Se știe,
încă de la prima descriere făcută de I.L. Caragiale, O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”, publicată în „Epoca”
din 27 Iunie-1 Iulie 1897 și republicată în același an în volumul Notițe și fragmente literare, că
B.P. Hasdeua ctitorit, în turnul central al Castelului-templu de la Câmpina, o
biserică.”E un castel tare și totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian,
așa că fațada templului privește
drept la răsărit. / Mi-ar fi cu
neputință să fac o descriere completă a acestui locaș de înălțare sufletească, de mângâere, de credință, de rugăciune și
inspirațiune.”, scria Caragiale. „Castelul-templu
are două aripe cu câte un cat și un donjon central, înalt de optsprezece metri”.
„Castelul-templu are de jur
împrejur, la fiecare rând, terase largi, împrejmuite toate cu stâlpi scurți de
granit, acoperiți cu table de aceeași piatră, în stil druidic”.
„Ne suim pe
terasa de la intrare și, alunecând amândoi [el și Hasdeu; O.O.] de o parte și
de alta a lespezii care-și prezintă în față numai muchea, intrăm în vestibul. A
doua ușe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi,
prezentând două oglinzi, cari, așezate paralel, reproduc una într-alta la
nesfîrșit imaginea noastră.
– Simbolul puterii etern și infinit creatoare!
Pășim
pragul, și ne aflăm sub domul înalt
al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniștit un
stâlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dânsul se reazimă
două scări de fier ușoare, cari sue la brîul interior al donjonului, unde de
jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stâlpului, împotriva
ușii de intrare, e o scară, care sue la celelalte două. În rând cu galeria,
deasupra stâlpului pe care se reazimă scările, este un pod suținut de stâlpi
subțiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mântuitorului,
o dată și jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn și colorată, după
stilul evului mediu; este o operă de rară frumusețe a sculptorului [Rafaelo;
O.O.] Casciani din Paris. Mântuitorul se
ridică deasupra unor nouri, către cer, cu brațele deschise, cu privirea
aplecată spre pământul pe care-l părăsește și pe care-l binecuvintează cu
amândouă mâinile. Din ochi îi pică lacrimi; în mâini și în picioare se văd urmele cuielor, și pe frunte – ale
ghimpilor. Divinul fiu se înalță cu
fața către isvorul luminii, către răsărit. Din vârful domului azuriu, ochiul
lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl privește, așteptându-l
cu dragoste.
Domul e luminat de trei uși, răspunzând pe trei terase, și de
o fereastră rotundă, întretăiată de o
cruce cu geamuri în felii, colorate galben și roșu. Dacă îngenunchi în fața figurii Mântuitorului,
capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteetoare de lumină, al cărei
cadru îl înconjoară ca o aureolă.
În galeria
circulară, îndărătul Mântuitorului
și sub fereastra rotundă, stă bustul, asemenea colorat, al Iuliei Hasdeu,
acoperit de un văl alb subțire. Ochii ei au o putere de privire extraordinară,
din altă lume, o privire care nu fixează nici un punct material și care,
pătrunzând obstacole imposibil de pătruns pentru noi, se adâncește nemăsurat în
infinit, către un punct luminos, ce o uimește și o face fericită, către «Marele Centru».”
Și, „după
ce mai privesc încă o dată minunata
statuă a Mântuitorului și bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să
iau seama că stâlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările
urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia apare ridicându-se la cer, departe
de durere, figura strălucitoare a
Domnului.”
„În aripele
de jos ale castelului avem, la dreapta și la stânga, câte două saloane, unul
mare și altul mic; în fund, un altar,
și în fundul altarului, un piano. Acustica bolții acestui altar e de o putere
care foarte rar se poate realiza prin voința arhitectului. Un acord produce o
rezonanță care umple întreg interiorul
domului, deșteptând glasul adormit al golului…
De o parte
și de alta a altarului, două
încăperi pentru bibliotecă, unde se pot în bunăvoe odihni mii de volume
înțelepte…
Fereastra altarului e roșie, iar ale celor două
biblioteci, una verde și cealaltă albastră…”
„În fiecare
colț, materia spune o idee”.
„Mi-aplec capul
și mă închin înaintea Mântuitorului”.
„Mântuitorul parcă-și apleacă de sus divinii ochi asupră-mi,
binecuvîntându-mă cu amândouă mâinile rănite”.
Vizita lui
Caragiale a avut loc la 25 Iunie 1897 – exact cu o săptămână înainte de 2
Iulie, când a avut loc inaugurarea Castelului, – ghid fiindu-i ilustrul
amfitrion însuși. Care era și „savant, patriarh
bătrân și tînăr artist”, „un
isvor nesecat de învățături adânci”,
îmbrățișând cu vigoare „experiențe și comunicări
spiritiste, religiune, filosofie, arte frumoase”. Pelerinul își promite să se reîntoarcă „altădată cu
mai mult timp și pe-ndelete la fermecătorul castel-templu”. (Cuvintele sunt subliniate de mine.)
Aducând un
omagiu postum soției sale, în conferința O
nevastă româncă în traiul pământesc, citită în Academia Română la 7
Martie 1903, B.P. Hasdeu spune cu gura lui:
„Cu câteva
săptămâni înainte de vecinica plecare, când presimțea sfîrșitul său cel
pământesc, nevasta îmi vorbi într-o seară:
– Noi ne-am
hotărît de demult a dărui castelul nostru Academiei. Dar care îi va fi folosul
material? căci proprietatea noastră nu aduce nici un venit, deși ne-a costat
foarte mult. Tocmai la aceasta m-am gândit și eu. Turnul, care este o biserică,
va rămânea inalterabil; restul însă,
afară de dependințe, formează trei apartamente deosebite, fiecare apartament
având câte trei frumoase odăi mobilate, nouă odăi peste tot, cu toate
comoditățile pentru locuirea a trei familii. Câmpina fiind vestită ca stațiune
climaterică, în fiecare vară trei membri ai Academiei, fie munteni, fie
moldoveni, fie de dincolo, fiecare cu familia sa, cu nevasta și cu copilașii,
vor putea locui aicea fără a plăti chirie, odihnindu-se și întremându-se”. (subl.
O.O.)
Ei bine, în
epoca socialismului biruitor și a ateismului științific, s-a încercat ca
biserica din Castelul Iulia Hasdeu să fie desființată. Mai întâi, după
restaurarea din anii 1958-1964, partea superioară a turnului central, de sub
postamentul Statuii Mântuitorului în sus, a fost acoperită, și faptul acesta a
durat de la deschiderea din Aprilie 1965 a Muzeului Hasdeu, până după vizita de
la 11 Mai 1967 a lui Nicolae Ceaușescu (a se vedea, în acest sens, articolul
meu Era aniversarea lui B.P. Hasdeu pe
lista CC?, din „Viața Românească”, 6, 2019, pp. 62-67; se găsește și pe
net, în arhiva revistei). Apoi, în timpul restaurării începute în 1980
(neterminată), sub pretextul lucrărilor de pictură din partea superioară a aceluiași
turn, aceeași statue a fost dată jos, cu intenția, tot mai vădită, apoi și
explicită, de a nu mai fi urcată la locul ei.
Avatarurile
acestei blasfemii sunt povestite în articolele care urmează.
Primul,
intitulat Cum vreau eu, sau Hasdeu?,
a fost cules și gata să apară în revista „Contemporanul”, în Septembrie 1987.
De unde l-a scos, din șpalt, regretata Tamara Dobrin, vicepreședinta
Ministerului Culturii (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, cum se numea
atunci). M-am încăpățânat și am riscat să-l susțin la Sesiunea științifică, ce
a avut loc la Muzeul Literaturii Române din București, în Octombrie 1987, ca un
corolar al reciclării noastre dintre 19 și 24 Octombrie acel an. L-a folosit
D-na Tia Șerbănescu într-un articol din „România liberă”, respins și acela, cu
adnotări (reținute de autoare), de aceeași Tamară Dobrin. (A se vedea articolul
Critica restaurării Castelului IuliaHasdeu într-o carte de Tia Șerbănescu, publicat întâi în „Oglinda de
azi”, din 13 Februarie 2018, apoi, cu prescurtări, și în „Viața Românească”, 4,
2018, pp. 66-70).
Despre
celelalte: Castelul Iulia Hasdeu sub
asediul imposturii.Un muzeu mutilat, din „Flacăra”, 1-15 Ianuarie 1991,
pp. 1, 12-13, Hasdeu creatorul,
din „Literatorul”, 8 Mai 1992, pp. 10-11, Propuneri
pentru reconstituirea temei Creatorului din turnul central al Castelului Iulia
Hasdeu din Câmpina, din „Hierasus”, X, 1995, pp. 393-402, B.P. Hasdeu și Octav Băncilă, din
același „Hierasus”, pp. 313-322, și, poate, și altele, vom trăi și (le) vom
vedea.
Cum vreau
eu, sau Hasdeu? Pagini cenzurate
Restaurarea
unui monument comportă uneori discuţii contradictorii, generate adesea nu atât
din pricina profesiilor diferite ci, de înseşi concepţiile deosebite ale celor
implicaţi direct în dificila, pasionanta şi palpitanta operaţie. Este, de la o
vreme, casul castelului „Iulia Hasdeu”, principala clădire a ansamblului
arhitectural creat de B.P. Hasdeu la Câmpina. Problemele cu care părţile se
confruntă vizează în special două aspecte: în ce măsură se poate ajunge la o
restaurare, apoi la o restabilire a aspectului original al clădirii sau, din alt
unghi, până unde se pot întinde liberalităţile noastre asupra monumentului, şi
cui i se încredinţează execuţia pentru o finalizare cât mai reuşită.
Cele două
intervenţii asupra ansamblului Hasdeu, prima în 1958-1964 şi cea de-a doua
începută în 1980, pun în evidenţă poziţia estetică adoptată de arhitecţi şi, pe
de altă parte, încercarea de rezolvare a execuţiei numai cu forţe locale.
Înainte de a vedea rezultatele acestor puncte de vedere, să spunem că ansamblul
arhitectural se compunea din cinci clădiri, primele trei, Castelul „Iulia
Hasdeu”, căsuţa portarului (în colţul drept, dinspre stradă, al incintei) şi
bucătăria fiind construite în 1895-1896; „după 1900” – spune Dr. C.I. Istrati –
Hasdeu „adaogă pe rând cele două căsuţe ce a mai zidit în dosul Castelului”.
Raţiunea
care a determinat sporirea construcţiunilor cu încă două nu poate fi, în lipsa
unor documente, decât presupusă. Una dintre cele două căsuţe, paralelă cu
castelul şi plasată în spatele acestuia, cu camere încăpătoare – încât a putut
adăposti în ele, în perioada răsboiului al doilea mondial, şcoala primară din
cartierul Câmpiniţa – avea geamlâc ca şi casa natală de la Cristineşti, din
judeţul Hotin, Basarabia. În ce detalii erau şi altele asemănările cu casa
părintească nu putem şti, o fotografie cu o imagine întreagă a casei din
Câmpina încă neavând, doar un colţ al ei figurând într’un instantaneu de
petrecere câmpenească din deceniul al patrulea. Că această căsuţă, aşa-numită a
Iuliei-soţia, va fi fost menită să completeze cu încă un apartament, cele două
apartamente din aripile castelului, pentru ca astfel să poată fi găzduite
concomitent familiile a trei membri ai Academiei, amînclina cu oarecare temei.
Completarea cu încă o căsuţă (simetrică, faţă de căsuţa Iuliei, cu bucătăria),
pare a indica o nevoe estetică de echilibrare a spaţiului în raport cu Castelul
„Iulia Hasdeu”, poate chiar o estetică impusă de castelul însuşi. Şi, poate, o
coborîre de la spaţiul sacru, sacerdotal, la spaţiul lumesc, terestru, unde se
desfăşoară viaţa ca viaţă, şi o reversibilitate, de la moarte la înviere, la
re-naşterea simbolizată de casa natală.
Elementele
de arhitectură peisageră par să ne îndemne şi ele la o atare supoziţie.
Întregul spaţiu construit în jurul castelului este un plâns, sugerat de coaja jupuită
a pinilor, de brazii mioritici, de teii dulci sau sălbateci, de viţa de vie
întinsă pe zidurile de piatră. Singuri nucii cu trunchiuri seculare au fost
păstraţi în acest univers al disperării, din acelaşi motiv pentru care în jurul
castelului (îndestulător şi funcţional pentru toate nevoile familiei) au fost implantate
şi alte clădiri. Sigur că şi aici a decis structura optimistă a lui Hasdeu:
dincolo de castelul cu aspect exterior sever, desprins parcă, cu tăeturi
geometrice, dintr’un munte de piatră, dincolo de această caabă care îngheaţă
privirea, continuă strălucitoarea lume a varului alb şi a viei ca vie şi a
livezii cu pomi aromind felurite şi alese soiuri de fructe, micul eden al
plantelor care dau roade.
Se poate
dar să schimbăm ordinea termenilor şi să acceptăm că, doar după întregirea
ansamblului, savantul se va fi gândit să aibă în ospeţie, în loc de două
familii, trei. Adică, să ne apropiem mai mult de adevăr. Cum că, biruitoarea sa
fire optimistă va fi impus atenuarea sbuciumului împietrit în Castel, cu
liniştea – care a luat expresia estetică a căsuţelor albe, de curată
arhitectură românească – determinând o mişcare sufletească mai vie, în spiritul
inscripţiei galileene de pe lespedea de piatră a intrării principale: „e pur si
muove”.
Ori,
arhitectul, care nu era un profesionist oarecare, ajungând şi director al
Institutului de Proiectări din Ploeşti, s’a făcut a ignora coeziunea
ansamblului, demolând cele două căsuţe de după 1900 (bucătăria era ocupată de
chiriaşii lăsaţi moştenire de Unitatea de Securitate, silită să se restrîngă în
domeniul Dr.C.I. Istrati), pentru a pune mai bine în lumină castelul
(singuratec), iar în parc a plantat arbori decorativi fără nici o legătură cu
cei doborîţi de furtuni. Iar pentru ca treaba să fie mai cu temei şi principiul
dumisale estetic să fie mai tare decât motivaţia estetică a lui Hasdeu,
arhitectul n’a catadixit să facă nici fotografii şi nici relevee celor două
clădiri, omiţând şi ridicarea topografică a amplasării în cadrul incintei.
Lucrurile
n’au ieşit bine nici în privinţa decoraţiei interioare. În privinţa acesteia,
arhitectul a prevăzut în proiect păstrarea decoraţiei originale, pe timpul
lucrărilor indicându-se ca pereţii să fie acoperiţi cu pânză de sac, urmând ca
apoi pictura, despre care tradiţia spune – fără însă să fi fost confirmată de
vreun document – că ar fi fost făcută de Grigorescu şi de Sava Henţia (poate şi
din împrejurarea că amândoi, prieteni cu Hasdeu, au locuit în vecinătate, unul
în Câmpiniţa, pe aceeaşi stradă, şi celălalt având casă la Brebu), să fie
restaurată. Restaurarea picturii murale cerea oarecari bani, ceea ce a
deşteptat în beneficiar orgoliul lucrului „cu forţe locale” (parodie a devizei
liberale „prin noi înşine!”) şi a lăţit ideea unor economii. Că aceste economii
au fost făcute în paguba civilizaţiei române şi că de rezultatul banilor
cheltuiţi pentru pictura locală s’a ales până la urmă praful, n’a mai pus
nimeni la socoteală. Pictura şi decoraţia originală au fost răzuite – cu toată
intervenţia (tardivă) a presei („nişte huligani”, spune meşterul) – în locul
lor, zugravul (om talentat şi sufletist, dar neinstruit) realizând capodopera
nouă şi în ulei a vieţii dumnealui (analiza de laborator a fragmentelor vechi a
indicat tempera).
Unele din
principiile anilor ’60 par să mai dăinue şi acum.
Ca şi
predecesorul său, arhitectul a fost tentat să renunţe la încălzirea directă a
turnului şi a încăperilor anexate lui, propunând deschiderea uşilor ce dau spre
cele două camere laterale. Sistemul acesta de (ne)încălzire s’a dovedit însă,
încă în condiţiile în care economisirea gazului metan nu se punea cu atâta
acuitate, dezastruos, atât pentru încăpere, cât şi pentru grupurile de
vizitatori.
Motivaţia
renunţării la sobe ar fi de natură estetică: cele două sobe din turn, plasate
de Hasdeu pe zidurile dintre camera de muzică şi cele două biblioteci, ar
deranja, chipurile, ritmul arcadelor pe sub care se intră în cele trei
încăperi, din anumite unghiuri sobele părând a intra parţial sub arcade. Dar
numai din anumite unghiuri. (Oricum, prin amplasarea centrală a scării, spaţiul
tot nu poate fi citit dintr’odată, el lăsându-se desvelit treptat, prin rotirea
privitorului în jurul stâlpului scării, ceea ce modifică unghiurile şi
corectează eventuala falsă impresie.) Argumentele conservării i-au determinat
pe arhitect şi pe pictorul decorator – acesta din urmă interesat primul în
păstrarea în bune condiţii a propriei picturi – să revină asupra renunţării la
sobe, căutând însă pentru acestea alte locuri de amplasare. S’au propus două
variante, avându-se de ales între cele două biblioteci şi camera de muzică.
Să trecem
peste faptul că cele trei încăperi paralele, însumând la un loc, ca lăţime,
diametrul turnului, au şi ele estetica lor şi să admitem variantele. În casul acesta,
trebue să spunem că aplicarea oricăreia duce automat, dată fiind îngustimea
spaţiului, la desfiinţarea destinaţiei iniţiale a încăperilor, ceea ce’l
determină pe muzeograf să spună veto.
Ce
argumente are muzeograful pentru păstrarea sobelor în locurile alese de Hasdeu?
Ca şi în
casul celorlalte sobe, hornurile au fost zidite chiar în miezul zidului, deci
odată cu construirea castelului, ceea ce probează că acolo le-a hărăzit să fie
aşezate încă de la început, iar înnegrirea hornurilor cu funingine, ştiut fiind
că la restaurarea precedentă gurile coşurilor au fost astupate, întărește
convingerea că Hasdeu şi-a finalizat gândul iniţial.
Montarea
sobelor în bibliotecă, pe lângă faptul că presupune modificarea scărilor
culisante de acces la raft, rămase de la B.P. Hasdeu, sau folosirea parţială a
lor, contravine şi normelor de conservare, împiedicând aşezarea cărţilor pe
rafturi. Se anulează astfel orice încercare de reconstituire a acestor încăperi
care, oricât ar fi muzeograful de lipsit de simţ estetic, au o valoare
copleşitor mai mare decât arcadele prin care se pătrunde în ele. Să renunţe la
bibliotecă, a cărei existenţă este definitorie pentru un savant de cultură
enciclopedică, muzeografului i se pare inacceptabil.
Să vedem
sobele în camera de muzică. Dar aici – se ştie din arhicunoscuta Vizită la Castelul „Iulia Hasdeu”
a lui I.L. Caragiale – era „un piano... Un acord produce o rezonanţă care umple
bogat întreg interiorul domului”. Ori, diminuarea spaţiului de aici, implică
mutarea pianinei în altă parte şi, deci, renunţarea la camera de muzică. Dar
muzica era una din artele iubite, atât în cercul, cât şi în casa lui Hasdeu.
„Să afle dară teribila mea fiică – scria Hasdeu la 1/13 Ianuarie 1888, afectând
iritarea – că la Revista nouă este un
comitet muzical, compus din: Dimitrescu (Conservator în Viena), Voreas
(Conservator de Paris), Pappasovici (idem), Sihleanu (Conservator de Neapole);
afară de aceştia, Vrancea cântă din vioară ca un adevărat lăutar şi
Paraschivescu cântă din flaut”. Sub cupola donjonului au răsunat acordurile
Marioarei Raţiu, sora lui Ciprian Porumbescu, stabilită pentru un sfert de veac
la Câmpina – unde preda lecţii de pian –, prietenă cu familia Hasdeu (ia dăruită de Iulia-soţia s’a întors
din nou, prin donaţia nepoţilor Mărioarei, Nina şi dr. Ion Cionca, în castel),
ca şi acordurile Aureliei Cionca-cea-dăruită-cu-păpuşa-Iuliei (păpuşă venită şi
ea în castel, prin donaţia Marei, sora strălucitei pianiste; există şi o
fotografie – publicată în presă încă de la începutul veacului – în care, pe
terasa castelului, se recunosc B.P. Hasdeu, Aurelia şi Ion Cionca, părintele
acesteia).
E
preferabil oare să se renunţe la bibliotecă sau la camera de muzică şi la atâtea
semnificaţii pe care le redeşteaptă în cei care intră în casa lui Hasdeu, numai
pentru un discutabil principiu estetic ? Dar oare Hasdeu n’a avut şi el o
estetică a lui şi oare această estetică – materializată în Castelul Iulia – să
fie ea sub nivelul aceleia a arhitecţilor care au umplut cu şoproane centrul
oraşului Câmpina ? În fond, toată această poveste cu estetica, în care arhitect
şi pictor pun elocinţă, este pentru a da posibilitatea pictorului să’şi etaleze
pictura pe toată suprafaţa turnului. Fiindcă, nu numai sobele deranjează, ci şi
mobilele şi tablourile care erau în turn.
„De-a
lungul peretelui rotund” – îşi amintea Eugeniu Speranţia – „erau douăsprezece
scaune cu lemnul aurit”, cu medalioane reprezentând „pe câte unul din capii
revoluţiei din 1848... Bălcescu... Alecsandri... Kogălniceanu... Eliade
Rădulescu... C.A. Rosetti” (Amintiri
din lumea literară, E.P.L., 1967, p. 27). Iniţial, arhitectul a avut
bunăvoinţa să’şi imagineze o reconstituire a lor (originalele au dispărut),
proiectul obţinând şi viza Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, dar,
după intrarea în competiţie a pictorului, a bătut în retragere. Muzeograful se
încăpăţînează însă să nu renunţe la „magica suflare a anului 1848”, cum o numea
Hasdeu – care era şi se considera fiul ei: „generaţiunea de astăzi este fiia de
trup şi de suflet a lui 1848” – şi să nu lase deoparte crezul politic manifest
paşoptist hasdeean.
„Aici se
mai găseau – îi relata Victor Bilciurescu ziaristului Leontin Iliescu –
portretele lui B.P. Hasdeu de
Mirea, Iulia în bibliotecă –
prinsă de Maillart la Paris – şi Iulia
pe catafalc, tot de Mirea” („Universul”, anul XLVIII, nr. 70, Joi 27
Martie 1930), primele două tablouri fiind păstrate şi azi în colecţiile
muzeului.Cei care citesc articolul lui N.I. Apostolescu din „Literatură şi artă
română”, Iulie-Septembrie 1907, republicat în Studii şi portrete literare, Editura Dacia, 1983, ajungând
la „vestita pânză (portretul lui Hasdeu de Mirea)... socot că se găseşte şi
acum în donjonul castelului de la Câmpina”. Dar, pas de mai pune ceva acum în
turn!
Sabin
Bălaşa, contactat pentru albastrul picturii sale consonând cu „domul albastru”
(I.L. Caragiale) al castelului, ceruse să i se indice toate golurile de pe
pereţi, pentru a evita vreo suprapunere peste pictura sa (numele său nu a fost
acceptat, din raţiunea forţelor locale). Dan Strâmbu, cunoscut ca şi xilograf
de negru (sub mâna lui, domul va fi acoperit cu auriu schlaffmetall), merge
numai pe plinuri.
Cum se
întâmplă, proiectul lui Dan Strâmbu – care a bătut proiectul schiţat chiar de
mâna lui Hasdeu (presimţea oare acesta disputa de peste ani, când nota pe
schiţă: „Cesidées sur lespanneaux de la tour de Câmpina, sont-ellespassibles
?”) – a stârnit un entusiasm aproape de euforie. Se vehiculează că Strâmbu îl
reprezintă mai bine pe Hasdeu decât Hasdeu pe Hasdeu (Hasdeu ilustrase o idee
evoluționistă: pe treapta rațională a materiei vii figurau marile civilisații
ale lumii antice: India, Persia, Egiptul, Palestina, Grecia, între acestea
fiind integrată și Tracia – reprezentată
prin Orfeu cântând din liră într-un peisaj muntos).
Chiar dacă
pictura lui Dan Strâmbu ar fi mai valoroasă decât aceea din vremea lui Hasdeu,
se cuvine oare – graficianul propunându-și să-și picteze satyrii goi începând
de la cota dușumelei – să-l isgonim din
spațiul cel mai generos al castelului, aproape cu totul pe B.P. Hasdeu? Să ne
trezim deodată, ajunși în impunătorul donjon, fără sobe, fără revoluționarii de
la 1848, fără Hasdeu, fără Iulia, fără bibliotecă (sau, fără camera de muzică),
numai cu Dan Strâmbu?
Iată de ce
așteptăm, fie la redacție, fie pe adresa Muzeului „B.P. Hasdeu” din Câmpina (B-dul
23 August, nr. 199), părerea diferiților cititori și, eventual, materiale
documentare de orice natură. S-ar lămuri, poate, dacă în camera cu portretele familiei
erau opt medalioane – cum propune arhitectul – sau nouă, cum crede muzeograful,
în stare să le și preciseze: Iulia Hasdeu (1869-1888), / Bogdan tatăl
(1838-1907), Iulia mama (1840-1902), / Alexandru bunicul (1811-1872), Elisabeta
bunica (1824-1848), Nicolae unchiul (1840-1860), / Tadeu străbunul (1769-1835),
Valeria străbuna (1790-1860) și Boleslas moșul (1812-1886), gradele de rudenie
fiind în raport de Iulia.
Încă ceva:
în noul proiect de sistematizare a orașului Câmpina se prevede lărgirea
bulevardului 23 August în zona Câmpinița și intrarea în incinta castelului cu 6
(șase) metri, ceea ce implică dărâmarea gardului din piatră și fier forjat
rămas de la B.P. Hasdeu, dărâmarea căsuței portarului etc. Muzeograful este de
părere că lărgirea se poate face pe latura pe care nu este nici un monument, și
nu pe partea pe care se află Muzeul Hasdeu. Arhitecții spun însă că până se va
ajunge cu lucrările în dreptul Muzeului va mai curge apă pe Prahova. Cu alte
cuvinte, stați liniștiți, nu se îngroapă nimeni, groparii sunt în concediu !
(Articol publicat în revista „Verva”, I, nr. 1, Câmpina,
Februarie 1990, pp. 6-5, şi nr. 2, Martie 1990, pp. 4-3,
la rubrica Pagini cenzurate.)
Octavian ONEA
