28 noiembrie 2019

Interviu-document (fragmente): SUB DICTATURĂ (1948-1975) - (1)

Tudor Vişan - Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu – membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi preşedintele Consiliului Ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.


„Dinu Zamfirescu s-a născut într-o familie de elită socială a vechii Românii, ca urmaş de boieri români, dar şi de nobili finlandezi. Strămoşii şi rudele lui au fost mari moşieri, ofiţeri, oameni politici, apropiaţi ai familiei regale. Bunicul matern al lui Dinu Zamfirescu, generalul David Praporgescu, a fost unul dintre eroii români ai Primului Război Mondial. A copilărit printre personalităţi cunoscute ale vieţii culturale şi politice, iar după căsătoria mamei lui cu Dan Brătianu, fiul Preşedintelui PNL, Constantin I.C. (Dinu) Brătianu, Dinu Zamfirescu a crescut în casele Brătienilor, în atmosfera patriotică a dinastiei politice care a contribuit atât de mult la naşterea României moderne. Dinu Zamfirescu a făcut politică de tânăr; acea politică în care destinul României şi binele individual al cetăţenilor contau mai mult decât interesele înguste de partid. Pentru că s-a opus comunismului, a fost arestat în repetate rânduri, anchetat, forţat să se ascundă, iar cariera dorită i-a fost interzisă. Dar Dinu Zamfirescu nu a renunţat nici la principii, nici la luptă. A continuat să militeze pentru valorile libertăţii şi în exil, iar după 1989 s-a implicat în politica românească şi apoi s-a dedicat luptei pentru păstrarea memoriei uneia dintre cele mai dramatice perioade din istoria României”.
Filip Lucian Iorga

Tudor Vişan-Miu (n. 29 decembrie 1995) este, în prezent, masterand al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat un eseu despre „Dimitrie Cantemir, eruditul, moralistul, educatorul” în volumul bilingv Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor. Concurs naţional de eseuri (Editura Pro Universitaria, 2014), două eseuri despre Regina Elisabeta şi Principesa Ileana în volumul Anul Regal (Editura Adenium, Iaşi, 2016, co-editori Daniel Şandru şi Alexandru Muraru) şi un studiu despre însoţitorii regelui Mihai I în exil, în volumul Regele, comuniştii şi coroana. Adevărata istorie a abdicării lui Mihai I (Editura Polirom, Iaşi, 2017, coord.Alexandru Muraru şi Andrei Muraru). Prima sa lucrare istorică, La Şcoală cu Regele Mihai. Povestea Clasei Palatine (Editura Corint, 2016), a apărut în colecţia „Istorie cu blazon” coordonată de Filip-Lucian Iorga (care a şi prefaţat lucrarea).


Interviul-document care urmează este parte integrantă din volumul „O viaţă... Tudor Vişan-Miu în dialog cu Dinu Zamfirescu” apărut anul acesta la Editura Corint sub semnătura lui Tudor Vişan-Miu, căruia îi mulţumim pentru că fost de acord cu publicarea câtorva fragmente în paginile ziarului nostru.
Dinu Zamfirescu a acceptat invitaţia noastră de a lansa acest volum în cadrul simpozionului „Câmpina, secvenţe din realitate după 30 de ani de la căderea comunismului”, care va avea loc vineri, 13 decembrie, începând cu ora 17.00, la Vila Barbizon din Câmpina, str. Vasile Alecsandri nr. 11.

- Vestea abdicării regelui Mihai aţi primit-o în timp ce eraţi la o petrecere, iar ştirea a distrus toată atmosfera.
- Da, imediat s-a sistat tot.
- Iar când aţi revenit la facultate, în amfiteatru era pus un afiş foarte mare.
- Decretul respectiv şi nişte explicaţii propagandistice. În fiecare amfiteatru – fiecare an avea amfiteatrul lui – era afişat, lipit acest afiş şi, în primele zile, a venit un coleg, prieten, Dan Damian, care, într-o pauză între ore, a citit afişul, l-a rupt şi l-a aruncat. N-a spus nimeni absolut nimic, nu s-a sesizat cineva, să spună la vreo autoritate, şi asta a fost în văzul tuturor celor câteva sute de studenţi care erau acolo – eram în pauză, nu erau chiar toţi în amfiteatru. M-a frapat, a fost un act de curaj pe care l-a avut prietenul Dan Damian. Trebuie să menţionez că a fost şi el închis de două ori, a plecat în Franţa şi a murit acolo.  
Abdicarea regelui a fost o lovitură foarte mare, deosebit de tristă pentru noi şi pentru toată lumea care simţea româneşte. Urma ca peste două zile să fie Anul Nou. Ce să se mai vorbească de Revelion sau aşa ceva? Nu se mai putea. Dar bunica invitase deja câteva persoane apropiate. În apartament fusese rechiziţionată o cameră pentru un cuplu rusesc al unui ofiţer cu soţia lui. El era plecat în misiune undeva, era în aviaţie, iar ea stătea destul de mult singură. Mai era la noi o femeie de serviciu foarte bătrână, care era de zeci de ani la noi, cu nepoata ei. Cu ea se puteau înţelege, mai rupea nemţeşte câteva cuvinte, mai încerca şi pe româneşte ceva... 
Şi bunica mea a invitat-o să vină la masă în ziua de Anul Nou. Şi a spus că nu va veni, că-i pare rău, dar nu poate, fiindcă îşi dă seama de durerea pe care o avem noi cu toţii şi că acest fapt se datoreşte lor, ruşilor, şi că se simte vinovată cumva de treaba asta şi preferă să nu vină ca să nu fim noi şi mai îndureraţi, să fim cu „inamicul la masă” – ceea ce era un semn interesant din partea unei femei tinere, n-avea 30 de ani.
În fine, a început să decurgă viaţa în mod firesc. A început facultatea, nu s-au făcut niciun fel de menţiuni la facultate despre treaba asta, nu prea discutam şi ne vedeam de activităţile noastre care erau şcolare, universitare şi, fiind în comitetul de an al facultăţii, ne ocupam de o serie întreagă de activităţi sociale pentru studenţi. Atunci, în facultăţi, era o organizaţie, Uniunea Naţională a Studenţilor din România, care a fost înfiinţată de partidul comunist. 
Ei încercau să capteze comitetele de an, care aveau ca scop satisfacerea nevoilor studenţeşti, pe de o parte, şi fixarea taxelor universitare, pe de altă parte, pe care le fixau după baremuri în funcţie de veniturile familiei (trebuiau cu toţii să aducă acte de stare materială) şi cum în anul I, în anul universitar 1947–1948, erau 1 100 de studenţi, comitetul de an a avut mult de lucru.
- Aici aţi avut o victorie în anul 1947, când aţi fost ales secretarul comitetului de an. În dosarul pe care mi l-aţi dat am găsit o notă a securităţii în care scria că aţi fost ales „prin diferite maşinaţiuni cu ajutorul reacţiunii din facultate”.
- Da, mă rog. Asta ziceau ei. Noi am fost aleşi prin alegeri libere, prin votul studenţilor. 
- Preşedintele comitetului a fost ales atunci Nicolae Ţone, liberal, majoritatea erau liberali, Bebe Tănăsescu, Adrian Tudor, Alexandru Teodor. Erau trei ţărănişti: Barbu Cioculescu, Lidia Cotaru, Dinu Mărăşescu; Moni Niculescu şi Sile Stoenescu, fără apartenenţă politică. Înţeleg că a existat o colaborare cu profesorii.
- Da, era impusă această colaborare. În legătură cu fixarea taxelor: noi le fixam pe baza baremurilor respective şi doi dintre profesori, Ion Gheorghe Vântu, de drept constituţional, şi Ion Rosetti-Bălănescu, de enciclopedie juridică, supervizau, treceau în revistă ceea ce făcusem noi. Vegheau la această operaţie de fixare a taxelor. Pe de altă parte, aveam legături cu profesorii pentru că noi ne ocupam de tipărirea, editarea unor cursuri şi, în momentul când erau scrise, dactilografiate, eu eram cel care mergeam la profesori şi discutam cu ei dacă sunt de acord cu textul, dacă au de făcut adăugiri, modificări, ca să meargă pe urmă la tipografia universităţii. În felul ăsta aveam contacte cu toţi profesorii, inclusiv cu Lucreţiu Pătrăşcanu, profesor de economie politică.
- V-aş ruga să vorbim puţin de reforma învăţământului...
- ... care a intervenit în anul următor, 1948, care a schimbat complet structura învăţământului, cel puţin în Facultatea de Drept, dar şi în toate facultăţile. S-a introdus marxism-leninismul ca disciplină – nu chiar imediat, au fost schimbaţi o serie de profesori, au fost practic daţi afară cei care puteau să fie consideraţi din opoziţie şi au fost numite alte persoane. S-a înmulţit numărul materiilor la Drept, nu chiar din primul an, ci în anii următori, după ’49. În anul universitar 1948–1949 s-a menţinut încă din structura materiilor, urmând ca din anul următor să se introducă marxism-leninismul şi alte discipline care nu prea îşi aveau rostul la Drept: statistică, contabilitate. Dar eu nu mai ştiu, pentru că am fost exmatriculat în mai 1949, către finalul anului II de facultate, chiar înainte de sesiunea de examene.
- În toamna anului 1948 a intervenit un alt episod care intră în seria „problemelor cu sistemul represiv”, când aţi fost arestat pentru că s-au găsit nişte arme la moşia din partea familiei paterne. Armele acestea fuseseră aduse de tatăl dumneavoastră de pe front.
- Confiscate de la ruşi.
- Ce fel de arme erau?
Tatăl meu a adus o carabină rusească, destul de rudimentară ca finisaj, cu două lăzi de gloanţe trasoare, erau mii de gloanţe, şi un pistol mitralieră, balalaică, magazia acestei arme avea 91 sau 92 de cartuşe, care era pistolul mitralieră obişnuit al armatei sovietice. La ţară mai aveam, aveau pândarii de pe moşie arme cu cartuşe de vânătoare, care nu erau bine văzute. Eu mai aveam o armă pe care mi-o dăruise Dinu Brătianu cu ceva timp înainte, „Flaubert”, cu diametrul mic, 5,6 milimetri. Cam astea erau. Or, tatăl meu a spus: „Să le ascundem, că s-ar putea să le vadă cineva”. Şi, împreună cu administratorul moşiei, le-am ascuns în pereţii dubli ai unei magazii. Noi aveam o magazie mare de cereale, din scânduri, şi în pereţii dubli era un spaţiu suficient, s-au desfăcut nişte scânduri, am plasat armele acolo şi gloanţele au fost acoperite pe undeva. 
Eu eram la Bucureşti, începusem anul universitar, când m-am îmbolnăvit destul de neplăcut, îmi apăruseră afte, aveam temperatura destul de mare. Bunica rămăsese la moşie, eu eram singur în oraş. Aveam oarece mijloace financiare, dar eram în pat, nu mă puteam deplasa şi venea fie o fostă colegă de facultate, care stătea în apropiere, şi-mi aducea de mâncare, fie prietena unui bun prieten al meu, care, tot aşa, îmi aducea de mâncare, stăteau cu mine de vorbă. 
Eram în convalescenţă, tocmai terminasem faza de stat la orizontală, când au venit nişte civili de la Securitate – în vara lui ’48 se înfiinţase Securitatea –, au făcut o percheziţie, n-au găsit practic nimic, decât nişte reviste vechi din timpul războiului, germane, era o revistă „Signal”, care apărea şi în româneşte, cu scene de război. Le-au văzut, n-au spus mare lucru, dar zice: „Trebuie să ne urmezi. Am fost la Radovanu şi am găsit un arsenal acolo”. Zic: „Dar ceva tancuri, tunuri?” „Lasă, domne’, ştii mai bine”. „Nu ştiu despre ce e vorba”. M-am îmbrăcat şi am plecat. M-a dus la Securitatea Capitalei, care îşi avea sediul atunci în Calea Rahovei, clădirea există, fosta primărie a Sectorului Albastru, care a fost transformată în sediu al Securităţii Capitalei, actualmente este Procuratura Militară în acel sediu, unde am fost arestat, băgat în beci. 
Eram singur într-o celulă, ştiu că era un regim destul de liber faţă de ce a urmat ulterior, am fost dus la anchetă, am negat totul despre arme: „Nu ştiu nimic! Unde le-aţi găsit…” „Stai, că l-am luat şi pe tata, şi pe administrator”. „Să spună ei dacă ştiu ceva, eu nu ştiu nimic”. Au fost zile de anchetă, era blândă ancheta, a fost un anchetator destul de cumsecade: „Spune!” „Ce să spun? N-am ce să spun!” 
Era un dialog al surzilor până când, într-o zi, se deschide uşa de la camera de anchetă şi apare un cetăţean în civil, care spune: „Mă, băiete, nu ne face să pierdem timpul aici. Uite, chestia asta cu armele nu se mai pedepseşte cu închisoarea, e cu amendă acum. Aşa că spune repede, că noi avem alte treburi de făcut”. În fine, a plecat. Ăsta zice: „E tovarăşul şef al Securităţii Capitalei”. Mi s-a spus că Sepeanu se numea. Îmi zic: „Dacă e aşa, hai să le spun...” Am explicat cum e cu armele, cum le-a adus tatăl meu. „Uite ce e” – a spus anchetatorul – „îl aduc şi pe nea Marin” – care e administratorul moşiei – „eu plec şi vă las să vă potriviţi minciunile mai bine!”
Era o chestie extraordinară, niciodată nu s-a mai întâmplat aşa ceva! L-a adus, i-am spus repede despre ce e vorba, i-am spus să declare ce am declarat şi eu. Pe urmă m-a dus la beci, unde era un sistem destul de liberal, pentru că am putut să circul în beci şi să caut celula unde era taică-meu. Nu ştiam unde e, până când în faţa unei celule am auzit vocea lui şi i-am spus repede: „Uite ce e, declară ce am declarat noi!” 
Pe urmă am mai îndurat un timp, nu ştiu exact cât. Ne-au îmbarcat pe toţi trei de acolo şi ne-au dus la arestul Prefecturii de Poliţie din Calea Victoriei. Acolo am intrat într-un beci mare, s-a deschis o uşă, dar, înainte de a intra acolo, a trebuit să mergem la etuvă, cu lucrurile pe care le aveam şi lucrurile de pe noi. Erau două camere alăturate, ar fi trebuit să fie o uşă, dar era scoasă din tocul ei, şi în camera cealaltă erau femei, în asta erau numai bărbaţi. 
Trebuia să ne dezbrăcăm goi, ca să dăm lucrurile, şi unii şi alţii făceam acelaşi lucru. Eram separaţi, dar era destul de ruşinos, mai ales pentru femei. Era o domnişoară mai durdulie care protesta vehement, dar n-avea ce să facă. Am stat acolo cât au stat hainele la etuvă, ni le-au dat înapoi, ne-am îmbrăcat şi pe noi trei ne-au dus în arest într-o sală mare, de drept comun. 
Când a deschis gardianul uşa i-a spus – era un fel de şef al camerei respective: „Vezi că sunt politici”, „Bine”. Şi ăla spune tuturor: „Fiţi atenţi. Dânşii sunt politici! Nimeni nu se atinge de ei!”, iar nouă: „Dumneavoastră vă aşezaţi lângă un stâlp şi staţi”. Dar eram pe jos, nu exista nimic pe ce să stai, existau nişte priciuri care erau ocupate. Ne-am aşezat pe jos, lângă un stâlp mare de susţinere a clădirii. S-a făcut seară, noaptea n-am putut să dormim. Ăştia îşi furau unul altuia lucrurile, rădeau, se uitau la noi, ne arătau cum furau, că unii dormeau, le luau din buzunar.
A doua zi dimineaţa ne-au dus într-un vehicul al poliţiei, se numea Break, deschis, era un autocar fără margini, fără pereţi, cu bănci, în care ne-a dus la Tribunalul mare, actuala Curte de Apel. Mai erau şi alţii care aşteptau cu rândul la proces. Erau acolo şi nişte ţigani care ziceau: „Suntem bănuiţi de crimă, dar n-am făcut nimic!” şi se lamentau. Fiecare cu păsul lui. Vine un subofiţer care spune: „Vă judecaţi, dar să ştiţi că băiatul o să iasă” – adică eu, fiind minor – „şi o să rămâneţi aici încă o zi, două, pe urmă vă dă drumul, fiindcă asta se pedepseşte cu o amendă”. Aşa a fost! 
Pe mine m-a eliberat, a fost un sentiment extraordinar, cred că prima dată am avut simţământul ăsta de recăpătare a libertăţii, foarte puternic. Evident, m-am dus acasă, unde era bunică-mea, venise deja. (...)

26 noiembrie 2019

Editorial. PUNCT. ŞI DE LA CAPĂT

Încep să scriu imediat după ce s-a anunțat rezultatul exitpoll-urilor. Vă propun să discutăm părțile bune. 
1. Un rezultat suficient de clar pentru a avea un președinte puternic. Sper că dl. Iohannis să realizeze că trebuie să-și schimbe substanțial stilul de conducere. A spus ceva de implicare, o promisiune de ținut minte de toți cei (imposibil de identificat statistic) care l-au votat în silă, numai să nu intre în zodia neagră a dăncilezei. Pe de altă parte, măcar avem garanția continuării politicii pro occidentale, singura garanție a supraviețuirii României. 
2. Este al treilea rînd de alegeri de anul acesta pe care PSD îl pierde, dar este abia o pregătire pentru alegerile de la anul, cînd datele problemei vor fi cu totul altele. Partidul are încă un bazin electoral apreciabil și o forță organizatorică remarcabilă. S-a văzut în lipsa de scrupule a actualei campanii, în seninătatea cu care aruncă cele mai sfruntate minciuni, în apăsarea pe discursul anti-european și anti-democratic. Partidul se poate reface foarte repede sub mîna unui lider inteligent și abil. 
3. Parlamentul, la adăpostul majorității confortabile pe care o are PSD, se poate transforma într-o frînă teribilă în fața oricărei reforme. De aceea devin imperios necesare schimbările legislative care să permită diasporei să aibă un număr de parlamentari corespunzător ponderii ei demografice reale, cît și alegerea primarilor în două tururi. 
4. A nu știu cîta oară, mult blamatul electorat român, de care eu însumi am scris de rău în nenumărate rînduri, s-a arătat cu mult superior politicienilor de el aleși. Mult mai inteligent și cu un mult mai acut simț al istoriei. Este, cred, rezultatul cu implicațiile cele mai optimiste ale votului de azi. De mai multe ori, în cei 30 de ani de la Revoluție, ce-i serbăm luna viitoare, mîna anonimă care bagă votul în urnă ne-a tras din fața glonțului care ne-a trecut pe lîngă tîmplă. Fie că glonțul se numea Vadim, Năstase, Geoană, Dăncilă. 
5. Au rămas doar 5 județe desenate cu roșu pe hartă. Așa să fie și la locale. 


6. Am văzut într-un studio, altfel nu pro PSD, o doamnă recitînd una din marile prostii ale campaniei, rezultat al vastului proces de idiotizare globală a elitelor progresiste: că doamna VD a pierdut pentru că e femeie și pentru că românii sînt misogini. Pînă și colegii din platou s-au enervat, sînt și politologi mai mărginiți decît electoratul. Nu vorbesc aici de d-na Pippidi. Haideți să recităm împreună evidența: d-na VD a pierdut la scor pentru că a fost percepută ca instrumentul lui Dragnea și pentru că este precară cultural și vorbește prost limba română. Punct. Electoratul nu uită și nu iartă, nicăieri în lume și nici la noi. Nu a uitat nici gazarea și bătaia de la 10 august, nici jignirea permanentă a celor din diaspora, numiți „ăștia” și injuriați de mai toți mahării partidului fostei prim ministru, nici eliberarea infractorilor din pușcării, nici paralizia statului într-o serie de cazuri urgente, nici neîndeplinirea promisiunilor din programul de guvernare, nici faptul că procesul legislativ a fost blocat vreo doi ani cu lupta contra justiției nici... 
7. Pe plan extern, avem șansa de a redeveni o țară vizibilă, cu un cuvînt care merită ascultat. Asta este, sigur, o premisă, o mulțime de gesturi politice, economice, culturale, juridice, rămîn de făcut pînă cînd să nu-ți mai fie rușine, cînd ești în străinătate, să spui că ești român. 
8. Pentru asta, ca și pe planul politicii interne, se cuvine accentuat foarte tare pe meritocrație. Apropo, o altă mostră de nerușinare a candidatei ratate, care a susținut că eșecurile politicii externe: Schengen, vizele pentru USA, ridicarea MCI sînt ale lui Iohannis, fiind evident pentru orice om cu o gîndire medie și cu o informație normală că acestea sînt nerealizări provocate de guvernare anti-justiție și anti-popor a lui Dragnea prin interpușii săi. 
9. Cel puțin în seara asta reprimîndu-mi cîrcotelile, sper într-un regim Iohannis 2 cu un cu totul alt președinte decît în primul. S-ar putea să avem surprize. 
10. Are de răspuns cu multă recunoștință, pentru a le închide gura celor care-l acuză de aroganță nemăsurată și lipsă de empatie. 
11. Distanța neașteptat de mare dintre candidați arată cît de fals este discursul populist și naționalist al PSD, nici măcar nu a reușit să convingă alți votanți cu excepția „nucleului dur”. 
12. S-a văzut încă odată cît de stupide sînt războaiele pe Facebook care au încins lumea noastră și că Rețeaua, în ciuda aparențelor, mai mult te închide în propria bulă decît te deschide spre lume. 
13. Avem odată curajul să discutăm minima prezență la vot în județele Harghita și Covasna? Tot ne învață profesorii de politologie despre națiunea civică. 
14. Vechiul nou președinte ar trebui să fie într-adevăr nou. Așteptările sînt enorme. Altfel, e amar de noi.
Christian CRĂCIUN

O altfel de zi a recunoştinţei la Liceul „Constantin Istrati”

Data: joi, 21 noiembrie. Locaţia: Amfiteatrul Liceului „Constantin Istrati”. Publicul: aproximativ o sută de liceeni, înghesuiți în bănci, în picioare pe margine, afară pe holuri, precum şi cadre didactice. Decorul: minunat amenajat pentru Thanksgiving Day (Ziua Recunoştinţei). O sărbătoare a recunoștinței pentru liceeni. „Am ales un astfel de eveniment pentru că liceeni români încă mai cred că Thanksgiving este o sărbătoare doar americană”, a spus Nicolae Geantă, amfitrionul evenimentului. „Încercăm să le demonstrăm că Thanksgiving nu înseamnă doar să mânânci curcan, ci să ai o zi în care îți arăți mulțumirea, recunoștința. Nu vedeți?! România este o țară plină de nemulțumiți!”


La eveniment a participat violonistul Marian Mocanu din București și solistul vocal Iosif Oprișan din Boldești. Mocanu, „un Paganini de România” cum îl numește profesorul Geantă, pe lângă piesele superbe pe care le-a interpretat spre deliciul elevilor, a vorbit și despre trecutul său nu tocmai fericit, în care timp de 12 ani a fost dependent de droguri. „Vedeți mâna asta? Trebuia tăiată din cauza rănilor de la injectat droguri. Dar Dumnezeu a spus: Nu! Și azi țin în ea o vioară!”. Un brunețel de-a doișpea l-a întrebat pe tatăl lui Marian, prezent la eveniment: „- Ce-ați simțit, ca tată, în momentul când era pierdut?” „- Sincer. N-ai vrea să știi...” - vine prompt răspunsul, după care face câteva mărturisiri cu ochii scăldaţi în lacrimi. Prin bănci, elevii încep să apeleze la batiste... 


A cântat apoi Iosif Oprișan despre care Nicolae Geantă a povestit că a fost extrem de sărac în copilărie. „La școală, el și rudele lui, rămâneau ultimii în clasă căutând resturi de sandvișuri prin bănci. Astăzi au toţi facultăți și lucrează pe salarii foarte bune!” Iosif a spus că e recunoscător lui Dumnezeu și celor ce au avut încredere în el!
Finalul evenimentului a constat în circa 20 de minute de prelegere. Nicolae Geantă a vorbit celor prezenți despre „Secretul Mulțumirii”: să accepți și paharul gol, să oferi mai mult decât primești, să fii recunoscător celor ce ți-au făcut bine, să dăruiești, căci n-ai să sărăcești. 
„Mergeți acasă și dați telefoane, scrieți mailuri, spuneți celor dragi un mulțumesc frumos! Fiți buni! Fiți mulțumitori! Pe omul mulțumit nu-l biruie nici diavolul!”, au fost cuvintele cu care şi-a încheiat profesorul Nicolae Geantă prelegerea.

Festivalul Tineretului, un eveniment dedicat tinerilor talentați ai Câmpinei

Cea de-a XIV-a ediție a Festivalului Tineretului, care a avut loc în urmă cu două săptămâni, a fost un real succes. Pentru buna desfăşurare a evenimentului organizat de Fundația Zamolxes, un spectacol de talente în care tinerii artiști câmpineni au avut șansa de a străluci pe scena Casei de Cultură „Geo Bogza”, a fost nevoie de implicarea a peste 30 de voluntari adolescenți, elevi ai Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”, ai Liceului Tehnologic Energetic și ai Colegiului Tehnic Forestier, o parte dintre ei fiind membri activi şi ai grupului de inițiativă Game Changers. 


În seara reprezentației, 68 de participanți au invitat publicul să ia parte la povestea pe care momentele de muzică, dans, teatru și poezie au creat-o. Aceștia au avut parte de adevărate salturi în timp și au cunoscut perioade muzicale de mult apuse. Am reîntalnit hituri ale industriei precum Bhoemian Rhapsody, Purple Rain, Hit the Road Jack, Wicked Game sau Nothing Else Matters. A avut loc o călătorie în istoria muzicii și a umanității ce a făcut publicul să nu fie un simplu spectator, ci să fie parte din moment, să simtă ceea ce oamenii de pe scenă simțeau, să transmită sentimentele din interior prin ovații și bătăi de palme. 


Printre momentele semnificative ale serii se numară cel al trupei ARDD, al Anei-Maria Alexandru, dar şi cel al lui Valentin Steria, care după ce a interpretat piesa „The Loner”, a lui Gary Moore, a fost nevoit să susțină un bis la cererea publicului, la fel ca în cazul trupei ARDD şi al Anei-Maria. Momentele de dans prezentate de Ionica Ștefania, Feticu Isabela sau Dogaru Bianca, cântecele originale scrise de Mihail Mihalache și Vlad Ștefania sunt doar câteva exemple din cele 32 de numere inedite prezentate. 


Se poate spune, pe drept cuvânt, că arta a triumfat din nou și că prin intermediul acestui eveniment tinerii au putut să demonstreze comunității faptul că noile generații susțin cultura și frumosul și că pot fi activi în cadrul societății. 
Proiectul „Festivalul Tineretului, ediţia a XIV-a, 2019, a fost finanţat de Consiliul Local Câmpina și Primăria Municipiului Câmpina.

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (V). Anii ’60: Atât de aproape de Divizia A!

Pentru fotbalul câmpinean, anii '60 au fost cei mai frumoși. Anii '50, în care au strălucit Ion Zaharia, Ion Neacșu, Gheorghe Ionescu I, II și III, Grigore Bălăceanu, Ștefan Marcu, Vasile Bontaș și atâția alții îl învățaseră pe microbistul câmpinean cu succesele. Poiana se obișnuise cu aerul înălțimilor din eșalonul al doilea. În 1955, Poiana a terminat campionatul pe locul 2, la trei puncte în urma celor de la Dinamo Bacău.
În următoarea decadă, a anilor '60, suporterii câmpineni au sperat, mai mult ca niciodată, la o prezență fie și meteorică, de un sezon, în prima divizie. În ediția 1961 – 1962, Poiana a terminat din nou sezonul pe locul al doilea, în spatele celor de la CSMS Iași. De data aceasta, distanța a fost de patru puncte (38-34). În acest episod vom zăbovi asupra ediției 1963 – 1964, când Poiana a încheiat campionatul pe locul al treilea, dar la 1 punct (!!!) de primul.

Penalty-ul lui Banu
Lupta pentru supremație s-a dat în trei, Metalul Târgoviște, Poiana Câmpina și revelația Universitatea Craiova. Oltenii nu prea contau în calculele promovării la începutul ediției. Ușor, ușor, s-au apropiat de vârful ierarhiei. Pentru Poiana, două au fost momentele de cumpănă ale acelui campionat. Primul a fost chiar meciul cu Universitatea Craiova, din retur, disputat la Câmpina, pe 3 mai 1964. A fost 0-0, dar Alexandru „Alecu” Banu a ratat un penalty. Așa cum fanii naționalei României își aduc aminte de loviturile de departajare ratate de Daniel Timofte (cu Irlanda, la Campionatul Mondial din 1990), de Dan Petrescu și de Belodedici (contra Suediei, la Campionatul Mondial din 1994), de penalty-ul irosit de Gică Hagi cu Bulgaria, în toamna anului 1991, consemnând ratarea calificării la Campionatul European din 1992, tot la fel, păstrând proporțiile, câmpinenii s-au gândit mult timp cu ciudă la lovitura de la 11 metri irosită de Banu. Dar au ratat lovituri de pedeapsă jucători ca Maradona, Pele și Platini, nu e cazul să-l transformăm pe Banu în „inamicul public”. „Am tras tare, dar mingea a lovit bara! Atât de tare am tras că mingea a ajuns apoi la mijlocul terenului”, ne-a povestit Alexandru „Alecu” Banu.


Sursa foto: ziarul „Prahova”

A fost sau n-a fost?
Poiana a mai avut o șansă, chiar în ultima etapă, la Pașcani, împotriva celor de la echipa locală CFR. Dacă bătea, Poiana era în A! 14 iunie 1964 trebuia să fie „revelionul” fotbalului câmpinean, data de referință, așa cum 7 mai este pentru steliști ziua supremă. N-a fost să fie! CFR Pașcani a învins cu 2-1, iar Poiana a încheiat campionatul cu 31 de puncte, în timp ce Universitatea Craiova și Metalul Târgoviște au strâns câte 32 de puncte. Ce s-a întâmplat la Pașcani? Chiar și cronicile din acel moment au strecurat, printre rânduri, anumite suspiciuni legate de corectitudinea jocurlui! Câte cronici din acei ani, în care cenzura avea grijă să nu fie cu nimic știrbită imaginea societății „multilateral-dezvoltate”, conțineau aluzii, fie ele și „străvezii” la lucruri necurate pe terenurile de sport?Puține și acelea doar atunci când lucrurile erau prea evidente ca să poată fi ocolite!
A fost sau n-a fost? Toate detaliile despre suspiciunile legate de meciul de la Pașcani le veți putea citi în „Istoria fotbalului câmpinean”, lucrare care va apărea anul viitor, când se vor împlini o sută de ani de la nașterea primului club din localitate.


Revenind la momentul 1964, să ne întoarcem puțin privirea spre adversarul care s-a bucurat. „Juveții” și-au semnat atunci, la Câmpina, actul de intrare în fotbalul mare. Ce au făcut după aceea, se știe! Oltenii n-au mai părăsit prima divizie timp de 40 de ani. Universitatea Craiova a devenit „Campioana unei mari iubiri”, apoi „Craiova Maxima”. În 1974, la zece ani după ce au obținut promovarea în dauna Poianei, „studenții” au câștigat primul lor titlu de campioni ai țării, iar la 19 ani distanță, în 1983, jucau în semifinalele Cupei UEFA! Cum e viața asta! În momentele 1974 și 1983, ani de grație ai craiovenilor, Poiana se zbătea în mocirla Diviziei C. Prăpastia care se săpase între cele două cluburi care luptaseră cândva cot la cot pentru glorie era imensă acum.

IRA a început aventura
Din 1968, regiunile s-au desființat, iar țara a fost organizată administrativ pe județe. Numărul seriilor din Divizia C s-a mărit, astfel că IRA Câmpina a avut șansa de a promova în Divizia C. Nu și-a bătut joc de această șansă, a promovat și a stat multe sezoane în eșalonul al treilea. Pregătită de Alexandru „Alecu” Banu, IRA a devenit a doua cea mai longevivă formație câmpineană într-o divizie națională!
țării, iar la 19 ani distanță, în 1983, jucau în semifinalele Cupei UEFA! Cum e viața asta! În momentele 1974 și 1983, ani de grație ai craiovenilor, Poiana se zbătea în mocirla Diviziei C. Prăpastia care se săpase între cele două cluburi care luptaseră cândva cot la cot pentru glorie era imensă acum.
Octavian Cojocaru

În episoadele anterioare:

Anii '20. Centenarul de la anul
Anii ‘30: Venus București a vrut să cumpere un jucător din Câmpina!
Anii ‘40: Bombele n-au oprit fotbalul
Anii ‘50: Instructorul de schi al Regelui Mihai a jucat și a antrenat la Poiana!

Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (II)

consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai importanţi oameni de cultură ai Câmpinei:
Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir

Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la căderea comunismului în România, bun prilej de a readuce în prim-plan mărturiile unor cărturari de seamă ai Câmpinei, memorialistică şi însemnări ce scot în evidenţă lumea câmpineană de dinaintea, din timpul şi după evenimentele din decembrie 1989, „acel decembrie văzut ca schimbător de lume şi destine”.


„Câmpina la hotarul dintre lumi” 
(note, evenimente, mărturii)

Rusificările se făceau simțite și la Câmpina. Numele străzilor erau schimbate peste noapte. Strada Vasile Alecsandri devenea Maxim Gorki, Bulevardul Carol se numea I. V Stalin, strada Hașdeu – V.I. Lenin, 1 Mai - Pușkin. 
Școlile erau invadate de influențe ale învățământului sovietic. A fost introdus sistemul de notare de la 1 la 5, iar învățământul liceal a fost redus la 10 clase (1954). 
Numărul amintit al revistei Oglinda Câmpinei reproduce și un grupaj de „Documente autentice ale naționalizării”, cu „facsimilul unui proces verbal din 26 decembrie 1955”, oferind și cunoașterea comisiei ce aprobase naționalizările: „În Câmpina, naționalizarea s-a făcut sub supravegherea unei comisii compuse din Georgescu Cicerone, Dragu Petre, Slujitoru Gheorghe și Grubăr Cornel, după cum arată o serie de procese verbale ajunse în posesia noastră. Documentele poartă semnături olografe și ștampila Sfatului Popular al organizației raionale Câmpina și sunt datate din perioada 26 decembrie 1955 - 20 februarie 1956. În afară de prezentarea imobilelor luate de către stat, în aceste procese verbale sunt stipulate și pretexte de natură ideologică...”
Convinşi că multe răni mai sângerează încă, vom recurge, în continuare, la fragmente de memorii, de cronică și jurnale despre Câmpina și oamenii acelor vremi. 
Într-o primă secvență îl aducem în atenție pe Vasile Paraschiv, ploieșteanul care își înscrie numele între cei mai de seamă anticomuniști și anticeauşişti, timp de peste 25 de ani, respectiv între anii 1963 - 1989. Răpit și torturat în dese rânduri, el devine modelul unei epoci. Desprindem câteva secvențe din dramatica poveste a acestui disident de excepție, așa cum a fost adusă la cunoștința publicului câmpinean, sub titlul: „Un supraviețuitor al terorii: Vasile Paraschiv”, publicată începând din decembrie 1989, în serial, de „Evenimentul cultural artistic”, sub semnătura lui Gherasim Rusu Togan, redactorul șef al acestei publicații, poveste reluată mai apoi, fragmentar, în romanul „Spațiul nefericirii”, de același autor. Drama trăită de Vasile Paraschiv devenise notorie, odată cu aderarea sa la grupul ce intenționa înființarea sindicatelor libere, el fiind unul dintre principalii factori ai acestei arme de luptă anticomunistă. De aici drama confruntării sale cu aparatul dictatorial comunist:
„Am fost răpit, dus departe, în munți, schingiuit. Erau decişi să mă omoare… Această barbarie mi s-a întâmplat în ziua de 14 mai 1987, când am fost răpit dimineața din Parcul Central al orașului Ploiești. Mergeam la serviciu, era ora şase și mă grăbeam, când, de după un boschet, apăru un milițian, blocându-mi drumul. Îmi ceru buletinul. Iritat de solicitarea sa, am avut o scurtă reținere, după care m-am conformat. În acel moment, se mai iviseră încă trei indivizi îmbrăcați civil. S-au repezit asupra mea, cu intenția de a-mi bloca orice mișcare. Într-o frântură de clipă le-am înțeles intenția. Am început să-i înfrunt și să solicit ajutorul trecătorilor, care priveau consternați, fără să îndrăznească să se apropie. Apăruse și o Dacie neagră, cu ușa din spate deschisă. Eu m-am opus în continuare, dar până la urmă am fost răzbit, fiind târât și aruncat în mașină. Sub privirea unei asistențe inerte, mașina a demarat cu viteză. Securistul de lângă mine m-a apăsat cu capul pe canapeaua din spate, apoi mi-a legat ochii și a încercat să mă adoarmă. Trucul reținerii respirației m-a apărat, așa că le-am putut urmări discuțiile, prefăcându-mă că sunt adormit. Cel de lângă șofer i-a aruncat unuia din cei doi, care mă presau pe bancheta din spate, constatarea: „- Băi Marine, s-au cam strâns mulți acolo!”/ „Lasă-i dracului, ce-ți pasă ție?”, - o întoarse cel din dreapta... 
După aproape o oră de mers, mașina se abătuse pe un drum de țară, oprindu-se în apropierea unei păduri... Acum, un gând negru mi se înfiripase în inimă: vor să mă omoare, sigur, de asta m-au adus aici, mă vor împușca sau mă vor arunca într-o prăpastie, să se creadă că m-am sinucis... Îmi aplicară cătușe, apoi m-au tras afară din mașină. Cătușele îmi tăiau brațele. Unul dintre răpitori începu să urle într-o stație de emisie-recepție: „Alo, zero cincizeci şi patru, răspunde!” A raportat, apoi: „Misiune îndeplinită!”
Cu ghearele încleștate pe umerii mei, m-au purtat într-o direcție din care se auzeau voci înfundate... Am fost aruncat într-o altă mașină, o dubă spațioasă, care s-a pus imediat în mișcare... Am simțit că sunt dus înspre munte, după urcușul cu ocolișuri și forțarea greoaie a motorului. Am fost luat pe brațe și dus într-o clădire. Acum, însoțitorii mei erau alții, răpitorii rămăseseră jos. Aici, departe de lume, într-o izolare completă, am fost anchetat, jignit și bătut până la sânge...
Ca să se cunoască de cât cinism sunt în stare, trebuie să arăt că, la început, s-au purtat binevoitori cu mine, că mi-au slobozit mâinile din cătușe, m-au îndemnat să servesc din bunătățile ce le aveau la dispoziție, mâncare și băutură, dar eu am refuzat totul, absolut totul! Cu cât trecea timpul, pe mine mă agasa tergiversarea intenționată a oricărei forme de presiune. Eram sigur că golul acesta nu prevedea nimic bun...
Așa a trecut o zi și o noapte, asistându-i cum chefuiau, cum ieșeau și intrau din nou în încăpere, așteptându-mi, în fapt, deznodământul fatal, căci, sigur, avea să vină cât de curând...
Noaptea, n-am putut închide ochii, lâncezind într-o somnolență cu rotiri nebune de situații și posibilități, pe care, însă, nu mi le putem împlini, căci mă aflam la cheremul lor, dar fără putință de scăpare...
Dimineața, mi-au așezat în față o farfurie cu mâncare: „Mănâncă, măi!”, m-a îndemnat cel care se recomandase Marinescu, un vlăjgan cu fruntea îngustă și privirea sașie. „Mănâncă, nu sta pe gânduri, c-a tăiat mămica porcul și mi-a trimis și mie, că n-am vreme să stau la cozi!” Avea haz băiatul și ceilalți izbucniseră în hohote. Mi-era foame, dar refuzam să mă supun îndemnului, să le dau satisfacție! Până la urmă, cel mai în vârstă, care părea să fie șeful, își aruncă masca bunei cuviințe, redevenind autoritar și tăios. Ceilalți îl înconjuraseră, așteptători: „Ei, domnule, spune-ne acum, după ce ți-am dat timp de reculegere, spune-ne ce-ai mai scris la Europa Liberă?” Scrisesem, de curând, dar încă nu se transmisese nimic, deși seară de seară eram nerăbdător să-mi aud plângerea. „Vezi, măi, că nici ei nu-ți mai dau nici o atenție? Iar dacă vrei să nu se aleagă praful de tine, trebuie să treci de partea noastră, n-ai altă scăpare, să știi! Ei, ce zici?” „Adică îmi cereți să devin informator, să renunț la ideile mele?” „Exact!” „N-am să accept așa ceva!”
Anchetatorul și ceilalți doi securiști mă ațintiră cu priviri mirate: „Ai curaj, măi, ai curaj, dar te ia dracul, așa să știi! Unde te crezi, în Austria, în Franța? Să-ți fie clar, dacă nu accepți ce îți cerem, nu mai ieși întreg de aici. Îi vezi? De la ei îți va veni sfârșitul. Te ciopârțesc cu cuțitele și te aruncă în lac, așa să știi!”
Deci, dacă nu voi accepta ce mi se cere, voi sfârși aici, departe de cei dragi. Şi, cine știe dacă vor mai afla ceva despre soarta mea? S-au mai cunoscut cazuri... Fusesem lăsat o vreme singur, pentru reculegere. Apoi, am fost supus la un interogatoriu însoțit de lovituri și strângerea brațelor în cătușe întreaga noapte.
În ziua următoare, mi s-au adus creion și hârtie, iar anchetatorul mi-a dat ordin să scriu despre toate câte mi s-au cerut: să nu mai am legături cu cei din Franța, să nu mai iau legătura niciodată legătura cu sindicatele lor, să renunț pentru totdeauna la povestea cu drepturile omului.
Au revenit, dezinteresați total de ceea ce scrisesem, mai ales anchetatorul, care-mi dădu alte coli, pe cele scrise le-a aruncat, nepăsător, la colțul mesei... „Ei, nenicule, scrie!” Acum îmi era totuna, voi scrie orice, numai să scap cu viață... Mi-au luat declarația, angajamentul, aveau acoperire suficientă ca să mă dea dispărut”.


Încăput astfel pe mâna securității, drama lui Vasile Paraschiv continuă: 
„Trecuseră douăzeci și una de zile de când mă aflam la Spitalul de boli nervoase de la Voila – Câmpina. Domnul doctor M. mă consilia cu această replică: „Domnule, morții se acoperă cu pământ, medicii cu hârtii!” Simțeam încă loviturile cu sacul de nisip ale călăilor… Domnia sa a fost întâiul care m-a luat în primire. Fusesem „coletul” aruncat din mașină, pe traseu, apoi transbordat într-o salvare, proprietatea Securității, și, însoțit de un torționar metamorfozat în sanitar, am fost depus în cabinetul respectivului doctor, prompt și sincer interesat de situația mea. Securistul s-a grăbit să dea relații despre mine: „Acuză dureri de cap, n-are somn și nu îl mai ajută memoria”. Eu l-am contrazis prompt: „Nu mă doare capul, domnule doctor, mă dor picioarele, pieptul și tot corpul!” Doctorul M. s-a ridicat de pe scaun, îndreptându-se spre mine. În clipa aceea, se urnise și sanitarul-securist, părăsind încăperea. Simțise, probabil, că-și încheiase misiunea!
Medicul, cu rutina sa obișnuită, și-a început examinarea... Când mi-a văzut corpul negru de lovituri, a început să fluiere a pagubă. Înțelegeam că niște resorturi intime i se puneau în mișcare... Mi-a cerut să mă dezbrac complet. Când a văzut cât de umflate-mi erau picioarele, și-a întrerupt consultația. Groaza i s-a întipărit pe față... S-a repezit la telefon și i-a cerut medicului radiolog să mă primească de urgență. După mai multe insistențe, i-a obținut consimțământul... Am îndrăznit să-l rog să-mi anunțe familia că mă aflu la Voila. Nu mi-a dat răspuns, arătându-se preocupat să-şi cheme asistentul, căruia i-a cerut pe loc să-mi învelească toracele, ca să nu mi se vadă rănile. Pe cine ținea, oare, să menajeze: pe mine, o sărmană ființă maltratată bestial, sau haita aceea de fiare, a cărei prezență se simțea, clipă de clipă, în acest spital cu secții rezervate celor aflați în supravegherea Securității criminale!? Eram diagnosticat drept nebun incurabil, căci numai asemenea specimene, după tratamentele și întocmirea fișei de rigoare, aveau parte de saloane cu gratii de fier la ferestre, ușă de fier, lanț și lacăt...” (Vezi „Evenimentul”, anul 2, nr. 5, martie, 1990)
(va urma) 
Gherasim Rusu-TOGAN


„1989. Vedere din provincie”

24 februarie, vineri. Azi are loc Concursul „Cântarea României”. Participă elevi de la toate liceele. Ai noștri câștigă 16 premii din cele 21. Şi la teatru, unde am avut o contribuție decisivă, tot premiul I câștigăm... (...) „Tribuna” (seria nouă) a ajuns la nr. 1.000. Mesaje de la, între alții, D.R. Popescu, Beniuc, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Malița, Const. Ciopraga, Ion Vlad, Liviu Petrescu, George Bălăiță, Augustin Buzura, Liviu Leonte. Societatea culturală „G. Călinescu” a oamenilor muncii din Municipiul Gheorghe Gheorghiu Dej a inițiat o serie de manifestări omagiale dedicate „divinului critic” […]. La „Cinemateca” noastră (bravo, dom’ Stoian!) văd filmul sovietic „Agonia”, de prin 1982, care a fost repede scos din circulație. Nu înțeleg de ce. Ba înțeleg: e vorba despre tragedia familiei Romanovilor, a țarismului, despre război, sărăcie, întuneric, lipsă de orizont, despre dictatură și satanismul puterii oarbe, anume cunoscutul și demonicul Grigori Rasputin, personaj din prima parte a secolului XX rusesc. Şi filmul e diabolic și actorul care îl interpretează pe Rasputin (se spune că este unul de-al nostru, din Basarabia!). Şi ce forță grotescă de fascinație, și ce sabat, și ce rusoaice goale-goluţe, suple sau rubensiene...
(...)

28 februarie, marți. Zi metodică. Umblu tiptil, să nu le trezesc. La baie, din păcate, nu este apă, caldă nici atât. Avem păstrată într-o căldare. Pe aragaz, e numai bună de bărbierit și de spălat… Diana și mamița merg la Spitalul „Poiana” pentru tratament fizioterapie. Eu cu tensiunea am ce am. Un medic bun îmi spune că sunt de pe altă planetă, nu reușește să stabilească nivelul tensiunii... Doamna Pietrăreanu, sărbătorita pentru pensionare, e de chimie, soțul ei prof. de fizică, așa că, pe lângă discursul patetic, pentru îmblânzire, am compus și două catrene epigramatice: 1) Ştiți cum își imaginează/ Căsnicia dumneaei?/ Ea să fie acid și bază,/ Soțul -  bioxid de clei! 2) Se petrec cu acest cuplu/ Situații nu prea bune:/ Dânsa-l vrea cu rezistență/ Şi el are... tensiune!... Simpozionul consacrat lui Creangă. Asistență mică. „Comunicări” susțin Văleanu, Gherasân, Unatinski şi eu. Carmen e în față, țanțoșă, „activează” prin ascultare. Victorian recită aceleași versuri din Esenin și Lermontov, Vică spune niște versuri cu substrat licențios, Mihaela P. miorlăie, cum îi este felul, o amintire lirico-patetică și extrem de lungă. În încheiere, epigramele lui Onea și Mic. provoacă jenă și uimire. Directoarea Preda ne ia acasă la ea, că, zice, are un vin extraordinar. Tinerii Borza și Biţă să ne însoțesc în nocturnă, că se face economie la lumină electrică și nici măcar luna nu ne ajută...
(...)

7 martie, marți. În vizită la Diana la spital. Vorbim cu trei factori principali: dr. Vasile, dr. Danciu, prof. Mehedinți, și cu alte personae: dna Șerbănoiu, Mihaela Necula, dna Gherovici, dna Iosifescu. Despre Diana se spun lucruri nu prea plăcute auzului și inimii: spondiloză, rheumatism, coloană, anemie. În afară de faptul că e cam fragilă, am încredere în vitalitatea ei. Eu zic să lucreze la școală mai rațional, adică mai puțin, dar cum să facă dacă norma este extenuantă, pentru ca supușii să-și piardă puterile prin supraîncărcare și docilitate. Norocul e că ea nu-i membră, dar tot o aglomerează cu ședințe de tot felul... Cu eforturi, facem rost de puțin salam de Sibiu și mușchiuleț de la „Birt” și de la restaurantul „Muntenia”, câteva ouă de la țară, prin dna Mirică și un borcan cu miere de la dna Covalov. în piață, la Alimentară, nu se găsește nimic… (...)

8 martie, miercuri. Iarăși Ziua Internațională a Femeii. Iarăși emoții. Programul începe la 7. Somn rău, ore multe, făcute în regim trepidant, nu ca de obicei cu o intensitate à la légere. Se organizează o mică festivitate cu cafea, prăjituri,... coniac și muzică. Nu ascult cuvântarea despre importanța femeii, în frunte cu tovarășa, mamă eroină, o șterg englezește și plec la Valea Doftanei cu nea Stelică, la o cunoștință a lui, ospătarul Dan, carele voieşte a se înscrie la seral. Văd la fața locului ce de lapte, brânză și cașcavele se manevrează pe aici. Şi peisajele magnifice, chiar așa la început de primăvară... Nu stăm mult. Dar, fiind ziua femeii, trebuie să o sărbătorim cum cere obiceiul. De aceea, iau presa literară, mă minunez de brațele Cârmaciului arătând prezentul și viitorul „agriculturii socialiste, forța creatoare a țărănimii noastre cooperatiste, a tutulor oamenilor muncii de la sate etc.” (...) Cu Bâlcan, agale, spre Fântâna cu Cireși. La restaurantul „Muscel” e serbare grandioasă cu prilejul acestei zile preaminunate. Tot pe jos, trecem pe la Satul de Vacanță, ajungem la Voila, unde e un tânăr cam „atins”, cunoscut al lui Bâlcan. Săracul! 8 km pe jos, febră musculară. Acasă, vine Onea să-i dau cărți, că s-a pornit pe treabă mare cu cercetarea și scrisul. Îmi displace mormăitul lui aprobator, când îl întreb dacă iubește ziua femeii, a tovarășei. Când îl mai întreb și dacă tovarășul e androgin, că și El e în primele rânduri în sfânta zi de azi, rânjeşte și se retrage sfios și suspicios...
(...)

12 martie, duminică. Mă deștept, ca de obicei, în zori, după un somn zbuciumat. S-ar fi cuvenit să mă odihnesc fiind azi zi liberă, lăsată de la Dumnezeu. Dar de vină este aici insomnia mea cu niciun chip vindecabilă. „Deretic” intens la „Creangă”. Ba sunt mulțumit, ba mi se pare că e un strălucitor eșec. Fetele se odihnesc bine și cu asta parcă mă simt și eu mulțumit. Ele merg pe unde le văd ochii, eu mă dedau la o meditație, tot cu o fătucă dornică de cunoaștere. Ar fi al treilea an când de admitere. De data asta sunt sigur că va reuși. Singur în şambra mea, unde Radioul stă fixat pe un post „scurt”, aflu ce mai e prin lume și pe la noi... Iarăși despre reformele din est. Se constată slăbiciunile sistemului. (Iar alde Jan și Biță vor să ajungă pe cele mai înalte culmi partinice!) Să fie la noi indestructibili? Chiar și în URSS au loc schimbări de ordin politic, economic (mai puține, dar urmează, inevitabil), libertățile personale, drepturile omului, limitarea rolului partidului unic, remanieri radicale ale marxism-leninismului, ca să nu mai vorbim de stalinism. Singurul stalinist a rămas pigmeu eroic...  Alegeri libere în Ungaria (Congresul Partidului Popular, cu program propriu, opozant). Prin acea rezoluție de condamnare, se dă o lovitură năpraznică „epocii de aur”. Cică se vor trimite oameni la fața locului, să facă un raport despre grozăvia de aici. Eroul e pus sub unghie, în poziția păduchelui. Se preface că nu-i pasă, dar îi țâţâie fundul. Ori, pur și simplu, inconștient fiind, nu-și dă seama. Dacă și-ar fi dat seama, nu ar fi ajuns aici și n-ar ţine-o tot înainte cu paranoia. Radioul și televiziunea, presa și politrucii lui urlă cu amor sub bagheta lui și alor lui. Prăpădul capătă dimensiuni apocaliptice... Au dispărut până și pasta de ras și pasta de dinți... Un comunicat uimitor și o scrisoare colosală: şase vechi tovarăși, militanți de frunte – Gh. Apostol, Constantin Pârvulescu, Corneliu Mănescu, Silviu Brucan, Grigore Răceanu - îi scriu o scrisoare de protest Eroului și-l acuză de urgia din țară, de încălcarea Constituției... Vom reveni...
Pentru relaxare, mergem la meciul Poiana – Mizil. Vreme frumoasă, soare, cald. Să tot trăiești! În tribună, stau cu „naționaliștii” Râncu și Unatinski. Câștigăm cu 1-0, dar contează destinderea, mișcarea. Același traseu, lung, cu multă natură și cu dl. Spulber pe post de retor. Nimeni nu are voie să intervină, toți îl ascultă cu sfințenie. Dl. Bulik, prof. de franceză, acum pensionar, nu mai are niciun dinte în gură, i s-au prăbușit buzele, fâsâie... Se reia, după 20 de ani, la televizor, serialul „Tanța și Costel”. Ne amuzăm tare. Octavian Cotescu și Coca Andronescu sunt magnifici... Cine e Doina Cornea? Cine e Dan Petrescu? Cine e Mihai Botez? Cine e Cutare? Se întreabă „ai noștri” când sunt întrebați de ziariști apuseni ce e cu acești dizidenți? De ce se bagă în treburile noastre, interne, Parlamentul European, ONU, Geneva, Viena, Helsinki? Întrebarea e ce vor mai spune acum, când protestul vine de la tovarășii de luptă? Că-s senili tovarășii? Dar sunt cam de aceeași vârstă cu genialii conducători...
(...)


15 martie, miercuri. (...) Mare animație în legătură cu scrisoarea de protest a celor şase veterani. Mari speranțe. Documentul acesta este, în felul său, unic în Europa de est. De unde se vede că românul suferă cât suferă (prea mult) şi odată se zburleşte. Silviu Brucan a fost arestat sâmbătă noaptea, însă este pus imediat în libertate. Odată ce scrisoarea e publică, n-au ce să-i facă, ce să le facă. Nu rămâne decât să înghită gălușca și să se aștepte la o multiplicare prin influență, după principiul bulgărelui de zăpadă. Şi să cadă!!! Milioane de români nu și-ar dori decât să apuce o zi, o singură zi a prăbușirii genialului schizofrenic. La radio, „vocile” se iau la întrecere. De-o parte, la București, se aud osanale despre „marili rializări”, despre „epoca de aur”, despre Eroul națiunii și al păcii mondiale; de altă parte, se vorbește de dictatură, paranoie, dezastru, catastrofă, genocid etc. Şi scrisoarea... Protestul acesta a fost formulat de oameni care au făurit pecereul, au fost lideri de partid și demnitari ai regimului. Efecte previzibile și imprevizibile. O reabilitare a partidului nu este, dar un semnal poate fi, o chemare la realitate... Se subliniază faptul că nu a existat în Europa un asemenea precedent, ca şase veterani ai vârfurilor de partid să se unească împotriva Conducătorului (așa de iubit) în exercițiul funcțiunii. Există șansa să se formeze o bază de masă, un curent larg de opoziție, fără teama paralizantă de până acum, pe care dictatorul a răspândit-o ca principiu de guvernare, prin terorism polițienesc. Încă mai nasc și la noi oameni! Ecoul, desigur, va fi uriaș. E un șoc ce va zgudui suflarea românească. Şi nu numai pe ea. E un fel de „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!” Era și timpul în acest regim - cel mai contestat din întreaga comunitate europeană. Românii au început „să vorbească”. Vocile se înmulțesc și devin tot mai autorizate. Pe-aici nu cunosc pe nimeni cu asemenea atitudini, din contră, ori par și sunt insensibili, ca să nu spun mai rău, ori manifestă un parvenitism partinic grețos...
(...)

17 martie, vineri. Mare agitaţie. Şcoala îmi „mănâncă” foarte mult timp, mai mult decât e omeneşte normal şi posibil. Politica de exterminare a cadrelor didactice continuă fără nicio subtilitate. Clanul se ţine cu dinţii de scaun, iar slugile acţionează atroce... Au început contraatacuri. Fiul lui Răceanu este acuzat de înaltă trădare, de spionaj, incriminare ce se condamnă cu moartea. Acuzaţia, spun cei de „dincolo”, e cusută cu frâghie roşie. Pe Dan Deşliu îl atacă „huliganii”, îl lovesc, îi iau geanta, iar poliţiunea învinuieşte victima de... trafic de cafea! Cine or fi ăştia, cine îi pune în mişcare e lesne de bănuit. Pe guralivul Mircea Dinescu îl exclud din partid, îl dau afară din serviciu, îl blochează în casă şi pun paznici de jur împrejur. În curând, îi vor acuza de parazitism! Dar totul e în zadar, nu pot decât să se facă de pomină. Represaliile se întorc ca un bumerang împotriva celor care le provoacă... (...)
(va urma)
Constantin TRANDAFIR
Prima parte poate fi citită AICI

Coxartroza, o maladie tot mai răspândită

Coxartroza, sau artroza șoldului, reprezintă degenerarea cartilajului ce acoperă extremitățile osoase din articulație, asociată sau nu cu modificări locale ale oaselor, ligamentelor și membranei ce învelește la interior articulația. Coxartroza este de două feluri: coxartroza primară, ce apare la pacienții cu o vârstă mai mare de 60 de ani, și coxartroza secundară, care poate fi întâlnită la pacienții mai tineri. 
În cele ce urmează, doctorul Roman Popescu, noul medic specialist ortoped care lucrează de curând în cadrul Policlinicii SanConfind, sosit de la cel mai mare spital de traumatologie și ortopedie din București și din țară (Spitalul ”Foișor”), reușește, într-un material sintetic, să informeze pacienții SanConfind despre această periculoasă și atât de răspândită maladie.

1.Definiție
Coxartroza sau artroza la nivelul șoldului reprezintă o patologie cronică, degenerativă, dureroasă a articulației coxo-femurale (a șoldului), caracterizată de distrugerea cartilajului articular.  Șoldul este una dintre cele mai frecvente articulații afectate. Are o evoluție lentă,  progresivă de-a lungul anilor. Conform Centrului pentru Controlul si Prevenția Bolilor (CDC), din Statele Unite,  riscul de a dezvolta coxartroză de-a lungul vieții este de 18.5% pentru bărbați și 28.6% pentru femei. 

2. Anatomia articulației coxo-femurale și fiziopatologia coxartrozei
Este o articulație sinovială, sferoidală, adică suprafața convexă a capului femural se adaptează la concavitatea acetabulară (acetabul - cavitate delimitată de ilion, ischion si pubis, oase  care formează bazinul - situat la unirea între trunchi și membrele inferioare). 
Funcția primară a acestei articulații este de  a suporta greutatea corpului și de a o transmite de la bazin către membrele inferioare, în timpul mersului sau al ortostatismului. Ambele suprafețe articulare sunt acoperite de un cartilaj (care este afectat în cadrul coxartrozei prin uzarea lui până la dispariția parțială sau totală).
Această patologie are ca principale modificări: 
- distrugerea cartilajului
- cele de structură osoasă a capului femural și a cavității acetabulare 
- pierderea formei și  a conturului suprafețelor articulare prin deformarea (turtirea) capului femural 
În timp, scade cantitativ  lichidul sinovial, necesar în orice articulație sinovială, și care participă la lubrifierea suprafețelor osoase articulare în timpul mișcării. Scăderea lichidului sinovial însoțită de neregularitatea suprafețelor articulare accelerează uzura articulației. În cursul evoluției afecțiunii, se distruge cartilajul articular, apoi capul femural și cavitatea acetabulară (ca un tavan pentru capul femural), fapt care determină limitarea severă a mobilității șoldului. 


3. Factori de risc 
Coxartroza implică unul sau mai mulți factori de risc precum următorii: vârsta, sexul feminin, factori genetici (istoric familial de coxartroză), traumatisme în antecedente la nivelul articulației șoldului (accident rutier, cădere de la înălțime), factori ocupaționali (atleți, cei care ridică greutăți, ortostatism prelungit - statul în picioare mult timp), obezitatea, patologii congenitale de șold (displazie congenitală de șold, coxa, vara sau valga). Chiar dacă nu aveți nici unul din factorii de risc enumerați mai sus, acest fapt nu exclude posibilitatea apariției coxartrozei. 

4. Simptomatologie
Durerea este cel mai comun simptom al coxartrozei, se dezvoltă de obicei lent, progresiv, dar există și situații în care debutul poate fi brusc. În stadiile avansate, durerea poate să apară inclusiv pe parcursul nopții. Acest simptom (durerea) poate fi localizat, la pacienții suferinzi de coxartroză în zona inghinală sau coapsă, cu iradiere în zona fesieră sau către genunchi, și poate să fie meteosensibil (la schimbarea vremii durerile sunt mai intense). 
Limitarea mișcărilor articulare reprezintă un alt simptom frecvent în cadrul coxartrozei. 
În timp, pacientului suferind de coxartroză îi sunt afectate activitățile zilnice din cauza durerii și scăderii mobilității. 
Poziția vicioasă tipică a șoldului (în stadiile avansate) este  în rotație externă (membrul inferior se rotește către extern), flexie (coapsa este ușor flectată către trunchi) și adducție (membrul inferior afectat  este apropriat de membrul opus).   

5. Investigații 
Examenul radiologic este de elecție pentru diagnosticul coxartrozei. Se folosesc cel puțin două incidențe radiologice: antero-posterioară (față) și profil (lateral). În plus, examenul  radiologic  poate evidenția defectele configurației osoase. Alte investigații, precum RMN  sau CT pot fi necesare în situații particulare pentru evaluarea coxartrozei.

6. Evoluție și prognostic
Prognosticul este uneori greu de stabilit, dar leziunile osoase și cartilaginoase avansează în timp, determinând afectarea ireversibilă a întregii articulații coxo-femurale. 

7. Complicații
Cea mai frecventă complicație este afectarea bilaterală a articulației coxo-femurale, dar și a altor articulații (tulburări de statică funcțională a bazinului, a coloanei și a genunchiului/ genunchilor). Consecutiv scăderii mobilității, în timp, sedentarismul conduce la obezitate, care accelerează coxartroza. 

8. Tratament (conservator și chirurgical)
Tratamentul conservator al coxartrozei  presupune scăderea ponderală, menajarea șoldului,  evitarea traumatismelor, activitate fizică ușoară, folosirea unui baston (de înălțime adaptată pacientului, pe care pacientul  îl va folosi în mâna opusă șoldului afectat), kinetoterapie (pentru a menține sau crește flexibilitatea  mișcărilor de  la nivelul șoldului și pentru a crește forța musculaturii șoldului) și hidrokinetoterapie (gimnastică medicală în apă). În cazul în care un membru este mai scurt decât celălalt, inegalitatea de membre se corectează prin adaptarea încălțămintei la membrul scurtat. 
Tot în cadrul tratamentului conservator intră și terapia medicamentoasă: antiinflamatoare nesteroidiene (cu administrare locală sau generală), sau steroidiene - strict conform indicațiilor medicului ortoped, antialgice sau infiltrații locale intra-articulare cu soluții vâsco-elastice), cu mențiunea că terapia medicamentoasă are efecte temporare, fiind folosită pentru controlul simptomatologiei dureroase. 
Tratamentul chirurgical este singurul curativ (oprește evoluția bolii sau o vindecă). Deși există multiple procedee chirurgicale (osteotomii femurale sau pelvine - operații de reorientare acetabulară, artrodeză - operația de blocare a articulației șoldului), voi exemplifica doar artroplastia cu proteză totală de șold, fiind cea mai des utilizată intervenție chirurgicală în coxartroză. Artroplastia totală de șold presupune îndepărtarea suprafețelor osoase și cartilaginoase afectate (acetabulare și ale capului femural) și înlocuirea cu componente protetice (componente din titan, ceramică sau alte materiale disponibile) adaptate fiecărui caz în parte. 
 Protezele totale de șold utilizate în coxartroză pot fi cimentate sau necimentate. 
Artroplastia totală de șold cimentată:
- este utilizată mai frecvent la persoanele vârstnice
- la pacienți  cu calitate osoasă scăzută (osteoporoză avansată, boala Paget, poliartrită reumatoidă)
Artroplastia totală de șold necimentată: 
- cele mai folosite proteze sunt cele de titan, cu suprafață poroasă care favorizează integrarea  și fixarea osoasă (structura osoasă intră în porii protezei).
Alegerea tipului de proteză rămâne la latitudinea chirurgului ortoped, în funcție de fiecare pacient in parte. 

9. Recuperare medicală 
Recuperarea medicală după artroplastie de șold este obligatorie, respectând protocoale standardizate sau individualizate în funcție de vârsta pacienților, comorbidități și complianță. 
N.B.: Acest articol este destinat exclusiv pacienților pentru informare. Pentru mai multe detalii consultați medicul ortoped. 

Dr. Popescu Roman, 
medic specialist în cadrul Cabinetului Ortopedie din Policlinica SanConfind
email: popescu_roman@yahoo.com 

25 noiembrie 2019

Victorie categorică a dreptei la alegerile prezidenţiale: Klaus Iohannis a fost votat de 65,88 % dintre români

Turul al doilea al alegerilor prezidenţiale 2019 s-a încheiat cu victoria categorică a forţelor politice de dreapta din România, candidatul PNL, Klaus Iohannis, fiind votat, potrivit rezultatelor provizorii centralizate până luni dimineaţă, de 65,88% dintre românii cu drept de vot din ţară şi diaspora, obţinând 6.437.151 de voturi. Contracandidatul său, Viorica Dăncilă, a înregistrat cel mai slab rezultat obţinut vreodată de PSD în alegerile prezidenţiale, respectiv 34,12% (3.334.000 voturi).
Astfel, Klaus Iohannis rămâne pentru încă cinci ani preşedintele României, fiind cel de-al treilea şef de stat român care în ultimii 30 de ani obţine un al doilea mandat după Ion Iliescu şi Traian Băsescu. Prezenţa masivă la vot a tinerilor din ţară (conform primelor estimări, peste 50% dintre tinerii cu drept de vot s-au prezentat la urne) şi votul masiv din diaspora (aproape un milion dintre românii plecaţi peste hotare) au fost doar două dintre ingredientele care au înclinat balanţa în favoarea candidatului dreptei.

La Câmpina, Iohannis a câştigat detaşat în toate secţiile de votare, obţinând un procent de 66,73%, în timp ce contracandidatul său, Viorica Dăncilă, susţinută de PSD, a obţinut doar 33,27%. În oraşul nostru s-au prezentat la urne 17.183 de persoane, dintre care 9.236 femei şi 7.947 bărbaţi, împărţite pe categorii de vârstă astfel: 18 – 24 ani (501 bărbaţi, 459 femei); 25 – 34 ani (849 bărbaţi, 963 femei); 35 – 44 ani (1.266 bărbaţi, 1.327 femei); 45 – 64 ani (3.267 bărbaţi, 3.936 femei); 65+ (2.064 bărbaţi, 2.551 femei).


Iată rezultatele înregistrate în toate cele 23 de secţii de votare din Câmpina:

Secția 158, Casa de Cultură „Geo Bogza” - 1.351 alegători înscriși pe liste, 721 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 497 voturi, Viorica Dăncilă – 210 voturi;
Secția 159, Colegiul „N. Grigorescu” - 1.131 alegători înscriși pe liste, 706 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 432 voturi, Viorica Dăncilă – 255 voturi;
Secția 160, Colegiul Naţional „N. Grigorescu” - 1.255 alegători înscriși pe liste, 807 prezenți la urne: Klaus Iohannis  - 526 voturi, Viorca Dăncilă – 261 voturi;
Secția 161, Casa Tineretului (hol mare) - 1.040 alegători înscriși pe liste,  522 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 341 voturi, Viorca Dăncilă – 169 voturi;
Secția 162, Școala Gimnazială Centrală - 1.049 alegători înscriși pe liste, 614 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 378 voturi, Viorca Dăncilă – 224 voturi;
Secția 163, Liceul Tehnologic Energetic - 1.074 alegători înscriși pe liste, 576 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 398 voturi, Viorca Dăncilă – 169 voturi;
Secția 164, Liceul Tehnologic Energetic -  881 alegători înscriși pe liste, 459 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 304 voturi, Viorica Dăncilă – 148 voturi;
Secția 165, Școala Gimnazială „B.P. Hasdeu” - 1318 alegători înscriși pe liste, 652 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 452 voturi, Viorica Dăncilă – 182 voturi;
Secția 166, Casa Tineretului (hol mic)- 1.434 alegători înscriși pe liste, 758 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 471 voturi, Viorica Dăncilă – 270 voturi;
Secția 167, Rafinăria „Steaua Română” (cantina) - 1.237 alegători înscriși pe liste, 739 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 483 voturi, Viorica Dăncilă – 249 voturi;
Secția 168, Colegiul Tehnic Forestier - 1.212 alegători înscriși pe liste, 747 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 452 voturi, Viorica Dăncilă – 277 voturi;
Secția 169, Colegiul Tehnic Forestier - 1.261 alegători înscriși pe liste, 686 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 442 voturi, Viorica Dăncilă – 229 voturi;
Secția 170, Liceul Tehnologic „C. Istrati” (cămin) - 1.612 alegători înscriși pe liste, 797 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 520 voturi, Viorica Dăncilă – 255 voturi;
Secția 171, Liceul Tehnologic „C. Istrati” - 1.558 alegători înscriși pe liste, 885 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 588 voturi, Viorica Dăncilă – 281 voturi;
Secția 172, Școala 5 (Slobozia) - 1.190 alegători înscriși pe liste, 698 prezenți la urne: Klaus Iohannis - 491 voturi, Viorica Dăncişă - 190 voturi;
Secția 173, Liceul Tehnologic Mecanic - 1.554 alegători înscriși pe liste, 747 prezenți la urne: Klaus Iohannis 487 voturi, Viorica Dăncilă - 247 voturi;
Secția 174, Liceul Tehnologic Mecanic - 1.308 alegători înscriși pe liste, 750 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 525 voturi, Viorica Dăncilă – 217 voturi;
Secția 175, Liceul Tehnologic Mecanic - 1.484 alegători înscriși pe liste, 693 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 439 voturi, Viorica Dăncilă – 247 voturi;
Secția 176, Școala nr. 6 (Păcuri) - 1.560 alegători înscriși pe liste, 766 prezenți la urne: Klaus Iohannis  - 451 voturi, Viorica Dăncilă – 298 voturi;
Secția 177, Școala Gimnazială „Al. I. Cuza” - 1.551 alegători înscriși pe liste, 993 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 682 voturi, Viorica Dăncilă – 294 voturi;
Secția 178, Școala Gimnazială „Al. I. Cuza” - 1.595 alegători înscriși pe liste, 933 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 614 voturi, Viorica Dăncilă – 301 voturi;
Secția 179, Cantina Electroutilaj - 1.670 alegători înscriși pe liste, 839 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 564 voturi, Viorica Dăncilă – 247 voturi;
Secția 180, Școala nr. 3 (Voila) - 1.666 alegători înscriși pe liste, 1095 prezenți la urne: Klaus Iohannis – 698 voturi, Viorica Dăncilă – 382 voturi.

21 noiembrie 2019

Ziua Mondială a Salutului, sărbătorită la Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”

Ziua Mondială a Salutului, 21 noiembrie, a fost sărbătorită printr-o acțiune inedită desfăşurată la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”. Sub coordonarea unui membru din Consiliul Director al Asociației Părinților Elevilor din C.N.N.G. şi cu ajutorul unor elevi voluntari au fost realizate mai multe pancarte pe care tinerii au fost rugați să treacă un mesaj sau o formulă de salut. Au fost scrise aproximativ 700 formule de salut, pe care elevii veniţi dis de dimineaţă la şcoală au fost foarte încântați să le adreseze celor din jur.
Acţiunea a avut menirea de a conştientiza tinerii şi adulții deopotrivă asupra importanţei folosirii formulelor de salut în interacţiunile cotidiene, gestul de a saluta trădând, pe de o parte, buna creştere şi calitatea umană a individului, pe de altă fiind o acţiune interumană care îndeamnă la respect şi înţelegere.


Ziua Mondială a Salutului a fost inițiată în anul 1973 de frații Brian şi Michael McCormack din Omaha, statul Nebraska (SUA) și a fost susținută de personalități publice, lideri religioși, laureați ai Premiului Nobel pentru Pace și de 180 de țări, potrivit www.worldhelloday.org. Prima dată a fost sărbătorită în contextul conflictului din octombrie 197, dintre Egipt și Israel şi la momentul respectiv a constituit  o formă de protest nonviolent la adresa războiului.
Se spune că în lume sunt vorbite 6.909 limbi, iar cel mai popular cuvânt de salut este Hello, care este şi formula universală de salut la telefon.
Hello (engleză); Hallo (germană); Konichiwa (japoneză); Hola (spaniolă); Ni hao (chineză); Bonjour (franceză); Buon giorno (italiană); Czesc (poloneză); Zdrasti (bulgară); Kalimera (greacă); Zdravstvuite  (rusă); Al Salaam a' alaykum (arabă); Merhaba  (turcă).
Cerasela TĂNASE (A.P.C.N.N.G.)