24 decembrie 2019

Un studiu istoric pentru viitor

Recent, a văzut lumina tiparului, la editura Grafoanaytis din Ploiești, anunțata broșură explicativă ce ține loc de postfață pentru ediția anastatică (apariție 2019) a „Monografiei orașului Câmpina” de Stoica Teodorescu (apărută în original la 1924). Textul broșurii a fost publicat integral atât în paginile ziarului, în avanpremieră, cât şi online. Au fost tipărite aproape 200 exemplare format A5, care au ajuns, fiecare, lângă un exemplar din tirajul ediției anastatice a cărții din 1924. Studiul, condensat în 8 pagini și ilustrat cu un portret inedit al profesorului Teodorescu, va veni în sprijinul cititorului de azi, aducându-i informații inedite și ajutându-l să înțeleagă mai bine contextul și ideile vremii, să așeze cartea la locul său cuvenit în ansamblul istoriografiei naționale, și s-o aprecieze la justa ei valoare.


Broșura este intitulată „Cuvinte către cititori” și are ca antet grafic același desen de pe coperta cărții interbelice, editorul realizând - la sugestia autorului broșurii, Mădălin-Cristian Focșa - și fundalul paginilor exact la fel ca cel de la ediția anastatică a cărții, pentru a face și o legătură grafică între ele. Subtitlul broșurii este „În loc de postfață la ediția anastatică (2019)”; pentru a nu se pierde în viitor de carte, broșura are dimensiunile necesare pentru a încăpea în buzunarul de pe supracoperta hărții (unde se mai află și reproducerile celor trei hărți anexe ale cărții).
Atât cartea (care nu este o a doua ediție, ci doar o reproducere facsimilată a celei originare, fără ISBN), cât și broșura-postfață de 8 pagini, vor fi distribuite publicului doritor în cadrul manifestării tradiționale dedicate Zilei Orașului, miercuri 8 ianuarie 2020 (ora 14.00, la Casa de Cultură „Geo Bogza”), când se împlinesc 517 ani de la data atestării documentare a localității noastre. Prezentarea ediției anastatice va fi făcută de autorul broșurii, Mădălin-Cristian Focșa, cercetător al istoriei locale, care va prezenta publicului cu acea ocazie, în premieră, și câteva imagini inedite legate de subiect.
Ideile cuprinse în studiul-postfață sunt totodată și un necesar bilanț al istoriografiei locale, la exact un secol de la sosirea în orașul nostru a celui care i-a scris primul istoria. Concluzia principală este că cercetarea istoriei locale se află încă într-o fază incipientă, și lucrările serioase, profesioniste, care necesită colective de cercetători pasionați pe o largă paletă de subiecte, se lasă încă așteptate. Pasionații istoriei fascinante a acestui oraș sunt invitați așadar, să valorifice câmpul bogat aflat încă în fața lor, mai ales sursele documentare ce așteaptă cuminți în arhive sau biblioteci.

23 decembrie 2019

COMUNICAT DE PRESĂ. Convenția Partidului Prahova în Acțiune

21 decembrie 2019

Cel mai recent înființat partid din țară, Prahova în acțiune, a organizat Convenția în vederea constituirii forurilor de conducere.
Acțiunea a avut loc pe 20 decembrie 2019 la Ploiești, în prezența a 122 de membri reprezentanți a 22 de organizații legal constituite, din județ.


În urma votului delegaților, a fost ales cu unanimitate în calitatea de președinte al Partidului Prahova în AcțiuneConf. univ.dr. Mihai Cristian Apostolache. 


Totodată a fost aleasă și componența Biroului Central al Partidului Prahova în Acțiune, după cum urmează:
Președinte executiv: Ioniță Daniel
Secretar general: Băzăvan Ionela
Trezorier: Trandafir Sorin
Vicepreședinți: Stănciulescu Răzvan-Toma, Vasile Alexandru, Vintiloiu Alexandru, Stan Iuliana, Costache Irinel Augustin, Dan Iuliu Andrei, Constantin Bogdan-Nicolae, Mărculescu Vasile, Grigore Stelian Aurel, Cojocaru Mihai Gabriel, Grecu Octavian
În cadrul Convenției Partidului Prahova în Acțiune au mai fost alese Comisia de Arbitraj și Comisia de Cenzori cu următoarea componență.
Membrii comisiei centrale de arbitraj: Mandele Gabriela, Popa Sergiu, Patrichi Dan-Andrei, Constantinescu Codruț, Ghiță Răzvan.
Membrii comisiei centrale de cenzori: Davidescu Elena, Anghel Adrian, Pantelimon Irinel, Davidescu Liviu, Stoica Ion.

17 decembrie 2019

Retrospectivă istorică 1989-2019: CÂMPINA – TREI DECENII ÎN LIBERTATE!

Sub auspiciile împlinirii a 30 de ani de la căderea comunismului în România, vineri, 13 decembrie 2019 s-a desfășurat în salonul oficial al Vilei Barbizon, din strada Vasile Alecsandri, simpozionul dedicat câmpinenilor cu ocazia acestei aniversări, organizat de  săptămânalul OGLINDA de AZI, de Filiala Prahova a UNIUNII ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI din ROMÂNIA, Societatea Scriitorilor Prahoveni şi ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ pentru RESTAURAREA MONARHEI.


Pro domo

Apărută pe piața Câmpinei în 8 martie 1999, OGLINDA CÂMPINEI a înfruntat cu demnitate și onoare obstacolele materiale, politice, morale potrivnice existenței sale cotidiene, apoi săptămânale, timp de 20 de ani consecutivi, informând publicul și apărându-i interesele și drepturile prin imensul fluviu alcătuit din știri, reportaje, anchete, opinii, cronici și editoriale viguros și obiectiv redactate, „cu răbdarea trecând marea” tranziției generate de schimbarea fundamentală a vieții politice bazată pe Libertate și Democrație! Aniversarea acestui onorant episod, în ziua de 21 martie 2019, în Vila Barbizon a adus ziarului, încă de la începuturi, „mic, dar rău”, o recunoaștere masivă și constantă prețuire a cititorilor, precum și DIPLOMA DE EXCELENȚĂ „Vasile Goldiș” A UZPR, PENTRU ACTIVITATE PROFESIONALĂ  ȘI APARIȚIE NEÎNTRERUPTĂPE PIAȚA MEDIA. Jalonarea celor 30 de ani trecuți de la revoluția din 17-22 decembrie 1989 a prilejuit aprinderea făcliei recunoștinței câmpinenilor – ultragiați de uciderea celor 40 de ostași, ofițeri și civili, nevinovații omorâți în 23 decembrie 1989 pe esplanada Otopeni, și a altor câțiva tineri civili – pe durata Simpozionului găzduit de somptuoasa vilă cândva comisariat militar, proiect inițiat și condus de jurnalistul Florin Frățilă, sprijinit îndeaproape de jurnalistul Claudius Dociu, preşedintele UZPR Prahova.


Publicul

Mediatizat puternic online și de ziarul însuși, apropiați ai OGLINDEI au ținut, ascultând vorbitorii anume invitați, să fie de față la acest istoric Simpozion și, rememorând, să retrăiască numeroase momente de acum 30 de ani. Aproape o sută de persoane au luat parte, iar sala s-a dovedit neîncăpătoare. 



Personalități ale lumii culturale, de notorietate și emblematice pentru Câmpina, au ținut să participe la un veritabil jubileu istoric, martori oculari, pe de o parte, ai zilelor de foc și sânge, care s-au succedat la finele lui 1989, pe de alta, ei înșiși actanți (apud Constantin Trandafir) ai epopeei visate și dorite vreme de 45 de ani! Semnalez repere ale elitei municipale: istoricul, publicistul, povestitorul despre vechea Câmpină, în paginile cărților domniei sale, profesorul Alin Ciupală, Cetățean de Onoare al Câmpinei; criticul și istoricul literar Constantin Trandafir, profesor de română și mentor de cenacluri literare, Cetățean de Onoare al Câmpinei; istoricul, scriitorul și comentatorul complexității fenomenului european Codruț Constantinescu, istoricul profesor Marius Zaharia, poetul și traducătorul Florin Dochia, redactorul șef al  REVISTEI NOI, fondată de B. P. Hasdeu în 1887, comentatorul politic și eseistul Christian Crăciun, ing. Mihai Stănescu, primul primar post-decembrist ales al Câmpinei, prof. dr. Nicolae Geantă, istoricul şi muzeograful Octavian Onea, poetul şi epigramistul Ştefan Al. Saşa, istoricul Mădălin Focşa. De remarcat prezenţa reprezentanţilor administraţiei publice locale, Rodica Papuc (consilier judeţean), Monica Clinciu, Adrian Dochia şi Dragomir Enache (consilieri locali), Ioana Bumbăcea şi Remus Bădulescu (Primăria Câmpina), Alin Moldoveanu (Primăria Poiana Câmpina), dar şi cea a altor personalităţi locale, profesori, doctori, avocaţi, oameni de cultură. 

Invitații speciali

Melanjul evocărilor pe traiectoria celor trei decenii a unora dintre momentele de vârf ale intervalului căderii comunismului în România, respectiv în Câmpina, pe 22 decembrie 1989, l-au argumentat invitații speciali ai Simpozionului, personalități implicate în demersul ante și post 22 decembrie: Dinu Zamfirescu – membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și președintele Consiliului Științific al Institutului de Investigare  a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc; Tudor Vișan – Miu, autorul cărții O VIAȚĂ… TUDOR VIȘAN-MIU ÎN DIALOG CU DINU ZAMFIRESCU; Armand Goșu, profesor universitar, politolog, expert în spațiul ex-sovietic; prof.dr. Christian Crăciun, prof. Vasile Badiu, Senior cercetător științific; dr. Dan Decebal Gavrilescu, medic și scriitor.  Prezența cu rezonanță aparte, muzicală, o  datorăm doamnei Ioana Maria Lupașcu, solista concertistă a Filarmonicii „Paul Constantinescu” Ploiești, Muzica  asociindu-se atractiv cu Cartea adusă de editorul Valentin Ajder, patronul editurii EIKON.

Oratorii

Elevat și echilibrat, discursul de deschidere – rostit de Christian Crăciun – a însemnat o pregnantă reflectare a clipei trăite pe arcul istoric descris de cei 30 de ani, parcurs în  condiții înnoite de libertate. Un accent s-a pus, cu patos,  pe retorica formulată semnificativ: „Ce am câștigat și ce am pierdut?”–întrebare pe care, neîndoios, fiecare ne-am pus-o, după 22 decembrie,  prelungită într-alta – asumare ardentă a începutului Libertății: „Libertate te iubim / Ori învingem, ori murim!”, slogan care a dirijat în tot acest răstimp, subconștientul românilor. Extins, răspunsul lui Christian Crăciun, sună astfel: „Cel mai important lucru pe care l-am câștigat a fost libertatea! Din păcate, nu am știut ce să facem cu ea, în așa fel încât să ne ducă la un progres social. De pierdut, am pierdut în primul rând iluziile, speranța, entuziasmul, unirea care  ne caracterizau în acea epocă!”.


Dezinvolt, în limbajul specialistului cu fervoare universitară, Armand Goșu a ilustrat, cu date și repetate reveneri în vremurile de început ale exploatării petrolului în România, țesând conceptul esențial al independenței țării pe toate planurile, în speță, păstrarea cu orice preț, prin legile adecvate, pe scurt: interzicerea vânzării (odioasa metodă a privatizării!) bogățiilor solului și subsolului României. Una din remarcile domniei sale a trecut în revistă, prin sublinieri și comparații între epocile care au înălțat România pe maximele anului etalon antebelic 1938, influențate de ascendențele economiei și natalității uzurpate apoi de sovietizarea României, cu urmările de rigoare. Pledoaria domniei-sale a conturat imixtiunile dezastruoase ale URSS-ului în existența României și a poporului ei, imediat după 23 august 1944, cu urmările de o brutalitate care a dat-o înapoi cu o jumătate de veac, în toate domeniile: industrial, economic, social, educațional, politic, religios, petrolul fiind prima țintă a secătuirii țării noastre. Demonstrația vorbitorului s-a brodat pe abuzul de putere al Moscovei, practicat politic și militar prin Tratatul de la Varșovia, efectul nefast generat de răzbunarea stalinistă, continuată de hrușciovismul și brejnevismul ajunse modalități implacabile.


Audiția recitalului pianistic susținut de Ioana Maria Lupașcu a relaxat asistența, pe fondul unei suite de execuții simfonice din creațiile „Celor trei B” - Bach, Beethoven și  Brahms.


Apoi, moderatorul reuniunii, Florin Frățilă, a îndreptat atenția sălii către venerabila siluetă a distinsului intelectual, câmpinean get-beget prin… adopțiune acum o jumătate de veac (magistrul Constantin Trandafir, născut la Iveștii județului Galați, la 4 iunie 1939, zonă natală a adoratei dumisale scriitoare Hortensia Papadat Bengescu, despre a cărei viață și operă a scris și a publicat câteva cărți), invitându-l să comenteze asupra Culturii și Artelor devenite opere și patrimoniu ale vieții spirituale evoluate de-a lungul acestor 30 de ani, în Câmpina. 


Începând cu prof. dr. Ion Bălu, eminent critic și istoric literar, profesor universitar, specialist în evaluarea și fixarea operei critice, epice, poetice și dramaturgice a lui George Călinescu, a vieților și operelor lui Lucian Blaga,  Cezar Petrescu și Marin Preda, ilustrul orator a schițat tabloul literar al urbei amintind, cu vădită emoție, de Geo Bogza și fratele său, Radu Tudoran, de Mihai Lupașcu, și  de George Hanibal Văleanu, de Dan Rădulescu și Nicolae Cristian Oprescu, de Anastasia Tache, Mircea Teculescu și Maria Dobrescu, de Maria Nicolai, Florin Dochia și Liliana Ene, de Ion T. Șovăială și polivalentul Gherasim Rusu Togan, de inepuizabilul rondelist-epigramist Ștefan Al Sașa, de Petruș Luncașu, Constanța Mezdrea Coman, Ioana Sandu și Vasile Ilinca,  pleiada scriitorilor autohtoni fiind una din valorile incontestabile ale Culturii prahovene și naționale, dacă pe locul oferit de ascensiunea literară a acad. Nicolae Manolescu, o vreme câmpinean, vedem o reputată figură a Culturii continentale. Emoționat, C. Trandafir a amintit și de tagma jurnaliștilor – din care el însuși a făcut parte încă din decembrie 1989, ca realizator al publicaţiei „Evenimentul”, apoi semnatar de rubrică în pagina „Pentru caracter, inimă și literatură” a JURNALULUI DE PRAHOVA, mai apoi din redacția și paginile ziarului care a luat acestuia loc, OGLINDA – mama OGLINDEI de AZI, cu editoriale și însemnări în stilu-i tranșant-ironic…  Referirile au dat glas și altor publicații, precum PARTENER, VALEA PRAHOVEI, săptămânal în care a semnat şi prof. Alexandru Blank, precum și VERVA istoricului Octavian Onea, HAZ DE NECAZ al lui Ion Miclescu, faimosul supliment PAPYRUS, fondat și scris în întregime de poetul Cristian Nicolae Oprescu... 
A propos de suplimente culturale, Constantin Trandafir a amintit de suplimentele „mic-răului” OGLINDA de CÂMPINA, și anume Vinerea Literară și Artistică, BABILON CAFEE, ROȘU VERTICAL, GRIFONUL, respectiv ȘUETA. În peisajul publicistic post-revoluționar al Câmpinei au intrat în istorie deja revista PAGINI LITERARE, apoi CÂMPINA LITERAR-ARTISTICĂ ŞI ISTORICĂ fondate, conduse și majoritar scrise de către avocatul Ion T. Șovăială, precum şi „Revista Nouă” realizată de Florin Dochia.
Au rămas adevărate deschizătoare de drumuri în jurnalismul post-decembrist primele ziare apărute în Câmpina în zilele Revoluției, scrise și difuzate în mulțime de Ion Bălu, Gherasim Rusu Togan, Constantin Trandafir, Sandrino Gavriloaia, Nicolae Stanciu, George Văleanu şi Octavian Onea: EVENIMENTUL și respectiv CÂMPINA LIBERĂ. Edițiile lor anastatice au apărut în edițiile OGLINDEI de AZI din 3 și 10 decembrie 2019.
Momentul  Dinu Zamfirescu

Într-o sinteză de prezentare a cărții pe care a scris-o pe baza conversațiilor cu Dinu Zamfirescu, Tudor Vișan Miu a relatat câteva aspecte ce au favorizat elaborarea proiectului său jurnalistic, subliniind cu eleganță și emoție șansa împlinirii profesionale, concomitent cu oferirea opiniei publice a unei vieți exemplare istoric și politic.


Așteptat cu un interes aparte, generat de tragica obstrucție morală și fizică pe care comunismul i-a impus-o, a fost invitat să vorbească Dinu Zamfirescu – exponent al penitent-macabrelor „ocne roșii” care au fost sinistrele închisori din România de după 1944. Se știe – numai că a făcut posibilă aceasta, revoluția decembristă – câtă opreliște a îndurat distinsul liberal, cum a suferit pentru idealurile lui politico-umanitare. Radiind de o bucurie pe care în fibra ființei d-sale, libertatea câștigată pe 22 decembrie 1989 i-a adus-o, Dinu Zamfirescu a povestit secvențe încărcate de personaje, constrângeri, aberații și abuzuri exercitate asupra „dușmanilor poporului” de represiunea comunistă. Voce calmă, ușor tenorală, ca un basm – cutremurător!, care îți rănea alter-ego-ul –  se ridica aidoma unui răsărit de soare după o negură răvășită de spaimele furtunii – glasul venind din cartea  O VIAȚĂ… dialogul avut cu autorul ei, Tudor Vișan-Miu. 


Coordonatele cărții le sintetizează sumarul, o selecție vorbind plastic de problematica conversației: „Revoluția  și revenirea la democrație (1989 – prezent)”; „Memoriu adresat Tovarășului Secretar General al Partidului Comunist Român (17 mai 1972)”; „Rolul intelectualului într-o Românie post-marxistă (1978)”: „In memoriam Monica Lovinescu (Aprilie 2008)”; „București, 6 martie 1945 – prima încălcare a acordurilor de la Yalta”; „De ce 8 noiembrie 1945? Situația internă și externă a României în anul 1945”. O scurtă întoarcere în context stârnește admirația față de curajul cetățenesc și politic al lui Dinu Zamfirescu, confirmat de o altă abordare: „Basarabia și Bucovina – dintotdeauna românești (Mai 1986)”. De remarcat faptul că vizita la Câmpina şi oamenii întâlniţi l-au impresionat foarte mult pe Dinu Zamfirescu, astfel încât acesta a ţinut să rămână de la începutul şi până la finalul manifestării, care a durat cinci ore. 

Bogățiile și privatizarea

Vigurosul discurs al lui Vasile Badiu a reluat și adâncit fațeta cu urmări la fel de dezastruoase (între 1906 și 1950, economia crescuse, însă pe intervalul până la 1970, declinul s-a precipitat negativ, vârstnicii știu cauzele! – n. red.), urmări simțite dureros de români. Un exemplu curent și scandalos: defrișarea și vânzarea pădurilor! Altul: vânzarea zăcămintelor de petrol și a acelora de gaz metan, urmare hazardatelor consecințe ale privatizărilor – care de care mai vădite jafuri la scară națională, deposedând astfel România, de bogățiile ei din sol și din subsol. 


Oratorul nu a dat numele aceluia care a vândut gazele naturale ale țării, ajuns în vârful puterii executive, dar toată lumea a murmurat în sinea ei, de fapt resemnată în fața valurilor de rapt energetic complex. Vorbitorul a completat, de pe alt registru moral,  sărăcirea averii naționale prin avalanșa deloc favorabilă Națiunii, a privatizărilor – toate niște afaceri rapace, în folosul doar al unor indivizi de o avariție destructivă, sălbatică, generatoare, cum vedem cu toții – fără a o putea împiedica – de ascensiunea corupției! Problematica dezbătută de dânsul a fost prima din cele şase  prelegeri pe care organizatorii evenimentului le-au gândit și pus la cale. Prăpastia căscată între populație și guvernanți s-a deschis enorm, încât fluxul privatizărilor situează România, la finele anului 2019, drept o colonie împărțită după interese oligarhice de nestăvilit. Publicul a aflat încă o dată, de data asta  rezumativ, inconvenientele pe care le critică presa și acei oameni cu simțul – patriotic – al măsurii, deloc politicienii – prădătorii României!
Iată ceea ce, cu certitudine, va redresa economia țării (ruinată, timp de 30 de ani, de  hulpava privatizare –generatoarea realităților sugerate de versul eminescian „Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim poartă-n poartă”!, versul 2 având o altă structură și rimă datorate situației de acum, în clipa lecturării acestora), în opinia autorizată a lui Vasile Badiu:-  „Resursele de petrol situate în subsolul țării și al platoului continental românesc al Mării Negre fac obiectul exclusiv al proprietății publice și aparțin statului român”; „Petrolul reprezintă substanțele minerale combustibile, constituite din amestecuri de hidrocarburi naturale, acumulate în scoarța terestră și care, în condiții de suprafață, se prezintă în stare gazoasă, sub forma de gaze naturale, sau lichidă, sub forma de țiței și condensat”. Nostalgia după anii când „ICPT Câmpina” era „Statul Major al industriei de petrol din România și avea colaborări care a ajutat dezvoltarea industriei similare în alte țări” este o curată și îndreptățită revendicare a acestuia, fără nimic comunist – cum  atâția cârcotași sunt tentați să mârâie! Rămâne o stringență „Reconsiderarea Cercetării – Problemă de strategie economică a Statului, iar România (!) trebuie să aibă un INSTITUT ROMÂN DE PETROL LA CÂMPINA, reparație a „Modernizării” acestuia în august 1994”!!! 

Epoci și generații

Prelegerea istoricului și a scriitorului Codruț Constantinescu a avut drept tematică Istoria Prefecturii Prahova, în evoluțiile ei, funcționând pe seama prevederilor legiuitoare activate încă în vremea Imperiului Austro-Ungar, de pe la 1864 încoace, isprăvindu-se, treptat, pe temeiuri legale, între altele, faptul potrivit căruia Predealul rămâne al județului Prahova. Expunere elevat  comentată și ilustrată cu imagini convingătoare, din care reținem câteva aspecte demne de interes: Calea ferată București-Ploiești-Brașov, în 1879; mișcarea antiregalistă din august 1870 a lui Candiano Popescu, rămasă în istorie „Republica de la Ploiești”; vizita împăratului Frantz Iosif la Peleș; 1904 – Casa maiștrilor sondori, Casa cu Grifoni, azi sediul Primăriei Câmpin;1 decembrie 1918 – România Mare; 14 iunie 1935 – Unificarea fostelor provincii cu vechiul Regat, lista concubinilor din Ploiești; Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul – Ploiești; 21-23 ianuarie 1941, rebeliunea legionară; 23 august 1944 – Ploieștiul sub bombe.


Prof. dr. Nicolae Geantă a comentat evoluția exploatării petrolului în zona schelelor Câmpinei și a raporturilor între producția obținută, natalitatea  și forța de muncă, după 90, fără orizontul redresării, în pas cu apariția instalațiilor de rafinare chimică și diversificare a produselor derivate, accentuând, subtil, derizoriul în care educația și învățământul românesc s-au scufundat în toți acești 30 de ani  traversați de Câmpina și locuitorii ei, fără o industrie eficientă, în mare parte sute de localnici părăsind orașul, părinții, familia, țara. 
O instructivă întoarcere prin cele trei decenii a întreprins-o istoricul Mădălin Focșa, plimbând, tacticos, publicul interesat de prelegerea domniei sale privind edificii cu însemnătate istorică și arhitecturală în viața Câmpinei secolelor XIX și XX.

Hippocrate cu noi

Doctorul Dan-Decebal Gavrilescu a lansat, în finalul serii jubiliare, cartea domniei sale intitulată SOLITAR sau SOLIDAR?, cu subtitlul – fericit persuasiv – „Un medic între Politică și Biserică”, „O carte profundă și acută despre lumea românească (și nu numai) de astăzi, despre raportul fundamental dintre Biserică – Societate și Stat. Doctorul Gavrilescu pune un diagnostic precis și mărturisește credința. Este un om care privește din perspectiva celor trei coline despre care amintește la un moment dat: Acropole, Capitoliul și Golgota”, scrie dr. Christian Crăciun într-o empatică prezentare a lucrării, pe ultima ei copertă. 


Iar în Avertismentul cu care cartea se deschide, citim pe însuși autorul ei, în cheia majoră a mărturisirii: „Dacă veți fi citit această carte, înseamnă că v-am întrebat măcar odată ce mai face Iisus Hristos în zilele noastre, înseamnă că vă veți fi plimbat împreună cu doctorul, a cărui viață o povestesc aici, pe malul Dunării, la Brăila, veți fi privit împreună pictura din pridvorul bisericii noastre brâncovenești, biserică făcută cu mâinile noastre…”, vrednicul ucenic al lui Hippocrat (Hippokrates, învățat antic, medic grec, 460-375 î. e. n.) trăind, scriind-o și apoi tipărind-o pentru noi, să rostească, în seara lansării, un profund crez etic familial – profesional - spiritual:
„Pentru Mariana, soția mea, numită M. M. în carte, și pentru mine, această carte este Cartea anului 2019. În acest an noi doi am câștigat ceva extraordinar: cafeaua de la ora 5 dimineața, ocazie tihnită să ne gândim viața. Pentru că nu ne mai uităm la tv. decât rar, la un film, ne culcăm devreme și ne trezim devreme. Ne gândim viața cu grijile și bucuriile ei, cu copiii dați nouă, cu Biserica noastră, cu lecturile noastre… Ar mai fi un motiv să privesc această carte a anului 2019. A apărut la un an de la boicotarea Referendumului pentru familia normală și la 30 de ani de la crimele absurde din decembrie 89. Crime de care nu au fost străini străinii de la răsărit și nici omul lor, Ion Iliescu. Doar el însuși declara că cel pe care urma să-l asasineze de Crăciun a întinat ideile socialismului și că a sunat la ambasada sovietică pentru a-i informa cine suntem și ce vrem. Crime absurde pentru că absurdă a fost împușcarea fix în cap a unor copii în stagiu militar (Eroii de la U. M. 0865 Transmisiuni Câmpina, secerați pe platoul Otopeni, în 23 XII 1989 – n.  red.) și a marelui actor Horia Căciulescu, pentru că nu a oprit mașina la un baraj al armatei. De fapt oprise, dar nu a coborât ci a deschis doar geamul pentru a fi recunoscut”.


Memoria reiterează, prin condeiul doctorului Dan-Decebal Gavrilescu, piatra de hotar pe care tocmai o dezveleau oratorii invitați în seara specială de aducere aminte a celor trei decenii de la prăbușirea comunismului și în Câmpina, auspicii în alb și în negru – pentru a nu se mai repeta tragediile în care sfârșea, sângeros, „Iepoca de aur”! Recunoscător pentru impresionantele înlesniri și promovări care au făcut posibilă apariția cărții, față de editorul ei, Valentin Ajder, și prefațatorul lucrării, dr. Christian Crăciun, de altfel prezentatorul acesteia, în finalul serii comemorative, dr. Gavrilescu aduce din străfundurile conștiinței d-sale, brilianta simțire umană: „Le mulțumesc! Și, mai ales,  mulțumesc Îngerului  meu care mi-a „șoptit” multe din pasajele cărții și mi-a lăsat, la despărțire, curajul sincerității”. Patetica trăire a spiritului gavrilescian atinge corolarul: „Lui trebuie să-i mulțumesc în mod special. Mai ales pentru că m-a ajutat să pledez pentru cultura română și pentru cultul ortodox, pentru demnitatea de a fi român creștin și pentru nevoia de zidiri care durează”!


Punctul final nu îl pot pune decât după ce întorc foaia scrisă a discursului și subliniez cu privirea – lăcrimând de bucuria speranței –o frază emblematică, miez de statornică nădejde în Hristos: „După 30 de ani de război hibrid în care am fost târâți fără voia noastră, vom putea oare să ne eliberăm? Eu cred că avem două posibilități. CULTUL și CULTURA. Cultul – prin cea mai înaltă trăire spirituală, LITURGHIA, și Cultura – prin cultivarea artistică dar și civic-morală a fiecăruia…”!

Serghie Bucur

Editorial. SUPRAVIEŢUITORI

Dublu articol de bilanț, an și cerc istoric totdeodată. 30 de ani de la cutremurul social-istoric al Revoluției. Îmi puneam întrebarea inevitabilă: ce am cîștigat, ce am pierdut? Primul și cel mai prețios lucru cîștigat a fost libertatea. Se striga atunci în Decembrie: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim! Foarte repede însă cine a fost atent a băgat de seamă că 1. Libertatea nu e ceva cucerit definitiv, trebuie păstrată, recucerită în fiecare zi și 2. Libertatea nu e un dar, ci o povară, o cruce greu de purtat, majoritatea oamenilor se simte mai liniștită și mai în siguranță cînd are o mînă fermă care să o mîne, scutind-o de povara grădinăririi propriului destin. Și 3. Am experimentat doar urmările negative ale unei libertăți confundate cu haosul și bunul plac. În mod straniu, s-au folosit de libertate mai mult pescuitorii în ape tulburi, cei care au făcut afaceri nebuloase și averi inimaginabile, profitînd de o libertate confundată cu laxismul moral și legal. Cetățeanul de rînd a tras mai mult ponoasele: șomajul, concurența „sălbatică”, inflația etc. Iar intelectualii care au rîvnit cel mai mult libertatea, s-au trezit că pot spune orice, dar că nimeni nu-i mai aude în vacarmul general. Nu mai au nici „puterea” iluzorie de dinainte. 
S-au pierdut, în schimb, entuziasmul, solidaritatea, generozitatea care ne caracterizau atunci. Ne priveam în oglindă atunci, în decembrie, ianuarie, și eram fericiți ce frumoși eram! Acel capital de imagine, dacă l-am fi păstrat și l-am fi folosit cum trebuie ar fi împins țara înainte mult mai mult decît miliardele de la UE. Nu numai că nu l-am păstrat, dar azi am ajuns la extrema cealaltă, România are o imagine internă și externă profund negativă, la fel de nemeritată, cred, ca și cea profund luminoasă din decembrie 1989. În rest, sînt cîștiguri și pierderi ținînd de legi economiceși sociale, de contexte externe prost gestionate de conducătorii noștri șamd.
Ce ne unea atunci era speranța. Ceea ce înseamnă, la scară socială, a gîndi în perspectiva viitorului. Atunci, cînd un trecut negru ne apăsa și ne șoca prin aspecte pe care nici nu le bănuisem (imaginile de coșmar din leagănele de copii de exemplu), noi ne imaginam plini de încredere că lumea care va fi se va naște bună și curată. Faptul că realitatea istorică  ne-a contrazis atît de brutal nu înseamnă, cum se tem mulți că speranța și-a pierdut temeiul. 2019 este, paradoxal, un foarte bun exemplu. A fost (bun timpul trecut!) parcă tot anul petrecut pe o muche de cuțit. Un  mers pe sîrmă. În care ne puteam prăbuși în fiece clipă. Și totuși....și totuși, s-a terminat nesperat de bine. Cu un PSD înlăturat de la putere pe cale democratică și slăbit, cu un guvern plauzibil la putere, cu o revenire la relații normale cu Uniunea Europeană. Nimic perfect, desigur. A viza perfecțiunea, mai ales în condițiile noastre istorice și psiho-mentale, este un non sens. 


Atunci, în 1989, eram ca un om care a zăcut lung timp de o boală grea și reînvață să meargă. Acum, la 30 de ani, pe o altă spiră istorică, sîntem, din păcate, în aceeași situație. Re-învățăm să mergem liber, democratic, lucid-critic, atenți la ideal, după șocul regimului Dragnea. Ne putem prăbuși la următorul pas sau puteam merge pînă foarte departe. Depinde în cea mai mare parte de noi. Poate că cititorul binevoitor al articolelor mele se va fi întrebînd unde este tonul acid, mai degrabă sumbru, uneori vehement, ce e cu „optimismul” ăsta de circumstanță? Nu este optimism, este doar o stare auto-cultivată, căreia nu știu acum să-i dau un nume, în scopul păstrării sănătății sufletești. Fără această minimă igienă ne-ar birui urîtul și murdăria care vin în valuri peste noi pe toate canalele. Soluția istorică pentru acest neam nenorocit este reînvățarea ridicării capului și privirea în sus și înainte. Și trecerea de la nerușinare la ne-rușinare. Adică de la tupeul de jigodie parvenită la modestia de a nu ne mai fi rușine de noi înșine. Cum spune o butadă: nu mi-e rușine că sînt român, mi-e rușine că alții sînt români. Din ce în ce mai mulți. Modestia lucrului bine făcut. România nu a căzut de pe sîrmă pentru că o masă critică de cetățeni nu și-a pierdut speranța. Totul e să rămînem vigilenți. Într-o lume cu geometrie variabilă, ne trebuie acut conducători cu gîndire anticipativă. Și, da, patrioți. Nu în sensul naționalist, ci în sensul civic. E bine că în ultima parte a anului au ajuns să ne doară foarte tare învățămîntul și sănătatea. Încet, încet ne dăm seama că 89 n-ar fi avut loc dacă n-am fi imaginat un viitor. Atunci, cineva, mai informat, a furat această imagine și a lipit-o pe un borcan de murături comuniste. Care miroase groaznic acum, la 30 de ani. De aceea e binevenită o aerisire a minților. Pînă atunci, vă doresc să vegheați lîngă Ieslea unde ni se naște un Mîntuitor!
Christian CRĂCIUN

Bal de Hollywood organizat de elevii Colegiului Naţional „Nicolae Grigorescu”

Vineri, 13 decembrie, a avut loc, la Casa de Cultură „Geo Bogza”, Balul Bobocilor din CNNG, un show de excepție, având ca protagoniști 18 boboci minunați, care ne-au cucerit, prin frumusețe, ținută, creativitate și foarte multă dăruire.
Spectacolul din acest an a fost organizat de Iarina Huțu și Daria Dimitrescu și coordonat de Maria Moga si Radu Postolachi (Altu), cu sprijinul conducerii și profesorilor din Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”. În organizare au fost implicați 80 de elevi din CNNG, care la final, au primit câte o diplomă pentru contribuția avută în cadrul acestui proiect, din partea Asociației Părinților, condusă de doamna Anca Huțu.


Tema balului - Hollywood, s-a dovedit o alegere inspirată, prin show-ul extraordinar, oferit atât celor peste 600 de spectatori din sală, cât și celor câteva mii din fața ecranelor, balul putând fi urmărit și pe site-ul dedicat special acestui eveniment. 



Anul acesta, spectacolul s-a desfășurat sub forma unei gale, mai precis Gala Premiilor OSCAR. Au fost nominalizate 9 dintre cele mai cunoscute filme din toate timpurile: DIRTY DANCING, BOHEMIAN RAPSODY, FOOTLOSE, TROIA, THE GREATEST SHOWMAN, TOP GUN, PIRAȚII DIN CARAIBE, CAMP ROCK și FANTOMA DE LA OPERA. 



Fiecare pereche de boboci și-a ales un film pe care a trebuit să-l transpună cu măiestrie în probele de dansuri individuale și pantomimă, dar și prin costume cât mai relevante pentru personajele interpretate și decoruri inedite. În spatele fiecărui cuplu de boboci a stat câte o echipă de traineri, care a avut o mare contribuție, pe lângă organizatori, coordonatori, restul staff-ului, coregraf, DJ și fotografi, în realizarea unui show în adevăratul sens al cuvântului. 



Tot în cadrul acestui spectacol au cântat trupele formate din Valentin Steria, Glonțaru Alexandru, Suță Vlad, Chiriță Delia, Alexandra Mocanu și Andrei Leotescu (Angel Power) și solistele Evelina Manole, Sabina Tăleanu, toți elevi talentați ai Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. 


Coregrafia spectacolului i-a aparținut Dianei Uță Ionescu, iar invitată specială la dansul sincron a fost micuța Maria, membră a trupei de dans DiaFun. 
Responsabil de sonorizare, muzică și efecte speciale a fost Andrei David, fotografiile și filmările au fost realizate de Vlad Pahonțu și Cătălin Stoica, iar filmarea video a fost realizată de Mihai Poenaru. 
Grafica materialelor de promovare și a ecusoanelor celor din organizare a fost realizată de elevul Alin Pitulică, iar website-ului a fost creat de elevul Ibrahim Khalil.
Prezentatorii acestui show de excepție au fost Sarah Crăciun și Andrei Bobescu. 
Evenimentul a fost organizat sub umbrela Asociației de Părinți de la Colegiul Național „Nicolae Grigorescu”, asociație reprezentată de Anca Huțu, care a fost alături de elevi la toate repetițiile, care i-a ajutat și i-a îndrumat pe parcursul celor trei luni de pregătiri. 


După trei ore de spectacol, juriul, format din d-nele profesor Raluca Cîrstea, Nataly Coman, Loredana Nicolescu, d-na Mihaela Faur - cenzor al Asociației Parinților și d-l Răzvan Oprescu, reprezentantul 5toGO Câmpina, a deliberat:
Miss Boboc 2019 - Maria Popa
Mister Boboc 2019 - Andrei Iatan
Locul al II-lea - Tania Briscan și Mihail Mihalache
Locul al III-lea - Daria Soare și Rareș Gherman
Miss Popularitate - Daria Soare
Mister Popularitate - Andrei Iatan
Miss Naturalețe - Ingrid Hosu
Mister Naturalețe - Andrei Soare
Miss Atitudine - Livia Șoldan
Mister Atitudine - Victor Petcu
Miss Eleganță - Ioana Pantilie
Mister Eleganță - Eric Irimia
Miss Spontaneitate - Corina Neacșu
Mister Spontaneitate - Mathias Fluierași
Cea mai bună dansatoare - Cristina Ureche
Cel mai bun dansator - Levi Stănescu
Cea mai bună actriță - Andreea Neacșu
Cel mai bun actor - Mario Ioniță
Câștigătorii au fost premiați cu diplome, statuete de OSCAR și cadouri din oartea sponsorilor.
Se cuvin a fi aduse felicitări profesorilor îndrumători, elevilor din organizare, sponsorilor care au făcut posibilă realizarea acestui eveniment (ELSTAR, AVON, FLORĂRIA JAQUELLINE, ZONE CONSTRUCT, MILIA, MEDIMFARM, 5toGO, BCR, COFFE SHOP, MANLEX, AUTOPROF, MANRO, ARTISTES, BOUTIQUE, INBOX SOLUTION), Asociației Părinților Elevilor din CNNG și părinților care au fost tot timpul alături, Casei de Cultura „Geo Bogza” pentru găzduire si suport, precum şi Poliției Locale Câmpina, care a asigurat desfășurarea evenimentului în condiții de siguranță.

ISTORIA FOTBALULUI CÂMPINEAN (VIII). Anii ’90: Epoca Ştefan Chiţu

Anii ´90 au fost foarte intenși pentru echipa de fotbal Poiana Câmpina, cu unele rezultate remarcabile, cu altele previzibile, dar și cu multe scandaluri. A fost perioada în care Ștefan Chițu a început să conducă formația. Fostul campion național și balcanic la motociclism a intrat în conducerea clubului de la sfârșitul anilor ´80, iar imediat după Revoluție a devenit unul dintre primii patroni de club din țară. Începutul drumului său în fotbal a fost anevoios, fiindcă Poiana a retrogradat la finalul ediției 1990 – 1991. Din nou, experiența în Divizia C părea că se prelungește.

Ştefan Chiţu, urmărind un meci din tribună (2004)

Retragerea lui Mulțescu

Primul sezon în C, 1991 – 1992, a fost unul un pic altfel. Și dacă ar fi vrut să promoveze, Poiana n-ar fi putut s-o facă, fiindcă seriile diviziilor B și C au fost reduse drastic, iar din eșalonul terț nu avea nimeni drept de promovare. Primele patru formații rămâneau în Divizia C, restul urmau să ajungă la județ. Din runda a șaptea,antrenorul echipei a fost numit Gheorghe Mulțescu. Publicistica în domeniu, toate cărțile de statistică fotbalistică, indică faptul că ultima echipă la care ar fi jucat Mulțescu ar fi fost UTA Arad, în ediția 1989 – 1990. Eronat! Cel care în ediția anterioară, 1990 – 1991, a pregătit-o pe Dinamo, cu care a participat și în cupele europene (la jocurile cu St. Patrick´s și cu FC Porto, el a fost pe bancă), s-a întors pe teren la 40 de ani, evoluând pentru Poiana Câmpina în ediția 1991-1992. Aceasta a fost, cu adevărat, ultima echipă la care a jucat acest mare nume al fotbalului autohton. Cu trei titluri (toate cu Dinamo), și trei Cupe ale României (două cu Dinamo, una cu Jiul Petroșani), cu 15 partide și 3 goluri în echipa națională a României, Gigi Mulțescu este unul dintre cei mai mari jucători care au îmbrăcat, fie și pentru doar câteva meciuri, tricoul Poianei!Formația n-a putut promova cu Mulțescu, pentru că nu-i permitea sistemul competițional, dar a jucat foarte frumos, mai ales când pe teren se nimereau Gigi Mulțescu și Florin Stăncioiu.

Gigi Mulțescu (în alb), într-un meci Dinamo - Steaua.
Jos, cu numărul 5, este stelistul Tudorel Stoica

Finalul apoteotic al lui Stăncioiu

Florin Stăncioiu (născut pe 10 februarie 1958) a debutat la Poiana cu mulți ani în urmă, în 1976, dar drumurile l-au purtat apoi pe la Carpați Sinaia. A revenit la Poiana, dar apoi a plecat iar într-un periplu de un deceniu pe la Petrolul Ploiești, Metalul Plopeni, Poli Iași, Unirea Focșani și Fortus Iași.
În ianuarie 1991, s-a întors la Poiana și a avut un final de carieră fabulos. Florin Stăncioiu marca goluri entuziasmante și conducea extraordinar din teren o garnitură din care mai făceau parte Tismănaru, Plăvache, Postolache, Dima, State, Cristi Dumitru, Ionel Stan, Romeo Dochia, Ilie Stegaru și alții. 
În al doilea sezon de C, 1992 – 1993, echipa a continuat să zburde. A avut cel mai bun atac din serie, cu 79 de goluri, dar a terminat abia pe locul 7! Generația aceea, de la începutul anilor 90, iubea golul!

Florin Stăncioiu

Nebunia din sezonul 1993 – 1994

A urmat sezonul 1993 – 1994, primul în care antrenorul formației a fost același Florin Stăncioiu, care continua să fie și jucător. Pariul lui Chițu s-a dovedit câștigător. Echipa era sus, la promovare! Dar, la finalul campionatului, formația care trecuse prima linia de sosire era Petrolul Berca! N-a durat mult, fiindcă un uriaș scandal, „Berca – Minerul Filipești”, a dus la penalizarea celor două formații. Iar Poiana a promovat. N-a fost o promovare pe teren, ci la comisii.Dar partea cu adevărat remarcabilă a acelui sezon a fost parcursul echipei în Cupa României. Pentru prima și ultima dată în istoria fotbalului câmpinean, o formație din oraș a ajuns în sferturile de finală ale competiției!
Poiana a trecut, rând pe rând, de Carpați Sinaia, ASA 93 Slobozia, Autobuzul București, Faur București și s-a calificat în șaisprezecimile de finală ale competiției pentru prima dată după mulți ani!

Miracolul din 7 decembrie

Adversară i-a fost Petrolul Ploiești. Cine îi dădea vreo șansă Poianei, o echipă de Divizia C?Alexandru Teașă a făcut minuni în poartă. Poiana a deschis scorul rapid prin Romeo Dochia. Dar Marian Grama a egalat și lucrurile păreau că „intră în normal”. N-a vrut însă același Florin Stăncioiu, care a marcat un gol fabulos în poarta lui Ștefan Preda. Peste câteva luni, portarul umilit de Stăncioiu pleca în SUA cu „Generația de Aur”, pentru a participa la Campionatul Mondial. 
Poiana a rezistat eroic, deși, în ultimele 20 de minute, a jucat în inferioritate! În ediția viitoare a Cupei, Petrolul a arătat că și-a învățat lecția umilinței de la Câmpina și nu s-a oprit până în finală, pe care a și câștigat-o.
Să revenim la evoluția Poianei în Cupa României, ediția 1993-1994. După încă un succes dramatic, cu Rapid Miercurea Ciuc, la loviturile de departajare, a urmat „sfertul” cu Gloria Bistrița, pierdut clar, 0-3! Gloria a pus mâna pe trofeu în vara anului 1994.

Au spart „banca”

Poiana Câmpina a prins rădăcini puternice în eșalonul secund din toamna anului 1994. La Câmpina au venit și alți jucători care aveau să-și pună amprenta pe evoluțiile echipei (Mihai Albu, Costel Lazăr, Sorin Badiu, Ion Gheorghe și alții).
Pe 19 noiembrie 1997, Poiana se alinia iar în fața propriilor suporteri pentru un meci în șaisprezecimile de finală din Cupa României. Adversară îi era FC Național, finalista ediției precedente. 
Din nou, nimeni nu-i dădea vreo șansă Poianei. Dar Daniel Costescu, unul dintre cele mai mari talente locale, a deschis scorul. „Bancarii” au egalat cu noroc, pe final. S-a ajuns la loviturile de departajare, unde portarul Marian Vlad a făcut minuni, parând șuturile lui Stelian Carabaș și Radu Niculescu. În „optimi”, Poiana a dat peste Steaua, câștigătoarea ediției precedente. Era minutul 1 al partidei disputate pe 2 decembrie 1997, pe stadionul „Astra” din Ploiești, când Costescu a tras, Ritli a respins greu și Ilie Stegaru a marcat! Steaua a învins, până la urmă, cu 3-1. A fost o decadă cu de toate, dar ce poate detrona din topul amintirilor meciurile cu Petrolul, din 1993, și cu FC Național, din 1997?
Octavian Cojocaru

Anii ’80: Dobrin ne-a trimis în C. Și ce greu ne-am revenit!

Mărturii de dinaintea, din timpul şi de după momentul decembrie 1989 (V)

consemnate în volumele-jurnal a doi dintre cei mai 
importanţi oameni de cultură ai Câmpinei: 
Gherasim Rusu-Togan şi Constantin Trandafir

În primul episod ne-am adus aminte de Câmpina de până în anul 1989, acel "orășel devenit de curând municipiu și lipsit de probleme", "cufundat în întuneric, teamă și blazare", pentru ca în cel de-al doilea episod să descoperim "fragmente de memorii, de cronică și jurnale despre Câmpina și oamenii acelor vremi" persecutaţi de regimul comunist. Episodul al treilea ne arată care era rolul securităţii şi cum funcţiona ea în zona Câmpina şi suprinde, totodată, momente din traiul cotidian al câmpineanului de rând, pentru ca al patrulea episod să readucă în memorie acele zile fierbinţi ale revoluţiei. În ultimul episod, cel de faţă, aflăm din relatările participanţilor activi care era atmosfera în stradă, la sediul Primăriei, precum şi la sediul Miliţiei câmpinene - "principalul punct de coagulare a revoltei populaţiei".

„Câmpina la hotarul dintre lumi” 
(note, evenimente, mărturii)


Când istoria te prinde-n vâltorile ei... 
Chiar dacă, o clipă doar, destinul te-a scos din obișnuitul vieții, aruncându-te iute în vâltoarea unor evenimente, impunându-ţi un comportament de excepție, se cheamă că ai fost „Alesul” și ți se aștepta acolo prezența... (...) 
Câmpina, 22 Decembrie 1989.
Ca pretutindeni, se trăise o noapte de coșmar. Dimineața de 22 decembrie împinge lumea în stradă. Una câte una, structurile vechiului regim se prăbușesc. Centrul Câmpinei devine neîncăpător. Mulțimea gesticulează, strigă lozinci, se cântă...  Muncitorii ies din întreprinderi, valuri, valuri. Peste tot se deschid larg porțile. 

Câmpina decembristă, în relatările participanților
Așa surprinde orașul și locotenentul Petrescu Ioan de la UM 02202 Voila - Câmpina, stare pe care o va reconstitui în declarația dată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția parchetelor militare:
„Pe data de 22. 12.1989 am fost trimis în misiune la sediul Regimentului 4 (Crângul lui Bot), cu un camion, împreună cu furierul BDS, plt. Târlă Mariana, pentru a lua corespondența unității... În jurul orelor 13- 14, venind spre Câmpina, la Casa Tineretului, amplasată pe B-dul Nicolae Bălcescu, erau adunați mai mulți manifestanți, șoseaua era blocată, iar pe scările clădirii se afla instalată o stație de amplificare. În dreptul hotelului Muntenia, demonstranții își exprimau bucuria față de fuga dictatorului... Am anunțat comanda unității despre starea de spirit a populației și, intrând în punctul de comandă al unității, am auzit prin interfon că s-a dat ordin de la Regimentul 4 să se urmărească elicopterul cu soții Ceaușescu, ce se îndrepta spre Târgoviște. Nu cunosc ce s-a mai întâmplat... Ulterior, în jurul orelor 16, am fost trimis să discut cu reprezentanții revoluționarilor din oraș cu privire la asigurarea protecției populației împotriva securiștilor și miliției, știindu-se că există în oraș școală de miliție și securitate... Am fost desemnat de către comandantul unității să mă duc cu revoluționarii și să-i sprijin în vederea organizării comitetului revoluționar din orașul Câmpina”. 


Doctorul Mihai Constantin se afla, în 22 Decembrie 1989, în valul de lume ce se postase în fața Casei Tineretului, unde se strigau lozinci și se exprima în fel și chip bucuria îngenunchierii dictatorului... Aici, în jurul orelor 17, îl întâlnește pe locotenentul Petrescu Ioan. 
Doctorul își reamintește: „Ofițerul Petrescu Ioan, din partea MapN, s-a prezentat pentru a organiza acțiunile din municipiul Câmpina și împrejurimi. Acesta a fost primit în urale și lozinci revoluționare, iar domnul Popescu Marcel, din partea instituției, a pus la dispoziție stația de amplificare. Ofițerul a făcut apel la ordine, liniște și calm. De asemenea, a rugat populația să ajute armata, ca viaţa orașului să decurgă normal, întrucât nu mai erau organe de ordine. (...) 
La Casa Tineretului, ofițerul intră în grupul revoluționarilor, reușind să închege Comitetul Revoluționar, singura posibilitate prin care se putea evita haosul ce-l putea provoca prelungirea vidului de putere. Problema era, deci, să nu fie scăpată din atenție administrarea orașului și legătura cu organele ierarhice superioare, și ele pe cale de a se constitui. S-a căzut de acord ca din comitet să facă parte: Petrescu Ioan, Horeangă Aurel, Bălteanu Petre, Duțu Gheorghe, Teodorescu Dan, Severin George, Dimulescu Gheorghe, Palade Gheorghe, Ciobotaru Petre, Dascălu Adrian, Mihai Constantin”.

Încă de la început, sediul Miliției câmpinene devine principalul punct de coagulare a revoltei populației.
Calmarea situației create în acest punct al orașului apăruse ca un prim obiectiv ce se impunea Frontului local al Salvării Naționale.
Momentul de acțiune pentru temperarea celor adunați, destul de numeroși, cerea intervenția unor persoane cu autoritate și forță de convingere.
FSN-ul local este alertat de către un cetățean. Se ia hotărârea ca la fața locului să plece locotenentul Petrescu Ioan, doctorul Mihai Constantin, Goage N. Alexandru și alți revoluționari care s-au oferit voluntar. Este alertată populația, solicitându-i să elibereze circulația. Plecarea autobuzului Rafinăriei cu respectiva delegație pune în mișcare o mare parte din revoluționari, care se îndreaptă spre centrul orașului, pe urmele celor plecați. În câteva minute, parlamentarii ajung la sediul miliției. Aici predomină o atmosferă vulcanică. Indivizi orbiți de ură aruncau cu pietre și alte obiecte contondente în curtea miliției, cu intenția de a sparge geamurile și a se răfui cu milițienii, pentru duritatea comportării lor. Acum sosise ceasul răfuielilor! 
Mulțimea de gură-cască îi încuraja să treacă la acțiune, incitându-i cu sloganuri și injurii. „Pe ei, măi, bandiții, bandiții, săriți pe ei, luați-le armele, huooo, bandiții, securiștii, securiștii!”, „Noi nu suntem securiști, ei sunt acolo, în casa din spate, noi ce v-am făcut?”- le răspunse cineva. „Sunt toți securiști și bandiți, pe ei, huo, huo!”
Cei aflați la câțiva metri de gard ezitau să treacă la atac. De cealaltă parte, erau milițienii în frunte cu comandantul lor, căpitanul Ilie, postați atât în curte, cât și în incinta clădirii, în poziție de luptă, pregătiți ca în cazul violării incintei să folosească armamentul din dotare, inclusiv puștile mitraliere... 
Locotenentul Petrescu, doctorul Mihai Constantin și Goage Alexandru pătrund în incinta instituției cu acordul comandantului miliției. Ei au reușit să aplaneze situația, calmându-i atât pe milițieni, cât și pe insurgenți. Acestora din urmă le promiseseră că, dacă orașul va fi atacat, le va împărți arme sub semnătură proprie și reținerea buletinului de identitate. 
După retragerea milițienilor în interiorul instituției și intervenția unor profesori cu influență cunoscuți de tineri și respectați, grupul se împrăștie schimbând vorbe dure și contraziceri. Dintre ei, cei mai recalcitranți, vegheați de forțele conduse de un ofițer, se retrag pe la restaurantele urbei provocând unele incidente minore. 
Atât la miliție, cât și la securitate, armamentul a fost pus sub un control strict și sigilat în cea mai mare parte. (...) 
În zilele de ample frământări ale lui decembrie, străzile orașului au fost invadate de borfași cu figuri abjecte, care au acționat prin piața orașului, punând la cale furturi, mai ales asupra oamenilor neajutorați. Această pleavă vandaliza tot ce putea. Ce făcea miliția? Se făcea că nu vede ori intervenea formal și „organul” bătea în retragere! 
Să reamintim și cazuri concrete. 
În ziua de 24 decembrie 1989, la barul poreclit „Clocitoarea”, renumit cuib de bișnițari și bine vegheat înainte de către instituția „Ochiul și timpanul”, se refugiaseră, în jurul orelor 18, și cenacliștii de la Casa Tineretului, prelungindu-și la un coniac discuțiile, în degringolada specifică acelor zile. La un moment dat, de la mesele tronate de un grup aflat în stare avansată de ebrietate, câțiva indivizi se repeziră asupra directorului adjunct al instituției, târându-l de la masă înspre grupul sanitar. Acolo l-au brutalizat, desfigurându-l, urmare a unei răzbunări. Câțiva cenaclişti au intervenit, fără rezultat însă. Atunci au cerut intervenţia miliţienilor aflaţi în dreptul intrării. Aceştia, calmi şi cu urechile pleşuve, s-au făcut că nu pricep şi au plecat înspre piaţă.
Într-un alt caz a fost implicat un profesor de la unul din liceele oraşului, bătut de indivizi rămaşi nepedepsiţi până azi, chiar în faţa respectivei instituţii şi în miezul zilei, în văzul a doi miliţieni şi a câtorva membri ai gărzii patriotice. 
Un alt aspect desprindem dintr-o scrisoare deschisă trimisă spre publicare ziarului „Evenimentul” din Câmpina, în 26.03.1990, de către plutionierul de miliţie D.I.: „...cei din comerţ îşi făceau de cap, bișnițarii mișunau prin toată Câmpina, barbugiii nu se mai fereau de nimeni, pocheriștii jucau bani grei, iar Tuluță, vestitul Tuluță cu alba-neagra, era nelipsit de la autogară sau gară unde chiar își amenajează o baracă. Chiar Tuluță a afirmat că el a finanțat poliția, iar când srg. maj. C. l-a întrebat pe cine anume, acesta a răspuns: „Nu pe voi, măi, ăștia mici, pe șefii voștri, pe cei mari!” 
Momentul 1989 a surprins Şcoala de miliție din Câmpina într-o totală confuzie.
Iată câteva aspecte comunicate de lt. Petrescu Ioan: „S-a primit o informație, că domnul comandant Motorca a mobilizat întreaga școală de miliție să pornească în marș spre București pentru a apăra vechiul regim. Am intrat în școală în forță, cu un Aro cu mitralieră de companie în el, împreună cu gărzile patriotice și am raportat din școală generalului Popa Dimitrie situația. Sub amenințarea că trimite tancurile peste școală, s-a reușit convingerea comandantului Motorca să rămână în unitate. La ușa biroului comandantului, printre alți ofițeri, l-am recunoscut pe fostul maior, comandant de batalion, Spirea Adrian. În continuare, pentru a diminua efectele unei catastrofe oricând posibilă, am dispersat în tot orașul și zonele limitrofe, pe 12 km, forțele pentru pază și patrulă, fără armament, la obiectivele strategice. Acestea s-au întâmplat pe data de 23 Decembrie 1989, în jurul orelor 21. Întrebându-l pe comandantul școlii de ce a procedat așa, acesta a precizat că a primit ordin de la București, emis de către generalul Ghiță, cel implicat și în genocidul de la Otopeni”.

Numele comandantului Georgescu Raul, de la Unitatea de Securitate, devenise pentru câmpineni, în acel spectaculos decembrie 1989, un fel de seismograf al probabilității rostogolirii destinului. „Duceți-vă domnilor, la unitatea de securitate, că nu noi, ci ăia e posibil să tragă, doar sunt securiști!”- încercau să-și salveze pielea cei de la miliție, văzându-se asediați. 
Apăruse, în același timp, opinia că o asemenea personalitate, oricât s-ar fi dereglat cursul lumii, n-ar lovi niciodată în semenii săi. 
„În cele ce s-au petrecut atunci, o clipă nu mi-a trecut prin minte să iau vreo măsură brutală contra orașului, doar aveam aici soția, copiii, viața mea toată, dar nu s-a gândit nimeni la asta - mărturisește fostul comandant. Culmea absurdului, o grupă de indivizi, cu aparate portabile de radio și, probabil, sub influenţa zvonurilor care circulau prin eter, au venit să-mi ceară, sub ploaie de amenințări, să eliberez presupușii dizidenți și să mă avertizeze ca să nu tragă în demonstranți. 
Am fost chemat la Casa de Cultură, unde funcționa o stație de amplificare cu difuzoare pe străzi, unde am fost chestionat dur, fiind întrebat direct de profesorul Severin George, alături de el fiind și muzeograful Octavian Onea: - Aveți de gând să folosiți armamentul și efectivele unității?... Le-am răspuns că sub nici o formă. Cele declarate de mine au fost menționate și de către muzeulgraful Onea în ziarul „Câmpina liberă”, sub un titlu pe atunci providențial pentru personalitatea mea: „Maiorul Georgescu a refuzat să pună în practică un ordin criminal”. Nu a existat un asemenea ordin! Şi toate acestea s-au petrecut în ziua de 23 decembrie 1989”.
Atitudinea maiorului Georgescu, spre liniștea populației, a fost remarcată și în Apelul FSN.


Apreciat și contestat, domnul Ilie Ion, actual avocat și fost comandant al Miliției, în interviul solicitat își recompune fațetele propriei sale personalități, marcată de șirul evenimentelor trăite acum aproape două decenii:
Reporter: - Undeva v-au prins manifestările câmpinene din decembrie 1989 și cum ați reacționat în calitate de comandant al miliției? 
Ilie Ion: - Eram la primărie, în jurul orelor 11, chemat de către primar. Priveam la televizor manifestările de la București. În curând, au început să se strângă tineri în jurul primăriei. Erau între ei și infractori... A venit la mine unul Capone și m-a sfătuit să-i ocolesc, așa că am sărit gardul și m-am dus la miliție pe căi ocolite. Ce s-a scris, ce nu, acesta-i adevărul. Din biroul primarului solicitasem mașina care m-a cules de pe drum. Aproximativ la o oră după plecarea de la primărie, au apărut la sediul miliției grupuri de indivizi, iar unii dintre ei au încercat să pătrundă cu forța, solicitând să li se pună la dispoziție documentele secrete și, mai ales, lista informatorilor noștri. Am ieșit în fața oamenilor și le-am cerut să nu distrugă bunurile, că sunt ale țării și că nimeni n-a spus că se va face uz de forță, de arme, că se va folosi violență. Noi eram în consemn general de pe 14 decembrie, iar eu, cu locțiitorul meu, dormeam în instituție. Mi-amintesc că s-a format un colectiv printre membrii căruia era și profesorul Severin, actual senator, care solicita, în mod expres, lista cu informatorii. Văzând insistențele dânşilor, le-am atras atenția că miliția are regim militar, că n-au voie, în calitate de civili, să pătrundă într-o unitate militară. Oamenii au înțeles şi, până la urmă, s-au retras. Locotenentul Petrescu, care mă cunoștea, m-a întrebat dacă mă implic și eu. Bineînțeles, că era nevoie de ordine. Mă simțeam curat și am acceptat. Nu mă putea arăta nimeni cu degetul, n-am primit niciodată pomeni! La primărie am întâlnit pe doctorul Cojocaru, doctorul orelist de la Poiana, îmbrăcat în haine militare, și pe mulți alții. A luat cuvântul doctorul Cojocaru și apoi domnul Pelceac, de care îmi amintesc cu multă plăcere, pentru faptul că tot timpul a încercat să-i tempereze pe cei mai nărăvași. De fapt, dumnealui era de la gărzi. Noi aveam pe subofițerul Dăscălescu acolo. Există, cred, și o casetă pe care s-a înregistrat tot ce s-a întâmplat la primărie”.
Reporter: - La ce acțiuni ați fost solicitat?
Ilie Ion: - ... Diversiunile au fost multe și toți și-au dat cu părerea, dar să nu se supere nimeni, fără să cunoască o iotă din regulamentele militare. Un exemplu: erau aproape să fie ciuruiţi de gloanțe câțiva țărani simpli care se întorceau de la Brașov, unde își comercializaseră surplusul de cartofi. Ni se semnalase că, de la Predeal, se îndreaptă spre București două mașini cu teroriști. Organizasem un filtru cu bariere. Noroc că ofițerii și subofițerii, conduși de către actualul comandant al Poliției, domnul Văsii, au văzut mașina, care de fapt se și oprise la bariera făcută, evitându-se catastrofa. Dacă și-ar fi continuat drumul fără să răspundă la consemn, se trăgea în ei. 
Al doilea caz s-a petrecut pe fundalul zvonului de otrăvire a bazinului acvatic de la Paltinu. Se crease dezordine în tot orașul, lumea alertându-se. Cu greu a mai fost temperată.
Domnul Motorca, la cererea comandamentului, trimisese elevi să facă de pază la respectivul lac de acumulare. Alertați de niște animale sălbatice, probabil, aceștia au început să tragă ca bezmeticii, minute întregi. Noroc că nu s-au omorât între ei! Nu știu dacă n-au fost implicați și soldați de la unitatea de securitate, nu știu exact. Apoi, că s-au găsit piese de elicopter... Cum găseau o bucată de cupru, cum se bănuia că face parte dintr-o armă sofisticată. Au fost oameni care nu au avut cunoștință de tehnică militară. Se putea vedea în acele zile o comportare destul de șocantă. Peste noapte, cum am spus, mulți s-au trezit atotștiutori. Cuvinte de laudă pentru domnul Pelceac, care în nenumărate rânduri, le-a propusă recalcitranților calm și ordine, dovadă că era bine orientat, un inginer, un matematician calculat, care impunea în toate, ca unitatea de măsură, echilibrul.
Cât privește pe ceilalți membri ai comandamentului, s-au implicat mult și cu suflet atât Petrescu, cât și Cercel. Petrescu a avut un rol activ în rândul populației, stabilind liniștea ori de câte ori se impunea cazul, și nu erau puține situațiile. Pe de altă parte, căpitanul Cercel s-a implicat în problemele de administrație.
Au fost mai mulți în conducere, dar nu aleși, ci s-au autonumit, cum am spus. Şi, una peste alta, cred că la Câmpina n-a fost revoluție și nici mișcare. Oamenii și-au manifestat mulțumirea pentru distrugerea unui sistem. Meritoriu este însă faptul că în oraș nu s-a tras nici un cartuș. S-a și primit, de fapt, ordin la câteva zile, ca armamentul să fie sigilat.
Gherasim Rusu-TOGAN
(Din volumul "Câmpina la hotarul dintre lumi", Ed. Libertas, 2009)


„1990. Anul şarpelui orb”

Ieşirea din subterană

22 decembrie 1989, vineri. (...) Mă culc la 2 noaptea, bineînţeles că n-am putut dormi decât cu tranchilizante. La ora 5, deşteptarea dintr-un somn iepuresc, chinuit. A fost noaptea cea mai lungă şi mai sinistră şi mai dătătoare de nădejdi. De altfel, am spus şi repet: regimul nu mai are nici o şansă, s-a prăbuşit iremediabil. (...) Ies în oraş să-mi iau salariul şi să fac probă la pardesiu. Nu se poate să fac probă, că nu-i Lulu. N-am bonul, că mi-a luat avansul dat de 700 de lei... Mă întâlnesc cu Mişu. La liceu, dau peste un spectacol nostim, Biţă dându-i carnetul lui de partid directoarei. Ghiţă îmi vorbeşte despre „decretul” „preşedintelui” în legătură cu „staţionarea”. „Care preşedinte?” întreb cu nevinovăţie. Victoire, consoarta, mă caută şi mă ia acasă, să nu mă împuşte cineva pe stradă! Cine? Securiştii!... „Forţele” au deschis focul asupra coloanelor care se îndreaptă spre centrul Bucureştilor. Cum mai vine asta? Dar, surpriză enormă, la ora 12,30, de pe acoperişul CC, un elicopter zboară cu cei mai iubiţi fii ai poporului.
În sfârşit, Eroii au fugit! (...)
Pentru prima oară, consoarta începu să plângă la o asemenea împrejurare socio-politică, e drept, o răscruce de anvergură istorică. Ea n-are treabă cu politichia, dar în sufletul ei simte ceva capital. E cu adevărat o miză extraordinară, fiindcă dumneaei, consoarta, nu lăcrimează, de regulă, decât la filmele melodramatice. Vecinul Anastasescu se urcă pe acoperişul blocului, sare în sus cât este el de rotofei, flutură braţele şi strigă din toţi rărunchii: „Victorie! Victorie!” De la balcon, văd că Anastasescu a coborât, e şi Sandrino, Mirică, nu-i Iosifescu, dintre vecini, cobor şi eu. În stradă, în faţa Hotelului Muntenia, delir, dă năvală lume multă, tineri în special, chiuie, strigă, sar în sus, aplaudă, huiduiesc, se strâng în braţe, cântă, plâng, scandează: „Ole, ole! Ceauşescu nu mai e!” Maşinile claxonează nonstop, merg lent cu farurile aprinse, apoi se opresc, fiindcă nu mai pot continua. Zvonuri alarmante. Că vine armata de la Voila, Şcoala de Miliţie, Batalionul de securitate de la Bălcescu […] Cu Gherasân şi cu Carmen mergem cu puhoiul spre Casa Tineretului, pe traseu se rup steagurile roşii, se dau jos portretele „Eroilor”, lozincile. Trecem repede pe la Mişu, el e îngrijorat de fiu-său Iulică aflat în Buureşti […] La Casa Tineretului, miting mare, staţii de amplificare, cu mai multe difuzoare, pusă în funcţiune de Marcel Popescu. Reculegere în genunchi pentru victimele din ţară. Nu mai ştim ce e cu noi. Sunt ţeapăn de emoţie. Ne îmbrăţişăm, ne felicităm de parcă noi am fi fost implicaţi direct. Pe jos, portrete ale „eroilor”, cărţi ale lor (?), rupte cu mâinile, călcate în picioare. La balcon, recunosc doar pe Palade, soţul Dorinei, pe ofiţerul Ion Petrescu şi pe inevitabilul Biţă. Din păcate, între vorbitori sunt şi chipuri dubioase, de arivişti notorii. Începe să miroasă şi a „gaze” puturoase […]. La întoarcere, Rodica mă acostează. E în extaz, parcă în stare de ebrietate.
Cei mai înfocaţi merg spre partea nord-vestică a oraşului, sfarmă geamurile, scot cărţile tovarăşului (şi altele) din vitrina librăriei, le fac zob. Ajung la Miliţie, se refuiesc acolo, se deplasează apoi la Primărie, urcă pe grilajul porţii, o tovarăşă strigă: „Măi copii, fiţi cuminţi, măi, Tovarăşa vă iubeşte aşa de mult!” Alţii sparg încuietorile, dau năvală, îi alungă pe unii, îi păstrează pe alţii şi întemeiază un Comitet Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale.  (...)

23 decembrie, sâmbătă. Momentul culminant e pe la orele 3 – 4, când pare că totul e pierdut, dar pătrund amfibii și tancuri de la Ploiești. Armata e la înălțime, bucureștenii dau năvală în stradă, apără punctele cele mai importante. Din țară vin vești bune, de victorie indiscutabilă. Sunt chemați și țărani din preajma Bucureștilor…
Programul CFSN e prezentat de mai multe ori. Crainicii au răgușit, sunt epuizați, dar nu se dau bătuți. Au pătruns pe culoarele Televiziunii „teroriști”, care sunt capturați de armată (...) 
Nu pot să stau în casă, ies, nimeni pe stradă. Numai la colțul dinspre ABC, în fața Hotelului Muntenia, e prietenul Râncu, profesor de istorie, galben ca ceara, înspăimântat de ceea ce se petrece în țară, zice el că nu-i corect așa ceva, că se va termina urât de tot, se va întoarce „El” și va fi prăpăd. Pun frica asta a lui pe seama unei gene originare... La Primărie nu mă duc, aflu că e tulbureală mare, să se organizeze, ce și cum, să pună mâna pe conducere. Compun și un Apel care se „dă” la difuzoare, Comitetul Orăşenesc Provizoriu, militari, gărzi patriotice, muncitori, funcționari, intelectuali. Aș vrea să mă întâlnesc cu Sandrino, ajung până pe strada Mărășești, figuri necunoscute. Mă opresc la Ileana, comentăm și „servim” vișinată. Se vehiculează nume ca Motorca, Horeangă, Bercăroiu, Severin, „Capone”, Fălcuță, Petrescu, Cercel și alții pe care nu-i cunosc. „Prietenul” meu, tovarășul Paraschiv, primarul, este mătrășit.
La București, teatru de război. Reporteri cu condeiul, magnetofoane, pelicula înregistrează scene de un dramatism fierbinte. Ruine, flăcări, gloanțe, „teroriști”, „armata e cu noi”. Comunicatul către țară al Consiliului Frontului Salvării Naționale. (...)
La Câmpina e găbuit fratele lui Postelnicu, un bișnițar cu mașină ultramodernă, e purtat pe stradă cu un Kent într-o mână și cu steagul în alta și se duc spre Consiliu. Biță intervine umanitar. Trec pe la librărie, pe la școală. Directoarea, cu televizorul deschis, mă privește triumfător, îmi știe bine pofta. Trebuie să merg la Centrul de radiodifuziune, chemat de Biță, coordonatorul, să cuvântez. Sunt invitați mulți oameni să zică o vorbă, două. Biță a răgușit, surescitat. Vine aici și Gherasân, îmi spune să înființăm o publicație, că e momentul, ceea ce ne dorim de ani de zile. Zvonuri neliniștitoare și pe la Câmpina: Că vin trei taburi  dinspre Comarnic, că pe Muscel s-au aruncat gaze toxice, că pe la Florești trec elicoptere silențioase. Cea mai mare vâlvă o provoacă anunțul dintr-o mașină de pompieri că apa de la Paltinu, de unde se aprovizionează orașul, e otrăvită. Merg cu bidonul tocmai la izvorul de la „Lac” spre nea Vasile, str. Ion Heliade Rădulescu. 
Noapte. Se fac apeluri către cetățeni și către membrii gărzilor patriotice să se alăture armatei pentru lichidarea grabnică a teroriștilor. Sunt adresate scrisori de adeziune de către Ministerul Învățământului, Ministerul Muncii, Consiliul Culturii ș.a. Țara muncește, luptă, își apără libertatea. „Libertate, te dorim,/ Pentru tine, noi murim!”

24 decembrie, duminică. Nu se mai știe exactă. Fiecare secundă reprezintă un eveniment, fiecare minut - un moment istoric. [...] Merg la Gherasân pentru revistă. Dorința amicilor mei, scribi, mi se pare ieșită din țâțâni. Mergem la Casa Tineretului, unde e o agitație năucă. Totul e răsturnat ca într-o revoluție bezmetică, scăpată de sub orice control. Într-o cameră, mulți inși atâțați urlă, își proclamă priorități. Niță țipă că el a prevăzut primul căderea regimului, mă ia de martor și mă pupă bălos. Alții tună împotriva lui Dan Teodorescu că s-a instalat în fruntea Casei Tineretului. Ne retragem în sala de cenaclu și facem proiectul gazetei, Gherasân, Bebe Văleanu și eu. Bebe e amețit, Gherasân ține să începem cu colectivul de redacție, pe foncții. Insist să fie un număr de „redactori” trecuți în ordine alfabetică. Alegerea titlului ne ia mult timp, consumăm efort invers proporțional cu importanța faptului. Zeci de titluri, care mai de care mai fistichiu. Rămânem la „Adevărul”, în perspectiva numirii „adevărul social și artistic”, o parafrază la celebra revistă interbelică. Mergem la Consiliu și obținem „aprobarea”, dar să venim cu „materialele” pentru a fi văzute! Cenzură? Admitem că fiind viforniță, e nevoie de prudență. Vin acasă și scriu „partea mea de vină”: Sentimentul etern al libertății. Merg, apoi, la „șambra” gherasâniană să vedem ce au scris el, Bebe. Aici se află Adina, încă o jună foarte înaltă, Sandrino, Ghiță (beat turtă). El, Ghiță, vociferează cu scrâșneli: „Și cine o să vă conducă acum? Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Biță?” Bebe le ia interviuri celor prezenți. În haită, plecăm la Comandament și le prezentăm cele trei articole pe care le avem și ce vom mai scrie, le cerem și lor să scrie câte ceva, le prezentăm numele colectivului de redacție: Ion Bălu, Sandrino Gavriloaia, Gherasim Rusu, C. Trandafir, H. G.  Văleanu. Trecem pe la dl. Bălu, ne dă un articol, câte un pahar de vin și... la muncă, pe la casa cui ne are.
De fapt, ne „legăm” de televizor. Ultimele zvârcoliri ale tiraniei. Mercenarii mai fac, încă, victime, dar istoria și-a dat verdictul. Toată noaptea, toată familia, la televizor. Zvon neconfirmat: că dictatorul și nevastă-sa au fost prinși.

25 decembrie, luni. Ziua Crăciunului. Sărbătoare mai puțin tradițională şi foarte implicat în realitatea imediată. [...] Da, năpârcile au fost prinse. Învierea Domnului, moarte dictatorilor! Apune anul vechi, răsare Anul Nou! Așteptăm cu sufletul la gură să vedem ce se întâmplă. La școală, ora 9, avem întrunire pentru alegerea unui Consiliu de conducere. Animație, „libertatea” face ravagii și în rândul oamenilor cu carte, fie ea, cartea, în unele cazuri, extrem de puțină. În învălmășeala asta, intervin și, pedant, spun replica lui Schiller, pe care o repet adesea: „Și libertatea are nevoie stăpân”. D-na Pridie vrea să pună înregistrarea cu Doina Cornea. Cunoaștem și noi, ne-am adunat aici în sfântă zi de Crăciun să facem treabă serioasă. (...) Dl. Bălu spune că este „indicația” să fie alese persoanele din vechea conducere, care au experiență... Trebuie alese șapte persoane. În față, Biță ne explică ce fac „ei” la Conducerea orașului, ca să fie bine. Deviază, apoi, pe tema pericolului terorist. Când vede că s-a ajuns la nr. 7 pentru Consiliu și el nu e încă propus (eu am refuzat, la fel Lungu, Dabija, Dascălu, Nichifor, Cobrea), Biță se înalță și se autopropune. Dar fiindcă nu-i corect, Dabija îl propune el. Votat! Încep să înțeleg pericolul care urmează. Acasă, sunt invadat de Gherasân, Râncu (?), Văleanu, Stanciu, Armașu. Toți, ziariști! Îi rog să treacă la treabă, fiecare la masa lui de brad... Zeci de telefoane. Corina Drăgan îmi spune că n-are ce căuta Văleanu la gazetă, că a fost „turnător” și altele. Carmen nu-l dorește pe Râncu, fiindcă nu iubește revoluția, a avut la școala lor o dispută aprigă pe subiectul acesta. Nae Stanciu telefonează de trei ori să-l „băgăm” și pe el în Colegiul redacțional. Vine Gherasân să ia textele și să obțină „aprobarea” de la Ploiești! Treaba miroase a terebentină... Sunt extenuat, n-am mai dormit de nu mai țin minte...
Dar la televizor, felul de minuni, cea mai mare fiind judecata „Eroilor” și, se zice, s-a pronunțat sentința capitală, condamnarea la moarte și confiscarea averii. Sentința e definitivă și a fost executată!!! (...)

26 decembrie, marți. Tensiunea la apogeu. Nu ni se poate transmite filmul judecării celor mai iubiți fii ai popo’ului. Mă culc la 6,30 când se închide emisiunea. Adorm (cu Napoton) și mă trezește Gherasân la 8. Pleacă la Ploiești. Îl sfătuiesc să colaboreze cu Nae Stanciu, să nu-l elimine, e foarte energic, un „luptător până la oboseală” (a celor din jur).
Nu mai adorm. E a doua zi de Crăciun. Duc cu George carnea pentru afumat la nea Gh. Stroe. (...)
Ies la poștă și fac rost de foi „libere”, cu comunicatul condamnării la moarte a cuplului tiranic... Focurile au încetat. Sunt prinși „teroriștii”, alții se predau, alții se ascund... Merg la Ghiță să-i ascult impresia. N-a mai ieșit nici el de mult. „Cu ce ocazie?”, mă ia repede. „Trecusem pe la poștă și țineam să te văd, ce mai faci, ce mai spui”. Repetă mereu: „Cine o să vă conducă acum, Ana Blandiana și Biță?” Îi răspund tăios. „Poate vrei să fie tot Ceaușescu, dar el s-a isprăvit”. „Are urmași”. „Cine, Postelnicu, Dincă, Bobu, Nicu?...” „Dar nu Biță!” „Bineînțeles!” La radio se anunță că între-o parte a Bucureștilor vrăjmașii trag. „Care vrăjmași?” întreabă Ghiță. Mă ridic să ies, îmi spune să vin mai rar, îi răspund că nu mai vin deloc... Vine în schimb la noi acasă Bebe Toma cu niște vin și cu poezii pentru gazetă! Stăm mult la palavre. (...)

27 decembrie, miercuri. Revoluția continuă, deși focuri doar izolat se mai aud, trase de cei care au pus mâna pe vreo armă și fac mascarlâcuri. E, însă, un avânt nemaipomenit, ca în filmele sovietice despre revoluția din octombrie 1917. Deosebirea e starea euforică naturală. Ninge. La școală, o domnișoară bătrână, cu mașină (!), profesoară de nu știu ce, „Oița” i se spune, o cheamă Toma, vrea să înființeze un sindicat al cadrelor didactice și caută parteneri. Pe nea Vasile Lungu îl acceptă, că-i ca ea brebean, pe Tibi Pătran nu-l cunoaște, mă roagă să-i dau numărul ei de telefon de la Brebu și s-o sune. Pe Vali Dorneanu, secretarul, nu-l primește, că i-a făcut o mulțime de șicane. Iaca ce mai aduce libertatea. Va trebui multă vreme să învățăm democrația. În țară, multe familii își îngroapă morții, răniții gem în spitale, comisarii poporului improvizaţi ies în frunte ca păduchii și se bat cu pumnii în piept. Cea mai mare primejdie pentru democrație vor fi acești ariviști profitori, poltroni, unii foști colaboraționiști. Nicolae Manolescu scrie la gazetă despre „pericolul oportunismului”. Da, se vede din cer. Vor putea fi compromise sacrificiile revoluției de acești demagogi, muște la arat? Se înființează tot felul de organizații, uniuni, comitete, consilii, gărzi. Se constituie un Comitet Didactic pe oraș. Participă și Diana, din partea școlii ei, unde este în Comitetul pe școală. Dinu Ispășoiu e șef la oraș. Când o întreb pe Diana ce a fost la adunare, spune că s-a vorbit de conducerile școlilor, de conducerea acestui Comitet Didactic, de numirea ca șef suprem a lui Biță.
Vin ajutoare de pretutindeni, mai ales din Franța și din Bulgaria. La Alimentare s-au adus alimente, conserve, delicatețuri, cafea, portocale, banane, lămâi și alte fructe exotice, țigări de tot soiul, străine, Apollonia, BT, DS. Coadă imensă la parterul blocului nostru. Vine și Onea, cu o banderolă roșie pe brațul stâng, face ordine, își umple sacoșa prin față, se duce la altă Alimentară să organizeze și acolo. În casă e cald, lumină, avem apă caldă. Dar, mai ales, nu avem dictatură, miroase parfumat şi intens a libertate. (...)

28- 29 decembrie. Joi, vineri. [...] La Tipografie. Nae aleargă în neștire, aranjăm prima pagină. Ce greu merge. Tipografii de aici fac treaba asta pentru prima dată. Ei n-au tipărit până acum decât afișe și invitații de nuntă. Se muncește pe brânci. Nea Vasile, nea Costică, tipografii. „Şeful” țăcănește la mașină, pe ceilalți nu știu cum îi cheamă. Punem fiecare câte o sută de lei. Nae Stanciu cu fiu-său (popă, elev la seminar) pleacă după mâncare și beutură, că tare ni-e foame și sete. Cu noi e și Decebal Armașu, energic, se duce la Carmen, trimis de Gherasân, să obțină ceva slană, iar de la nevastă-mea murături. Bebe Văleanu pune la dispoziție o bucată de brânză. Nae a făcut rost de patru sticle cu vin și una de țuică, salam și puțină șuncă. (...) Încântați foarte de revistă, dar arată ca o gazetă de perete, literă mare, urâtă, textele puse în chenare... Ninge, ninge. La încheiere, spectacol. Stanciu ia un braț de reviste, Bebe alt braț și o iau la goană spre domiciliile lor, ca să nu le ude zăpadă apoasă care curge din cer. Eu și Gherasân rămânem în urmă, înotând prin nămeți. Niște câini ne asaltează, cad și Gherasân se amuză. Acasă, adorm automat [...] Din auzite și din citite, aflu de succesul enorm al EVENIMENTULUI... (...) Viața intră în normal, se poate spune, numai pe la Comenduire, și la Câmpina, zarva continuă, se bat cu pumnii pieptul de aramă, își declară întâietatea și importanța, dizidența față de regimul ceaușist, că acum sunt nebuni după binele poporului. Maculatura ceaușistă, la retopit. Continuă memoriile lui Pacepa. Oița nu mai face sindicatul. (...)



30 decembrie, sâmbătă. Am dormit puțin, firește. Agitație mare, pentru Anul Nou. Toți  aleargă după mâncare, beutură și altele nemaivăzute. „Evenimentul” încă se vinde ca pâinea caldă, cozi interminabile. Sandrino, Ducu, Decebal pe traseu. Nu se mai găsește. Cineva dă zvon că se mai găsește „la linie” și un grup cu o ia la goană în această direcție... (...)
S-a desființat pedeapsa cu moartea. Lumea așteaptă un nou Nuremberg. Figuri de toate soiurile la Televiziunea Română. Mulți nespălați la propriu și la figurat, nechemați, moftangii sau dornici de a se băga în seamă [...] Merg d-na Ciută și cu Luminița la familia Stroe să luăm afumăturile. Au și un vinișor trăsnet. Georgel a dispărut, îl găsesc acasă la noi, cu încă un june, îmi spune că Bebe Văleanu a fost bătut măr, are fața desfigurată. Îi telefonez doamnei Văleanu, iritată mă întreabă cine mi-a spus, cine a aflat, de ce mi-a spus, de ce știe toată lumea... Bebe declară (nevestei lui și altora) că a fost maltratat din cauza „Evenimentului”, că vindea gazeta... Unii cred că ar fi luat chelfăneală urâtă din cauza unor afaceri de-ale lui pe la Casa Tineretului, cu discoteca și nu mai știu cu ce altceva...

31 decembrie, duminică. Alexandru telefonează de la Iași. Este extaziat, i se pare un spectacol de vis. Caterina și Ghiocel sunt la Grivița, tata e și el în priză. Numai mama, ea cea mai isteață, e „dincolo”. Ce ar mai fi stat ea la televizor, ce revelion ar fi aranjat! În „România Liberă” e dată matricola elevei Petrescu N. Elena, repetentă în anul școlar 1929-1930. Așa că „Acad. dr. ing., savantă de renume mondial” nu avea decât patru clase, cu note minime. Ceaușescu cu chipul lui Hitler. Poporul ar fi vrut o moarte mai lentă, sadică, un spectacol al chinului... Consiliul câmpinean e în forfotă disperată. După-amiază, la Bebe Văleanu [...] La școală, unde fac de gardă cu d-na Dascălu, vine și el, Mihai Dascăl. Nu vrea să facă un articol despre destinul cărții, dă semne de neliniște, a fost secretar de partid pe la Minerva (?). Omul de serviciu de la liceu ne citeşte fragmente din Biblie, vrea să ne convertească nu înțeleg la ce sectă...
Bucate sărbătorești. Programul de Revelion la TV începe la ora 20. Ce s-a putut face în grabă. Selecții retro, excepțional, cu marii noștri artiști, cântăreți, dansatori, umor. Nu mai închidem emisiunea la 23,30 când apărea bâlbâitul. Iliescu comentează, decent, despre revoluția populară care a schimbat soarta României. Altă viață, altă față. Liberi, liberi...
Constantin TRANDAFIR
(Din volumul "1990. Anul şarpelui orb", Ed. Premier, 2010)