07 mai 2019

Activităţi dedicate zilelor de 8, 9 şi 10 Mai la Câmpina

Casa Tineretului, Casa municipală de Cultură “Geo Bogza”, precum şi unitățile de ȋnvățământ din Câmpina, împreună cu Subfiliala Câmpina a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” vor desfăşura o serie de activităţi dedicate zilelor de 8, 9 şi 10 Mai.


Astfel, miercuri, 8 mai, reprezentanții Cultului Eroilor vor prezenta subiectele "Ziua Independenței României" şi "Victoria Aliaților asupra Germaniei Naziste în al Doilea Război Mondial", după următorul program: ora 9.00 - Colegiul Naţional “Nicolae Grigorescu”, ora 10.00 - Liceul Tehnologic “Constantin Istrati", ora 11.00  - Şcoala Gimnazială Centrală.
În cadrul aceloraşi conferinţe, elevii şi cadrele didactice de la şcolile menţionate vor aborda subiectele cu tema "Ziua Europei", respectiv "Monarhia ȋn România".
Vineri, 10 mai, la ora 11.00, Ziua Veteranilor de Război (replanificată din data de 29 Aprilie) va fi sărbătorită la sediul Asociaţiei Veteranilor de Război din strada 1 Decembrie 1918, nr.30.

Ziua Mondială a Libertății Presei a fost sărbătorită și la Câmpina

Ziua de 3 mai a fost declarată Ziua Mondială a Libertății Presei la 23 decembrie 1993 de către Adunarea Generală a ONU,  în urma Conferinței Generale UNESCO din 1991, atunci când s-a adoptat o rezoluție privind „Promovarea libertății presei în lume”, document care recunoștea că „o presă liberă, pluralistă și independentă este o componentă esențială a oricărei societăți democratice”. Evenimentul constituie un prilej pentru a celebra principiile care stau la baza libertății presei, pentru a evalua starea libertății presei în lume, a reînnoi eforturile pentru apărarea independenței tuturor instituțiilor mass-media, dar și pentru a aduce omagii acelor jurnaliști care și-au pierdut viața făcâdu-și meseria. Pentru că meseria de jurnalist este plină de riscuri, chiar de moarte uneori. Și nu vorbim aici numai despre jurnaliștii corespondenți de război, care urmăresc de aproape desfășurarea unor conflicte armate pentru a le putea relata mai bine, sfârșind de multe ori tragic, ca victime colaterale, ci și de jurnaliștii de investigație incomozi, ale căror anchete jurnalistice deranjează potentați ai momentului ce comandă asasinarea lor. Iar această tragică și din urmă situație nu se regăsește, din păcate, doar în dictaturi, ci și în autocrații (state semidictatoriale). Fiindcă nu doar în dictaturi  publicațiile încă sunt cenzurate, amendate, suspendate și închise, iar jurnaliștii și editorii sunt hărțuiți, atacați, deținuți și chiar uciși. E de la sine înțeles că, în orice țară democratică, în orice stat de drept, libertatea presei ar trebui să fie garantată prin Constituție, fiindcă libertatea presei este un drept fundamental al omului, un drept strâns asociat cu libertatea de exprimare și o componentă a acesteia. 

Anglia – leagănul libertății presei

Conform wikipedia.org, inventarea presei cu litere mobile, la jumătatea secolului al XV-lea, de către Johannes Gutenberg, a constituit un moment de răscruce pentru civilizația europeană de până atunci în ceea ce privește comunicarea de masă și o contribuție reală la ceea ce filosofia modernă definește ca fiind libertate. De asemenea, se consideră că presa lui Gutenberg a participat substanțial la îmbogățirea capacității de gândire științifică și conceptuală, precum și la introducerea unor norme menite să satisfacă nevoia de claritate, ordine și rațiune. Curând după invenția presei cu litere mobile oficialitățile au căutat să exercite control asupra acestui nou mod de comunicare și au incercat să cenzureze publicațiile. În 1501, papa Alexandru al VI-lea a emis un aviz care obliga tipografiile să prezinte autorităților bisericești copii ale publicațiilor înainte de publicare pentru a preveni erezia, amenințând pe cei care se eschivau cu amenzi sau chiar excomunicarea. Introdusă in Anglia de William Caxton în 1533, presa cu litere mobile a permis pentru prima dată reproducerea la scara largă a cărților. Henric al VIII-lea a interzis importul de publicații străine în Anglia și, pentru a exercita un control intern suplimentar, în 1538 a ordonat ca toate cărțile noi tipărite în Anglia să fie aprobate de către un consiliu privat înainte de publicare. John Milton (scriitor englez) a criticat cu elocvență cenzura și legea de acordare a licențelor, solicitând Parlamentului să suprime sau cenzureze publicațiile ofensive doar după apariția lor, dacă este absolut necesar. Deși abia în 1695 legea cenzurii presei englezeşti a fost eliminată, obiecțiile aduse de Milton sistemului de cenzură sunt considerate un reper important în ceea ce privește libertatea presei și libertatea de exprimare. În secolul al XVIII-lea a avut loc înflorirea jurnalismului politic și creșterea numărului de jurnaliști. Pe la jumătatea aceluiași secol, datorită absenței cenzurii, libertatea presei a avansat de la simpla enunțare a unui fapt la stadiul de principiu.  Este unanim acceptat că Anglia reprezintă leagănul presei, dar și a libertăților sale. „Libertatea presei este esențială pentru un stat liber. Dar acest lucru presupune neimpunerea unei cenzuri apriori publicațiilor, iar  nu libertatea acestora de a nu fi cenzurate pentru chestiuni penale după publicare. Orice om liber are dreptul incontestabil de a exprima orice opinie dorește în fața publicului; a interzice acest lucru înseamnă a distruge libertatea presei. Dar dacă ceea ce acesta dintâi declară public este neadevărat, cu rea intenție sau ilegal, va trebui să suporte consecințele cutezanței sale. A supune presa puterii restrictive a unui cenzor, asa cum s-a făcut în trecut, atât înainte cât și după revoluție, înseamnă a supune întreaga libertate de opinie prejudecăților unui singur om și de a-l face pe acesta judecătorul arbitrar și infailibil al tuturor punctelor de vedere controversate legate de educație, religie, și guvern”, considera, la 1760, Sir William Blackstone, un ilustru jurist și politician englez, cel care a formulat și raționamentul „prezumției de nevinovăție”.


Libertatea presei dezbătută și la Câmpina

Vineri, 3 mai 2019, la Vila Barbizon, Filiala Prahova a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Prahoveni şi Biblioteca Municipală „Constantin Istrati” din Câmpina, a organizat o serată culturală în care s-au identificat și dezbătut problemele libertății presei și ale eticii profesionale a jurnalistului. Programul a conținut tematici diverse: prelegeri pe tema „Libertate şi jurnalism” (susţinute de Christian Crăciun, Codruţ Constantinescu, Nicolae Geantă), prelegere pe tema „Istoria presei din Câmpina” (susţinută de Florin Frăţilă), expoziţie de caricatură „Nicolae Iorga în presa timpului” (realizată de maestrul Nicolae Ioniță), recitaluri de epigrame susţinute de Constantin Tudorache, Corin Bianu, Ştefan Al. Saşa, o lansare de carte („Maximum de frumuseţe”, a profesorului Nicolae Geantă). 



Manifestarea de la Câmpina s-a înscris într-o serie de acțiuni organizate de UZPR Filiala Prahova în județul nostru, căci o întâlnire asemănătoare avusese loc la Ploiești cu câteva ore înainte. La întâlnire au participat reprezentanți de frunte ai UZPR: Doru Dinu Glăvan – președinte, Miron Manega – membru în Consiliul Director și directorul ziarului Certitudinea, Firiță Carp – membru al Juriului de Onoare, Disciplină și Arbitraj din cadrul UZPR, directorul Editurii „Detectiv Literar”. Au mai fost prezenți Ion Tomescu, fondatorul Galelor APLER și directorul Editurii Libra, președintele Filialei Prahova a UZPR, Claudius Dociu, precum și mulți alți jurnaliști, publicişti, scriitori, caricaturişti şi omanei de cultură din Câmpina, Ploiești, Braşov şi Bucureşti. Programul a fost pigmentat, la final, cu discuții libere, mai mult sau mai puțin contradictorii, între jurnalişti sau între confrați ai acestei bresle tot mai săracă (numeric și valoric) și diverși invitați reprezentanţi ai societăţii civile.


Opinii pro și contra

Sigur că presă liberă nu există în țări conduse de dictatori. Aici este luminos de limpede. Întrebarea este cum de poate ajunge presa oprimată în state democratice. Cum poate ajunge un ziarist din zilele noastre să-și vândă scrisul o dată cu conștiința? Cât de mare să fie putregaiul din clasa politică, de au ajuns lideri ai actualei puteri să facă politici editoriale, să dicteze instituțiilor de presă pentru a manipula alegătorii? Problema libertății presei, din punct de vedere conceptual, metafizic, se poate pune doar în statele democratice, pentru că aici se naște o mare dilemă, iar filosofia, se știe, este construită în special pe dileme. Cum, Doamne, apără și păzește, să fie îngrădită libertatea de exprimare, să fie alterată rostirea adevărului public într-un stat ce se pretinde democratic? Deoarece istoria ne arată că și în astfel de țări întâlnim uneori derapaje ale democrației sau forme de presiune ale unor guvernanți (de cele mai multe ori, de sorginte economică), prin care acești efemeri potentați pun căluș presei independente, pentru că le critică politicile abuzive. 
Printre primii invitați să ia cuvântul a fost Doru Dinu Glăvan, președintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, care consideră că există libertatea presei în România, chiar dacă sunt mulți jurnaliști cu conștiințele pătate care aleg calea stirilor false, ale așa-ziselor „fake-news”, pe care însă cititorii de publicații, ascultătorii de radio și telespectatorii le pot recunoaște și elimina fără foarte mare dificultate, doar printr-o preluare extrem de atentă a informațiilor, cu un discernământ sănătos. 


„La începutul acestui an, UZPR a reușit să aducă la masa dialogului patroni ai mai multor trusturi de presă, ale căror poziții păreau ireconciliabile. I-am invitat pe toți la Casa Capșa și le-am întins o mână pentru o colaborare întru realizarea binelui comun, al binelui tuturor. Le-am propus să ne întâlnim, să ne consultăm, să schimbăm opinii, pentru a realiza o mai corectă informare a cetățenilor. Cred că am făcut pași importanți în acest sens, iar această tendință în atenuarea asperităților dintre români (care nu se mai înțeleg și pentru că nu sunt corect informați ori nu receptează corect informațiile din presa de toate felurile), cum spuneam, această tendință nu cred că mai poate fi oprită”, a conchis Doru Dinu Glăvan. 


„Presa s-a născut odată cu libertatea. Adică, în momentul când, în istoria ideilor umane, s-a născut ideea de libertate a omului, atunci au început să apară și ziarele, ca expresie a libertății de opinie, a contradicției.  Presa nu poate exista decât într-un regim de libertate. Presa din regimurile dictatoriale este propagandă. De cele mai multe ori este foarte greu să distingi între presă și propagandă, pentru că există propagandă în presă și în regimurile libere, fiindcă de aia sunt libere. O altă idee ar fi că, în regimurile libere, presa are atâta libertate câtă își ia singură. Nu-i dă nimeni libertate presei. Dacă presa este puternică, noi zicem că este a nu știu câta putere în stat. Vax, nu are nicio putere. Și nu are nicio putere, pentru că este întotdeauna la îndemâna celorlalte puteri. De aceea afirm: presa nu are nicio putere dacă nu știe să și-o ia singură”, a declarat celor prezenți eseistul Christian Crăciun. 
Există în România libertatea presei, libertatea de opinie? La această întrebare credem că fiecare cititor al publicației noastre are un răspuns. Iar dacă răspunsurile nu sunt toate la fel, nu este nicio supărare, este doar libertatea de exprimare.
Adrian BRAD

Editorial. PRESA LIBERĂ

Pe 3 mai s-a sărbătorit Ziua Mondială a libertății Presei. Transcriu aici cîteva idei din scurta expunere pe care am susținut-o cu acest prilej la Câmpina, în cadrul întîlnirii organizată de Filiala Prahova a UZPR.

În primul rînd, presa și libertatea sînt noțiuni consubstanțiale: istoric, presa (adică ziarul) s-a născut odată cu ideile revoluționar iluministe ale libertății individuale, ca o expresie și apărare a acesteia. De aici decurg două idei:  a. presa are exact atîta libertate cîtă știe să-și ia singură, nimeni nu-ți dăruiește din generozitate libertatea; b. libertatea este a ziaristului, nu a ziarului. Vreau să spun că un ziarist care are coloană vertebrală, inflexibilitate morală este un agent de presă liberă. Ce se întîmplă cu presa azi, aiurea și la noi? În „epoca sa de aur” presa își asuma condiția modestă de a reflecta ceea ce se întîmplă. Ruptura s-a produs din momentul în care presa a decis că poate mai mult decît atît: să producă ea însuși Evenimentul. De atunci presa a acumulat tot mai multă putere: ea face și desface președinți, politici economice, sentințe juridice, vedete de spectacole șamd. Sub scuza „libertății”, ea își refuză orice control și orice răspundere. „A patra putere” tinde să devină prima, de nu chiar singura. Teoria că „imaginea contează” este exact antinomică presei originare: ea înseamnă vinderea unei iluzii, a unei imagini construite, pentru că realitatea nu există. Intrăm aici în dezbateri filozofice milenare: ce necesită răspunsul la întrebări grele: ce este adevărul? Ce este libertatea? Cine ne-a spus: adevărul vă va face liberi! a cuplat definitiv cele două concepte. Dar cum mai poate exista presa cînd ni se spune că trăim în epoca post-adevăr și post-umană? Cînd afirmi: adevărul este ceea ce spun eu că este, ai maximum de libertate posibilă. Adică nu mai ai nicio libertate! Exact asta se întîmplă cu întreaga societate. Trăim un neo-sclavagism cu lanțuri invizibile și ca atare indestructibile. Altă vorbă care s-a golit de sens este cea cu „presa, cîinele de pază al democrației”. Un cîine care, ca în distopia lui Orwel, vrea să devină proprietarul unic al democrației. 

Desen de Nicolae Ioniţă
Trei sînt subordonările care distrug libertatea presei: economică, politică și ideologică. Primele două sînt clare, mai vicleană este a treia: ziaristul poate fi convins că este complet liber, dar mintea să-i fie matrițată de ideologii constrîngătoare. Cel puțin două momente de inflexiune avem în această istorie rezumată abrupt în 10 rînduri: apariția televiziunii și apariția internetului. Cum se prezintă, astăzi, lucrurile la noi? După explozia luxuriantă a presei de după 1990, lucrurile au luat-o pe o vertiginoasă pantă descendentă. Trecerea de la o democrație nefuncțională la frusta democratură de azi a fost sprijinită și încurajată de presa mainstream. Nu voi vorbi aici de televiziuni, în care cancerul este mai virulent și mai ucigător moralmente. Ci doar de presa „pe hîrtie”. O vorbă proastă, cu mare putere de circulație, spune că presa tradițională e pe moarte. Sigur, au dispărut ziare, dar oricine a călătorit în Occident știe că acolo mai există suficiente cotidiane mari naționale, sau presă locală la fel de bogată, cu zeci de pagini per număr, cu suplimente pe tot felul de subiecte diferite, cu o componentă culturală bine dezvoltată și articulată. Nimic din toate astea la noi, unde presa scrisă este precară în formă și conținut, a-culturală, de nu direct anti-culturală. A trecut epoca „de glorie” în care cîteva dintre ziarele noastre aveau suplimente culturale săptămînale care erau de multe ori mai valoroase decît revistele culturale ca atare. De altfel, simptomul cel mai grav al societății noastre: căderea în analfabetism și incultură este perfect reflectat (de nu și provocat) de presă. 
Cîteva rînduri despre soluții: ele nu pot veni din afară, pentru că ar contrazice însăși ideea de libertate. Din fericire, presa este ea însăși un sistem cu autoreglare, ea se poate curăța din interior: prin oameni de bună calitate morală și intelectuală. Prin oameni care au, în primul rînd ei, mințile libere. Căci, dacă mintea ziaristului nu este liberă, degeaba „îți dă” guvernul libertatea de conștiință și de exprimare. Libertatea de exprimare nu este libertatea de a-ți exprima public orice opinie. Față de cititorul său, ziaristul se află într-o poziție de putere: eu am acces la surse pe care tu nu le știi, eu înțeleg conexiuni între fapte pe care tu, prostul, nu le vezi, eu decid agenda publică, eu sînt Dumnezeul spațiului public. Toată această ego-latrie spulberă valoarea presei, ba și independența ei, de vreme ce o face strict subjugată umorilor editoriale. Mai periculoasă decît o presă subordonată este o presă care încearcă ea să aresteze mințile cititorilor.
Christian CRĂCIUN

Fostul sediu central al Petroutilaj SA a fost cumpărat de investitori privați

Fala de altădată a comunei de peste Prahova, Uzina Mecanică Poiana Câmpina, devenită în 1990 Petroutilaj SA, este de multă vreme pe butuci. De fapt, nici butucii din celebra zicere populară nu credem că îi mai are. Au fost furați și ei, o dată cu conductele, țevile, dulapurile metalice și toate fierătaiele de prin hale și curtea uzinei, tot ce a mai rămas după ce mașinile-unelte și utilajele grele au fost vândute ca fier vechi, imediat după declararea falimentului. Primarul comunei, Alin Moldoveanu, a reușit să convingă, cum numai el știe, mai mulți investitori privați să cumpere toată incinta care a găzduit atâtea decenii Uzina Poiana. În total, ar fi aproape șapte hectare de teren, împreună cu o mulțime de hale, construcții, clădiri de birouri și alte dependințe. Primarul a declarat unei publicaţii online că a reușit, cu sprijinul Camerei de Comerț și Industrie Prahova, să aducă cinci investitori privați care să cumpere tot ce a mai rămas din sediul central al uzinei.  Cele cinci firme care au achiziționat suprafețe mai mari sau mai mici din terenul fostei companii Petroutilaj SA sunt din Câmpina, București, dar și din alte localități. Ele sunt următoarele:  Telsec București (telecomunicații și IT), Gemial K ProConstruct Breaza (firmă de construcții), Raya Intertrade Câmpina (deține restaurantul „Povestea Ceaunului”), Aveuro International Câmpina (carosări auto), Village Park (constructor de case în stil elvețian).


Pe principiul „Regele a murit. Trăiască regele”, menționăm că nu toată Uzina Poiana a murit sub loviturile capitalismului românesc de cumetrie și de sălbăticie. O parte din ceea ce a fost cândva firma Petroutilaj funcționează în continuare, în spațiul fostei Secții Pompe, aproape de lunca Prahovei, iar directorul acestei firme, ing. Mircea Horja, reușește să mențină pe linia de plutire mica sa companie, specializată în material rulant.
Adrian BRAD 

Prin Salonul Internațional ONYX, Câmpina redevine un centru mondial al artei fotografice

Cu toate că, dintr-o regretabilă eroare a municipalităţii, nu a fost declarat încă cetăţean de onoare al Câmpinei (istoria s-a arătat capricioasă cu mulți oameni de mare spirit), Răzvan Băleanu – fiu al acestor meleaguri şi al artei fotografice de recunoaştere mondială, cu joburile la Bucureşti, dar cu gândurile mereu la oraşul natal –, nu a uitat nici anul acesta că rădăcinile sale sunt adânc înfipte în pământul dintre Prahova şi Doftana. 


Redefinind patriotismul local într-un stil personal, inegalabil, artistul fotograf se întoarce, de două ori pe an, spre câmpinenii din mijlocul cărora s-a ridicat, oferindu-le acestora, dar și lumii întregi, două saloane internaţionale de artă fotografică care, cu fiecare ediţie, devin tot mai valoroase şi tot mai cunoscute în întreaga lume. Iar prin ele, și orașul nostru. Este vorba despre CAMPINA International Exhibition of Photography (pe româneşte: Expoziţia Internaţională de Fotografie CÂMPINA), organizată la început de an, urmată, la câteva luni distanţă, de ONYX International Exhibition of Photography. Cele două evenimente au aceeaşi vechime (ambele au ajuns la a treia ediţie), şi aceeaşi anvergură, ele desfăşurându-se anual, începând cu 2017, sub înaltul patronaj al Societăţii Americane de Fotografie, al Uniunii Globale a Fotografiei şi al Image Colleague Society International. La fiecare ediţie a celor două evenimente remarcabile au participat sute de fotografi de valoare din zeci de ţări de pe toate continentele, fotografiile trimise în total fiind de ordinul miilor. La început, fotografiile au fost peste 6000, apoi peste 7000, peste 8000, fiecare ediţie aducând cu ea noi recorduri. 


Aşa s-a întâmplat şi la a treia ediţie a Salonului Internațional de Artă Fotografică ONYX, care a avut loc sâmbătă, în Sala ”Constantin Radu” a Casei de Cultură ”Geo Bogza”. Față de ediția precedentă, din anul 2018, anul acesta expoziția a stabilit recorduri și la numărul de țări participante, și la numărul de participanți, și la umărul total al fotografiilor trimise. Astfel, la ONYX 2019 au fost trimise 8.559 de fotografii de la 604 autori din 64 de țări de pe toate continentele, fiind acordate 151 de premii acordate. Datele statistice ale salonului CAMPINA 2019, care s-a desfășurat anul acesta în ianuarie, au evidențiat participarea a 624 de artiști fotografi din 68 de țări de pe toate continentele, care au trimis 8.109 lucrări la Campina International Exhibition of Photography. Aceste cifre arată că cele două expoziții internaționale de fotografie sunt sensibil egale ca valoare și recunoaștere internatională, un lucru evident care consolidează poziția Câmpinei pe harta mondială a fotografiei, dovedind și de această dată că suntem un tradițional punct de întâlnire al marilor artiști fotografi din întreaga lume. Ca și în edițiile precedente, vernisajul salonului fotografic ONIX 2019 a constat într-o proiecție video ilustrată muzical a fotografiilor premiate. De asemenea, pe doi pereți ai sălii în care s-a desfășurat evenimentul poate fi văzută o expozitie reprezentand o selectie a fotografiilor premiate, expoziție ce poate fi vizitată și în următoarele săptămâni. 


Juriul a fost același ca și în edițiile precedente: Jakab Tibor din Târgu Mureș, dr. Teodor Radu Pantea din Oradea și Mircea Anghel din Craiova, alături de care s-a aflat, bineînțeles, și Răzvan Băleanu. Toți patru, prin munca lor plină de abnegație, au reușit să selecteze și să premieze cele mai bune lucrări.  Încă de acum un an, pentru a promova numele Câmpinei și mai bine peste hotare, asociația Campina Photographic Exhibitions Society a introdus un sistem de distincții fotografice care să fie oferite participanților ce obțin acceptari în saloanele organizate de Răzvan Băleanu. Atfel, la salonul fotografic precedent, CAMPINA 2019, cel din luna ianuarie a acestui an, au fost acordate în premieră două premii speciale: „Cel mai bun autor” și „Cel mai bun fotoclub”. Pentru a înțelege mai bine anvergura saloanelor fotografice organizate la Câmpina ar trebui să menționăm faptul că  Societatea Americană de Fotografie patronează circa 500 de expoziții în toată lumea, expoziții similare cu cele de la Câmpina, dar la care participă, în medie, 200 de fotografi. Or, la fiecare dintre cele două saloane internaționale de fotografie de la Câmpina au participat, la ultima ediție, cu mult peste 600 de artiști fotografi din întreaga lume. Numărul mare de fotografii primite obligă la o muncă de selecție și jurizare extraordinară. Mai întâi, pregătirea fotografiilor pentru jurizare, pe categorii, apoi jurizarea propriu-zisă. Societatea Americană de Fotografie impune să fie acceptate 40% din fotografiile primite, iar din 8.559 de lucrări să selectezi 40% a fost foarte dificil. Asta în condițiile în care aproape toate fotografiile trimise au fost lucrări de top. După selectarea fotografiilor a venit următoarea etapă, cea a decernării premiilor, unde a fost din nou foarte greu. Au fost sute de fotografii eligibile pentru a fi premiate, dar, în cele din urmă, au fost alese 151 de fotografii care au fost premiate, cu aproape 20 mai multe premii decât cele acordate în ianuarie 2019, la Salonul Internațional CÂMPINA. 
La ONIX 2019, numărul mare de fotografii primite pentru concurs și numărul mare de premii acordate  i-au determinat pe organizatori să introducă un sistem nou de distincții pentru participanți. Mulțumind participanților și juriului, Răzvan Băleanu a precizat, în cuvântul său de deschidere, că „de la ediția din acest an, am decis să acordăm și un sistem de distincții pentru cei care au peste 30 de fotografii acceptate la saloanele noastre. Deja ne mândrim că avem peste 40 de fotografi care poartă aceste distincții. La ceastă ediție, cele mai multe lucrări au venit din China, India, dar și din Statele Unite ale Americii. Ne mândrim că participă la salonul nostru nume importante din arta fotografică mondială,  foști și actuali președinți și vicepreședinți ai organizațiilor mondiale de profil, artiști fotografi renumiți ce nu mai participă în mod regulat la saloane, dar care au venit la salonul nostru”. La fel ca în cazul Salonului Fotografic CÂMPINA 2019, și la Salonul Fotografic ONIX 2019 au fost introduse două premii noi: Cel mai bun autor ( acordat lui Pandula Bandara din Sri Lanka), precum și Cel mai bun fotoclub participant la salon (Dayang Image Club din China). 


La vernisaj a fost prezent și craioveanul Mircea Anghel, membru al juriului și președintele Asociației Dacica - Societatea Română de Artă Fotografică. Subliniind importanța saloanelor fotografice de la Câmpina, Mircea Anghel i-a acordat lui Răzvan Băleanu diploma de membru de onoare al Fotoclubului „Mihai Dan Călinescu” din Craiova. Printre premiile acordate s-au numărat și unele medalii intitulate „Câmpina exhibitons”, care vor ajunge la artiști fotografi care au auzit de Câmpina grație acestui salon de artă fotografică organizat de Răzvan Băleanu. 
Pe website-ul asociației organizatoare (www.campinaexhibitions.net) oricine poate viziona toate fotografiile acceptate si premiate de la această editie, dar și de la edițiile trecute, precum și alte informații interesante despre cele două saloane internaționale de artă fotografică realizate anual în municipiul câmpinean, ONYX și CAMPINA, fondate și conduse de Răzvan Băleanu. Cele două expoziții foto concentrează elita artei fotografice mondiale în orașul nostru, făcând cunoscută Câmpina în întreaga lume, transformându-i al său nume în renume.
Adrian BRAD 
Foto: Facebook/ Răzvan Băleanu

„Preferinţe au doar oamenii liberi, dar noi eram sub ocupaţie sovietică”

După cum se ştie, publicaţia noastră a trecut pragul celor 20 de ani de activitate, bun prilej pentru noi de a căuta şi redescoperi în arhivă foarte multe articole ce au adus în faţa opiniei publice, în cele două decenii, evenimente importante din viaţa comunităţii care au rămas, până acum, uitate în pagini vechi de ziar. Prin recuperarea şi readucerea lor în actualitate, generaţiile mai tinere vor avea ocazia de a arunca o privire în trecutul nu foarte îndepărtat al municipiului Câmpina, atins şi el de abuzurile regimul comunist.

„Domnişoară, faceţi parte dintr-o armată învinsă!”

Undeva în Câmpina, într-o casă construită după rigorile arhitecturii interbelice, locuiește d-na Constanța Tudorașcu. Salonul d-sale conservă o atmosferă în care plăcerea conversației este la mare preț. În locul subiectelor lejere, în locul noutăților mondene, d-na Tudorașcu povestește însă despre momente dureroase din viața sa, din viața orașului. A văzut istoria schimbându-se și a trăit toate necazurile vremii. Cu o demnitate rară, însă, a reușit să se adapteze de fiecare dată.

„Am terminat liceul de fete «Iulia Hasdeu» în 1948, iar bacalaureatul l-am dat în iunie același an. Două luni mai târziu a fost adoptată legea reformei în învățământ. Pe vremea aceea nu stăteau atât de mult până să aplice legile. Toate se întâmplau rapid, așa că imediat s-a făcut reforma sistemului de învățământ. Şi consecințele le-am simțit și eu tot imediat, când m-am dus să dau admitere la Facultatea de Filologie, secția limba franceză, din cadrul Universității București. Aici am fost declarată «admis fără loc». Am avut o medie mare, dar ca fiică de negustor, făceam parte din categoria tinerilor care nu aveau acces la învățământul superior după reformă. Ca mine erau nu numai fiii de comercianți, dar și fiii preoților, ai ofițerilor dați afară din fosta armată regală, copiii avocaților excluși din barou, ai moșierilor, ai industriașilor, pe scurt, descendenții «dușmanilor clasei muncitoare». Se considera că avem origine nesănătoasă. Și nu numai în învățământul superior aveam accesul limitat sau interzis. Sora mea trebuia să intre în același an la cursul superior de liceu și nu a fost primită. Nici nu aveam posibilitatea să facem contestație. M-am resemnat, m-am dus la secretariat să-mi iau actele... Unii însă nu au acceptat așa de ușor. Aveam o colegă, aflată în aceeași situație, care dăduse examen la Facultatea de Medicină. Era fată bună, învăța extraordinar, dar tot din cauza originii nu a fost primită la facultate. Atunci s-a dus în audiență la Gheorghiu Dej. A intrat fără probleme, a reușit să stea de vorbă chiar cu el. Dej a ascultat-o până la capăt și la sfârșit i-a zis: «Nu vă dați seama, domnișoară, că faceți parte dintr-o armată învinsă?»


Cei care eram în situația aceasta a trebuit să găsim o soluție pentru ca viețile noastre să fie cât mai aproape de normal. Singura portiță pe care ne-o lăsa deschisă regimul era «reeducarea prin muncă». Așa că ne-am angajat fiecare pe unde am putut. Eu am ajuns până la urmă la Şcoala de Fete, Liceul de Petrol, unde am lucrat la secretariat câțiva ani. Interesul meu era să devin om al muncii ca să pot avea acte «sănătoase».
După trei ani, în 1951, când am considerat că mi s-a «spălat» originea socială, m-am dus din nou la facultate. De data aceasta, însă, nu am mai îndrăznit să mă duc la Universitate. Prea multe pățise familia mea ca să mai pot spera să intru acolo. Şi tata avusese de suferit, și fratele meu fusese respins de la facultatea din Cluj, sora mea nu fusese primită la liceu... Văzusem atâtea în jurul meu în anii aceia încât mai se părea că nu pot avea pretenții atât de mari.
Exista în București un institut pedagogic unde erau pregătiți profesorii pentru gimnaziu. În perioada aceea fusese împânzită țara de școli, de ce să nu spunem, acesta a fost un lucru bun, și profesorii erau prea puțini. Acest Institut Pedagogic avea trei secții: matematică – fizică, chimie – biologie, română - istorie. Pentru că mi-am zis că dacă am aspirații mai mici am și șanse mai mari de a le realiza, m-am înscris aici. Mi-am adus de data aceasta acte care arătau că deși eram fiica lui..., vin din câmpul muncii, nu mă situez pe o poziție refractară…
Odată cu mine au venit și fratele meu și un prieten, fiul unui avocat. Toți trei avea exact aceeași situație: origine nesănătoasă, dar reeducați în câmpul muncii. A discutat comisia cazul nostru ore întregi. Noi așteptam la ușă și ne gândeam că orice s-ar fi întâmplat nu ne puteau lua prin surprindere. Eram așa de obișnuiți cu răul că nimic nu mai conta... Dar, până la urmă, am fost declarați admiși toți trei.
Așa am reușit să urmez cursurile institutului în anul școlar 1951 - 1952. Părinții au sărăciţi, eu eram tot timpul cu spaima că nu voi reuși să termin. Am învățat anul acela fără să fiu atentă la nimic în jur. Nu m-au interesat nici agape, nici spectacole, nici întâlniri. Pentru mine miza era foarte mare. Nici acasă nu mă duceam, deși acolo se petreceau lucruri grave. Prin mai 1952, am primit un bilețel de la sora mea. Țin minte ca acum... Era scris pe un petic de hârtie de ambalaj, cu creionul: «Ne-au dat afară din casă. Acum împachetăm totul. Îți scriu de pe pervazul din bucătărie. Nu mai avem voie să stăm în Câmpina, trebuie să ne mutăm la 10 km departare». Pe urmă am aflat că s-au mutat la Breaza, la o rudă, dar atunci nu puteam să plec, nu puteam să îi ajut cu nimic. Când m-am dus în vară acasă, am înțeles ce se întâmplase. Mare parte din lucrurile noastre nu mai erau. Cărțile mele, dicționarele, tot ce aveam dispăruse.
Anul următor când m-am întors la Institut - pentru mine nu exista altă soluție decât să termin cursurile - un nou slogan era în mare vogă: «Lupta de clasă se ascute». Aceasta era directiva de la Moscova. Și s-a ascuțit și la noi la Institut. De ce îmi era frică tot nu am scăpat. M-au chemat la tovarășul decan Benari să îmi comunice că sunt exmatriculată pentru că s-a ascuțit lupta de clasă. Nu am avut ce să fac. M-am dus în clasă, mi-am strâns caietele, m-am dus la gazdă, mi-am făcut bagajul și am plecat unde era familia mea. M-am angajat din nou. De data aceasta la Sovrom Construcții, la Breaza. Am lucrat aici un an, până când a murit Stalin și efectele au început să se simtă și la noi. În 1954, cei care fuseserăm exmatriculați am fost reprimiți în unitățile de învățământ.
Este greu de înțeles pentru cei de acum cum am trăit noi atunci, cu spaima mereu în suflet, cum respectam indicațiile pentru că nu aveam de ales. Cum intra ideologia în viața noastră. Profesorii au predat o vreme după ziarul Scânteia, pentru că așa se cerea. Copiii învățau numai ce aveam voie să spunem. Trebuia să știi ce să vorbești, doar ce era pe placul ocupantului sovietic. Poate generația de acum ne condamnă, dar noi nu puteam face altfel. Preferințe au doar oamenii liberi, dar noi eram sub ocupație sovietică. Acestea sunt vremuri greu de înțeles rațional dacă nu le-ai trăit”.

Învățători, profesori de elită din perioada anilor 1930 - 1960

Ștefan Popescu - director Gimnaziu Băieți
Stoica Teodorescu - profesor de istorie
Nestor Aurel - director Liceul mixt Câmpina, profesor de română
Stanciu Gheorghe – director, profesor de matematică - fizică
Drăgulescu Constantin – director, profesor de română - latină
Comănescu (Ștefănescu) Maria - profesor de matematică - astronomie
Alexandrescu Ana - profesor de biologie
Ștefănescu Mihail - profesor de franceză
Ștefănescu Elena - profesor de franceză
Ianopol Aura Donos - profesor de chimie
Dimulescu Elena – profesor fizică - chimie
Cărăușu Artena – profesor de chimie
Georgescu Niculae - profesor de geografie
Măinescu Constantin – profesor de istorie
Chirţoi Florica – profesor de franceză
Săvulescu Constantin - profesor de biologie
Preotul Crasovschi - profesor de limba rusă
Baldovin Adina - profesor de istorie
Butoi Matilda - profesor de română
Rădulescu Virginia - profesor de educație fizică
Marinescu Traian - profesor de română - latină
Marinescu Maria - profesor de română
Teodorescu Ștefan - profesor de rusă
Boca Lucia - profesor de fizică
Andreescu Ina - profesor de rusă
Drăguțescu Mioara - profesor de rusă
Borcea Constantin - profesor de sport
Bozianu Luiza - profesor de germană
Tudose Tănase - profesor de matematică
Vătășescu Jan - profesor de franceză
Mohoreanu Palghița - profesor de rusă

Bruda Aurelia - învățătoare
Răvoianu Gheorghe - director și învățător
Grigorescu I. - director și învățător
Pârvulescu Elena – director, învățător
Niculescu Malu – director, învățător
Alanchi Florica - învățător
Boieru l. - învățător

Dorobanţu Rodica Şerban – pentru prima dată o fostă elevă se întorcea la liceul unde învăţase, ca bibliotecară
Pr. Chirică – a predat religia la 1 şi 2 de băieţi până în anul 1947
Groşescu I. – timp de 30 de ani a fost secretar la Liceul Mixt Câmpina


Sorina BUMBĂCEA
Articol publicat în ediţia din data de 10 decembrie 2002

Episodul anterior, „Calea înfruntării", poate fi citit AICI
În episodul următor: Câmpina a avut o elită a muzicienilor care au dus faima localităţii peste mări şi ţări

CÂMPINA CENTENARĂ. Construcții de azi, existente și acum un veac. Ep.14: Vila Raky

Poate cea mai cunoscută vilă de pe Bulevard mi-a dat prilejul să fac o reconstituire interesantă, care arată ce poate însemna memoria locurilor pentru identitatea orașului nostru. Să pornim așadar mașina timpului, începând chiar cu primele informații despre locul respectiv…

Vila Raky
Una dintre cele mai vechi imagini cu o clădire din Câmpina este o litografie [1] cu vila Cantacuzino de pe „Malul Prahovii” - cum s-a numit inițial prelungirea Bulevardului de pe muchia terasei. Demult dispărută, clădirea era proprietatea numismatului, filatelistului și publicistului Alexandru G. Cantacuzino (1842-1924), director al Monitorului Oficial și Imprimeriilor Statului. 

Vila Cantacuzino (litografie)
Membru al unei ilustre familii boierești (ramura Cantacuzinilor „Corneni” – proprietari multă vreme ai moșiei vecine Cornu), Alexandru era și un mare filantrop (printre altele, fondatorul primului orfelinat de stat din capitală, în 1901). Prinzând drag de însorita Câmpină pe vremea ei patriarhală, și-a cumpărat un teren cu belvedere spre valea Prahovei, pe care a ridicat prin 1894, o vilă mare, cu etaj, ce avea o frumoasă grădină englezească (azi terenul cu sediul societății Electrica). Nu s-a rezumat doar la o reședință de vară, fiind implicat activ în viața comunității, fie politic (ca membru în consiliul comunal), fie socio-economic (ca susținător financiar al proiectelor de dezvoltare sau în scopuri caritabile). În 1898 și-a scos proprietatea la vânzare (nu înainte de a o îmbunătăți cu dependințe în fundul curții, și ele dispărute). A așteptat însă câțiva ani să găsească un doritor (la 1903, simțindu-se nevoia de spații de agrement, propunea primăriei – fără succes – să o cumpere pentru a amenaja acolo băi și casino). Cum și primarul Gogu Ștefănescu se resemnase că va găsi un investitor pentru transformarea „Malului Prahovei” în zonă de agrement ca în Occident, Alexandru Cantacuzino s-a orientat mai pragmatic spre germanul Anton Raky, recent ajuns la Câmpina cu afaceri. Prieten al tuturor și mereu cu zâmbetul pe buze, modestul boier cu pseudonim literar AlCa a fost foarte prețuit de câmpineni, care au rebotezat cu numele său - pe când el încă trăia - strada din spatele vechii sale vile, ce ducea în centru (azi str. Ardealului). A lăsat orașului un fond anual din care s-au făcut mici opere de binefacere între războaie. Vila sa a fost probabil radical refăcută (cu adăugiri) în preajma Primului Război: inginerul Edgar Geller (autorul unor frumoase amintiri publicate în două volume) a copilărit prin anii ’20 în clădirea mărită, care a fost și ea înlocuită prin 1938 de blocul de raport Ioanid-Macri (actualul sediu Electrica).
Așadar în jurul anului 1903, după ce se stabilise la Câmpina [2], celebrul inginer Anton Raky (1868-1943) a cumpărat și vila Cantacuzino (o vreme locuind în ea). A adăugat-o, se pare, altor proprietăți limitrofe, constituind astfel un adevărat domeniu de aproape un hectar, în cea mai bună zonă rezidențială a orașului, între Bulevard și strada Plevnei [3]

Anton Raky
Despre marele inventator și pionier al forajului de adâncime au scris deja istoricii câmpineni – cei mai documentați fiind Victor Dumitru și Ion T. Șovăială. Eu accentuez aici doar faptul că a fost o personalitate de nivel mondial, foarte cunoscut și apreciat în mediul tehnic internațional și mai ales în Germania, unde s-a născut în 1868 și unde memoria sa e bine valorificată, mai ales în zona industrializată a Rinului [4]. Acolo se află orășelul Erkelenz, de aceeași mărime cu Câmpina, unde funcționează cu succes și azi o mare companie de foraj întemeiată chiar de Raky în 1895 - anul când era fondată și „Steaua Română”. Asemănările dintre destinele istorice ale celor două orașe sunt izbitoare, ambele dezvoltându-se brusc în urma revoluției industriale impulsionate de câte o companie de exploatare a resurselor din subsol, ambele devenind peste noapte, acum un veac, comunități cosmopolite și dinamice. Din aceste motive, având și moștenirea comună a lui Anton Raky, consider că n-ar mai trebui întârziate contacte care să strângă relația - pe toate planurile (inclusiv economic) - între Câmpina și Erkelenz. Peste vremuri, Raky poate aduce din nou Câmpinei mari beneficii.
Fondator în 1904 al societății petroliere „Câmpina-Moreni”, absorbită doi ani mai târziu de „Regatul Român” (al cărui director a devenit), Raky și-a făcut tot în 1906 propria societate, brevetând sisteme de foraj și exploatând cu succes petrolul din zona Pițigaia și din lunca Prahovei. În primăvara acelui an, afacerile sale (care se întindeau de altfel pe mai multe continente) au cunoscut o dezvoltare dinamică în zona noastră; atunci a cumpărat multe terenuri petrolifere, dar și imobile în oraș. În luna iulie primarul I.T. Ionescu îi elibera autorizație pentru ridicarea vilei sale de pe Bulevard (deși doar cu subsol și parter în document, e vorba totuși de autorizația clădirii pe care o știm, azi la nr.35 ). Proiectul a fost de la bun început cu etaj și mansardă, copiind conacul familiei Raky din Eltville, lângă Frankfurt – existent și azi (v. foto); de altfel, Raky a ridicat o casă identică și la Erkelenz, dar numai cea de la Câmpina a păstrat aspectul inițial, apropiat prototipului din Eltville. 

Sursa foto: www.bellevue.de
În toamna aceluiași an, Raky a săpat o galerie de piatră și beton pe sub Bulevard (pentru scurgerea apei dar și acces pietonal în grădina sa din vale) ce pornea de la vila Cantacuzino, autorizația aferentă venind abia în ianuarie 1907 [5].
Tot în acea vreme a construit, probabil, și clădirea din piatră, cu etaj (aflată în colțul nordic al curții, la strada Plevnei). Aici avea atelierul de reparații mecanice, garaje și deasupra un apartament cu galerie deschisă (vezi foto din anii ’30, când găzduia cazarma unității militare de pompieri). Din nefericire clădirea nu mai există: la etaj s-a renunțat după cutremurul din 1940 care îl afectase, iar parterul a fost demolat după 1989 (prilej cu care s-au găsit în subteran arcade zidite – posibil intrarea legendarului tunel pentru vehicule, construit de Raky, care ar fi legat atelierul său de schela Vrăjitoarea-Pițigaia); pe acel loc se suprapune azi depozitul de carote al Institutului.

Cazarma unității militare de pompieri, anii ’30
În vara lui 1907, Anton Raky ajungea la apogeul prestigiului său românesc, organizând pentru participanții la marele Congres Internațional de Petrol, găzduit de România, vizite pe șantierele locale și un mare banchet la Câmpina, într-un depou special amenajat și decorat, unde a primit peste 700  de persoane (inclusiv diplomați și investitori străini, aduși de președintele congresului, Anghel Saligny). Nu a scăpat, astfel, nici de tirul marelui umorist George Ranetti, care i-a dedicat spumoase versuri în „Furnica”:


Bineînțeles, și-a făcut rapid și dușmani, astfel că în toamna aceluiași an a demisionat din fruntea societății „Regatul Român”, presa comentând că milionarul german nimerise în lumea lingușitorilor ipocriți. Concentrându-se apoi doar pe firma proprie (părăsise și compania de foraj din Erkelenz, unde colaboratorii invidioși i-au intentat procese), el și-a mutat în 1908 centrul de greutate al afacerilor în zona Caucazului.
Așadar Anton Raky a avut domiciliul principal în Câmpina numai vreo cinci ani, activitatea din România fiind doar o mică parte din cariera lui strălucită; și totuși a lăsat urme adânci și temeinice aici. Antreprenorul său de construcții locale, Domenico Zanvettor (vezi episodul trecut), a ridicat o serie de clădiri, printre care biserica și casa parohială romano-catolică, turla-clopotniță a bisericii Adormirea și casa ei parohială (terminate de „Regatul Român” după plecarea lui Raky), case pentru funcționari sau amenajări la proprietatea de pe Bulevard. În spațiul din urmă locuia pe la 1911-12 (posibil cu chirie) un maistru-sondor german, pe nume Anton Heike - posibil cunoscut de-al lui Raky, căruia-i lăsase proprietatea în grijă. Alte construcții din curțile Raky erau locuite de diverși lucrători: mecanicul Cremer pe latura sudică, bărbierul Georgescu în camerele intendentului de la curba străzii Plevnei sau tâmplarul Bărbulescu în clădirea atelierului.
După plecare, Raky își ipotecase proprietățile personale din Câmpina (cele trei hectare menționate deja, plus alt teren adiacent, cu ieșire la str. Griviței, unde avea să apară între războaie Tenis-clubul) pentru un împrumut la bancherul ploieștean Max Schapira. [6] 

Max Schapira
Nereușind să returneze la termen banii, în 1914 banca i-a scos la licitație publică bunurile [7]. Atunci, Raky l-a cooptat pe Schapira în noua societate petrolieră „Carpathia”. Apoi a venit războiul și germanii au refăcut instalațiile petroliere rapid (după distrugerea lor la retragerea Armatei Române în Moldova) tocmai cu ajutorul lui Raky și al specialiștilor săi. După doi ani, când Antanta a câștigat războiul, firma proprie i-a fost sechestrată și terenurile expropriate, fiind cetățean german. S-a adaptat cu greu, fondând societatea „Forajul” - deschizând noi sonde cu sistemul său hidraulic la Băicoi sau Drăgăneasa [8]. Vechea proprietate din Câmpina a rămas familiei Schapira, care a donat/ vândut o mare parte primăriei prin 1920/ 1925: pe terenul de peste strada Plevnei avea să apară apoi clădirea mare a Școlii de Arte și Meserii, iar pe cel de la vest de str. Plevnei, vechiul atelier a ajuns după 1925 cazarma pompierilor, iar grajdurile, remiza și camerele intendentului au devenit grajdurile primăriei („serviciul municipal”). Pe latura sudică, primăria avea și o locuință pentru funcționari într-o casă veche, pe care prin 1933 se pare că a refăcut-o radical, etajând-o [9]).
Vila Raky a trecut în proprietatea Stelei Române, care a oferit-o funcționarilor ei superiori. Așa a ajuns să fie locuită în perioada interbelică de către directorul tehnic de la Steaua Română, Ernest Dimitriu (foto cu soția)[10] și mai apoi de către inginerul Bucșeneanu – ambii pomeniți în cartea ing. Geller, ce a rămas cu amintirea de neuitat a Lolei, senzuala fiică a lui Dimitriu. 


În 1948, vila a fost preluată de Centrala Petrolieră Muntenia și împărțită în patru apartamente unde au fost aduși succesiv diverși chiriași ai statului (în general salariați în domeniul petrolier), în primii ani chiar înghesuiți în promiscuitatea caracteristică epocii. Dar despre deceniile comuniste din istoria casei, își pot aminti destui dintre cei în viață azi.
În prezent apartamentele sunt proprietăți particulare, dar clădirea, deși solid construită, a început să se degradeze. Păstrează totuși aerul epocii sale: privitorul remarcă blazonul cu ciocan și daltă minieră de pe fațadă (foto), piatra cioplită a parterului, geamurile originare de la etaj, feroneria balustradei scării, cromatica primitoare și silueta romantică a casei. 


La vremea ei, era ultra-modernă, mai ales în ce privește dotările (în 1914 avea băi cu instalații complete, calorifere, apă curentă și electricitate). Beciul mare și adânc, aflat sub toată clădirea, a fost de la început betonat. E una dintre cele mai valoroase clădiri ale orașului, în special datorită figurii de nivel internațional a lui Anton Raky; o casă ce ar merita mai multă atenție, având toate atributele pentru a fi clasată monument istoric.
Mădălin-Cristian Focșa
Tel. 0722560566

P.S. Mulțumiri pentru sprijin la cercetare: fam. Geller (Düsseldorf), dr. Rudolf Engler (Velbert), Lucian Florin Vasile (București), Codruț Constantinescu (Câmpina), fam. Croitoru (Câmpina) și câtorva modești câmpineni. 

Anton Raky în perioada interbelică


Note:
1. Publicată în paginile cunoscutului album aniversar din 2003, al d-lor Cratochvil, Iosifescu, Ciupală și Băleanu.
2. Nu era totuși primul din familie cu activitate în România: unchiul său, teologul Anton Abt, activase câțiva ani în comunitățile catolice din sudul Carpaților, înainte de proclamarea Regatului (pe când la Câmpina nu apăruseră catolici), lăsând posterității scrieri despre parohiile românești.
3. În colțul estic al curții astfel obținute, Raky făcuse (prin 1902, s-ar părea!) construcții cu spatele la curba străzii Plevnei, cu etaj parțial; acolo erau: depozit, grajduri, remiză de trăsuri și locuință pentru intendent (foto – acuarelă din cartea ing.Geller).


Așadar e posibil ca terenul cu care se învecina grădina vilei Cantacuzino către sud și est să fi fost primul teren cumpărat (de la moștenitorii lui Gh.Neagu, clăcaș pe moșia fostului domnitor Barbu Știrbey, împroprietărit la 1864). Pe lângă hectarul dintre Bulevard și strada Plevnei, Raky a mai cumpărat încă 2 hectare: unul la apus, pe versantul de sub Bulevard (grădină/ islaz), și unul la răsărit, peste str. Plevnei (livadă).
4. Anul trecut, cei 150 ani de la nașterea lui Raky au prilejuit acolo ample manifestări, expoziții, lansări de filme și cărți despre personalitatea, realizările sale și patrimoniul moștenit de la el; la noi, aproape niciun ecou.
5. Acest mic pasaj pornea (~1930) din beciul casei părintești a ing. Geller și ieșea pe versantul de sub Bulevard (unde prin 1937 s-a făcut toaleta publică, transformată azi în cafenea). Galeria leagă azi subsolul sediului Electrica de subsolul cafenelei.
6. Max I. Schapira (1864-1921) a fost un pionier al industriei petroliere românești, contribuind, prin fondarea, finanțarea și administrarea multor societăți, la dezvoltarea unor zone petrolifere precum Buștenarii.
7. Anunțul de licitație ne dă și descrierea vilei Raky, din care putem vedea că s-a păstrat nealterată până azi, cu excepția refacerii părții superioare a turnului cu rezervor de apă (năruită la cutremurul din 1940 – vezi foto) și a recompartimentărilor interioare.



8. Unde a și suferit un accident de muncă la vârsta de 55 ani, împreună cu fiul său Anton (inginer stabilit la Ploiești, ce-și va aduce contribuţia la dezvoltarea industrială din anii ’50-’60), accident din care nu s-a mai recuperat niciodată complet.
9. Făcută în jur de 1902, fie chiar de Raky, fie de cel de la care cumpărase terenul (zidarul Costică Neagu, fiu al clăcașului deja pomenit), casa veche apare în acuarela de pe coperta primului volum al ing. Geller. Azi se află la nr.3 pe str.Plevnei; refacerile radicale interbelice ascund perfect vechimea parterului.
10. Pe timpul acestuia (1926) a construit Steaua Română dependințele din spatele curții – azi locuință. Sursa foto: Arhivele Naționale Prahova.
Episodul 13, „Locuinţa” de la cimitir, poate fi citit AICI

Remember la „Geo Bogza”: DESPRE „10 MAI”, DESPRE JAPONOLOGI

Vineri, 10 Mai, ora 18.00, istoricul, criticul de artă și publicistul prof. Alin Daniel Ciupală va conferenția despre două evenimente care au marcat profund, în epoca interbelică, Cultura și Istoria României. Reuniunea are loc în sala „Constantin Radu” a Casei de Cultură GEO BOGZA din Câmpina, strada Griviței 95. 
- D-le profesor Ciupală, pregătiți, în premieră un eveniment cu două surprize… Vă rog să le dezvăluiți.
- Pentru că ne vom afla cu toții nu numai în ziua calendaristică 10 mai, ci și în ziua rămasă în Istoria României regale, ZECE MAI, expunerea mea începe cu acest preambul.   Partea a doua o consacru celor doi mari români care, pasionați de Japonia și cultura ei, au adus în cultura autohtonă și a Europei valori remarcabile prin creațiile lor. Încep cu fericita epocă morală, creștină, istorică și culturală „10 Mai”, pornită în 1866 și continuată, după cum e demn de reamintit, cu războiul de Independență din 1877-1878 și apoi, urmare încoronării prințului german Carol I ca Rege al României, cu votul Parlamentului în 14/26 martie 1881, care a consfințit Regatul România! Astfel, ziua de 10 Mai a devenit sărbătoarea Țării noastre, care, după câte s-au scris și s-au văzut – generațiile vechi au trecut prin era aceea –, a rămas reperul celei mai civilizate Românii din toate timpurile ei. Un reportaj memorabil despre acest profund eveniment regal a publicat soția politicianului nostru Mihail Manoilescu, Elena Manoilescu! Ne amintim cu emoție cântecul care începea cu versul „Zece Mai va fi de-apururi!...”, cântat de corurile școlarilor îmbrăcați în uniforma de străjeri, ani la rând, sub Carol I, Ferdinand I și Carol al II-lea, o scurtă vreme până la abdicarea forțată a Regelui Mihai I. De la regii noștri, dizertația mea trece la împăratul Țării Soarelui-Răsare, și iată cum și de ce…


- … Împăratul Hirohito, suveran din 28 noiembrie 1928, urmat de fiul său, Akihito, de la 7 ianuarie 1989, care tocmai a renunţat la „Tronul Crizantemei”.
- Exact! Interbelicul a strălucit prin doi mari scriitori români, pe nedrept uitați, care și-au înțeles rosturile vieții cu mult superioare veleitarismului de azi, ambiționând să lase în posteritate probe ale  demnității și vocațiilor lor, prin scrierea de cărți și apropierea lor de Arte. Unul a fost Ion Timuș, care, pasionat de civilizația niponă, a plecat într-acolo, s-o cunoască. Era în 1917, în vremea când pornise sălbatica revoluție bolșevică – împrejurare fatală pentru junele conațional, fiindcă a fost jefuit de haine (rămas doar într-un palton de vară) și acte și bani, și silit să rămână doi ani în Vladivostok, sub teroarea instaurată. A reușit totuși să cunoască mistere ale țării lui Kawabata și timp de 4 ani, să scrie și să publice, la „Cugetarea” lui Georgescu-Delafras două romane fermecătoare, de mare vogă în epocă: TRANSIBERIANA și respectiv OGYO-SAN adică DOMNIȘOARA. Impresiile și convingerile estetice le-a publicat în alte  cărți de studii, JAPONIA IERI ȘI AZI. Prolific și talentat…
- … Asemenea următorului…
- … Gheorghe Băgulescu, erou în cel de-al II-lea război mondial, distins cu ordinul „Mihai Viteazul”, care, trecut din grad în alt grad, de la sublocotenent a ajuns general de Brigadă! Caracter integru, a fost de nenumărate ori în conflict cu generalul/ mareșalul Ion Antonescu. Regele Carol al II-lea l-a numit ambasador al României la Tokyo, prin opera lui de scriitor dovedindu-se un eminent reprezentant al culturii naționale, deoarece a tradus și publicat poezia lui Mihai Eminescu în limba japoneză! A urmat două universității din Japonia și a scris un fabulos roman istoric, în 3 volume, intitulat SUFLET JAPONEZ, celebru în epocă (pe care l-a ilustrat cu stampe), din care s-a inspirat Erskine Caldwell, autorul romanului SHOGUN! Ajuns profesor universitar acolo, a plecat în Franța. Stabilit la Paris, a vrut să doneze impresionanta lui colecție de stampe japoneze statului român, însă a fost refuzat. În timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Paris, numele acestor doi japonologi au fost cu premeditare ignorate, deși enciclopediile și dicționarele universale i-au inclus în paginile lor, după cuviință.
- Publicului prezent la eveniment i se vor oferi și imagini?
- Neapărat! Cu sprijinul d-lui Codruț Constantinescu se vor proiecta cam o sută de stampe și priveliști japoneze, pe durata discursului meu!...
- Vă mulțumesc, iubite domn Alin Daniel Ciupală!
Serghie BUCUR

COMUNICAT DE PRESĂ. Stagiunea „Prologul festivalului” - Recital 7 – muzică, teatru și pictură cu participarea extraordinară a compozitoarei CARMEN PETRA-BASACOPOL

  • Lucrările celebrei compozitoare vor fi interpretate de MIRUNA ELENA VIDICAN – harpă, OANA SPÂNU-VIȘENESCU – vioară, DIANA SPÂNU-DĂNILĂ – pian
  • Actrița LORETA NECULAI va realiza un moment de improvizație teatru: „Copiii cresc armonios prin artă, acum și aici, acesta este TEATRUL!”
  • Vernisaj – artiștii MARIA POȘTEA și BOGDAN GĂRGĂRIȚĂ

Acțiuni culturale care marchează preluarea de către România a președinție a Consiliului Europei 

În perioada 3-13 iulie 2019 va avea loc Festivalul de Arte, la Câmpina, eveniment în care sunt programate masterclasses pentru tineri interpreți și recitaluri zilnice. Ca un preambul la festival, organizatorii propun la Câmpina o stagiune de recitaluri lunare denumită „Prologul festivalului” și în care propun întâlnirea cu mari maeștrii artiști și secțiunea „Să ne cunoaștem compozitorii”, în care sunt prezentați compozitori români mai mult sau mai puțin cunoscuți. 
Al șaptelea recital al stagiunii este susținut sâmbătă, 11 mai, începând cu ora 16:30, la Casa de Cultură „Geo Bogza” și o aduce în prim-plan pe mult apreciata compozitoare Carmen Petra-Basacopol. Lucrări ale celebrei compozitoare vor fi interpretate de harpista Prof. Drd. Miruna-Elena Vidican, de violonista Lect. Univ. Dr. Oana Spânu-Vișenescu și de pianista Prof. Dr. Diana Spânu-Dănilă.
În deschiderea evenimentului se va vernisa expoziția de pictură – tablouri cu peisaje - a tinerilor artiști Maria Poștea și Bogdan Gărgăriță. Expoziția poate fi vizitată în foaierul Casei de Cultură „Geo Bogza” Câmpina din 11 mai până în 25 mai 2019.


Ca un element surpriză, evenimentul oferă un intermezzo de teatru improvizat de către doamna Prof. Dr. Loreta Neculai împreună cu un grup de peste 30 de elevi câmpineni și bucureșteni, dornici de a învăța această artă. 
Doamnele profesor Drd. Miruna-Elena Vidican, Lect. Univ. Dr. Oana Spânu-Vișenescu, Dr. Diana Spânu-Dănilă, Dr. Loreta Neculai și Maria Poștea sunt profesori invitați în cadrul cursurilor de măiestrie din Festivalul de arte.
Evenimentul este întregit de evoluții ale unor tineri muzicieni din București și Câmpina.


Biletele sunt disponibile pe site-ul www.bilete.ro, la adresa https://www.bilete.ro/prologul-festivalului/. Pentru seniorii cu vârsta peste 60 ani și copiii cu vârsta sub 16 ani accesul este liber.

Spitalizarea de zi la SanConfind a împlinit un an

(P) Joi, pe 2 mai 2019, s-a împlinit un an de când Centrul Medical SanConfind oferă servicii în regim de spitalizare de zi. Felicitări echipei care a reușit această performanță şi la mulţi ani, la cât mai mulți ani cu aceleași rezultate. Evenimentul a fost sărbătorit în familie. Se poate spune așa, pentru că personalul care asigură aceste servicii lucrează precum o familie. În anul care tocmai s-a împlinit, de serviciile spitalizare de zi au beneficiat aproape 1500 de pacienți. Nu sunt puține solicitări, iar acest lucru dovedește cu asupra de măsură că Centrul Medical SanConfind este un spital cu adevărat european în care actul medical se ridică la standarde înalte de calitate. Dacă mai ținem cont și de tarifele practicate, mai mult decât rezonabile, numărul solicitărilor este și mai ușor de înțeles. 


Natura și programul serviciilor de spitalizare de zi
Pentru a vă asigura un confort sporit în actul medical dedicat vindecării cât mai rapide a afecţiunilor dvs, pentru o monitorizare riguroasă a stării dvs de sănătate, Spitalul SanConfind vă oferă servicii de spitalizare de zi, la indicaţia medicului, contra cost sau în contract cu CNAS. Puteţi fi spitalizat maximum 12 ore, în condiţii hoteliere deosebite, peste nivelul standard, în vederea unor investigaţii mai amănunţite, tratamente sau intervenţii rapide și sigure. În rezervele noastre cu unu sau două paturi, veţi primi toată îngrijirea medicală necesară, astfel încât veţi putea pleca acasă în aceeaşi zi. Specialităţile în care se oferă spitalizare de zi, decontate prin CNAS, sunt: cardiologie, dermatologie, gastroenterologie, diabet, nutriţie şi boli metabolice, obstetrică-ginecologie. În curând vor începe să funcţioneze şi alte servicii pentru spitalizare de zi contra cost: ORL, oftalmologie, medicină internă, urologie, ortopedie. Program: luni-vineri; 8:00-20:00. Call-center: 0244.990

Condiții de internare
Internarea pacienților în Spitalul SanConfind se efectuează doar în urma unui consult de specialitate al unui medic din cadrul unității noastre, corespunzător nivelului de competență al spitalului. Este exclusă internarea pacienților cu boli infecto-contagioase, boli psihice acutizate, precum și a urgențelor care depășesc gradul de competență și dotare al spitalului. Actele necesare internării sunt următoarele: cardul național de sănătate, certificatul de naștere sau cartea de identitate a pacientului; adeverința de salariat; biletul de internare. În situația serviciilor medicale prin CNAS, mai trebuie prezentată dovada de asigurat, pentru ca solicitantul să beneficieze de decontul de la Casa de Asigurări de Sănătate, iar în acest caz, este necesar si un bilet de trimitere de la medicul de familie. În momentul internării, pacientul semnează Regulamentul Spitalului și Consimțământul prin care se declară informat și de acord cu efectuarea  tratamentului/ intervenției. În afara documentelor prezentate mai sus, solicitantul este rugat să aibă asupra sa toate documentele solicitate de medicul curant (ex.: rezultatele investigațiilor medicale effectuate sau alte documente).

Condiții de externare
Externarea pacientului se va face de către medicul curant sau de către medicul de gardă, cu acordul prealabil al medicului curant. Externarea pacientului va fi comunicată aparținătorilor acestuia cu cel puțin 12 ore înainte. Externarea la cerere este posibilă doar pe semnătura pacientului, după informarea acestuia de către medic privind eventuale riscuri. Externările se efectuează între orele 12:00 și 16:00.

Program de vizite pacienți
Accesul în spital al vizitatorilor (aparținători ai pacienților internați) în secțiile medicale/chirurgicale este permis în intervalul orar 10.00 – 18.00 (luni-duminica). Durata vizitei nu va depăși 15 minute. Este permis accesul a cel mult doi vizitatori/pacient. Este obligatoriu accesul în spital cu echipament de protecție adecvat (halat, papuci de unică utilizare, iar în anumite cazuri, mască facială și bonetă), dar și cu ecuson de identificare („VIZITATOR”). Se va utiliza dezinfectantul de mâini pus la dispoziție de spital în toate zonele! Accesul în secția Terapie intensivă și în Blocul operator / Blocul de nașteri este permis vizitatorilor doar în condiții speciale!