Cimișlia, capitală a unui raion din Republica Moldova, unul dintre orașele înfrățite cu Câmpina. Primarul Gheorghe Răileanu avea prinsă la reverul hainei o insignă cu însemnele Centenarului Marii Uniri, lucru remarcat chiar de primarul Câmpinei, pe scena de festivități. Se pare că Horia Tiseanu avea și el o insignă cu România 100, dar aceasta nu se putea vedea de sub eșarfa tricoloră pe care este obligat să o poarte la evenimente festive. Ceilalți invitați (un ministru, un parlamentar, un vicepreședinte de Consiliu Județean, câțiva primari ai unor localități prahovene, mai mulți reprezentanți ai Consiliului Local și diverse alte oficialități) au simțit că nu trebuie să poarte cu ei decât prin vorbe actul care a făcut posibilă România întregită. 



Ediția din acest an a Festivalului Toamnei, cu tot aerul său de bâlci balcanic (atmosferă care s-a regăsit și în precedentele ediții), a avut și părțile ei bune: multe numere artistice de calitate, evoluții excelente atât ale amatorilor, cât și ale profesioniștilor care au urcat pe scenă, o audiență remarcabilă și o vreme prielnică, cu puține ploi, ceea ce a încurajat o participare destul de numeroasă a câmpinenilor dornici de socializare și distracții.

Noutățile ediției 2018

Ediția din acest an, cea de-a XI-a ediție a Festivalului „Serbările Toamnei”, a avut și unele noutăți care au privit structura organizatorică a evenimentului. Astfel, festivalul nu a mai avut loc la intersecția Bulevardului Carol I cu Bulevardul Culturii, lângă fosta Casa Cărții, ci la intersecția principalei artere rutiere a orașului cu strada 1 Decembrie 1918, adică lângă rușinea urbanisticii câmpinene: turnul-schelet. Scena a fost amplasată între cabinetul notarului Andreea Mușat și café-barul de vizavi. Vecinătatea Parcului Trandafirilor a fost benefică, întrucât în acest loc au fost amplasate mai multe tonete care ofereau  te miri ce produse. Terasele-berării și tarabele comercianților au fost amplasate între strada Mărășești și strada Sergent Major Erou Grigore Nicolae (în fața Spitalului Municipal și a Policlinicii acestuia), acest tronson al Bulevardului Carol I fiind închis traficului rutier împreună, desigur, cu străzile învecinate. 


Pe de altă parte, ediția din 2018 a avut un format ce s-ar putea numi „2 în 1”, deoarece, până la urmă, au fost două festivaluri într-unul singur. Prima zi a „Serbărilor Toamnei”, sâmbătă, 15 septembrie, a fost dedicată folclorului, în această zi a festivalului desfășurîndu-se, practic, „Hora prahoveană”, o manifestare tradițională și distinctă până în acest an, organizată neîntrerupt la Câmpina în ultimii 23 de ani și ajunsă deci, în 2018, la ediția a 24-a. Acest lucru i-a încurcat probabil pe organizatori, de vreme ce pe marele banner din spatele scenei de spectacole era menționată a 24-a ediție a Serbărilor Toamnei. De fapt, acest număr marca numai ediția festivalului de folclor „Hora Prahoveană”. Așa se întâmplă când amesteci o manifestare artistică mai veche cu una mai nouă. 



Primarul Horia Tiseanu s-a opus multă vreme comasării celor două evenimente, dar până la urmă a fost convins de consilierii municipali că acest format al festivalului este cel mai potrivit. O altă noutate, comparînd cu ultimele două ediții, a reprezentat-o revenirea la focurile de artificii din finalul Festivalului. În ultimii ani, respectând legislația în vigoare (adoptată după tragedia de la Colectiv), Inspectoratul Județean pentru Situații de Urgență Prahova nu a mai permis Primăriei Câmpina să lanseze artificii din centrul localității, considerându-se că acestea reprezintă un pericol pentru locuințele din blocurile aflate prea aproape de locul de lansare. După mai multe propuneri, s-a ales zona din vecinătatea Parcului Trandafirilor, mai ales că această variantă venea și cu o soluție pentru lansarea artificiilor. S-au făcut mai multe probe care au evidențiat faptul că artificiile lansate din parcarea fostului Complex Fibec se pot vedea foarte bine din fața scenei de spectacole (soluția s-a dovedit a fi, până la urmă, nu foarte inspirată), dacă scena cu pricina este amplasată în intersecția de lângă blocul înclinat. Costurile totale ale festivalului au fost de aproape 140.000 de lei.

Prima zi

Inaugurarea Festivalului s-a realizat cu tradiționala paradă, desfășurată acum pe un traseu nou, având în vedere schimbarea locului de desfășurare a evenimentului. La deschiderea oficială a manifestării, a avut  loc o paradă a costumelor populare  la care au participat ansamblurile folclorice ce urmau să evolueze în cadrul „Horei prahovene”. Imediat după fanfară, fluturând steagul Republicii Moldova, s-au aflat membrii Ansamblului „Nufărul” din Cahul, oraș din Basarabia cu care Câmpina se va înfrăți până la finele anului. Acest demers va fi și ca un simbol al Marii Uniri de la 1918. Apoi, marile provincii istorice au fost reprezentate de ansamblurile folclorice din mai multe localități prahovene, participante la „Hora prahoveană”.
În primul rând al oficialitățile prezente, i-am putut remarca pe Teodor Meleșcanu (ministrul de externe), pe parlamentarul Rodica Paraschiv (membru al Camerei Deputaților), Ludmila Sfârloagă -  vicepreședinte al Consiliului Județean, primarul orașului Cimișlia (Basarabia) - Gheorghe Răileanu, primarul din Urlați - Marian Machițescu, Cornel Nanu - primarul din Cornu, Gheorghe Stoica – edilul din Bănești, administratorul public Remus Bădulescu, precum și mulți consilierii locali. După alocuțiunile oficialităților invitate să ia cuvântul (cel mai frumos a vorbit Gheorghe Răileanu), a urmat premierea elevilor olimpici și a celor mai buni sportivi. Prima parte a spectacolului a început pe la orele prânzului, pe scenă urcând soliști și ansambluri din Prahova. Începând cu ora 19.00, au evoluat Ansamblul Folcloric al Casei Tineretului, Ansamblul Folcloric „Ghiocelul” al Casei de Cultură, Ansamblul Folcloric „La izvor” din Cimișlia (Republica Moldova) și solista de muzică populară Adriana Deaș. Apoi au cântat cuplul Doinița și Ionuț Dolănescu și Maria Dragomiroiu.




A doua zi

Duminică, 16 septembrie, în prima parte a zilei, pe scena de spectacole au urcat cei mai tineri artiști din Câmpina și din unele localități prahovene. Au evoluat mai multe formații de dans modern și mai multe interprete de muzică ușoară. Spectatorii au putut să o admire din nou pe talentata Ilinca Alexandrescu, de șase ani, finalistă a ultimei ediții a concursului național de muzică pentru copii Next Star și câștigătoare a numeroase trofee muzicale. În timpul minirecitalului ei, spectatorii s-au refugiat sub acoperișurile blocurilor, speriați de picăturile unei averse ce se anunța tot mai tare. La auzul vocii Ilincăi, ploaia care părea că va continua cu putere și-a micșorat brusc intensitatea, pentru a nu acoperi cu vuietul ei vocea de cristal a micuței noastre artiste.


Seara, după ora 19.00, pe scenă au urcat Cabron, Pacha Man, Adda și Voltaj. Pe mulți i-au impresionat în special Adda și băieții de la trupa Voltaj, în frunte cu solistul Călin Goia, toți niște profesioniști adevărați. Festivalul s-a încheia cu un foc de artificii (artificiile au fost lansate din parcarea complexului comercial Fibec).



Înainte de lansarea artificiilor, primarul Horia Tiseanu a urcat pe scenă alături de primarul orașului macedonean Kumanovo (și el înfrățit cu Câmpina), edilul macedonean neputând participa din motive obiective la inaugurarea Festivalului. Acesta din urmă a transmis câmpinenilor un mesaj de prietenie din partea locuitorilor orașului pe care îl păstorește. Deși s-au făcut mai multe probe, artificiile lansate din parcarea Fibec nu s-au văzut decât foarte puțin din fața scenei de spectacole, acolo unde au fost duminică seara câteva mii de câmpineni. 
Adrian BRAD

Editorial. FALIILE

Ca și cum suta nu ne-ar fi prins suficient de dezbinați, o nouă falie, surprinzătoare a despicat ca o lovitură de trăsnet societatea românească. De data asta pe o direcție surprinzătoare, nu după tradiționala – de trei decenii – poziționare pro sau contra FSN, PSD, PDSR sau ce nume a mai purtat. Noua falie este  provocată, firește, de chestiunea Referendumului pentru Familie. Oameni, altfel situați în aceeași tabără pînă acum, se treziră ireconciliabil despărțiți. Facebook-ul a sărit în aer. Injuriile și epitetele denigratoare au îmbobocit. „Puriștii” luptei anti-PSD pornesc de la următoarea ecuație, premisă (pe care eu o cred complet falsă, falsificînd drept urmare orice raționament ulterior): a vota la referendum = a vota Dragnea. Ei nu argumentează propriu-zis pentru tema lor: libertatea de căsătorie a gay-lor, ci împotriva PSD-ului, care, cu abilitate, și-a însușit această temă populară, pe care alte partidele s-au ferit să o abordeze din lipsă de forță intelectuală, sau situîndu-se decis în contra curentului popular, precum USR. Fragilitatea debilizatei democrații românești, la nivelul mentalului colectiv, se vede perfect în acest joc de puteri. Adversarii CpF nu pot accepta o inițiativă populară, deși se proclamă democrați și progresiști. O inițiativă semnată de 3 milioane  de cetățeni nu poate fi ignorată. Punct. A tot căuta chichițe, chiar a spune că ăia care au semnat „sînt niște proști” înseamnă a ignora esența juridică a actului. La fel, a compara cu celălalt Referendum (a cărui aplicare nu a fost posibilă din cauza slăbiciunii spiritului nostru civic) este irelevant, și eu mi-aș dori imediata aplicare a acelei voințe populare. Dar cîrdășia politică și din justiție a împiedicat aplicarea acelui referendum, fără nicio legătură cu cel de față. Pe care și eu l-aș fi dorit aplicat încă de atunci. Numai că mulți dintre cei care folosesc azi acest subterfugiu, invocînd neaplicarea referendumului pentru 300 de parlamentari, erau atunci fie tăcuți, fie direct împotriva referendumului, doar pentru că el era promovat de Băsescu. Așa cum sînt împotriva ăstuia doar pentru că e promovat de Dragnea. O singură consecvență deci. A interpreta maculat politic lucruri care ar trebui de-politizate pentru a putea fi înțelese. Repet: Dragnea nu are nicio legătură cu Referendumul pentru familia normală, PSD-ul este, în realitate, împotriva ideii. Un ziarist onest ar inventaria toate voturile din forurile europene ale reprezentanților PSD și s-ar vedea astfel că ei au votat aproape fără excepție toate inițiativele de destructurare a familiei.  Numai că, de la bun început, inițiativa CpF s-a lovit de un blocaj mediatic perfect coordonat. Iar acum, de cînd referendumul a devenit o realitate legală, atacurile împotriva „familiei tradiționale” (o denumire inventată), minciunile (ce-i aia fake news?), statisticile inventate (aia cu „o femeie este bătută la 4 minute în familia tradițională” este epocală: și dacă  desființezi familia normală, femeia nu va mai fi bătută?), injuriile directe împotriva celor de altă părere, argumentul care revine mereu în astfel de ocazii, banii să fie dați la spitale, toate s-au adunat în tirul concentrat împotriva normalității. Pentru că asta e miza luptei. Abolirea post-modernă a criteriului normativ. A criteriului moral.
În realitate, nu este vorba despre o chestiune primordial de drept, ci despre una de morală publică. Sfîșierea societății românești pe o chestiune non-politică este un fenomen nou. Votul la referendum nu are nicio legătură cu Dragnea, nu reprezintă nici un cec în alb acordat partidului de guvernămînt. Deși el îl va prezenta ca atare. Este trist că una din cele mai importante teme publice care a izbucnit în România, și care ar fi trebuit  să aibă o contribuție importantă la maturizarea noastră civică, prin politizarea aberantă, a devenit, dimpotrivă, model de infantilizare socială pre-democratică. Mulți oameni se consideră mai deștepți decît concetățenii lor. Este un fenomen caracteristic mai ales mediilor de dezbatere publică: FB, televiziune. Numai că democrația presupune respectul, încrederea într-un nivel mediu acceptabil al inteligenței. Altfel, ea nu este decît o vorbă goală. Ceea ce mă șochează la adepții boicotului este aroganța (total nedemocratică, deși ei strigă tocmai în numele acesteia) cu care îi vizează pe adversari drept proști (noi deținem adevărul!) și felul în care prezintă problema familiei. Dacă te iei după ce se scrie zilele astea pe la noi, familia normală este cel mai mare monstru, sursă de atrocități și orori. Citești și te crucești cum niște oameni care sigur își iubesc părinții și copiii pot scrie asemenea grozăvii. Că povestea are și un puternic caracter anti-creștin, este evident, dar nu despre asta am scris aici. Doar despre o temă în care Dragnea nu avea ce căuta și în care tocmai adversarii lui l-au băgat cu forța.
 Christian CRĂCIUN

Vechiul clopot al bisericii catolice, expus în aer liber

Părintele Claudiu Cojan, pastorul creștinilor romano-catolici din Câmpina, este un om de acțiune, cu multe inițiative lăudabile. Ultima dintre ele o reprezintă  expunerea în aer liber a vechiului clopot din bronz al bisericii, care a fost coborât din turnul ctitoriei lui Anton Raky după ce a fost grav avariat la cutremurul din martie 1977. 


Clopotul a fost abandonat câteva decenii pe pământ, în curtea bisericii. În urmă cu câteva luni, părintele l-a reparat și l-a recondiționat. Apoi l-a așezat temeinic aproape de trotuar, pe un sistem ingenios de suporturi și axe metalice, totul sub o arcadă betonată, care îl protejează de ploi, ninsori și vânturi, oferindu-i totodată și imaginea unei vechi piese de muzeu. Cel mai mic muzeu în aer liber din Câmpina. La câteva zile după realizarea obiectivului, acesta a fost vandalizat de niște persoane necunoscute, probabil tineri teribiliști, care l-au mânjit cu vopsea. Chiar dacă decepționat, parohul catolic nu a abandonat ideea de a expune câmpinenilor o frântură din istoria acestui lăcaș de cult. Până la urmă, chiar din istoria acestui oraș. 
Biserica romano-catolică din Câmpina are o vechime de 112 ani. Ea a fost construită în stil romanic, între anii 1904-1906, fiind sfințită în anul 1906. Ctitorul ei este inginerul german Anton Raky, cel care a construit şi vechiul pod peste Prahova, căruia localnicii îi spun şi azi Podul lui Rache.
Adrian BRAD

Pentru două zile, Câmpina a fost capitala competițiilor de orientare sportivă

În perioada 14-15 septembrie 2018, municipiul nostru a fost gazda unui sport mai puțin cunoscut, dar nu și lipsit de atractivitate. Practic, este vorba despre un mănunchi de activități sportive înrudite, denumite generic orientare sportivă. Concursurile de orientare sportivă se clasifică după: 1. modul de deplasare: în alergare, pe schiuri, pe bicicletă, călare, pe apă etc (în funcție de sportul de orientare); 2. timpul de desfășurare: de zi (pe lumină), de noapte (pe întuneric); 3. tipul probelor: individual (sportivii concurează independent), ștafetă (doi sau mai mulți membri ai echipei aleargă consecutiv curse individuale), echipă (doi sau mai mulți sportivi concurează individual, rezultatul cumulându-se); 4. modul în care se determină rezultatele: concursuri cu o singură etapă (rezultatul etapei este rezultatul final), concursuri cu mai multe etape (rezultatul cumulat a două sau mai multor etape reprezintă rezultatul final), concursuri de calificare (rezultatul obținut reprezintă criteriul de participare într-o etapă următoare sau finală); 5. ordinea în care sunt atinse posturile de control: în ordine specificată (ordinea este impusă de organizator), în ordine nespecificată (concurentul este liber să aleagă singur ordinea); 6. lungimea traseului: distanță lungă, distanță medie, distanță scurtă, semimaraton, altă distanță. Orientarea sportivă a luat naștere în jurul anului 1850 în mediile militare scandinave, care o foloseau ca mijloc de pregătire.


Vineri, 14 septembrie, şi sâmbătă, 15 septembrie, la Câmpina s-au desfășurat două competiţii de orientare sportivă importante, cu anvergură națională, respectiv Cupa Seva - competiţie de sprint ce constituie o etapă a Campionatului Naţional de Orientare Sportivă, și Trofeul Silva – o competiţie de lungă distanţă, care a cuprins un traseu ce a inclus localităţile Câmpina şi Poiana Câmpina. Așa cum se poate ușor intui, după denumirile proprii, cele două competiții sportive, la care au participat peste 100 de persoane, au fost finanțate, în special, de Hotelul Seva, una dintre cele mai moderne unități hoteliere câmpinene. De fapt, startul în ambele competiții s-a dat din fața acestui hotel. Organizatorul celor două evenimente este Clubul Sportiv OK Silva Câmpina, iar parteneri sunt Federaţia Română de Orientare, Primăria Municipiului Câmpina, Primăria Comunei Poiana Câmpina şi CS Câmpina. Participanții au avut vârste cuprinse între 10 ani și 85 de ani.
Orientarea este o familie de sporturi unde concurenții, folosind harta și busola, trebuie să se deplaseze într-un mediu necunoscut (de obicei pădure) de la un post la altul, pentru a parcurge cât mai repede traseul de orientare. Altfel spus, orientarea este sportul ce constă în parcurgerea unui traseu, într-un teren necunoscut, materializat printr-o succesiune de posturi de control ce trebuiesc atinse. Sportivii aleg ruta între posturile de control și apoi, cu ajutorul hărții și al busolei, trebuie să se orienteze și să ia decizii rapide în timp ce se deplasează cu o viteză mare. Performanța se stabilește prin evaluarea timpului în care sportivul parcurge traseul și atingerea tuturor posturilor de control din traseu, în ordinea stabilită de către organizator. Câștigătorul este desemnat dintre sportivii care realizează cel mai mic timp pe traseul de concurs. Orientarea este un sport în care se îmbină atât calitățile fizice, cât și cele intelectuale, un sport care implică cheltuieli reduse de organizare și participare, fiind potrivit pentru ambele sexe și pentru toate vârstele.
Adrian BRAD

În anul 2017, lanțul de farmacii Medimfarm a avut o cifră de afaceri de 100 de milioane de lei

Într-o lume tot mai stresată, mai poluată și mai bolnavă, nu este de mirare că marile companii farmaceutice internaționale au ajuns mai puternice decât omoloagele lor din domeniul industriei petroliere; o chestie de neconceput în urmă cu trei-patru decenii. Realitatea aceasta se confirmă și în România, atât la nivel național, cât și la cel local (aici sunt incluse și județele, considerate prin lege a fi structuri administrative locale). 


Astfel, lanțul de farmacii Medimfarm, cu sediul în Ploiești, patronat de omul de afaceri câmpinean Mihai Anastasescu (foto), a încheiat anul fiscal 2017 cu o cifră de afaceri de aproape 100 de milioane de lei, în creștere cu 24% față de anul precedent, potrivit datelor furnizate de Ministerul de Finanțe. 
Desigur, și profitul din 2017 este majorat corespunzător, în comparație cu cel obținut în 2016. Medimfarm este unul dintre cele mai cunoscute branduri din Prahova, și nu numai. Compania deține aproximativ 60 de farmacii în mai multe județe (Prahova, Buzău, Iaşi, Călăraşi), dar și în Capitală. Cu asemenea rezultate financiare de excepție, compania Medimfarm a reușit să ocupe unul dintre primele 20 de locuri din piața de retail a industriei farmaceutice. De remarcat că publicația on-line „Ziarul de Ploiești” a acordat recent subiectului un articol, considerându-l pe Mihai Anastasescu al doilea cel mai bogat om de afaceri din județul Prahova, după Sebastian Ghiță. O fi, nu zicem nu, dar fotografia pe care o publică ziarul respectiv nu pare a-l înfăţişa pe Mihai Anastasescu, foarte cunoscut, de asemenea, și prin faptul că nu îi place deloc expunerea publică, drept pentru care foarte puține fotografii cu el există în presa de orice fel. Unii afirmă că niciuna.
Adrian BRAD

O nouă apariţie editorială în Colecţia „Câmpina - Patrimoniu cultural”:

«Peleşul, simbolul regalităţii»

În urmă cu şase ani, Comisia de cultură a Consiliului Local Câmpina, condusă de Florin Frăţilă, iniţia alături de scriitorul Florin Dochia, pe atunci director al Casei de Cultură „Geo Bogza”, proiectul editorial „Colecţia Câmpina - patrimoniu cultural”, care îşi propunea încă de la început culegerea, valorificarea şi tezaurizarea tuturor mărturiilor, încă nescrise, legate de istoria oraşului Câmpina şi a împrejurimilor sale. Proiectul a debutat cu editarea ediţiei anastatice a revistei „Câmpina literar-artistică şi istorică”, o inestimabilă culegere de texte referitoare la istoria Câmpinei, realizată de Ion T. Şovăială între anii 2006 - 2012, a continuat, printre altele, cu editarea a trei volume semnate de Daniel Alin Ciupală („File de cronică”, volumele I şi II) şi Ion T. Şovăială („Câmpina, o istorie în date” volumul II) şi se întregeşte azi cu volumul „Peleşul, simbolul regalităţii”, a treia lucrare editată în condiţii grafice deosebite, semnată de profesorul Alin Ciupală.
Colecţia „Câmpina - patrimoniu cultural” cuprinde şi alte volume semnate de autori câmpineni, a căror editare este susţinută financiar de Consiliul Local şi Primăria Câmpina. (REDACŢIA)

LOCUL  MEMORIEI

Castelul Peleș este  unul din principalele locuri ale memoriei din istoria noastră. Atât de puțin românesc, el reprezintă perfect simbolul României unite, pentru că ne arată România posibilă, România care ar fi putut să fie prin normala racordare la civilizația europeană. Dacă… Păstrat printr-un miracol prin deceniile care au ostracizat memoria, și mai cu seamă memoria regalității, fără distrugerile majore care au pierdut atâtea sute de monumente, Peleșul s-a impus aproape de la sine ca Monumentul național prin excelență. El este o metonimie a proiectului pe care Regalitatea l-a avut pentru România în totalitatea ei istorică, geografică, etnică, spirituală. Studiul-album al istoricului Daniel Alin Ciupală Peleșul – simbolul regalității” (editura Detectiv Literar, 2018) este el însuși un monument. Prin somptuozitatea dialogului dintre text și imagine, bogăția elementului iconografic, cantitatea de informație istorică sintetizată și actualizată, elementele inedite… este cu siguranță o alcătuire editorială demnă de simbolul evocat. Rareori Consiliul Local al primăriei Câmpina a cheltuit mai cu folos banii pentru finanțări de proiecte culturale decât în acest caz, stimulând unul dintre intelectualii de elită ai orașului pentru o realizare majoră, dintre acelea care rămân peste timp ca lucrări de referință.


Albumul (500 de pagini, format A 4, lipsesc indicațiile, neapărat necesare la o astfel de lucrare, privitoare la corectură și tipografie) este, firește, irezumabil, el trebuie citit și privit, imagine cu imagine, pentru că avem, în fond, o istorie a modernizării României de la jumătatea secolului al XIX-lea până la abolirea Monarhiei. Adică, rotund, Secolul de Aur în care România face saltul din sub-istorie în istorie. Peleșul este unul dintre reperele care, bine descifrate, rezumă acest traseu. Autorul adaugă în mod fericit o mulțime de texte și informații „colaterale”, de la domnia lui Cuza la viața unui țăran, Constantin Petre Moise, din Provița, sau descrierea „Balcicului românesc” sau a necropolei regale de la Argeș. Dar mai găsim și o binevenită genealogie a Familiei Regale, o prezentare a Consiliului de Coroană din august 1914, Statutul Casei Regale, detalii despre Școala Palatină etc. Istoria scrisă de dl. Ciupală este narativă, adică atractivă, cum precizează autorul într-o notă inițială lucrarea este dedicată iubitorilor de istorie. Ea folosește fără discriminare documentul de arhivă dar și mărturia orală, amintește pentru savoare chiar legenda, nu se ferește de epitetul caracterizant și dă, finalmente, o puternică senzație de viață. Dinastia regală, începând cu Carol I, a construit nu o catedrală (a construit ea multe, multe), ci un Stat și o Națiune. Scriu înadins aceste cuvinte cu majusculă, pentru că ele sunt astăzi dezavuate, considerate depășite, socotite izvor al tuturor relelor în istorie ș.a.m.d.


Și pentru că, vorbind despre această admirabilă construcție arhitecturală, istoricul subliniază cu insistență tocmai importanța „patrimoniului imaterial”, cum se spune astăzi în jargonul oficial, cu care Regalitatea a îmbogățit conștiința de sine a românilor. Îmi amintesc bine că, acum câțiva ani, profesorul Ștefan Cazimir a stârnit ceva vâlvă scriind într-un articol despre stilul kitsch al Castelului Peleș. Cred că este posibilă o dublă explicație: în primul rând este un edificiu târziu, când nu prea se mai construiau multe asemănătoare, în al doilea rând, mărturii documentare numeroase atestă pasiunea de colecționar a lui Carol I, ai cărui emisari colindau toate târgurile de artă europene și-l țineau la curent pentru achiziții. Și aici avem de-a face cu o sinteză intenționată. Este un castel, cred, gândit ca muzeu, ca învestire.
Istoricul Daniel Alin Ciupală ne-a făcut un dar neprețuit. Albumul despre Castelul Peleș marchează cum se cuvine Centenarul României unite!
 Prof. dr. Christian Crăciun

Prahova în anul 1918

Anul 1918 a fost o trecere rapidă de la agonie la extaz pentru întreaga ţară, inclusiv pentru prahovenii greu încercaţi în toamna anului 1916, secătuiţi de resurse în anul 1917. După luptele înverşunate din vara anului 1917, frontul s-a stabilizat şi a rămas în mare măsură neschimbat, câştigurile teritoriale ale germanilor fiind minore. Observându-se rezistenţa, determinarea şi, nu în ultimul rând, dotarea Armatei Române, care acum se bătea de la egal cu cea germană şi era chiar superioară celei austro-ungare, Comandamentul german nu a mai fost dispus să organizeze o altă ofensivă. Timpul şi disoluţia Rusiei jucau în favoarea Germaniei.  Situaţia din România, atât cea ocupată de Puterile Centrale, unde se afla şi Prahova, cât şi treimea rămasă liberă (Moldova), a fost strâns legată de situaţia din Imperiul Ţarist, singurul aliat din cadrul Antantei cu care România colabora direct, chiar pe front, având în vedere că frontul românesc a fost încă din 1916 prelungirea celui Oriental, care opunea din 1914 Imperiul Ţarist celui German şi Austro-Ungar.
Reputatul istoric britanic Orlando Figes [1] menţionează multe din cauzele care au dus la sucombarea totală din anul 1917. De la incompetenţa abisală a comandanţilor militari, toţi nobili fără experienţă pe câmpul de luptă, dar agreaţi de Curte (printre puţinii comandanţi capabili a fost şi Brusilov), lipsa unei structuri de comandă clare, proasta dacă nu inexistenta comunicare între ele (prin curieri!), stocurile de armament care s-au terminat după câteva săptămâni, haosul dotării infanteriei (militarii ruşi era înarmaţi cu zece tipuri diferite de puşti, care aveau nevoie de zece tipuri diferite de gloanţe, având alte calibre), necunoaşterea tacticilor moderne, până la desconsiderarea săpării de tranşee adevărate, menite a-i proteja pe militarii din prima şi a doua linie de tirul artileriei grele, pierderile mari pe care le-a suferit corpul ofiţeresc de profesie (60.000) şi care nu mai puteau fi înlocuite, continuarea atitudinii superioare a ofiţerilor faţă de subordonaţi în vechea tradiţie, conflictul intern social între ofiţerii nobli şi soldaţii-ţărani, care de cele mai multe ori nu înţelegeau de ce şi pentru cine luptă, motivaţia lor naţionalistă fiind mai degrabă inexistentă. Ceea ce ţine de domeniul evidenţei (istorice) este faptul că însăşi inima politică a Rusiei (ţarul, consilierii săi, miniştri etc.) era profund cangrenată printr-un amestec spectaculos de prostie, autism, încăpăţânare şi beţie a puterii.
În toamna şi iarna anului 1917, deja Armata Rusă nu mai exista pe front (dacă la începutul lui noiembrie 1917 erau 1.200.000 militari, în ianuarie 1918 rămaseseră 50.000), ea devenind chiar mai periculoasă decât inamicul.
Iată cum descriu plastic situaţia doi contemporani, militari pe frontul din Moldova (dramaturgul Victor Ion Popa şi viitorul istoric Gheorghe Brătianu): „În ziua aceea însă, vrednica oștire a țarului s-a lehămeţit și de cărți, și de prietenie. A strâns catrafusele bogate și-a pornit înapoi, singurică și senină, cântând de huiau văile păduroase, coruri de pustiu și tristețe. (...) Conştiinţi curate plecau spre treburile lor. Urgia nouă, din cotloanele ei îndepărtate, avea glas mai tare decât vaierul unui biet ogor străin. Era firesc”.
Fiul prim-ministrului de la Iaşi, tânărul Gheorghe Brătianu, aflat pe frontul din dreptul trecătorii Oituz, observa şi el descompunerea fostei Armate Ţariste: „Ici colo câte un rus, fără arme, cu însemnele rupte de pe şepci şi mantale. Ne privesc duşmănoşi, dar şi temători. Sunt încă bine îmbrăcaţi: bluzele întregi, comode, curele noi, cizme înalte, mlădioase (..) În acest detaşament de sacrificiu, nu mai e nici o unitate, nici o urmă a spiritului comun de luptă şi de abnegaţie care face tăria unei oştiri”. În aceste condiţii, era evident că trupele române nu puteau acoperi întregul front din nordul Moldovei până la Galaţi (chiar şi în condiţiile în care România ar fi avut spatele asigurat, ceea ce nu era cazul). Cele 15 divizii de infanterie acopereau deja fiecare un sector de 22 de kilometri [2], fapt  ce a obligat Guvernul de la Iaşi să ia în considerare iniţial semnarea armistiţiului de la Focşani (care punea capăt confruntărilor de pe frontul romanesc). Pacea de la Buftea (cum a intrat în istorie) a fost semnată la 7 mai 1918 şi era mai degraba un diktat, ducând printre altele şi la demobilizarea unei bune părţi a armatei române. 200.000 de militari originari din Muntenia si Oltenia, care se aflau pe frontul din sudul Moldovei şi care repurtaseră victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, au revenit la casele lor, stârnind un adevărat fior patriotic în zona ocupată, care i-a deranjat vizibil pe ocupanţi. Armatei Române i s-a permis să mai păstreze în vara anului 1918 doar 160.000-170.000 de militari, inclusiv cei din diviziile staţionate în Basarabia, cu acordul germanilor, pentru a proteja şi securiza provincia de incursiunile bolşevicilor -oricum cu 60.000-70.000 mai mulţi soldaţi şi ofiţeri decât i-ar fi permis tratatul cu Puterile Centrale. Nici nemţii nu ştiau exact câţi soldaţi mai sunt mobilizaţi, iar partea română a făcut tot posibilul să ascundă şi cât mai multe muniţii şi armament (chiar în cramele din Moldova). Întoarcerea demobilizaţilor de pe front avea să pună pe jar autorităţile de ocupaţie. 

Un grup de germani în piaţa centrală a Ploieştiului, în timpul Primului Război Mondial.
Sursa foto: Facebook / România de altădată

Şi la Ploieşti au apărut probleme: „Din ce în ce mai mulţi demobilizaţi se înapoiază acasă, trecând cu dezgust prin carantina şi vama politică de la Focşani. Ei, însă aduc cu ei mult optimism şi dorinţa unei răfuieli cu ungurii pentru Transilvania (...) Venirea demobilizaţilor a întărit atitudinea de rezistenţă a ploieştenilor; s-a creat o distanţă între ostaşii nemţi, care erau de fapt nişte funcţionari militarizaţi şi populaţia, care cu greu suporta rechiziţiile şi restricţiile  impuse pe baza aşa-zisului tratat de pace”[3]. Însă domobilizaţii îşi găseau vechile slujbe ocupate de alţii, mai ales în industria petroliferă şi pentru că germanii nu aveau încredere în ei, deopotrivă ce până cu câteva luni în urma luptaseră împotriva lor pe frontul din Moldova. Astfel încât demobilizaţii au fost forţaţi să-şi găsească alte slujbe, de regulă necalificate, amuzant fiind episodul în care trei foşti angajaţi ai rafinăriilor ploieştene, cu abilităţi muzicale, au format o orchestră care a fost angajată de patronul berăriei Moldavia.
Tratatul de la Buftea impunea condiţii draconice României (cedarea Dobrogei de sud, dar şi a unei bucăţi din Dobrogea revenită României dupa 1878 Bulgariei, rectificări de graniţă în zona montană în favoarea Austro-Ungariei, care aveau să ciuntească puţin şi din nordul judeţului Prahova - întregul Predeal revenind Imperiului Austro-Ungar -  gândite anume pentru a face mult mai dificilă o posibilă nouă ofensivă românească peste Carpaţi). În cadrul prevederilor tratatului, un loc important l-a jucat confiscarea de facto a petrolului din România şi, mai ales din judeţul Prahova, de către Germania, căci petrolul era concesionat Germaniei, care îl exploata prin intermediul societăţii petroliere Mitteleuropa, timp de 90 de ani, practic până la epuizarea zăcămintelor din pământ. Cum şi austro-ungarii doreau să beneficieze de petrolul prahovean, în urma unor negocieri între aliaţi, o treime din acţiunile societăţii germane au fost cedate austro-ungarilor. Societatea dispunea de drepturi extrateritoriale, pentru că putea nu numai să exploateze câmpurile petrolifere deja existente, dar şi să exproprieze terenurile unde s-ar fi descoperit noi zăcăminte. Transportul produselor rafinate se realiza de către o altă societate pe acţiuni (din care 55% reveneau Germaniei, pachetul majoritar, 25% Austro-Ungariei şi doar 20% statului român, care deţinea această bogăţie naturală importantă).[4] Germanii nu s-au limitat doar la această înrobire economică, punând mâna şi pe instalaţiile fluviale şi pe căile ferate române. Practic, România nu ar fi fost altceva decât o colonie germană deghizată.
O problemă spinoasă a fost internarea de ostatici români de către administraţia germană, o formă de retorsiune faţă de faptul că Guvernul român decisese să transporte într-o Moldovă suprapopulată, suferindă de foame, inclusiv prizonierii/ ostaticii cetăţeni ai ţărilor Puterilor Centrale care se aflau în România în august 1916 (şi din Prahova au fost reţinuţi oameni, având în vedere dezvoltarea industrială a judeţului). Germanii au reţinut personalităţi politice importante care rămăseseră în teritoriul ocupat şi care făcuseră politică antantofilă, adică liberali şi conservator-democraţi (parlamentari, primari, prefecti şi chiar ziarişti). Printre cei afectaţi au fost şi Vasile Cancicov sau Bacalbaşa, care au lăsat în memoriile lor pasaje interesante despre aceste experienţe neplăcute, dar care pot lăsa visător cititorul, care cunoaşte condiţiile în materie de deportare impuse de sovietici şi N.K.V.D. Nemţii nu doreau să-i extermine pe cei reţinuţi, ci doar să-i foloseasca drept monedă de schimb. Şi din Prahova au fost internaţi în obscurul sat ialomiţean Săveni 38 de oameni, în februrie 1917, care au fost urmaţi de alte 29 de personalităţi, la 12 octombrie 1917 (15 ploieşteni - deocamdată nu avem date despre originea celorlalţi). O parte din aceştia au fost transportaţi, spre marea groază a lor, în oraşul bulgar Troian. Toţi aceşti internaţi au revenit la casele lor în februarie 1918 pentru că se ajunsese la un acord cu partea română, care i-a eliberat pe prizonierii din Moldova.  
 În mai 1918, profesorul I.A. Bassarabescu, membru al facţiunii conservatoare a lui Marghiloman, devenit prim-ministru, a preluat funcţia de prefect al judeţului Prahova, iar cum situaţia din România părea a se soluţiona în favoarea lor, germanii au eliberat fostul local al Prefecturii Prahova, nu înainte de a-l curăţa, cu tot inventarul intact. Bucuria nemţilor nu a durat prea mult, căci veştile proaste de pe frontul de vest s-au strecurat şi în Prahova, chiar dacă cenzura militară germană făcea tot posibilul să împiedice răspândirea lor. Iar ploieştenii au căpătat curaj, bombardând cu pietre, e drept sub adăpostul anonimatului, o petrecere a militarilor germani care avea loc în Sala germană: „Au tras nemţii focuri în aer, dar au fost mulţi cu capete sparte”.[5] Dar acesta nu a fost singurul incident, altele fiind prilejuite de lipsurile mari în care se zbătea populaţia. Nemulţumite de cantitatea de petrol lampant care se distribuia pe cartele, femeile din mahalaua (cartier) Sfântul Sava din Ploieşti  au intrat cu forţa în rafinăria Standard şi au bombardat cu pietre birourile administraţiei, militarii germani care asigurau paza intervenind şi producându-se astfel o busculadă.
Şi la Câmpina, al doilea centru industrial al Prahovei, au avut loc tulburări în dramaticul an 1918. La 3 iunie ar fi fost executaţi la Câmpina trei civili care ar fi fost prinşi având aupra lor materiale explozive, ei fiind acuzaţi că pregăteau un atac împotriva armatei germane sau a instalaţiilor petrolifere (mai degraba) abia repuse în funcţiune de către germani.[6] De asemenea, tot la Câmpina s-a declanşat o grevă la care au luat parte 500 de muncitori de la Atelierele Centrale Campina (ACC) care deserveau Rafinăria Steaua Română, şi care reclamau condiţiile foarte grele de viaţă, fiind arestaţi 71 de muncitori care au fost încarceraţi la închisoarea Doftana din apropiere, patru din ei, probabil capii, primind un an de închisoare, restul doar 21 de zile de regim sever (hrana era formată din nişte terci care se livra la fiecare două zile). Cei patru au fost eliberaţi în noiembrie 1918, când germanii s-au restras din România.[7]
În vara anului 1918 situaţia a basculat dramatic şi oarecum neaşteptat, dar spre marea bucurie a celor care „au gustat” din beneficiile regimului de ocupaţie, victoriile din timpul ofensivei Aliate de 100 de zile, începută la 8 august 1918 cu bătălia de la Amiens (când au fost angajate 400 de tancuri şi 120.000 de militari britanici, din Imperiul Britanic şi Franţa) ducând la crearea unei breşe de 24 de km în liniile germane. Celelalte bătălii care au urmat au dus la împingerea germanilor spre graniţele belgiene. Armata germană - chiar dacă ulterior s-a răspândit mitul cuţitului înfipt pe la spate (cei mai înfocaţi adepţi ai lui fiind chiar naziştii) - era aproape de a se dezintegra şi nu avea cum să facă faţă ritmului Antantei (în fiecare zi soseau în Franţa 10.000 de militari americani care nu s-au dovedit atât de nepricepuţi precum bănuiau, cu aroganţa lor specifică, nemţii). „După două luni de înfrângeri zilnice şi fără nici un succes, germanii din Bucureşti sunt foarte descurajaţi. S-au dus figurile lor joviale şi victorioase de până acum, le-au pierit ţănţoşia şi privirea dominatoare cu care apăreau în public. Acum se strecoară cam sfioşi pe străzi, prin localurile de consumaţie feţele lor sunt triste”- scria Bacalbaşa în memoriile sale

23 septembrie 1917. Kaiserul Wilhelm al II-lea însoţit de Mackensesn
 în timpul vizitei la instalaţiile petroliere de la Câmpina 
În noul context, Gara Ploieşti Sud a căpătat din nou o mare importanţă căci spre aceasta afluau, începând din octombrie 1918, trupele germane de pe frontul din Moldova şi care erau nevoite să se retragă pentru a nu fi încercuite. Noaptea de 26/27 oct – 8/9 noiembre (stil nou)[8] 1918 a fost ultima de ocupaţie. Populaţia din Prahova şi-a exprimat bucuria prin distrugerea oricărui însemn lăsat în urmă de administraţia sau armata germană. În mod paradoxal, ultimele peisaje româneşti văzute de Mareşalul Mackensen (1849-1945) au fost cele prahovene, căci convoiul său, printre ultimele, a părăsit teritoriul ocupat în noiembrie 1918, urmând traseul clasic spre Brasov, trecând prin Ploieşti şi Câmpina, înainte de a ajunge pe Valea Prahovei. „Azi dimineaţă, în zori, a trecut prin oraş, spre Câmpina, un lung convoi de automobile cu o puternică escortă de soldaţi înarmaţi; s-a aflat ulterior, că acesta era comandamentul şi statul major al trupelor ocupante, în frunte cu generalul-Feldmareshal Mackensen”.[9] Care nu avea să ajungă departe, căci a fost reţinut în Ungaria de trupele franceze conduse de energicul general Louis Franchet d'Espèrey' (spre deosebire de generalul Sarail, care a pătruns în epocă şi în folcorul popular-militar, soldaţii români deplângând, în 1916, faptul că frontul aliat de la Salonic lâncezea, în loc să pună presiune pe bulgari şi să-i împiedice să-şi aducă trupele în Dobrogea) împreună cu toată armata lui de 200.000 de militari. Arogantul mareşal german avea să trăiască un an de zile, până în noiembrie 1919, într-o captivitate confortabilă. Fostul vice-rege de facto german al României ocupate avea să figureze de altfel şi pe o listă întocmită de Aliaţi cu militari germani acuzaţi de crime de război, însă în final avea să scape şi să-şi continue longeviva sa viaţă, sfârşită în ruinele Germaniei zdrobite la capătul celui de al Doilea Război Mondial.
Codruţ CONSTANTINESCU
 

[1] In Revoluţia Rusă (1891-1924). Tragedia unui popor (Polirom, 2016)
[2] Glenn E. Torrey, România în Primul Război Mondial, de Glenn E. Torrey Editura Meteor Publishing Bucureşti, 2014 op. cit., pag. 300
[3] O cronica ploiesteana 1825-1974 Muzica in viata orasului Ploiesti. Cartea a III--a Diletantii 1907-1949 de Carol Nicolae Debie, Editura Ploiesti-Mileniu III, 2006  pag. 138
[5] Debie, op. cit, pag. 141
[6] Ion T. Sovaiala ”Campina, pagini dintr-o istorie in date. Oameni, fapte, eveimente, ipostaze, secvente de viata 1640-1946”Editura Fundatiei Libra, Bucuretsi, 2015, pag. 145
[7] Ibdem, pag. 146
[8] La 11 noiembrie 1918, ora 11, minutul 11 Germania imperiala, vlaguită, a acceptat armistiţiul pe Frontul Occidental, punâand capăt Primul Război Mondial.
[9] Debie, pag. 146

Seminar gratuit de educație parentală la SanConfind

Joi, 20 septembrie 2018, cu începere de la ora 18.00, va avea loc la Cafeteria SanConfind un seminar gratuit de educație parentală. Nu este pentru prima dată când Maternitatea SanConfind organizează acest eveniment, denumit „Educație parentală – între Mit și Realitate”. 


Cursul este ținut de un cunoscut psiholog clinician din București, Ioana Iuga, care va prezenta cursanților modalități de creștere a copilului, implicații psihologice, modele  comportamentale etc. La București, Ioana Iuga este angajată în numeroase workshopuri de educație parentală, bogata sa activitate fiind bazată și pe multiplele specializări în psihologie clinică, traumatologie transgenerațională etc. 
Pentru potențiali doritori, pagina ei de facebook este: https://www.facebook.com/ioana.iuga.140

Urări sincere din Cartea de Onoare a Spitalului SanConfind

(P) Centrul Medical SanConfind este tot mai apreciat de populația județului, și nu numai. Desigur, notorietatea sa este departe de cea a marilor companii medicale din București (Regina Maria, Medicover, MedLife etc), dar acestea s-au născut pe la mijlocul anilor 1990, deci cu două decenii înaintea înființării SanConfind (aprilie 2015). SanConfind devine tot mai cunoscut și în Capitală. Anul trecut, mii de bucureșteni au apelat la serviciile medicale ale celui mai mare spital privat din Prahova. În anul 2017, peste 45.000 de pacienți au fost îngrijiți în structurile spitalului din Poiana Câmpina și ale ambulatoriului său de specialitate. De la înființarea unității și până în prezent, aproximativ 140.000 – 150.000 de români și-au găsit vindecarea sau măcar alinarea suferințelor la SanConfind. Au fost ei mulțumiți de îngrijirile primite? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, judecând după adresabilitatea tot mai mare a unității spitalicești din Poiana Câmpina, ca și după numeroasele urări sincere înscrise în Cartea de Onoare a Spitalului SanConfind, dintre care vă redăm doar câteva.